OCROTIREA NATURII ȘI ARII PROTEJATE
NOTE DE CURS
Lector univ.dr. SIMONA GHIȚĂ
2024
1
Înţelegerea noţiunii de ocrotire, protecţie a naturii şi arie protejată- scurt
istoric
Ideea de protecție a naturii a depăşit de mult cercul unor pasionați de drumeții şi iubitori ai
naturii, pentru a deveni astăzi o preocupare la nivel național şi international. Recunoscută ca o
necesitate ştiinţifică, economică, socială, etică şi educativă, protecția naturii se află în atentia celor
mai înalte foruri, deoarece, pe măsura creşterii civilizatiei, creşte şi îngrijorarea pentru soarta
naturii. Înghesuită tot mai mult între megaoraşe, megauzine, megaautostrazi şi megaogoare, natura
primitivă, originară, neîntinată de duhorile civilizatiei în expansiune, este gata să se sufoce, să
dispară.
În fața unui atare pericol, oamenii s-au gândit că trebuie să intervină şi să nu lase să dispară
natura primitivă şi aceasta dintr-un motiv pur egoist, antropocentric, luând în calcul toate
pierderile, pe numeroase planuri, pe care chiar ei, oamenii, le-ar avea de suferit economic, social,
educaţional, afectiv.
Capacitatea naturii de a se regenera și de a se menține este esența vieții pe planeta noastră.
În această perspectivă mult mai largă, „conservarea naturii” este un fenomen pozitiv, care cuprinde
protecția, întreținerea, utilizarea durabilă, restaurarea și îmbunătățirea mediului natural de origine
umană. Protecția este un efort conștient de evitare sau limitare a fenomenelor (naturale sau produse
de om) care pot afecta capacitatea naturii de a se autoregenera. Utilizările durabile se străduiesc
pentru întreținerea resurselor, în timp ce le folosesc în beneficiul oamenilor.
Și restaurarea și îmbunătățirea încearcă recuperarea ecosistemelor degradate în condiții mai
sănătoase și mai durabile, de exemplu prin reîmpădurirea cu specii autohtone locale și
îmbunătățirea habitatelor pentru rezistență și autenticitate.
Conservarea are loc într-o varietate de locuri, ca rezultat al eforturilor de gestionare
conștiente și intenționate, dar și ca o consecință indirectă a altor intenții și comportamente. Este
un fenomen dinamic, care variază în timp ca răspuns la circumstanțele interne și externe și depinde
puternic de valorile și viziunile asupra lumii, cunoștințe și abilități, politici și practici - într-un
cuvânt, „instituții umane”.
2
În problema ocrotirii naturii, mai ales în arii protejate, există două abordări, oarecum
antagonice. Prima este de a lăsa natura neatinsă, să se dezvolte în voie, fără nici o intervenţie a
omului. O astfel de atitudine poate fi justificată în două moduri:
➢ Nu intervenim, pentru că vrem să studiem mecanismele naturii şi directiile ei proprii
de evoluţie, scop în aparenţă nobil, cel ştiintific, dar de fapt egoist, căci este practicat
de noi, oamenii, pentru a ne satisface curiozitatea.
➢ Al doilea punct de vedere în problema ocrotirii naturii este cel intervenţionist, de a
conserva în condiţii optime biodiversitatea şi de a o "ajuta" să se dezvolte cât mai
armonios. Este tot un scop antropocentric deoarece dorim, tot pentru binele nostru,
o natură cât mai bogată, nu doar spre încântarea şi bunăstarea noastă, ci pentru a
extrage din ea un profit material maxim.
În ceea ce priveşte Europa Centrală, în cadrul zonei climatice temperate, cu vegetaţie şi faună
de păduri nemorale ce trec spre silvostepă, s-a calculat că, pentru menţinerea întregului inventar
de specii ce populează acest areal, este necesară punerea sub protecţie a unui procent de 15-20%
din suprafaţă, procent ce este recomandat şi de Consiliul Europei şi de UE. Dar ce se întamplă cu
restul de 80-85% din suprafaţă?
Putem lăsa în afara preocupărilor noastre atâtea exemplare de plante şi animale ce nu intră în
nici o prevedere de orotire ?
Răspunsul la această întrebare a fost dat de instituţiile europene menţionate, care au preconizat
o nouă formă de protecţie a naturii, prin care să se asigure mentinerea integrală a biodiversitaţii.
Nu este vorba de a apăra un mare areal, un parc sau a arie protejată, ci au fost luate în considerare
habitatele, adică biotopurile ce oferă condiţii specifice fizico-geografice pentru un anumit taxon.
Protecţia habitatelor naturale s-a adaugat astfel celei acordate speciilor, apoi rezervaţiilor. Condiţia
ca vieţuitoarele ce populează un habitat să poată rezista este să existe cât mai multe habitate
similare, cu conexiuni între ele. A aparut astfel a nouă modalitate de protecţie, aceea prin reţele
ecologice. Acestea sunt constituite din diferite tipuri de conexiuni între arii protejate şi rezervaţii
independente, prin relee şi coridoare, ce permit vieţuitoarelor să se afle în conexiuni largi. Ideea
stă la baza programului "Natura 2000" a Consiliului Europei, cu sprijinul UE, fiind implementat
în Europa.
Toate formele de ocrotire enumerate până acum - specii de vieţuitoare, arii protejate şi reţele
3
ecologice - au ceva comun: naturalitatea, starea originară, nealterată de om, a componentelor
naturii. Dar plante şi animale "naturale" trăiesc şi în afara unor astfel de zone preferenţiale, în
mediile antropizate, alături de om, în spaţii create de acesta.
Ideea de protecţie a naturii şi evoluţia ei
Termenul de natură are mai multe accepţiuni. În sens filosofic, este materia în general, lumea
materială, universul, pus în opoziţie cu conştiinţa sau spiritul. În sens mai larg, natura reprezintă
ansamblul de lucruri şi ființe care constituie universul, realitatea. În sens mai restrâns, prin natură
se înţelege ansamblul lumii fizice, exceptând omul. Este accepţiunea pe care se bazează expresia
„ ştiinţe ale naturii”, adică ştiinţe care sunt puse în opoziţie cu cele care se referă la om.
Astfel că trebuie să examinăm în primul rând evoluţia istorică a conceptului şi felul în care sa ajuns la ideea de ocrotire a naturii.
1. Evoluţia istorică a conceptului de ”natură”
Preistoria. Natura, ca mediu înconjurător, a fost percepută ca atare de oameni de la începutul
existenţei lor, natura oferind omului în primul rând hrană, apoi adăpost.
Antichitatea orientală debutează cu o nouă schimbare în viaţa oamenilor, având ca primă
cauză structurarea societăţii pe ierarhii. Aceasta a dus la apariţia marilor state şi a oraşelor.
Concentrarea în oraşe a dus la diferenţierea populaţiei pe meserii, existând meseriaşii orăşeni şi
agricultorii şi crescătorii de animale. Dar antichitatea a văzut şi nevoia de înţelegere a lumii
înconjurătoare, servită de către vrăjitori, marii preoţi care încercau să afle rosturile mecanismelor
lumii pe baze raţionale. În acest context, relaţia cu natura a fost complexă. La egipteni, de exemplu,
animalele erau sacre, multe dintre zeităţi fiind reprezentate prin oameni cu capete de animal; iar
unele animale erau îmbălsămate o dată cu stăpânii lor.
Grecia antică. Natura devine obiect de studiu ştiinţific, mai ales prin protagonistul ei,
Aristotel, autor al unor adevarate tratate de istorie naturală. Din pacate, tratatele despre plante şi
despre pietre nu s-au pastrat, dar cele 20 de cărţi despre animale arată profunzimea şi exactitatea
cu care marele filosof a ştiut să observe, să descrie şi să înţeleagă natura.
Roma antică. Înclinaţi mai mult spre performanţele tehnice, romanii nu s-au prea interesat
de natură, mai ales de biologie, nelasând în urma lor observaţii importante, nici tratate de nivelul
celor greceşti. Din acest punct de vedere, o excepţie este Pliniu cel Batran, cu o presupusă "Istorie
Naturală" şi cu studii, poate primele, de vulcanologie, pe baza observaţiilor asupra erupţiilor
4
vulcanului Vezuviu. El a fost chiar victima unei astfel de erupţii, lucrările lui fiind însa continuate
de fiul sau, Pliniu cel Tânăr. Campaniile razboinice, cucerirea aproape a întregii Europe au facut
din romani însă buni observatori ai geografiei, ai reliefului, ai hidrologiei, ai mareelor, precum şi
ai resurselor minerale.
Renaşterea a reprezentat momentul în care natura a devenit obiect de studiu atent, nu numai
prin componentele sale, ci şi ca atare, ca mediu ambiant. S-ar putea spune ca Renaşterea a fost prin
excelenţă o perioadă a cunoaşterii Pământului. In primul rând, se emit teorii privind formarea
reliefului terestru şi a munţilor, componente esenţiale ale naturii înconjurătoare, de acestea fiind
legate nume celebre precum Leonardo da Vinci sau Bernard Palissy. Apele subterane şi formarea
peşterilor intră şi ele în problematica renascentiştilor.
Şi alte elemente ale ştiinţelor naturii s-au bucurat de atenţie: fosilele, plantele şi animalele, dar
mai ales mineralele, prin latura lor aplicativă, furnizarea de metale, mineritul.
Secolele XVII şi XVIII. Aceste secole marchează începutul a ceea ce se poate numi cu
adevarat ştiinţe ale naturii - geologia, botanica, zoologia, biologia fiind reprezentate de nume mari
precum Linee sau Buffon. Se constituie colecţii, se fondeaza muzee de ştiinţe ale naturii, precum
cele de la Londra sau Paris, se înfiinţează grădinile botanice, cea de la Kew din Anglia fiind şi
acum cea mai vastă şi mai importanta din lume.
Totodată, începe să se recunoască faptul că există specii comune, altele cu areal restrâns de
existenţă, iar altele rare, greu de găsit.
Cu toate acestea adevăratele valenţe ale naturii nu sunt încă descoperite.
Romantismul. De abia în a doua jumatate a secolului XVIII, se descoperă adevarata natură
sau, cum se spune, "sentimentul naturii". Acest sentiment reiese din literatura, Lamartine, Hugo,
Manzoni, Byron, din pictură, din muzică prin operele lui Beethoven, Berlioz, Dvo¢dk, Grieg.
Natura determină naşterea unei noi forme de activitate, turismul în natură. Dacă turismul era
deja la modă, dar mai ales pentru obiectivele culturale (Italia, Franta şi Germania ocupând primele
locuri), cei dornici de a "face tururi" se îndreaptă acum spre munţi, spre dealuri, spre ţărmurile
marine, în căutarea unor peisaje deja ieşite din comun, extraordinare, cât mai sălbatice. Se născuse
deja moda denumită "natură" şi interesul pentru excepţionalităţile ei.
Descoperirea valenţelor naturii pentru practicarea turismului, a petrecerii timpului liber, a
adus un mare aflux de oameni în zonele pitoreşti şi interesante. Si, cum prezenţa omului nu rămâne
niciodată neobservată, lăsând peste tot amprente, natura a început să înregistreze trecerea omului
5
formele cele mai diverse: iarbă călcată în picioare, flori rupte, formarea de poteci, deşeuri, tot felul
de zgomote prin locuri până atunci liniştite. Cu cât interesul peisagistic era mai mare, cu atât
afluenţa de vizitatori creştea şi, o dată cu ea, degradarea locurilor frecventate.
De la o natură ignorată şi intactă timp de milenii, începand cu secolul XIX s-a trecut la o
natură adorată, dar întinată. Degradările au început să se observe mai ales prin distrugerea florei,
iar vânătoarea sportivă a dus la sărăcirea faunei. Apoi au fost afectate peisajele, prin trasarea de
drumuri, de poteci, prin amenajări din ce în ce mai sofisticate, prin ridicarea de hoteluri în locurile
cele mai pitoreşti.
Pasiunea pentru natură a dus la apariţia unor structuri organizatorice noi. Este vorba despre
societăţile turistice, care oferă calătorii în toate ţările lumii.
Una dintre marile griji asumate de asociaţiile de drumeţii (Cluburile Alpine din Anglia,
Germania, Franţa, Italia) a fost cea de ocrotire a naturii, a peisajului, prin marcarea potecilor
turistice şi amenajarea unor podeţe, garduri etc., ceea ce a dus la direcţionarea fluxului drumeţilor
şi la a-i opri pe aceştia de la străbaterea dezordonată a versanţilor, pădurilor.
Tot ei şi-au asumat sarcina de a proteja flora, mai ales cea alpină, şi este semnificativ faptul că
primele albume de flori şi cărţi de popularizare cu scopul declarat de ocrotire au fost editate de
Clubul Alpin German.
