ROMANUL MODERN OBIECTIV
"ION"
-roman realist-social obiectiv Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman realist
obiectiv din literatura română, "Ion" şi primul roman obiectiv de analiză psihologică
din proza românească, "Pădurea spânzuraţilor".
"Ion" de Liviu Rebreanu, primul roman obiectiv din literatura română, a apărut în anul 1920, după o lungă
perioadă de elaborare, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul operei, între martie 1913-iulie 1920.
Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nimic din creaţia nuvelistică de
până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă: "Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să
prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai fără
strălucire dar şi fără indicaţii de viitor", nota Eugen Lovinescu. Criticul primeşte romanul "Ion" ca pe o
izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa este consemnată în studiul "Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu:
Ion". Pentru iniţiatorul modernismului românesc, a/ cărui principiu de bază era "sincronismul" literaturii
române cu cea europeană, romanul "Ion" este cel care "rezolvă o problemă şi curmă o controversă". Această
afirmaţie a Iui Lovinescu se referă Ia faptul că apariţia primului roman obiectiv direcţionează literatura
română ccătre valoare europeană şi stinge polemica pe care criticul o avea cu sămănătoriştii epocii.
Geneza romanului:
Liviu Rebreanu mărturiseşte că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol
important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă” , emoţia, iar pe de altă parte, acumularea de material
documentar. O scenă văzutăde scriitor pe colinele dimprejurul satului I-a impresionat în mod deosebit şi a
constituit punctul de plecare al romanului "Ion".
Aflat Ia vânătoare, Rebreanu a observat "...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare", care s-a aplecat,
deodată "şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar
fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie".
O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr
sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, "care nu iubea
pământul şi nici nu ştia să-1 muncească.
Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un
tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar ai Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest
cuvânt cu "atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată..."
O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul Iui mentalităţile şi
obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă şi complexă din cauza ocupaţiei Imperiului Austro-Ungar.
Prima variantă a romanului "Ion" a fost o schiţă scrisă de Rebreanu în 1908, care purta titlul "Ruşinea",
subiect reluat într-o nuvelă, "Zestrea", în care conturează portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău
şi Ileana (Ana din roman).
Structura şi compoziţia romanului:
I. Roman social şi realist:
• obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente importante din viaţa omului(hora, sfinţirea hramului bisericii,
naşterea, nunta, moartea): "«Ion» este opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale
vieţii: naşterea, nunta, moartea" (G.Călinescu);
• instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul;
• familia, ca instituţie socială: familia învăţătorului Herdelea, familia Glanetaşuluî, familia Bulbuc, familia
Vasile Baciu etc;
• destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc;
II. Roman modern şi obiectiv - interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele moderne:
• formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale secolului al XX-lea, o
adevărată "creaţie de oameni şi de viaţă" (articolul "Cred", 1924);
• obiectivarea romanului românesc: "pornind de la acelaşi material ţărănesc, «Ion» reprezintă o revoluţie şi
faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată
istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". (E.Lovinescu).
"M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana /", mărturisea Liviu Rebreanu, întrucât amestecul
eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului.
• tehnicile compoziţionale sunt moderne:
- Rebreanu construieşte două planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, iar pe
de altă parte viaţa satului ardelenesc;
- opera este monumentală, "poate mai mare ca natura" (E.Lovinescu); "«Ion» este epopeea, mai degrabă
decât romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric" (G.Călinescu); Rebreanu este "un
mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei satului" (N.Manolescu);
- tehnica romanului este circulară, deoarece începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi cu imaginea
satului venit la horă şi se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi
descrierea drumului dinspre satul Pripas;
- romanul este structurat riguros, în două părţi cu titluri sugestive ("Glasul pământului" şi "Glasul iubirii"),
capitolele au titluri-sinteză ("începutul", "Hora", "Nunta", "Naşterea" etc).
Romanul "Ion" răspunde cerinţei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii române cu
literatura europ sincronismului) prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând sondajul psihologic în
construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv şi modern.
Liviu Rebreanu este prin excelenţă un narator omniscient, care povesteşte întâmplările, evenimentele la
persoana a
III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe
relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Pripas
şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.
Tema:
Romanul "Ion" este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând
conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în
funcţie de pământul pe care-I posedă, fapt ce justifică acţiunile personajelor. Soluţia lui Rebreanu este aceea
că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va mărita cu George pentru că are
pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre.
Personajul central al cărţii, Ion al Glanetaşului, este reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face
parte prin mentalitatea clasei ţărăneşti şi a vremurilor căreia îi aparţine.
Construcţia subiectului:
Incipitul:
Il constituie descriereadrumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin "şoseaua ce vine de la Cârlibaba,
întovărăşind Someşul" până la Cluj, din care se desprinde "un drum alb mai sus de Armadia [...], apoi
coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline". La
intrarea în sat, "te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o
cununiţă de flori veştede agăţată de picioare". Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul romanului,
ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului, sugerând destinul
tragic al lui Ion şi al Anei, precum şi viaţa tensionată şi necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia
Herdelea, loan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc.