Acţiunile acestor asociaţii de turism-alpinism s-au adaugat, de fapt, cercetărilor întreprinse
de societăți dedicate special naturii: societăţi de botanică, zoologie, biogeografie, de studiu al
păsărilor, al vânatului etc. Oamenii de ştiinţă din cadrul acestor societăţi, făcând inventare de
plante şi animale, au descoperit că există specii care se împuţinează şi sunt pe cale de dispariţie,
dacă nu au disparut deja. S-au creat liste cu specii rare în multe ţări, fără să aibă la început un statut
juridic de protecţie, ci doar o atenţionare a iubitorilor de natură.
Nici animalele nu au fost uitate şi atenţia s-a îndreptat spre speciile cele mai periclitate - cum
este Rupicapra rupicapra (capra neagră), dispărută din multe regiuni montane ale Europei -, apoi
spre mai multe specii de vulturi, bizonul din America de Nord şi zimbrul din Europa, şopârlele
gigant din insulele Galapagos etc.
Începând cu Renaşterea, a aparut şi un interes tot mai mare pentru împodobirea parcurilor din
jurul castelelor cu specii de arbori cât mai exotici. Dar tot acum apare şi interesul ştiinţific de a
studia noile specii din zonele exotice, care erau aduse şi plantate în locuri speciale, viitoarele
grădini botanice.
6
Din acest interes multiplu s-a născut şi ideea de a conserva şi a proteja chiar locurile de origine
a acestor plante exotice, teritorii care să corespundă exigenţelor ştiintifice şi estetice ale grădinilor
create artificial.
A ocroti natura însemna, la începutul secolului trecut, a avea grijă de un anumit loc pentru a
nu fi întinat de deșeuri, de a nu desfigura un peisaj cu lucrări neadecvate, de a ocroti o anumită
specie de floare sau grupă de flori. Era un fel de îndatorire civică, asumată benevol de membrii
unei comunităţi, ai unei asociaţii turistice sau ştiinţifice. Treapta următoare, de a ocroti natura
printr-o lege, sub ameninţarea unei sancţionări, a venit din SUA, când în locul numit Hot Springs
(Arkansas), a fost pus sub ocrotire un teritoriu din jurul unor izvoare a căror exploatare balneară
ameninţa distrugerea peisajului înconjurător. În anul 1832, Congresul american a acordat
teritoriului un statut de protecţie prin lege.
A doua acţiune de acest fel a avut loc în California, în Yosemite Valley. Aceasta începe când
căpitanul James D. Savage, în cursul operaţiunilor de explorare a teritoriilor vestice ale
continentului nordamerican, a pătruns în sanctuarul văii şi a dat cu ochii de imensele cascade ce
constituie specificul zonei şi de giganticul perete, perfect vertical, de peste 1000 m înălţime - cel
mai înalt perete vertical fără brâne din lume, botezat El Capitan. Sensibil la descrierile făcute de
membrii expediţiei, Congresul a donat teritoriul statului California, care a creat aici, în 1855, un
Parc Public sub administraţia statului.
Următorul pas a fost înfiinţarea primului Parc Naţional, Yellowstone, tot în SUA.
În 1872, preşedintele SUA Grant a semnat actul de înfiinţare a Parcului Naţional Yellowstone,
act în care se specifică destinatia lui: "este dedicat şi aparat ca un parc public ori teren de recreere,
în beneficiul şi pentru bucuria poporului".
Prima investiţie făcută pentru un parc naţional a fost în 1878, când Congresul a acordat pentru
Parcul Yellowstone un fond de 10.000 dolari, cu care s-au facut drumuri, adăposturi şi a fost
constituit un corp de pază şi ghizi la dispoziţia vizitatorilor.
Apoi, ideea de punere sub ocrotire a unor teritorii a fost continuată tot în SUA, când au fost
declarate, în 1890, Parcul Naţional Mount Reiner şi Parcul Sequoia, pentru prezervarea unei
păduri de arbori gigantici ai genului Sequoia. În acelaşi an a avut loc ridicarea la rang de Parc
Naţional a Parcului statal Yosemite.
Legislaţia adoptatã şi mişcãrile sociale erau mult prea slabe pentru a preveni o serie de
accidente şi dezastre ce au avut loc în secolul XX.
7
În Statele Unite ale Americii, în 1932, pe fondul unei degradãri a solului datoritã agriculturii
intensive, creşterii cantitãţii de deşeuri depozitate pe sol, folosirii intensive a pesticidelor şi
substanţelor chimice, vânturile puternice au smuls solurile pe teritoriul mai multor state: Kansas,
Oklahoma, Texas, Colorado, ridicând nori de praf pe aproape toatã întinderea USA, de la Munţii
Stâncoşi la Oceanul Atlantic. Ca urmare, Congresul american adoptã o lege de protejare a solurilor,
fiind înfiinţatã şi o autoritate federalã care se ocupa de protecţia solurilor.
Ideea de a pune sub ocrotirea legii anumite teritorii s-a realizat sub mai multe forme. Am
vazut deja că încă înainte de a se naşte noţiunea de Parc Naţional, au fost declarate ca arii ocrotite
diverse teritorii, precum Hot Springs în 1832 şi Yosemite în 1864, sub nume1e de rezervaţie sau
parc public. Pe această linie, până la sfârşitul secolului XIX, au mai fost declarate în Canada, în
1893 şi 1894, două parcuri provinciale.
Ideea de ocrotire s-a diversificat apoi, aparand şi alte tipuri de arii de protecţie. Astfel, la
finele secolului XIX, în Africa de Sud (colonie britanica pe atunci) au fost declarate: un teritoriu
pentru conservarea naturii sălbatice (Groendal, In 1896), două bazine hidrografice (Langeberge şi
Munţii Tsitiskamma, în 1896, respectiv 1897),7 păduri statale (1895-1897), o pădure tribală (1894)
şi două rezervaţii faunistice (St. Lucia şi Umfolozi, în 1897).
Un bilanţ făcut la începutul secolului XX arată deci că ideea de ocrotire a naturii prin
legislaţie îmbrăcase deja forme diverse şi că puteau fi contabilizate: 5 Parcuri Naţionale (4 în SUA
şi unul în Canada) şi diverse tipuri de rezervaţii (hidrografice, faunistice, silvice), în număr de 16,
în SUA, Canada şi Africa de Sud.
Activitatea de punere sub ocrotirea legii a unor teritorii deosebite a continuat şi în prima
decadă a secolului XX, când s-au declarat alte două parcuri, unul în 1906 în Zimbabwe (Parcul
Matusadona) şi altul în Australia, în 1909 (Parcul Wyperfield). Acum apare şi primul parc naţional
în Europa, în Rusia (Vilwandisky), în 1910.
În afara parcurilor nationale sau de alt tip, au început să fie declarate "monumente ale naturii"
- obiective restrânse, de obicei de natură geografică sau forestieră, dar şi specii de plante şi animale.
Printre primele monumente ale naturii este menţionat Stânca Zmeilor, primul Monument al Naturii
din Germania, un munte remarcabil ce a fost exploatat pentru piatră de construcţie încă de pe
vremea romanilor, unde au fost sistate lucrările de exploatare şi care a fost cumpărat de stat în
1836, pentru a fi pus sub ocrotirea 1egii. Al doilea monument german a fost Zidul Diavolului, un
câmp de blocuri eratice glaciare din Munţii Harz. Pe aceeaşi linie, au fost puse sub ocrotire
8
Pădurea seculară Bialowiez din Rusia, în 1903, iar în Franta, Pădurea Fointainbleau.
În următoarele două decenii (1911-1930) continuă transferu1 ideii de ocrotire a naturii în alte
continente, acum fiind fondate primele parcuri în Uruguay (1916), Indonezia( 1921), Chile (1926),
Antilele Olandeze (1926), Madagascar (1927), Guyana (1929) şi Noua Zeelandă (1929). De
asemenea, sunt întemeiate în SUA alte 10 parcuri naţionale, şi anume: Crater Lake (1902), Wind
Cave (1903), Mesa Verde (1906), Platt (1906), Glacier (1910), Rocky Mountains (1915), Lassen
(1916), Mount Mc.Kinley (1916), Acadia (1919) şi, cel mai important din toate, Grand Canyon
(1919). La acestea se adaugă mai multe rezervaţii (de pilda, Petrified Forest în 1906, devenit parc
national în 1962).
Este demn de menţionat şi anul 1916, când în SUA este creat, printr-o lege a Congresului,
Serviciul Parcurilor Naţionale în cadrul Ministerului de Interne (Department of the Interior),
acesta reprezentand prima institutie statală fondata în scopu1 conservării naturii.
Pare ciudat că ideea de constituire a unor rezervaţii naturale a apărut mai târziu în Europa;
faptul este însă explicabil, avand în vedere că într-un continent foarte mic, suprapopulat, cu natura
primitivă aproape disparută, erau greu de găsit teritorii vaste, slab populate la vremea aceea, ca
cele din alte continente. Totuşi, lucrurile au evoluat, iar în primele trei decenii ale secolului XX au
apărut, după cea din Rusia deja mentionata, următoarele rezervaţii naturale: în Elveţia Parcul
Naţional Swiss, 1914; în Suedia, Abisko,1909; în Germania Lunerburger Heide, 1920; In Ucraina
Askania, 1921; In Italia Gran Paradiso, 1922: In Norvegia Fokstumrya, î'n Islanda Thingvellir,
1928. În anul 1930 a aparut şi prima lege de ocrotire a naturii în România, iar pe baza ei au început
să fie desemnate rezervaţii naturale, începând din anul 1932; In anul 1935 a fost creat primul parc
naţional românesc în Masivul Retezat. Cu aceasta ne
plasăm istoric înaintea multor ţări
importante, precum Franţa, Spania, Austria, Marea Britanie etc.
Spre sfârşitul secolului XX, presiunile socio-economice, reafirmarea drepturilor
comunităţilor indigene şi a celor locale, dar şi cunoştinţele noi acumulate în domeniul conservării
biodiversităţii permit schimbarea concepţiei clasice, conform căreia rolul ariilor protejate este de
a „păstra” şi de a nu folosi resursele naturale.
Concepţia modernă subliniază necesitatea de a se recunoaşte şi promova rolul multiplu al
ariilor protejate. Ariile protejate trebuie să garanteze şi să permită:
• conservarea biodiversităţii prin menţinerea în perimetrul ariilor protejate a unor specii şi
ecosisteme în starea lor naturală sau foarte apropiată de cea naturală;
9
• fundamentarea ştiinţifică a metodelor şi procedeelor de management care să permită
utilizarea durabilă a resurselor naturale;
• fundamentarea ştiinţifică a procesului de reconstrucţie şi reabilitare a sistemelor ecologice;
• menţinerea serviciilor ecologice prin conservarea ecosistemelor;
• protejarea valorilor culturale şi a peisajelor.
Această concepţie nouă cu privire la rolul ariilor protejate a dus la definirea diferitelor
categorii de arii protejate, multe dintre ele cu rol şi importanţă deosebite nu numai pentru
conservarea biodiversităţii, dar şi pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale.
2. Evoluția istorică a conceptului de protecție în România
Istoria ocrotirii naturii în țara noastră include mai multe etape:
Etapa preliminară, finalizată odată cu apariția industrializării. Integrarea armonioasă a
comunităților umane în natură este demonstrată și în scrierile cărturarului Dimitrie
Cantemir în "Istoria hieroglifică" sau "Descrierea Moldovei".
Primele măsuri legale sunt asociate declanșării regimului "braniștilor" (arii împădurite
sau pășuni care nu pot fi utilizate liber de comunitate) și al monumentelor naturii (concept
elaborat de Alexander von Humbold). Se constituie primele asociații de protecția mediului.
Organizarea și fundamentarea științifică a protecției mediului a a marcat declararea
multor arii ca rezervații naturale, ca și o stare de emulație, mai ales a clasei intelectuale
spre cauza protecției mediului.
După 1940 – 1950, deși au fost declarate multe rezervații, impactul antropic a degradat
masiv calitatea mediului.
După 1990 România a ratificat numeroase legi internaționale, s-au reorganizat structurile
cu atribuții în domeniul protecției mediului și s-au elaborat noi documente normative.
Sistemul juridic din România până în 1900 cu privire la protecția mediului
Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează din
vremea lui Ștefan cel Mare, care preocupat de protejarea vânatului și a altor resurse naturale a dat
"legea braniștei", loc unde erau interzise vânatoarea, pescuitul, pășunatul, etc. Despre regimul
juridic al braniștei se pomeneste si in documente date de Matei Basarab (1646) și Sigismund
Batory (1588).
Pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii se constituie primele încercări de reglementare
a folosirii pădurilor. Primele servicii silvice s-au organizat în 1739 în Banat, în 1781 în
10
Transilvania și în 1793 în Țara Românească, iar primul Cod silvic - care conținea recomandări
asupra tăierii pădurilor, depozitării și folosirii fructelor și semințelor si întrebuințării diferitelor
esențe de lemn și reglementări privind dreptul de proprietate si de folosință asupra pădurilor - a
fost creat în 1786 în Bucovina.
După 1800 cultura cerealelor cunoaște o dezvoltare fără precedent care determină creșterea
suprafețelor agricole prin tăierea pădurilor și degradarea accelerată a solurilor. Astfel, după 1850
se introduc reglementări care pun ordine în exploatarea pădurilor.
În a doua jumatate a secolului XIX apar legi ce vizează limitarea poluării de către industriile
insalubre ca și măsuri de apărare a sănătății publice.Tot în această peroadă se reglementează și
pescuitul în apele teritoriale prin demersurile unor oameni de știință, printre care Ion Ionescu de la
Brad și Grigore Antipa (1896).
Sistemul juridic de mediu din Romania între 1900-1990
La sfârșitul secolului XIX ia naștere o mișcarea de ocrotire a naturii în rândul oamenilor de
știință care, în 1920, creaza Asociatia "Hanul drumeților", transformată apoi în "Societatea de
turism pentru protecția naturii", aflată sub patronajul botanistului Dimitrie Grecescu, pictorului
Nicolae Grigorescu, poetului Vasile Alecsandri, scriitorului Calistrat Hogaș. Acestora li se adaugă
naturaliștii Grigore Antipa, Ion Borcea, Ion Prodan, Alexandru Popovici-Baznoseanu, Alexandru
Borza, Mihail Gusuleac, etc.
ÎIn 1924, Al. Borza publică programul mișcării pentru ocrotirea naturii în România, "Problema
protecțiunii mediului în România", care va sta la baza apariției primei "Legi pentru protecția
naturii", lege care, așa cum spunea E. Racoviță în 1928 este alcatuită conform dezideratelor
naturaliștilor. Legea, aparută în 1930, prevede instituirea Comisiei monumentelor naturii, care
trebuia să inventarieze, să conserve si să disemineze informații legate de aceste monumente.
În 1933 apare "Buletinul Comisiei Monumentelor naturii", iar în 1934 Emil Racoviță
prezintă un ghid privind definirea, clasificarea în functie de scop și utilizări, rolul și gestionarea
resurselor naturale. Astfel sunt evidențiate rezervații naturale, știintifice și turistice, ca și
formațiuni geografice , geologice și paleontologice, zăcăminte minerale, specii vegetale si animale,
etc. In 1935 se infinteaza Parcul National Retezat, urmat de alte rezervatii naturale: Pădurea Letea,
Fânețele Clujului, Codrul Secular Slătioara, etc .
Continuarea demersurilor de conservarea a naturii a fost limitată de începerea celui de al
doilea Razboi Mondial. O nouă lege de conservare a naturii a fost elaborată în 1950 si completată
11
cu un regulament de aplicare în 1954. Sunt subliniate idei ca: monumentele naturii sunt bunuri
care aparțin întregului popor, iar proțectia lor este o activitate de interes general. Legea prevedea
de asemenea constituirea de comisii regionale pe lângă filiale ale Academiei care aveau drept scop
ocrotirea naturii și conservarea genofondului României, prin inventarierea monumentelor naturii,
planificarea explorării științifice a rezervațiilor, pregătirea de publicații de specialitate.
In 1955 începe să apară revista "Ocrotirea naturii", editată de Academia Română. Este
subliniată necesitatea efectuării de studii complexe pe ariile ce urmează a fi declarate rezervații
care să le acorde un statut provizoriu, timp în care să fie identificat impactul social și economic
raportat la beneficiile știintifice, turistice, estetice, etc.
În 1960 s-a desfășurat Conferința Națională pentru Protecția Naturii pe Baze Ecologice ce a
avut ca obiective asigurarea unei abordări pluri- și interdisciplinare a problemelor ocrotirii naturii,
stimularea activității de cercetare și a educației ecologice în învățământul preuniversitar, ca si
popularizarea, prin publicații a ariilor protejate. Ca urmare a activității Comisiei pentru Ocrotirea
Monumentelor Naturii, numărul rezervațiilor a crescut de la 36, cu o suprafață de 15000 ha, in
1944, la 130 și o suprafata de 75000 ha in 1965. Desi pe plan legislativ, reglementarile juridice, ca
și unele masuri organizatorice au creat cadrul juridic și institutional adecvat, aplicarea în fapt a
fost de cele mai multe ori putin eficientă.
Prima lege cadru în domeniul protecției mediului a fost elaborată în 1973, iar anul următor
s-a înființat Consiliul Național al Protectiei Mediului. Ca urmare a aplicării legii 9/1973 numărul
rezervațiilor a crescut la 395 cu o suprafață totală de 222545 ha. Iată câteva obiective ale legii din
1973:
conservarea ecosistemelor autohtone cu valoare bio-istorică recunoscuta pe plan național
și internațional
conservarea unui patrimoniu cu valoare informativa pentru cercetarea stiintifica
conservarea genofondului florei și faunei ca sursa potentiala pentru viitoarele utilizari
practice
conservarea ecosistemelor naturale care atenueaza efectele destructive ale activitatilor
antropice
conservarea statutului estetic al naturii
conservarea unui cadru optim pentru valorificarea economica prin dezvoltarea unui turism
armonizat cu principiile moralei ecologice.
12
Din motive de economie, după 1975, au avut loc multe reduceri de personal în cadrul
Comisiilor Județene pentru Monumente ale Naturii, care au fost transformate în organisme
onorifice. Din aceleași motive s-au realizat lucrări de amenajare a teritoriului ce au determinat
modificări topografice, climatice, inundarea de mari suprafețe, minarea versantilor, etc. (ex.: Râul
Mare, in Retezat). In 1982 este editat primul curs universitar de "Protectia mediului în Romania"
sub semnătura lui Ioan Pop .
In Romania, până în 1989 nu a existat un Minister al Mediului. Structurile instituționale de
ocrotirea naturii s-au dezvoltat în ultimele 2 decenii pe factori de mediu: protecția solului la
Ministerul Agriculturii, a apelor – Consiliul National al Apelor, pădurile - Ministerul Silviculturii,
subsol – Ministerul Minelor.
Sistemul juridic de mediu din România după 1990
În 1991 se înființează Ministerul Mediului, care preia atribuțiile Consiliului National pentru
Protecția Mediului, este autoritatea centrală care organizeaza cadrul institutional,dezvolta,
indruma si perfectioneaza activitatea de protectie a mediului, la scară natională. In prezent
functioneaza sub denumirea de Ministerul Apelor, Padurilor și Protectiei Mediului, avand in
subordine Agentiile de Protectia Mediului judetene, ca si Regiile Autonome Apele Romane,
Romsilva, Ape Minerale. Se infinteaza Comisia Nationala pentru controlul activitatii nucleare si
se reglementeaza functionarea Ministerului Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului.
În 1995 s-a adoptat o noua lege a mediului, la baza căreia, în scopul asigurării unei dezvoltări
durabile, stau următoarele principii.
Precauția în luarea deciziilor. Orice decizie economică, socială, politică trebuie să fie
precedata de o analiză atentă a efectelor pe care aceasta le poate avea asupra stării mediului.
Prevenirea riscurilor si daunelor ecologice. Acest principiu este axat pe ideea ca activitatea
de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai putin costisitoare decât repararea
daunelor ecologice, care de multe ori au un caracter ireversibil.
Conservarea ecosistemelor si a biodiversitatii. Ecosistemele folosite de om trebuie utilizate
în mod controlat pentru a obtine o productivitate optima, fara a periclita integritatea altor
ecosisteme. Pentru acesta este necesară mentinerea proceselor ecologice esențiale ale
ecosistemelor în scopul conservării biodiversității.
"Poluatorul plătește". Se insituie diferite forme de răspundere pentru acei factori care prin
activitatea lor produc poluare, fără să ia în prealabil măsuri pentru evitarea sau diminuarea
acestora până la limitele prevăzute de lege.
Inlaturarea mai ales a poluanților care pericliteaza sănătatea oamenilor. De o atenție
deosebită trebuie să se bucure relația politică – sănătatea populației umane, în ideea că toți
oamenii au dreptul la un mediu curat și sănătos.
13
Crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului. Presupune dezvoltarea
unei rețele de institutii care au în responsabilitate monitorizarea diferitilor parametrii ai
mediului fizic. Integrarea rezultatelor trebuie să fie urmată de transmiterea lor către factorii
abilitați să realizeze controlul calității mediului ca și de diseminarea informațiilor către
publicul larg.
Utilizarea durabilă a resurselor. Dezvoltarea durabilă este un deziderat al societății
moderne si presupune utilizarea actuală a resurselor cu respectarea drepturilor generațiilor
viitoare de a avea acces la aceleași resurse.
Reconstrucția zonelor deteriorate. Evidențiază necesitatea planificării atente a acțiunilor de
refacere a ecosistemelor deteriorate.
Participarea ONG-urilor și a publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor. Conferința de
la Stockholm (1972) a consacrat pentru prima dată un principiu ce prevede dreptul la un
mediu a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate si bună stare, având în
vedere si obligația societății ( organisme guvernamentale si nonguvernamentale, public,
etc) de a apara, conserva si imbunatatii mediul petnru generatiile prezente si viitoare.
Dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului. Numeroase
reglementări internaționale prevad o serie de principii ale colaborării între state (ex. pentru
prevenirea poluării transfrontaliere).
Legea prevede de asemenea mai multe modalități de implementare a acestor principii:
Adoptarea unor politici de mediu
Evaluarea impactului asupra amediului al tuturor activitatilor, programelor si proiectelor
de mediu
Corelarea planificîrii de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism
Introducerea de pârghii economice stimulative sau coercitive
Elaborarea de norme și standarde de mediu
Promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului
Instruirea și educarea populației.
După 1990 România a ratificat o serie de reglementări internaționale, cum ar fi: Convenția
privind protectia stratului de ozon (Viena, 1985)., Conventia privind conservarea vieții sălbatice
si a habitatelor naturale în Europa (Berna, 1979),
Conventia privind poluarea transfrontaliera (Geneva, 1979), etc.
De asemenea au fost elaborate mai multe legi care vizau reglemntarea protecției mediului în
România.
Tot după 1990 literatura de specialitate s-a completat cu un număr mare de lucrări de
specialitate și s-au creat specializări în ecologie și protecția mediului în instituții de învățământ
superior. Au luat ființă partide și mișcări ecologiste și s-a intensificat colaborarea internațională
cu instituții asemănătoare.
14
In 1994 existau în România 586 de arii protejate (4,8 % din suprafața totală a țării). Au fost
inventariate 38.000 specii de plante (23 monumente ale naturii, 290 vulnerabile, 185 periclitate și
17 dispărute) și 33.000 specii animale (11 periclitate).
3. Ocrotirea naturii şi ariile protejate astăzi
În cercul celor care se ocupă de „conservarea” naturii în general, se utilizează frecvent
termenele de „protejare” şi de „conservare” a naturii sau a biodiversităţii. Pentru cei care nu sunt
implicaţi zi de zi în acţiuni legate de protecţia şi conservarea naturii, aceşti termeni par să aibă
acelaşi sens şi să transmită ideea de „restricţii în utilizarea resurselor, restricţii în activitatea
umană”. Este foarte important să se înţeleagă diferenţa între aceşti termeni:
- protecţia naturii implică într-adevăr, în termeni tehnici, în primul rând acţiuni de păstrare
a speciilor şi ecosistemelor într-o stare cît mai naturală, protejarea lor de efectele acţiunilor umane,
ceea ce duce de cele mai multe ori la restricţii în ce priveşte activităţile umane
- conservarea naturii se referă la o abordare mai complexă şi mai dinamică: poate însemna
menţinerea în stare cât mai naturală a speciilor şi habitatelor rare fără să se intervină în procesele
naturale, dar permite şi intervenţii active pentru menţinerea valorilor naturale sau chiar impune
managementul activ al resurselor naturale, mai ales în cazul ecosistemelor „secundare” ce au
rezultat în urma activităţilor umane desfăşurate de-a lungul secolelor (de exemplu a fâneţelor). Ca
urmare, pentru a ilustra în mod corect rolul ariilor protejate, este recomandat să se folosească
termenul de „conservare” a naturii sau a biodiversităţii.
Capitalul natural constituie sursa principală de servicii ecologice şi produse economice, dar
este şi o parte de neînlocuit a patrimoniului nostru cultural şi a istoriei noastre. Această resursă
trebuie menţinută într-o stare cât mai bună în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.
„Ariile protejate joacă un rol critic în menţinerea vieţii pe Pământ” se afirmă în
„Managementul ariilor protejate”, Ghidul Global al UICN publicat în 2006. Cele 188 de ţări
semnatare ale Convenţiei Diversităţii Biologice , recunosc faptul că ariile protejate reprezintă cea
mai importantă metodă de a conserva biodiversitatea şi de a oferi modele de dezvoltare în armonie
cu natura în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii.
Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii (UICN) defineşte aria protejată astfel: Aria
protejată este „un spaţiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat şi administrat în baza unor
15
acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a
naturii precum şi a serviciilor de mediu şi a valorilor culturale asociate” – Ghid pentru utilizarea
Categoriile de Management ale ariilor protejate, UICN, 2008.