Ca în orice roman, în "Ion" există mai multe planuri de acţiunecare se întrepătrund şi se determină
reciprocşi la care participă numeroase personaje, puternic individualizateşi solid construite
Acţiunea romanului:
Incepe cu fixarea timpului şi a spaţiuluiîn care vor avea loc evenimentele, într-o zi de duminică, în satul
Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi ia hora tradiţională, în curtea Todosiei,văduva lui Maxim Oprea.
Nu lipsesc nici fruntaşii satului, învăţătorul Herdelea cu familia lui, preotul Ioan Belciug şi "bocotanii" care
cinstesc cu prezenţa lor sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilăprin jocul tradiţional,
vigoarea flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos: "De
tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune, că potcoavele
flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi
groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire".
Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, aşa că el îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile Baciu,
tatăl Anei, care se ceartă cu Ion şi-1 face de râsul satului, spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetaşu, tatăl
lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care avusese avere când se măritase cu el şi acum nu mai aveau decât un
petec de ţarină. Vasile Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind
harnic sporise averea şi se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.
Ion, flăcău harnic şi mândru, dar sărac, o necinsteşte pe Ana şi îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de
nevastă împreună cu o parte din pământuri, dispută patronată de preotul Belciug. Obţinând avere, Ion
dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi satisfacerea propriului orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă
violent cu Ana, este indiferent cu fiul său, care înseamnă pentru el numai garanţia posesiei de pământ.
In celălalt plan narativ, familia învăţătorului Herdelea are necazurile sale. Herdelea îşi zidise casa pe lotul ce
aparţinea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relaţiile învăţătorului cu preotul se degradează cu timpul,
de aceea Herdelea se teme că ar putea pierde toată agoniseala şi i-ar rămâne familia pe drumuri. Preotul
Belciug, rămas văduv încă din primul an, are o personalitate puternică, este cel mai respectat şi temut om din
sat, având o autoritate totală asupra întregii colectivităţi.
In sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relaţiile
sociale să fie tensionate între "sărăntoci" şi "bocotani", între chibzuinţă rosturilor şi nechibzuinţa patimilor,
ceea ce face să se dea în permanenţă o luptă aprigă pentru existenţă.
Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe
sentimente, ci pe interese economice: "în societatea ţărănească, femeia reprezintă două braţe de lucru, o
zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru
feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu" (G.Călinescu). Bătută de
tată şi de soţ, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Florica, părăsită de
Ion, se căsătoreşte cu George şi se bucură de norocul pe care îl are, deşi îl iubea tot pe Ion.
Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu averea pe care
o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este năprasnic, fiind omorât de George Bulbuc, care-I
prinde iubindu-se cu nevasta lui, aşadar Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă
pasională.
Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie drumul care iese din
satul Pripas, viaţa urmându-şi cursul firesc: "Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii
noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. [...] Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar
dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros. [...] Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi
schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. [...] Drumul trece prin Jidovifa, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...".
Intr-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relaţiile cu regimul administrativ şi politic austro-ungar.
Realităţile social-concrete ale raporturilor dintre instituţii şi oameni sunt prezentate obiectiv de Rebreanu,
prin fapte, prin situaţiile în care eroii romanului se găsesc în conflict cu autorităţile. Cei mai afectaţi sunt
intelectualii, deoarece slujbaşii şi autorităţile înăbuşă cu orice prilej conştiinţa asupririi naţionale care se
manifestă cu predilecţie la această clasă socială. Avocatul Victor Grofşoru militează pentru emanciparea
socială şi naţională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de
poet, este un entuziast.
Liviu Rebreanu îşi Iasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni
dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima.
Limbajul artistic:
Al Iui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi
realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, de unde rezultă
sobrietatea stilului.
Stilul este anticalofil(împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era
că "strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al
mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact."
George Călinescu, afirma că "Ion" este "un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie liniştită".
Caracterizarea personajului:
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului
ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere
cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile Iui, precum şi din
relaţiile cu celelalte personaje. încă de la începutul romanului, la hora satului se evidenţiază între jucători
feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un
vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe Florica "mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea."
Deşi îi era dragă Florica, Ion e conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."
Conflictul interior:
Ccare va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului. "Iute şi harnic ca mă-sa",
chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Când
acesta îi zice "fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar", Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează
violent. De la început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă
acestor două patimi.
Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap". Fiind dominat de dorinţa
de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un temperament controlat de instincte primare,
hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere
planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din
el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea
pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-1." Altă dată,
Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei
imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere
nesfârşită". Estt a doua ipostazăa lui Ion, când se vede "mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit
în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea,
hărnicia şi priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion e rece, distantă, cinică, refuză să
discute cu ea şi-i spune că va vorbi numai cu taică-său. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion
este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate
sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei,
nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri,
devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de
urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic,
pentru o muiere...".
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse:
de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută.
A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea
ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină
o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite,
Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru
Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de George, care îi prinde pe cei doi în
flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic
pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului
lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului
îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot
satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.