Ariile protejate pot avea unul sau mai multe obiective de management: 1. cercetarea
științifică; 2. protecția sălbăticiei (zonelor fără intervenție umană) – excluderea oricărei forme de
exploatare a resurselor naturale care contravin obiectivelor de management; 3. protecția diversității
speciilor și a diversității genetice; 4. menținerea serviciilor de mediu; 5. protecția caracteristicilor
naturale și culturale; 6. turism și recreere; 7. educație; 8. utilizarea durabilă a resurselor și
ecosistemelor naturale; 9. menținerea activităților culturale și tradiționale.
În art. 5 (OUG nr. 57/2007 actualizată 2015) sunt grupate categoriile de arii naturale protejate
astfel: a) de interes naţional: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii,
rezervații naturale, parcuri naturale; ex: Parcul Național Retezat, Parcul Natural Cozia, Rezervația
Naturală Codrii Seculari Slătioara; b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului
natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei; ex.
Geoparcul Dinozaurilor - Ţara Hațegului, Complexul piscicol Dumbrăvița, Rezervația Biosferei
Delta Dunării; c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanță
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică; ex: situl Natura
2000 ROSCI0227 Sighișoara - Târnava Mare, situl Natura 2000 ROSPA0019 Cheile Dobrogei; d)
de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităților
administrativ-teritoriale, după caz. Ex: Muntele Piatra Secuiului (Rimetea), Speciile forestiere
exotice din Parcul Sub Arini (Sibiu).
Ce legi guvernează ariile protejate? Legislația aferentă ariilor naturale protejate are două
componente:
- Legislația de declarare a ariei naturale protejate (cu descrierea extinderii și a elementelor
de protecție), precum și de administrare a ariilor naturale protejate declarate;
- Legislația de mediu care reglementează protejarea, conservarea factorilor de mediu a căror
poluare poate produce un impact asupra ariilor naturale protejate.
Declararea ariilor naturale se face:
- prin Hotărâri de Guvern, în cazul ariilor naturale de interes comunitar și a celor de interes
național;
- prin Hotărâri ale Consiliilor Județene sau Locale, în cazul ariilor naturale de interes local
sau județean.
16
Conservarea diversităţii biologice are 3 scopuri:
-
investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii;
-
înţelegerea efectelor
activităţilor umane asupra speciilor, comunităţilor şi
ecosistemelor;
-
dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea şi restaurarea
diversităţii biologice.
Instituții umane pentru conservare
În istorie, diferitele culturi umane de succes au acordat o mare atenție relației lor cu mediul
natural. Varietatea instituțiilor umane concepute special pentru a avea grijă de această relație este
enormă și depășește sfera analizei noastre de aici. Un exemplu: în toate satele rurale din Africa de
Vest, anumite familii / clanuri specifice sunt dedicate în mod tradițional menținerii legăturilor
spirituale dintre oameni și natură. Aceste familii - numite în diferite locuri Balobero, Tigatu,
Tendaana etc. - sunt descendenții locuitorilor originari ai țării și rămân însărcinați cu distribuirea
terenurilor pentru ca oamenii să le poată cultiva în funcție de nevoile lor. De asemenea, ei întrețin
păduri sacre și alte zone împădurite („pielea pământului”) și reglementează accesul la produsele
sălbatice.
Pe măsură ce societățile au devenit mai puțin imediate și direct dependente de resursele
naturale, motivele pentru conservare și instituțiile umane au evoluat, de asemenea. În Europa de
Vest, America de Nord și alte țări industrializate, impulsul pentru „conservarea naturii” este din
ce în ce mai legat mai mult de motivațiile etice și recreative decât de mijloacele de trai directe. Noi
instituții se dezvoltă pentru a transmite și apăra astfel de valori, adesea asociate cu organizații nonprofit și trusturi. Apariția acestui tip de instituție pare să fie asociată cu bogăția și cu faptul că
oamenii își petrec o mare parte din viață în zone urbane și în medii artificiale, mai degrabă decât
naturale.
În ceea ce privește eforturile de conservare ale guvernelor de stat, ariile protejate sunt fără
îndoială una dintre cele mai importante instituții pe care statele le-au conceput vreodată. Marea
majoritate a statelor naționale se angajează astăzi să îndeplinească obiectivele de conservare și
majoritatea se bazează pe acoperirea ariilor protejate care include eșantioane reprezentative ale
tuturor ecosistemelor și habitatelor lor principale. În general, ariile terestre protejate desemnate
acoperă mai mult de 12% din teritoriul mondial.
17
Cu toate acestea, ariile protejate în mod formal sunt doar una din constelația fenomenelor
care constituie conservarea contemporană pe planeta noastră. Acestea sunt un fenomen major, dar
nu singurul care contribuie la conservarea biodiversității. Dacă o țară respectă definiția UICN a
unei zone protejate, aceasta recunoaște formal ca arii protejate numai acele situri gestionate cu
obiectivul principal și explicit de „conservare a naturii”, indiferent de tipul lor de guvernare. Acest
lucru exclude zonele și resursele care sunt conservate în scopuri paralele sau care conservă
biodiversitatea întâmplător sau ca o considerație secundară (de exemplu, o rezervație sălbatică
înființată ca o afacere de către proprietarul său funciar privat; un sit sacru protejat ca „casa
strămoșilor”; pescuit gestionat de o comunitate pentru a exploata sustenabil homarii pentru piața
internațională; un sit militar cu intrare interzisă din motive de securitate etc.). În funcție de o
varietate de circumstanțe, aceste zone care duc la rezultate de conservare durabile pot, la un
moment dat, să fie recunoscute ca arii protejate în sisteme formale sau pot rămâne pur și simplu
ca „zone importante pentru conservarea biodiversității” în sine.
Fig 1. Varietatea fenomenelor bazate pe zone contribuie la conservare. În acest exemplu,
zonele prezentate în verde nu sunt recunoscute ca arii protejate (unele, dar nu toate, ar putea fi în
viitor), în timp ce zonele maro sunt deja recunoscute ca arii protejate.
Conservarea eficientă implică o serie de inițiative, în interiorul și în afara rețelelor de zone
protejate recunoscute în mod formal. Chiar și cel mai optimist scenariu pentru desemnarea ariilor
protejate prevede că marea majoritate a pământului și a apei, inclusiv a ecosistemelor naturale, vor
rămâne în afara sistemelor naționale de arii protejate, dar vor contribui la conservarea
biodiversității, funcționarea ecosistemelor și dezvoltarea durabilă.
18
Recent, părțile Convenției Biodiversității au răspuns la complexitatea descrisă în figura 1
atunci când au declarat că își propun să extindă și să consolideze acoperirea ariilor lor protejate
oficial recunoscute, precum și să sprijine „alte măsuri eficiente de conservare bazate pe zone”.
Ariile protejate sunt esenţiale în conservarea capitalului natural şi cultural întrucât includ
cele mai reprezentative şi semnificative zone din punct de vedere al biodiversităţii, al valorilor
naturale şi culturale asociate. Măsurile de management în aceste arii se elaborează şi se
implementează în aşa fel încât să se menţină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie,
ecosistemele naturale şi populaţiile de specii sălbatice, menţinându-se în acelaşi timp sau
căutându-se soluţii pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Conştientizarea faptului că natura este în pericol şi că trebuie ocrotită a făcut să crească
interesul pentru astfel de acţiuni, după 1950 şi mai ales după 1960, când numarul ariilor puse sub
proţectie şi suprafeţele respective au crescut în mod spectaculos (figura 2).
Mărimea suprafeţei mondiale a ariilor protejate /Număr de arii desemnate
Fig. 2. Creșterea numărului/suprafeței de arii protejate în lume, în intervalul 1870-2004 (după
ONU, 2005)
Este drept că anul 1974 a marcat un salt extraordinar prin înfiinţarea Parcului Naţional din
nord-estul Groenlandei, de 40 mil. ha (Danemarca devenind ţara cu cea mai mare arie protejată
din lume). Dar chiar fără aceasta, numărul şi suprafeţele au crescut considerabil. Un factor
important a fost şi internaţionalizarea problemei.
În 1945 a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), menită a menţine pacea şi a promova
cooperarea economică, socială şi culturală între naţiuni. Era clar că problema ocrotirii mediului
şi protejarea naturii nu-i putea rămâne străină.
Plecând de la ideea că natura nu este un bun naţional, ci un bun universal, al omenirii, de a
19
cărui integritate răspund toate ţările solidar, ONU a pus bazele unui sistem unitar de înregistrare
şi gestionare a obiectelor ce trebuie puse sub paza unor legi, care trebuie să fie, de asemenea,
unitare.
A fost creat astfel un organism specializat, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE),
ce are ca preocupare mediul înconjurător în ansamblu, şi create organizaţii independente, precum
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), având ca obiect exclusiv protecţia
naturii. UICN a elaborat un sistem unitar de desemnare şi gospodărire a ariilor protejate, pe care
însă fiecare stat în parte urma să-l aplice. Astăzi, statele aparţinând sistemului ONU au adoptat
aceste norme şi se străduiesc să le aplice, ceea ce permite realizarea unei statistici pentru tot globul.
Numărul şi suprafaţa ariilor protejate a crescut la nivel mondial în fiecare an, odată cu
creşterea presiunilor economice asupra biodiversităţii, a resurselor naturale, a valorilor culturale.
Baza de Date Mondială a Ariilor Protejate – World Database on Protected Areas – reînnoită la
fiecare cinci ani de către Centrul Mondial de Monitoring al Conservării (World Conservation
Monitoring Centre), în anul 2007 înregistra peste 120.000 arii protejate, cu o suprafaţă de peste 22
milioane km2, reprezentând peste 11,3% din suprafaţa cumulată a teritoriilor naţionale. Majoritatea
acestora sunt arii protejate terestre, recunoscându-se relativ recent faptul că mediul marin nu este
suficient de bine reprezentat: arile protejate terestre ajung la 12,2% din suprafaţă în timp ce în zona
marină acestea acoperă doar 5,9%.
Tabel 1. Numărul şi suprafaţa ariilor protejate la nivel mondial conform situaţiei prezentate
la Congresul Mondial al Parcurilor de către IUCN – The World Conservation Union şi UNEP World
Conservation Monitoring Centre
20
Din punct de vedere al reprezentarii tuturor biomurilor (conform clasificarii biogeografice
a lui Udvardy) în cadrul rețelei globale a ariilor protejate (Tabel 2), trebuie subliniat că foarte multe
dintre biomuri au rămas reprezentate sub pragul de 10% admisibil pentru protecția eficientă a
acestora conform cu prevederile adoptate la al-IV-lea Congres Mondial al Parcurilor.
Tabel 2.
Ariile protejate sunt distribuite functie de marile zone geografice conform Tabelului 3.
21
Pe baza setului de date existente și admițând erorile generate de lipsa unor informații de mare
importanță (cum ar fi absența informațiilor despre suprafața a 75% din totalul de 30,350 de arii
protejate cunoscute), se pot trage următoarele concluzii:
- rețeaua globală a ariilor protejate ocupă o suprafata relativ mare care continuă să crească.
Numai în câteva regiuni (Africa de Est/Sud, America de Nord, Caraibe și Pacific) există unele
semnale privind declinul ratei de creștere a suprafeței ariilor protejate.
- numărul ariilor protejate marine este foarte limitat în comparație cu numărul ariilor
protejate terestre.
- există o preponderență a ariilor protejate cu suprafață mică față de cele cu suprafață mare
ceea ce pune în pericol integritatea acestora.
- o lipsă a aplicării tuturor categoriilor IUCN în unele regiuni, limitând astfel beneficiile date
de fiecare tip de arie protejată în parte.
- neatingerea obiectivului privind reprezentarea tuturor biomurilor în cadrul rețelei globale
a ariilor protejate.
- există încă o majoritate a țărilor care au mai puțin de 10% din teritoriul lor declarat ca arii
protejate și 20% din țări cu mai puțin de 1% din teritoriu - arii protejate.
Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de
management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care
se găsește o anumită arie protejată și mai ales cat este de eficient managementul ariei protejate.
Multe arii protejate există doar prin legea de constituire ( doar pe hartie), dar în realitate
în teren există foarte puțin din ceea ce scria pe hartie, în schimb se pot identifica activități de
braconaj, pășunat intensiv, cultivare sau se găsesc așezari umane, drumuri.
Astfel este foarte important ca odată ce aria protejată a fost constituită, să se focalizeze
toate resursele pentru a asigura un mangement eficient al ariei.
Pentru a rezolva problema "eficienței managementului", denumită adesea "sindromul
parcurilor de hârtie" (paper park syndrom), Comisia IUCN-ului - World Commission on Protected
Areas (WCPA) a stabilit un Departament pentru Eficiența Managementului (Task Force on
Management Effectiveness).
De asemenea, se anticipează ca viitoarele ediții ale Listei Ariilor Protejate a Națiunilor
Unite va include indicatori privind eficiența managementului.
În acelasi timp, informațiile valabile referitoare la nivelul fondurilor alocate și a stafului
angajat pentru arii protejate indică faptul că resursele alocate sunt inadecvate pentru ceea ce
presupune un management eficient.
22
Un sondaj global realizat de catre WCMC arată că în 1993 investițiile făcute au fost în
medie de 776 $ / km², variind de la 57 $ / km² în America de Sud până la 11,552 $ / km² în Asia
de Est (exclusiv China).
De asemenea, țările dezvoltate au cheltuit pentru arii protejate în medie 1687 $ / km², cu
aproape un ordin de mărime mai mult decât țările mai puțin dezvoltate care cheltuiesc 161 $ / km²,
cu toate că din punctul de vedere al valorii biodiversității comparația este inversă.
În ceea ce privește mărimea personalului care administreaza ariile protejate, diferența este
mult mai mică, de la 27,3 oameni / 1000km² în țările dezvoltate la 22,6 oameni / 1000km² în țările
mai puțin dezvoltate, dar diferența se face între investițiile care se fac în echipamentul necesar
staffului si care asigura eficienta activitatilor de protectie.
În afara sistemului de clasificare şi înregistrare a ariilor protejate elaborat de UICN, aplicat
de fiecare ţară conform legislaţiei proprii, ONU, prin organismul său UNESCO, a stabilit şi alte
reţele de arii protejate, dar dirijate şi supravegheate la nivel internaţional. Aşa s-a creat, în cadrul
programului Om-Biosferă (MAB), reţeaua de Rezervaţii ale Biosferei; apoi, în baza Conferinţei
UNESCO din 1972, de la Paris, o reţea cuprinzând monumentele naturale şi culturale ale omenirii
(goruni - peste 250 - 300 de ani, Plopul alb cu vârstă peste 250 de ani). De asemenea, printr-un
acord încheiat la Ramsar (Iran), au fost puse bazele unei reţele de zone umede, destinate a proteja
fauna acvatică şi avifauna. La începutul sec. XXI, situaţia acestor rezervaţii internaţionale era
următoarea (tabelul 4):
Tabel 4. Situaţia ariilor protejate internațional în lume
Rezervaţii ale
patrimoniului
natural mondial
Rezervaţii ale
Biosferei
Teritoriu
Lume
Europa
Asia (fără Orientul
Apropiat)
Africa de Nord (cu
Orientul Apropiat)
Africa subsahariană
America de Nord
(fără Mexic)
America Centrală
(cu Mexic)
America de Sud
Oceania
Rezervaţii
Ramsar
Nr.
Rez.
368
139
Mil.
ha
264
103
Nr.
ţări
157
27
Nr.
rez.
149
28
Mil.
ha
142
19
Nr.
tari
58
19
Nr.
rez.
1019
632
Mil.
ha
73
20
Nr.
tari
155
36
45
13
15
25
5
12
59
3
28
21
15
7
5
11
6
48
2
18
40
40
22
32
29
27
70
14
41
52
22
2
18
20
2
53
14
2
29
15
7
11
3
8
47
2
13
29
13
50
5
9
1
13
17
9
45
6
3
45
60
11
6
12
5
După ONU - World Resources 1992 - 2000
23
Acoperirea ariilor protejate: Europa (UICN)
Conform analizei efectuate de UNEP-WCMC (2008), Europa este acoperită cu 6,48
milioane km2 de arii protejate, reprezentând 27,12% din suprafața totală a ariilor protejate din
lume. Dintre acestea, 13,79% sunt zone terestre protejate și 6,57% marine.
Fig.3. Numărul și distribuție procentuală a categoriilor
și a ariilor protejate necategorizate – Europa
Fig.4. Suprafața (km2) și distribuția
procentuală a ariilor protejate clasificate și
necategorizate - Europa
În regiunea de SE a Europei (pe baza datelor WDPA), se poate concluziona că România și
Bulgaria au cel mai mare număr de arii protejate. În același timp, aceste două țări au cea mai mare
suprafață terestră acoperită de ariile protejate.
Fig.5. Suprafața totală a țării protejate (km2) din Europa Centrală și de SE
Fig.6. Procentul de teritoriu aflat sub protecția statului în regiune (Adaptat de la datele
disponibile la baza de date online WDPA www.ibat-alliance.org (Accesat în august 2018)
24
Țările care au cel mai mare procent din teritoriul său desemnat pentru protecție și obiective
specifice de gestionare în grupul observat sunt Slovenia, urmată de Bulgaria, Ungaria și România.
Slovenia este, de asemenea, una dintre țările care au dezvoltat cu succes forme de turism bazate
pe resurse naturale și culturale (protejate) prin care a devenit recunoscută.
Printre țările care nu au îndeplinit obiectivul de dezvoltare al mileniului pentru a atinge
acoperirea teritoriului național de arii protejate într-un volum minim de 10% până în 2018 se
numără Serbia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și Albania (figura 6).
Dat fiind faptul că aproape toate țările relatate mai sus se învecinează, stabilirea ariilor
protejate care acoperă teritoriul a cel puțin două țări vecine poate fi una dintre soluțiile pentru
creșterea numărului și a suprafeței acoperite de ariile protejate din regiune. Acest lucru poate
implica declararea unei noi extinderi a ariilor protejate existente și unitoare care există în prezent
independent una de alta în două sau mai multe țări vecine. Gestionarea în comun a două sau mai
multe țări implicate, ar putea aplica obiectivele de protecție mai cuprinzătoare, precum și abordarea
în comun a promovării zonelor relevante pentru scopuri turistice și recreative.
Ținând cont de obiectivele de gestionare a ariilor protejate prin care scopul și existența unei
zone protejate este determinată, se poate concluziona că majoritatea țărilor din regiune își dedică
ariile protejate, pe lângă protecția biodiversității, activităților recreative și turistice.
Concepţii fundamentale referitoare la protecţia mediului
Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie în
determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului. Strategia naţională a dezvoltării
trebuie să ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele şi capacităţile sale.
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de "strategie" -desemnează
preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare, metodele
şi formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Problemele dezvoltării şi ale creşterii economice nu pot fi separate de cele ecologice.
Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult - local, regional, national şi global- într-o reţea
de cauze şi efecte.
Relaţia dezvoltare - mediu, este o relatie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte
satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru generaţiile
viitoare.
La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurator a fost pus a
25
în discutie în anul 1972 la prima Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă.
Dezbaterile s-au concretizat într-o declaraţie comună şi o serie de recomandări adresate
ţărilor membre ONU. Ulterior, s-a trecut la Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu şi s-au
elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de poluare a oceanului
planetar, degradarea solului, defrişarea pădurilor etc., precum şi studii interdisciplinare care au
evidenţiat riscurile degradării ireversibile a mediului şi necesitatea corelării creşterii economice
cu protecţia mediului înconjurător.
În condiţiile adâncirii crizei ecologice, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au
devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, a cărui realizare presupune nu numai eforturi
materiale şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi dezvoltarea unei concepţii ştiinţifice
fundamentale în privinţa acestei noi atitudini faţă de mediu (în doctrina mondială s-au conturat
mai multe concepţii fundamentale referitoare la protecţia mediului. Astfel, conceptul geo-ecocentric face din protecţia mediului un scop în sine, pământul urmând a fi ocrotit în general,
condamnându-se orice intervenţie a omului; conceptul biocentric, pune în centrul preocupărilor
ecologice ale omului, toate celelalte formele de viaţă, omul trebuind să se abţină de a interveni în
viaţa speciilor, decât numai prin protecţie; concepţia antropocentrică, subsumează totul nevoilor
crescânde ale omului. Omul este privit ca având dreptul să facă ce doreşte şi să încalce chiar în
numele intereselor sale, legile naturii).
Aşa cum s-a aratat, o astfel de concepţie trebuie să aibă în vedere reconcilierea omului cu
natura şi cu sine însuşi. "Protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării
sale, iar protecţia omului - protecţia tuturor factorilor de mediu".
Intervenţia omului trebuie să aibă loc printr-o activitate complexă, raţională şi ştiinţific
fundamentată, având ca scop prevenirea şi combaterea poluării, refacerea mediului deteriorat şi
îmbunătăţirea calităţii acestuia.
Protecţia mediului corespunde dorinţelor şi intereselor vitale ale întregii lumi şi constituie o
îndatorire pentru toate guvernele.
Protecţia mediului este plasată astăzi în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Funcţia de protecţie a mediului s-a consolidat cu apariţia dreptului la dezvoltare şi la creştere
economică.
De peste 32 de ani, începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, omenirea a
26
început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile cu cele ale
bunăstării şi de procesele economice în general. In acest sens, Comisia Mondială asupra
Mediului şi Dezvoltarii de pe lângă ONU a finalizat o serie de recomandări, una dintre acestea
referindu-se la implementarea conceptului de "dezvoltare durabilă". De altfel, conceptul de
dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea Generală ONU prin Rezolutia nr. 42/1987,
ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi
protecţiei mediului (termenul de dezvoltare durabilă apelează la noţiuni ca: viabilitate sau
susţinere pe termen lung ori fiabilitate).
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care
asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posibilitatile generaţiilor viitoare de
a-şi satisface propriile cerinţe.
Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre patru
sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
O condiţie importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este simultaneitatea
progresului în toate cele patru dimensiuni. În acest scop, politicile economice, politica mediului,
a investiţiilor, a cercetării - dezvoltării, politica forţei de muncă, a învăţământului, sănătăţii sunt
desenmate să-şi coreleze obiectivele şi acţiunile conform acestor priorităţi. În prezent, în aproape
toate ţările industrializate se manifestă tendinţa de a integra aceste politici într-o ordine prioritară
a obiectivelor.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că imperativele
strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de muncă,
hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii demografice
necontrolate;
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului economiei asupra mediului;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia;
- reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Esenţa unei strategii pentru o dezvoltare durabilă constă în stabilizarea creşterii demografice,
27
reducerea dependenţei de petrol, promovarea resurselor regenerabile de energie, conservarea
solului, reciclarea materialelor etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă trebuie adaptat la condiţiile specifice fiecărei ţări, ceea ce
nu exclude nevoia şi chiar necesitatea colaborării internaţionale.
Politica şi strategia de mediu a României, au la bază acest principiu. Activităţile de prevenire a
poluării, tratarea efluenţilor poluanţi, gestiunea deşeurilor, conservarea şi refacerea mediului,
punerea sub control a fenomenului de seră la nivel global, gestionarea resurselor naturale şi
menţinerea biodiversităţii speciilor, precum şi altele asemenea, care pot fi grupate sub noţiunea de
protecţie a mediului, necesită eforturi mari, de natură financiară, organizatorică, în reconsiderarea
ratei de exploatare a resurselor, în mobilizarea potenţialului de cercetare-dezvoltare spre conceptul
de dezvoltare durabilă.
În acest sens, în Raportul Brundtland se arată că dezvoltarea durabilă reprezintă un scop pe
termen lung, de viitor, datorită unor factori cum sunt: mărimea şi continua creştere a populaţiei;
scăderea continuă a resurselor materiale globale; lipsa unor acorduri internaţionale viabile;
decalajul unor ecosisteme pe termen lung; aspectele dificile ale relaţiei mediu - economie etc.
Necesităţile şi constrângerile impuse de protecţia mediului în condiţiile asigurării dezvoltării
economice, satisfăcând cerinţele dezvoltarii durabile, pot fi asigurate numai în cazul existenţei
unei legături reale şi funcţionale 'între politica economică şi cea ecologică, la toate nivelurile
structurii statale şi în toate ramurile economiei.
În interpretarea conceptului de dezvoltare durabilă se remarcă unanimitatea acceptării
acestuia, ca singura soluţie de conciliere a conflictului dintre cele două elemente considerate până
acum incompatibile: creşterea economică şi conservarea resurselor naturale.
In acest context general, în iulie 1999, Guvernul Romaniei a adoptat Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă care, prin coţinutul său, în ansamblu şi pe sectoarele şi domeniile de
activitate la care se referă obiectivele sale prioritare, constituie fundamentul pentru elaborarea şi
dezvoltarea strategiilor sectoriale, între care, cea privitoare la problematica mediului, deţine un rol
de prim rang.
Ca strategii sectoriale au fost aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul
protecţtiei mediului, "Strategia Dezvoltării Durabile a Silviculturii Româneşti, în perioada 20002020", "Strategia Naţională de Protecţie a Mediului în România în perioada 2000-2020",
"Strategia Dezvoltării Durabile a Apelor în perioada 2000-2020", Strategia Națională de
28
Gestionare a Deşeurilor, Strategia Naţională 21 privind Schimbările Climatice etc.
La elaborarea Strategiei Naţionale de Protecţie a Mediului s-au avut în vedere resursele
naturale de care dispune România, stadiul dezvoltării economice şi sociale şi mai ales calitatea
factorilor de mediu, ca premise ale elaborării.
Această strategie are un caracter dinamic, ea se actualizează ţinând seama de fiecare etapă
parcursă, se corectează în funcţie de elementele nou apărute sau omise din diferite cauze.
Strategia Protecţiei Mediului răspunde cerinţelor şi sarcinilor ce revin celor implicţi în
ocrotirea mediului pe plan naţional şi intenaţional, sarcinilor ce revin ţării noastre din convenţiile
la care a aderat sau este parte, precum şi din documentele Uniunii Europene. Strategia constituie
modul de rezolvare a problemelor complexe ridicate de protecţia mediului, şi a necesitat elaborarea
unui Plan Naţional de Acţiune, racordat la Programul de Acţiune pentru Protecţia Mediului în
Europa Centrală şi de Est, document ale cărui principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială
de la Lucerna (28-30 aprilie 1993), principii însuşite şi de România.
Planul Naţional de Acţiune este conceput ca o componentă a Programului de restructurare şi
dezvoltare şi conţine obiective şi sarcini concretizate şi cuantificate în timp, spaţiu şi costuri.
Principiile strategiei protecţiei mediului sunt:
-
conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
-
dezvoltarea durabilă;
-
evitarea poluării prin măsuri preventive;
-
conservarea biodiversităţii;
-
conservarea moştenirii, a valorilor culturale şi istorice;
-
cine "poluează plateşte";
-
stimularea activităţilor de redresare a mediului.
În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale, dar şi
tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind:
- menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce corespunde primului
principiu al strategiei protecţiei mediului;
- menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, aceasta corespunde principiului
dezvoltării durabile;
- apărarea împotriva calamităţilor naturale şi a accidentelor;
- raportul maxim beneficiu-cost;
29
- racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la programele internaţionale privind
protecţia mediului.
Obiectivele stabilite sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până în anul 2000), mediu (până
în anul 2005) şi lung (până în anul 2020).
Strategia protecţiei mediului se aplică, se actualizeaza şi se concretizează prin Planul Naţional
de Acţiune pentru Protecţia Mediului, stabilit pe baza următoarelor criterii:
-
menţinerea şi îmbunătatirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
-
mentinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;
-
apărarea împotriva calamităţilor naturale şi a accidentelor;
- raport maxim între beneficiu şi cost;
- racordarea la prevederile convenţiilor şi programelor internaţionale.
Planul naţional este reactualizat (Principalele etape ale procesului de actualizare sunt:
identificarea propunerilor de proiecte, atât la nivel central cât şi local; elaborarea de criterii de
selecţie şi de prioritizare; analiza şi şi selectarea proictelor pentru includerea lor în plan;
prioritizarea proiectelor selectate; aprobarea Planului national de către Comitetul interministerial
pentru coordonarea integrării în domeniul protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale
la nivel naţional; identificarea potenţialelor surse de finanţare, precum şi realizarea unor
interferenţe cu programe specializate (ISPA, PHARE, LIFE, SAPARD etc.): elaborarea şi punerea
în practică a unui sistem informatizat de monitorizare a implementării Planului naţional) în
concordanţă cu programul de adoptare a acquis-ului comunitar şi urmăreşte implementarea unor
acţiuni şi proiecte concrete având ca scop final îmbunătăţirea progresivă a calităţii factorilor de
mediu în România.
În conformitate cu Strategia Uniunii Europene şi în vederea îndeplinirii angajamentelor
asumate în procesul de negociere cu Uniunea Europeană, a fost elaborată "Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă Orizont 2025", care stabileşte obiectivele pe termen scurt, mediu şi
lung a mediului înconjurător.
30
CURS 2
Scopurile protecţiei naturii din punct de vedere ştiinţific, economic, turistic,
educativ. Noţiunea de GENOFOND și ECOFOND. Strategii de conservare „in
situ” şi „ex situ”
În secolul XXI țările dezvoltate se bazează primordial pe tehnologie pentru a atenua stresul
de mediu, epuizarea resurselor naturale și pierderea biodiversității. Deși necesitatea de a aborda
criza de mediu, esențială pentru știința conservării, a generat versiuni mai ecologice ale paradigmei
creșterii populației, avem nevoie de schimbări fundamentale în valori care să asigure tranziția de
la o societate centrată pe creștere la una care să recunoască limitele biofizice și centrată pe
bunăstarea umană și conservarea biodiversității. Discutăm rolul pe care îl poate juca știința
conservării în această transformare, care pune provocări și obstacole etice. Analizăm modul în care
conservarea și economia pot obține o mai bună consonanță, măsura în care tehnologia ar trebui să
facă parte din soluție și dificultățile generate de „noua știință a conservării”.
Istoria producției de alimente este caracterizată de unele dintre cele mai strălucite realizări ale
omenirii, împreună cu o moștenire de mediu discutabilă. Datorită dezvoltării agriculturii în urmă
cu mai bine de 10.000 de ani și a progreselor în tehnologia agricolă, populația umană de astăzi a
crescut la 7,5 miliarde. Aceste progrese au creat, de asemenea, civilizații și sisteme sociale
avansate capabile să influențeze ecosistemele globale. În timp ce revoluția verde a resuscitat
concepția omului privind sustenabilitatea pământului, utilizarea pe scară largă a îngrășămintelor
sintetice, a pesticidelor și a soiurilor de culturi cu randament ridicat, a creat amprente globale care
ar putea declanșa al șaselea eveniment masiv de dispariție umană a planetei. Acest lucru pune la
îndoială durabilitatea producției primare de alimente în ceea ce privește resursele materiale și
sănătatea mediului și a omului. Deja, fluxul biogeochimic al azotului, fosforului și carbonului,
depășește limitele planetare, iar pierderea ireversibilă a diversității genetice ar putea modifica
dramatic integritatea biosferei.
Scările spațiale și temporale legate de producția și consumul de alimente sunt variate, variind
de la mediul global la funcțiile moleculare implicate în sănătate. Figura 1 rezumă relația dintre
domeniile științific și industrial și efectele respective asupra mediului. Majoritatea studiilor
biologice legate de produsele alimentare sunt oarecum limitate, deoarece sunt produse în condiții
de laborator foarte controlate, cum ar fi cultura de țesuturi in vitro sau testele in vivo pe un număr
mic de organisme model.
31
Scara de operare efectivă pentru producția primară de alimente este câmp deschis, cu
intervenții variind de la agricultura monocultivă (denumit în cultură) și vânătoare-culegere în
ecosisteme naturale (denumită în natură). De exemplu, agronomia se concentrează în principal pe
optimizarea randamentului utilizând monocultura (adică în cultură), în timp ce ecologia
investighează în principal formarea naturală a ecosistemelor (în natură) cu diferite grade de
perturbare.
32
Fig.1. Scara domeniilor științifice și industriale și impactul uman asociat asupra producției
de alimente. Axa orizontală reprezintă gradul de complexitate tehnologică necesară realizării. Axa
verticală este scara spațio-temporală implicată pentru întreținerea de la mic (jos) la scară largă (de
sus), în care sistemele experimentale în știință și modurile de producție din industrie pot fi
reprezentate in vitro, in vivo, în cultură și în condiții naturale. Ca soluție pentru producția de
alimente viitoare, amplificarea antropogenă a ecosistemelor este situată în partea de sus drept, care
combină biodiversitatea agricolă îmbunătățită cu sprijinul tehnologiilor informației și
comunicațiilor (TIC), folosind a diverselor resurse biologice în situații de policultură densă și
mixtă fără intrări materiale externe.
Se observă faptul că în ultimii 50 de ani, activitățile umane au schimbat ecosistemele mai
rapid și mai mult decât în orice perioadă comparabilă din istoria noastră, cu mai mult de 60% din
ecosistemele lumii sunt deja degradate (Evaluarea ecosistemului mileniului 2005). Aceste
schimbări au generat multe câștiguri economice, dar cu costuri asupra mediului în creștere, inclusiv
pierderea biodiversității și degradarea terenurilor, care la rândul lor au dus la numeroase pierderi
economice, sociale și culturale. Comunitățile care se bazează pe utilizarea durabilă a resurselor
naturale sunt deosebit de vulnerabile privind biodiversitatea și degradarea ecosistemelor. Cu toate
acestea, știrile nu sunt toate rele. Se evidențiază faptul că investițiile pe termen lung efectuate de
guvernele și comunitățile naționale în sistemele de arii protejate la nivel global au un mare profit.
Zonele protejate reprezintă un mijloc eficient în abordarea pierderea biodiversității, de a ajuta
societatea să protejeze efectele schimbărilor climatice și de a menține serviciile ecosistemice
critice de care depind toate societățile.
Pierderea habitatului, fragmentarea, supraexploatarea resurselor naturale, poluarea și
răspândirea speciilor invazive, au fost recunoscute de mult timp ca „cele cinci mari” amenințări la
adresa biodiversității globale. Perspectiva globală a biodiversității publicată în 2010 a arătat că
majoritatea amenințărilor la adresa biodiversității erau în creștere, în mare parte determinate de
eșecul nostru de a proteja integritatea ecosistemului, creșterea tot mai mare a populației umane și
abordările nesustenabile de consum și creștere nelimitată. Același raport a constatat că extinderea
ariilor protejate a fost unul dintre puținii indicatori pozitivi ai performanței de mediu (CBD, 2010).
În ultimul deceniu, schimbările climatice au apărut ca o preocupare cheie de dezvoltare și de mediu
a noului mileniu. Schimbările climatice vor exacerba celelalte surse de degradare a mediului și pot
33
genera noi amenințări cu consecințe devastatoare atât pentru biodiversitate, cât și pentru bunăstarea
umană, în special pentru comunitățile și națiunile cele mai sărace și cele mai vulnerabile. Sistemele
de arii protejate, dacă sunt proiectate corespunzător și gestionate eficient, pot aduce o contribuție
valoroasă la eforturile generale de abordare a acestor provocări.
Motivele care stau la baza discontinuității dintre știință și management sunt multe și variate.
Pe scurt:
•
De obicei, există puține legături formale între instituțiile academice și administratorii de
păduri.
•
Cercetarea ecologică nu este o prioritate în țările în curs de dezvoltare
•
Nu există o pregătire științifică suficientă; întârzieri în obținerea permiselor de cercetare
1. Scopul ştiinţific
(1) Pământul este rodul unei evoluţii de 4,5 miliarde de ani, de-a lungul cărora au avut loc
nenumărate procese de formare a rocilor, a minereurilor, de ridicare a munţilor şi de modelare a
lor prin agenţii externi de eroziune: apa, gheaţa, vântul, marea. Toate acestea au reprezentat un act
unic în timp şi spaţiu, nerepetabil, care ne oferă astăzi întreaga varietate a ansamblurilor de roci şi
peisaje. Prin activitatea sa, omul atentează necontenit la integritatea acestor vestigii, din necesităţi
multiple: industriale, de locuire, de circulaţie şi mai ales de exploatare a resurselor naturale. Astfel,
ar putea să dispară pentru totdeauna documente esenţiale pentru cunoaşterea trecutului planetei
noastre, deci şi posibilitatea de a-i prevedea viitorul. În acest sens, sunt ocrotite formaţiuni
minerale şi litologice, structuri geologice, zăcăminte fosilifere şi procese geologice aflate în curs
de desfăşurare, cu ajutorul lor putându-se explica formele actuale ale suprafeţei pământului.
(2) Încă nu a fost realizat inventarul complet al organismelor vii de pe Terra. În ceea ce priveşte
mai ales pădurile umede ecuatoriale, se pare că nu cunoaştem decât o zecime din bogăţia lor de
vieţuitoare, restul fiind ameninţate cu dispariţia din cauza exploatării în exces a acestor păduri. De
aceea, este necesară ocrotirea unor eşantioane de ecosisteme specifice nu numai din pădurile
ecuatoriale, ci din toate zonele climatice şi din toate biotopurile, ceea ce se încearcă prin crearea
reţelei de rezervaţii ale biosferei.
(3) Nu numai inventarul de specii, ci şi mecanismele fiziologice şi ecologice ale vieţuitoarelor
prezintă încă necunoscute, cum ar fi fluxul energetic, ciclul substanţelor nutritive la scara
ecosistemului, dinamica şi autoreglarea populaţiilor, genetica populaţiilor - acestea toate fiind mai
34
eficient studiate în zonele în care nu a intervenit omul, deci în ariile protejate.
(4) În zonele protejate pot fi mai bine urmărite mecanismele proprii de apărare a ecosistemelor
din care omul poate învăţa multe. De exemplu, în cazul unei doborâri de vânt a arborilor dintr-o
pădure, silvicultorii intervin imediat de frica unor invazii de insecte ritofage, care s-ar putea
extinde la arborii sănătoşi. În rezervaţiile naturale din SUA este interzisă o astfel de intervenţie,
motivându-se că timp de milioane de ani au avut loc doborâri din cauza furtunilor în păduri, fără
să existe silvicultori care să le protejeze, acestea având resurse proprii de apărare, ce trebuie
descoperite şi utilizate.
(5) În ecologie este adesea necesară efectuarea de experienţe, greu de realizat în zonele
economice (de exemplu, în culturi agricole sau păduri exploatabile). In zonele protejate acest lucru
este posibil, în lipsa unor constrângeri impuse de regimul de exploatare sau de limitările făcute de
proprietarii privaţi.
(6) Conceptul de dezvoltare durabilă cere, printre altele, să fie menţinută starea diversităţii
biologice actuale, pentru a o putea lăsa astfel urmaşilor noştri. Dar, cum natura este atacată din
toate părţile de exploatările umane, le revine zonelor protejate rolul de a păstra intactă această
diversitate.
(7) Cunoaştem, în linii generale, modul în care acţionează omul asupra naturii, dar mai puţin
mijloacele ei de apărare. Acest lucru poate fi studiat în arii protejate în care coexistă o natură încă
sălbatică şi o comunitate umană. Astfel de arii sunt zone-tampon ale unor parcuri naţionale sau
ale rezervaţiilor biosferei, în cele din urmă existenţa zonei-tampon fiind o condiţie indispensabilă.
(8) Omul este un mare distrugător al vieţii de pe pământ, el determinând disparţtia, în ultimul
secol, a mii de specii de vietuiţoare. In momentul de faţă, sunt cca 60.000 de specii de plante şi
peste un milion de animale ameninţate sau pe cale de dispariţie. Dispariţia lor ar fi o crimă şi
trebuie depuse toate eforturile pentru salvarea şi perpetuarea lor. Pentru foarte multe dintre ele,
salvarea se poate face în arii protejate de diferite categorii, existând numeroase exemple care atestă
acest fapt. Zimbrul, dispărut în toate ţările europene, a putut fi salvat graţie conservarii lui în Parcul
Naţional Askania Nova (în prezent, în Ucraina). Rinocerul alb, din care mai există doar 300 de
exemplare, este protejat în parcurile naţionale din Africa Centrală, iar tigrul bengalez în cele din
India.
35
2. Scopul economic
Rolul economic al sistemelor naturale este considerabil, mai ales prin elementele sale
biologice, putând fi luate în considerare contribuţia biodiversităţii pentru hrana şi sănătatea
omului, pentru industrie şi comerţ, fapt ce face extrem de importantă conservarea acesteia.
(a) Hrana
Hrana este luată de om din componentele vegetale şi animale (sălbatice şi domestice) ale
biosferei. Din lumea minerală el îşi procură doar sarea ca atare, căci o mare parte a componentelor
chimice care intră în alimentaţie are la baza tot produse biologice.
Se consideră că dintre toate plantele cunoscute, 3.000 sunt comestibile, însă doar 16 specii
acoperă 95% din producţia mondială de alimente. In 1990 speciile de animale sălbatice au
contribuit cu 100 mil. tone la hrana oamenilor şi există ţări din lumea a treia care se bazează mai
ales pe o astfel de hrană - de exemplu, Ghana, unde 80% din hrană are această provenienţă. In
ceca ce priveşte plantele cultivate şi animalele domestice, ele contribuie la PIB cu 32% în ţările în
curs de dezvoltare şi cu 12% în ţările dezvoltate.
În aprecierea importanţei biodiversităţii pentru alimentaţie nu este vorba de a stabili global ce
înseamnă elementele biosferei, ci de a analiza în ce măsură diversitatea biologică joacă un rol în
furnizarea cantităţilor necesare. În acest sens, trebuie plecat de la faptul că majoritatea plantelor
cultivate alimentare, precum şi animalele domestice îşi au originile în speciile sălbatice, de unde
şi apelativele de "cultivate" sau "domestice". La plante, cultivarea s-a făcut prin încrucişări, care
au dus la formarea a numeroase varietăţi genetice, departate de formele originare. Dar, în căutarea
unui randament maxim, foarte multe dintre varietăţile obţinute au fost abandonate, ceea ce a dus
la o sărăcire a diversităţii genetice. De exemplu, în Franţa, deşi există 2.000 de varietăţi de meri,
93% din producţie se bazează pe doar 4 varietăţi, toate importate din America. În Canada, din
câteva zeci de varietăţi de grâu, doar patru asigură 75% din recoltă. Iar în ceea ce priveşte
animalele domestice, 140 de rase de bovine ale Europei şi 40 de ovine sunt pe cale de dispariţie în
favoarea a câtorva varietăţi mai productive.
Dispariţia varietăţilor cultivate, respectiv domesticite, dar mai ales a celor salbatice, poate avea
consecinţe grave. Una dintre ele rezultă din faptul că speciile sălbatice reprezintă singurele surse
de gene faţă de boli sau modificări severe de mediu, varietăţile cultivate având capacităţile de
rezistenţă pierdute. Or, reîncrucişarea varietăţilor cultivate cu tulpini (suşe) sălbatice poate salva
situaţia, cu condiţia ca acele tulpini să mai existe, să nu fi dispărut. Iată motivul pentru care sunt
36
create banci de date genetice, dar acest lucru nu este suficient, deoarece puterea reproductivă se
pierde cu timpul.
Însă nici păstrarea speciilor şi raselor sălbatice în grădini botanice sau zoologice, în captivitate,
deci ex situ, nu este o soluţie, deoarece - puse în condiţii uniforme şi stabile - speciile şi rasele
sălbatice îşi pierd (rapid variabilitatea, neaducând un plus biodiversităţii). De aceea, sunt
delimitate arii puse sub protecţie (rezervaţii, parcuri naturale, parcuri naţionale) ce trebuie să fie
suficient de mari pentru a acoperi o bună parte dintre ecosistemele ale căror specii şi varietăţi
genetice vrem să le asigurăm - sau chiar teritorii întinse dacă vrem să conservăm diversitatea de
ecosisteme.
(b) Sănătatea omului
Sănătatea depinde în mod substanţial de produsele naturale.
Odinioară, toate medicamentele erau procurate de la plante şi animale. Și acum, peste 3 mld.
(80%) dintre locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare utilizează medicamente din produse naturale.
Astfel, în China, 5.100 de specii sunt utilizate în scopuri medicale, din Amazonia provin şi sunt
utilizate 2.000 de specii, în fosta URSS sunt folosite 2.500 de specii, iar în SUA un sfert din
prescripţiile medicale se referă la medicina traditională.
Dintre medicamentele clasice, sunt de mult cunoscute chinina, camforul, efedrina, aconitina,
papaverina - şi lista poate continua. După 1940, au fost descoperite şi valorificate mucegaiurile,
ce au dat marele grup cu 3.000 de tipuri de antibiotice (mai ales ciclosporinele), apoi tranchilizante
ca reserpina, cardiotonice ca digitoxina şi mai ales corticosteroizii extraşi direct din plante
sălbatice sau preparate din molecule vegetale.
Toate acestea ne arată că, din punct de vedere medical, trebuie acordată o maximă atenţie
învelişului vegetal, ce trebuie protejat în toate componentele sale, in situ, creandu-se la nevoie
mari rezervaţii în care să fie conservată biodiversitatea. Adăugam la aceasta faptul că, în "farmacia
verde" utilizată la noi în ţară, există numeroase plante ameninţate cu dispariţia care trebuie puse
sub protecţia legii, cum ar fi Arctostaphylos uva urs sau Gentiana asclepiadea.
( c) Industria şi comerţul
Industria şi comerţul se bazează în mare masură, de asemenea, pe produsele naturale biologice.
Lasând la o parte industria şi comerţul alimentar, despre care am vorbit anterior, adăugam aici alte
elemente. Industria lemnului şi cea a cherestelei sunt, prin definiţie, rezultatele biosferei, fiind
utilizate produse ale culturilor forestiere, dar mai ales ale pădurilor sălbatice, şi trebuie subliniat
37
faptul că lemnul de esenţe rare ţi preţioase provine din pădurile tropicale umede. Dar tot de aici
provin diverse fibre, guma, cauciucul (înaintea descoperirii celui sintetic), aproape toate esenţele
de parfumuri şi numeroşi coloranți. Aceste păduri sunt acum pe cale de distrugere prin
supraexploatare, ceea ce necesită intervenţii urgente protecţioniste.
Economia și geografia economică a ariilor protejate: abordări conceptuale
Întrucât subdisciplina geografia economică a Ariilor Protejate (AP) nu a fost stabilită până
acum, problemele evaluării economice a AP au fost tratate în mare măsură de economiștii de
resurse sau de mediu, în timp ce geografii sociali și ecologiștii peisagistici s-au concentrat adesea
pe aspectele socioculturale ale AP, cum ar fi acceptarea sau problemele conflictuale. Lipsa de
interes a dezvoltării și susținerii ramurii geografiei economice în cercetarea AP este remarcabilă,
deoarece o AP poate duce la consecințe economice enorme pentru zonele înconjurătoare în primul
rând din punct de vedere al costurilor, dar și din punct de vedere al beneficiilor.
Susținem că AP ar trebui să constituie un domeniu important de cercetare pentru geografie
economică și din următoarele motive:
- Perspectiva geografiei economice a AP contează, deoarece deciziile privind utilizarea
terenurilor sunt decizii economice în primul rând.
-Adversarii și criticii ai AP folosesc adesea argumente economice împotriva AP pentru a
demonstra presupusa lor ineficiență, risipa presupusă de resurse sau împiedicarea dezvoltării
economice.
- Din perspectiva conservării naturii, acceptarea unei AP și măsurile sale de conservare, precum
și atitudinile localnicilor, politicienilor responsabili și publicului larg față de aceste probleme sunt
cruciale pentru succesul politicilor de conservare. În cadrul „paradigmei tradiționale” se susține
că o evaluare economică pozitivă a AP îmbunătățește acceptarea și atitudinea față de AP în rândul
părților interesate menționate.
O zonă protejată este în general înțeleasă ca „un spațiu geografic clar definit, recunoscut,
dedicat și gestionat, prin mijloace legale sau prin alte mijloace eficiente, pentru a realiza
conservarea pe termen lung a naturii cu serviciile ecosistemice asociate și valorile culturale. … În
contextul acestei definiții, conservarea se referă la menținerea in situ a ecosistemelor și a
habitatelor naturale și semi-naturale și a populațiilor viabile de specii din mediul lor natural ... ”.
O desemnare AP ar putea restricționa posibilitățile de câștig de venituri pentru nativii din
mediul înconjurător, cu excepția cazului în care oamenii sunt dispuși și capabili să se mute sau să
38
se deplaseze la locuri de muncă în afara regiunii AP. Acest lucru subliniază faptul că, prin definiție,
conservarea strictă a naturii duce la restricții economice.
Prin urmare, apar următoarele întrebări: Care este amploarea și impactul acestor restricții?
Cine suportă costurile, unde se produc spațial și, cel mai important, beneficiile economice ale AP
compensează parțial/ complet sau chiar depășesc aceste costuri?
În primul rând, dezvoltarea economică (spre deosebire de protecția naturii) determină costuri
de oportunitate (de exemplu, valoarea recreativă a unei văi transformată pentru hidroenergie prin
construcția barajului și prevenirea de inundații). În al doilea rând, beneficiile economice ale AP
sub formă de valori care nu sunt de piață (de exemplu, valoarea recreativă, valorile indirecte ale
utilizării, cum ar fi protecția biodiversității, purificarea aerului sau valorile de neutilizare, cum ar
fi existența și valoarea legatului), au fost neglijate, deși ar putea însuma cantități considerabile .
Astfel, PA trebuie să fie considerate bunuri de mediu care constau dintr-un pachet de bunuri private
și publice (a se vedea Tabel 1).
Dixon / Sherman (1990, 1991) disting trei categorii principale de costuri ale AP, și anume
costurile directe (CD), constând din cheltuieli pentru echipamente, întreținerea și gestionarea PA,
costuri indirecte (IDC), alcătuite din daune în afara AP cauzate de viața sălbatică din parcuri și
costurile de oportunitate (CO), definite ca venituri renunțate din posibilități alternative de utilizare
a terenului.
39
Fig.2. Costurile și beneficiile ariilor protejate la nivel economic național și regional
Beneficiile AP pot fi clasificate folosind conceptul de valoare economică totală (TEV)
formulat pentru prima dată de Randall / Stoll (1983), care poate fi înțeles ca un cadru analitic
cuprinzător pentru evaluarea economică a naturii și a peisajelor. Ideea de bază este că TEV constă
din mai multe părți, respectiv că un bun natural poate fi utilizat economic de mai multe ori
simultan. Acesta este motivul pentru care Turner și colab. (2003) văd TEV ca o taxonomie a
valorilor de mediu, care poate fi privită și ca o concepție holistică a valorii. În consecință, pentru
Barbier și colab. (1997) funcția principală a conceptului TEV este diferențierea și gruparea
valorilor resurselor naturale. Pascual și colab. (2010) definesc TEV mai general ca valorile totale
ale tuturor serviciilor generate de capitalul natural atât în prezent, cât și în viitor.
TEV poate fi exprimat printr-o formulă simplă:
TEV = UV + NUV = (DUV + IUV + OV + QOV) + (XV + BV + OV)
UV: valoarea utilizată
NUV: valoare de neutilizare
DUV: valoare de utilizare directă
IUV: valoare de utilizare indirectă
OV: valoarea opțiunii
QOV: valoare de cvasi-opțiune
XV: valoarea existenței
BV: valoarea moștenită
40
• Impactul economic al cheltuielilor AP se referă la impactul salariilor personalului PA și a
investițiilor în regiunea înconjurătoare în termeni de venituri și a ocupării forței de muncă.
•
Utilizarea productivă a PA rezultă din resurse care sunt recoltate, exploatate și vândute
pe piețe ca bunuri private (de exemplu, vânzarea de cherestea tăiată în zona tampon a unei AP).
•
Impactul economic al turismului se referă la cheltuielile efective ale vizitatorilor AP din
împrejurimi pentru cazare, mâncare și ospitalitate. În terminologia evaluării economice, aceste
cheltuieli reprezintă disponibilitatea de a plăti (WTP) și astfel, un preț cvasi-piață pentru recreere
în AP. O caracteristică importantă în impactul economic al turismului, este reprezentată de
scurgerile sub formă de intrări intermediare, profituri și impozite care reduc valoarea adăugată a
turismului. Aceasta înseamnă că impactul economic constă în cheltuieli turistice minus scurgerile.
Într-o perspectivă economică regională, sunt relevanți doar banii rămași efectiv în regiunea
respectivă
•
Valoarea experienței recreative în AP se referă la surplusul de consumatori, de vizitatori
măsurat în dorința maximă de a plăti vizitarea AP minus cheltuielile lor reale, adică diferența
dintre WTP și cheltuielile efective care reprezintă surplusul consumatorului în vizitarea AP. Acest
lucru se datorează faptului că WTP maxim al vizitatorilor AP, care diferă individual, nu este
dezvăluit complet de cheltuielile vizitatorilor. În consecință, impactul economic constituie doar
un subset al beneficiilor turistice ale AP. Nu este egal cu valoarea economică a utilizării recreative.
• Valorile de utilizare directă nematerială ar putea fi descrise ca efecte ale AP asupra
imaginii, marketingului, cercetării, educației sau identificării, precum și îmbunătățirii
infrastructurale cauzate de AP.
Important, în evaluarea economică a AP, costurile sau beneficiile unui părți interesate pot
constitui în același timp costurile sau beneficiile unei alte părți interesate./ iar disponibilitatea de
a plăti (WTP) menționează costurile directe ale AP acoperite de stat sau de contribuabili, care la
scară regională constituie un beneficiu din cauza veniturilor transferate în regiunea AP sub formă
de investiții sau salarii ale personalului.
În mod similar, utilizarea forestieră a unui AP poate fi măsurată fie în funcție de cost (ca costuri
de oportunitate din cauza interzicerii silviculturii în zonele centrale), fie din partea beneficiilor (ca
parte a utilizării terenurilor productive în zonele tampon), în funcție de perspectivă.
Schema conceptuală (Fig. 3) ia în considerare faptul că costurile și beneficiile PA apar sau
trebuie analizate la diferite niveluri spațiale. La scară regională, de exemplu, în mod normal nu se
41
acumulează costuri directe din cauza finanțării AP de către guvernele naționale sau federale. La
scară națională, impactul economic al cheltuielilor PA nu ar trebui luat în considerare, deoarece
acest beneficiu se dovedește a fi un efect distributiv. Valorile de utilizare directă nematerială sunt,
de asemenea, relevante doar la nivel regional, datorită domeniului lor limitat.
Fig 3. Valoarea economică totală (TEV) a ariilor protejate.Sursa Mayer 2013
Din perspectiva geografiei economice, distribuția spațială a costurilor și beneficiilor AP este
decisivă. Pentru țările în curs de dezvoltare, Wells (1992) a identificat următoarele tendințe de
costuri și beneficii ale AP distribuite spațial inegal:
- La nivel local, utilizarea productivă și veniturile din turism sunt cele mai importante beneficii
ale AP, dar la nivel global ambele sunt de o importanță minimă. Acest lucru nu este surprinzător,
deoarece ambele categorii de beneficii afectează direct nevoile de bază și veniturile populației
locale din și din jurul AP.
- Valorile de neutilizare și valorile de utilizare indirectă sunt în cel mai bun caz de importanță
moderată pentru nivelul local. Cu toate acestea, aceste categorii de beneficii pot fi extrem de
importante la nivel global, deși sunt dificil de măsurat sau de apreciat.
- Costurile directe ale AP sunt acoperite ca cheltuieli de stat la nivel federal / național, dar
42
costurile indirecte de către comunitățile înconjurătoare și vecinii AP. Aceasta înseamnă că
costurile de oportunitate ale AP apar la nivel local, precum și la nivel regional și național.
Fig 4. Interacțiuni economice (plăți, costuri de oportunitate, valori necorporale) între ariile
protejate, regiunea înconjurătoare, economia națională, bugetele de stat, vizitatorii zonei protejate
și întreprinderile.
43
Regiunea AP profită de afluxul de bani din exterior datorită impactului economic al turismului
AP, în timp ce societatea în ansamblu câștigă valorile intangibile ale valorii experienței recreative
a vizitatorilor AP. Alte profituri importante ale regiunii AP sunt cheltuielile AP pentru personalul
care locuiește în regiunea AP și investițiile pentru întreprinderile locale. Astfel, atâta timp cât
guvernul federal sau național oferă finanțare suficientă pentru AP, care atrage, de asemenea, un
număr semnificativ de vizitatori, regiunea AP din țările industrializate ar trebui să beneficieze din
punct de vedere economic la desemnarea AP, mai ales că cea mai mare parte a costurilor de
oportunitate este acoperită de guvern din buget.
3. Scopul turistic şi de recreere
Scopul turistic este legat de cel economic, turismul fiind unul dintre factorii economici cei
mai activi în lumea modernă. Având în vedere că foarte multe obiective ocrotite sunt
spectaculoase, mai ales cele aparţinând lumii nevii (cascade, peşteri, masive calcaroase sau
vulcanice etc.), dar şi biosferei (giganţii arbori Sequoia, arbori venerabili prin vechime sau
semnificaţie istorică), este clar că ele îi atrag în mod special pe vizitatori. Şi aceasta cu deosebire
în ceea ce priveşte parcurile naţionale sau naturale, în care întregul ansamblu este menit a stârni
interesul şi, ca atare, a atrage turiştii. Nu este de mirare că Parcul Naţional Grand Canyon din
Colorado, SUA, are anual peste 3 milioane de vizitatori, că Mammouth Cave (Peştera Mamut) din
Kentucky, SUA, are peste 2 milioane vizitatori, dar nici că Peştera Postojna din Slovenia primeşte
peste un milion de vizitatori. De altfel, nu trebuie uitat că la declararea primului parc national din
lume, Yellowstone, au fost folosite cuvintele ,,În benericiul şi pentru delectarea poporului" - ceea
ce se realizează tocmai prin turism.
Această idee face ca pe lângă marile parcuri naţionale sau în preajma unor situri protejate să
se fi dezvoltat adevărate staţiuni de odihnă, dacă nu chiar balneare. Aşa, de exemplu, în amintitul
PN. Grand Canyon se află hoteluri, moteluri şi campinguri, unde vizitatorii vin să-şi petreacă
vacanţele, ca şi la noi în Delta Dunării, în zona Padiş din Munţii Bihor, în staţiunea Lacul Roşu
sau pe Valea Cernei, la nord de Băile Herculane, locurile amintite fiind situate în parcuri naţionale.
Dar şi monumentele naturii situate în afara parcurilor naturale sau naţionale se bucura de o
mare afluenţă turistică; exemple ar fi Lacul Sf. Ana din Munţii Harghita, Peştera Urşilor din Muntii
Bihor, Peştera Muierilor din nordul Olteniei.
Desigur, funcţia turistică a zonelor şi obiectivelor ocrotite nu trebuie să fie în detrimentul
44
integrităţii acestora, iar legislatiile curente tind să stabilească un bun echilibru între cele două
funcţii.
Trebuie amintit că sunt parcuri naţionale care reprezintă o importantă sursă economică şi
turistică pentru unele ţări. Aşa sunt cele din Africa Centrală şi de Sud: parcurile naţionale Kenya,
Nairobi şi Amboseli din Kenya, P.N. Kruger din Transvaal, P.N Serengeti şi KiIimandjaro din
Tanzania, numeroase parcuri din Zambia, vizitate de milioane de turişti pentru bogăţia de animale
sălbatice. Tot aşa, P.N. Sagarmatha din Nepal aduce venituri importante, având în vedere că
adăposteşte Vf. Everest, atacat anual de sute de alpinişti, ce plătesc taxe imense pentru tentativa
de ascensiune, la fel ca P.N. Denali din Alaska (SUA), unde se află cea mai mare înălţime a
continentului american, Vf. Mc. Kinley.
4. Scopul estetic şi filosofic
În general, parcurile naţionale sunt puse sub ocrotirea legii pentru interesul ştiintific şi al
ansamblului peisagistic pe care îl prezintă. Lăsând la o parte faptul că natura poate fi considerată
frumoasă sau nu - frumuseţea ei fiind contestată de unii filosofi, care cred că natura este un dat şi
nu i se pot aplica criterii estetice -, este incontestabil că ea ne emoţionează, deşteptând î n noi
sentimente variate: de armonie a liniilor şi culorilor, de măreţie, de purificare sufletească, de
împlinire, de perfecţiune, de înălţare spirituală spre zări neîntinate - sau sentimente terifiante, de
teamă, de groază, de neputinţă în faţa forţelor ei dezlănţuite. Există într-adevar un sentiment al
naturii, în care se îmbină toate acestea şi încă multe altele. Nu este deci vorba de a aprecia, poate
chiar a estima cantitativ, dacă un peisaj este frumos sau nu, căci frumuseţea se află în ochii
privitorului, ci de a lăsa intacte fragmente de natură, pentru ca fiecare să găsească acel segment
care corespunde cel mai bine aspiraţiilor sale, comuniunii dintre natura şi eul său.
Măcar pentru aceste sentimente şi gânduri înalte merită ca astfel de minuni ale naturii să fie
păstrate pentru urmaşii noştri şi pentru vecie.
La o justificare estetică şi filosofică a conservării naturii se adaugă una etică - obligaţia de a
conserva cât mai multă natură intactă, bogăţia ei în componente neanimate, dar mai ales în cele
animate, în totalitate, plante şi animale, precum şi în ceea ce priveşte ansamblul peisagistic. Este
o datorie etică deoarece Pământul a existat miliarde de ani fără prezenţa oamenilor, ei neavând ca
atare dreptul ca în scurta lor existenţă - de câteva sute de mii de ani de viaţă socială - să o
sărăcească şi să o desfigureze.
45
In definitiv, omul se deosebeşte de lumea animală, din care provine, prin capacităţile sale
intelectuale. El nu trăieşte doar pentru a se hrăni şi a se reproduce, ci şi pentru a se bucura de viaţa
spirituală pe care i-o oferă intelectul şi societatea. Ori, în viaţa spirituală intră, ca o componentă,
şi natura, ca loc de desfătare estetică a ochiului şi a spiritului şi de meditaţie asupra raportului
acestuia cu mediul ce-l înconjoară şi cu Universul.
5. Scopul educativ
Nimic nu se învaţă mai uşor şi nu rămâne mai pregnant în minte decât ceea ce ai văzut în
mod direct, cu ochii tăi, ce ai bătut cu piciorul şi ce ai simţit ca participant activ la cunoaştere. In
aeest sens, sunt evidente virtuţile muzeelor, ale grădinilor botanice şi zoologice, pentru a învăţa
marea carte a naturii; cu atât mai mult însă, aceasta se realizează în faţa spectacolelor naturii, în
faţa monumentelor sale, în mijlocul vieţii primitiv-originale - munţii, preeriile, apele, ţărmurile
marine, cu toată bogăţia lor floristică şi faunistică. De aceea, în majoritatea parcurilor naţionale şi
naturale şi a ariilor protejate de tot felul, se depune un efort considerabil pentru a-l face pe vizitator
să vadă cât mai mult şi să înveţe cât mai corect din elementele pe care le vede. In acest scop, sunt
amenajate centre de informare, mici muzee locale cu specificul zonal, există panouri, afişe,
indicatoare, se realizează vizite ghidate de oameni competenţi şi sunt distribuite - cel mai adesea,
gratuit - broşuri şi hărţi.
În general, marele public poate fi mult mai uşor convins de utilitatea creării şi punerii sub
protecţie a cât mai multor valori naturale prin sistemul de arii protejate.
Fiecare ţară are un patrimoniu natural inestimabil şi de neînlocuit, ce trebuie transmis
posterităţii. De aceea, nu trebuie cedat presiunilor economice de valorificare a fiecărui petic de
pământ pentru a obţine avantaje economice efemere, pe termen scurt, meschine şi, de cele mai
multe ori, legate de dorinţa unui bogataş sau a unui capitalist căruia puţin îi pasă de natură şi de
ceea ce lasă în urmă. Exemplificăm printr-un singur caz, al Masivului Bucegi, unde este constituit
Parcul Natural Bucegi, şi care ar trebui respectat conform legislatiei în vigoare. Dar acum unii
capitalişti încearcă să amenajeze pe versantul nordic şi pe cel estic al masivului terenuri de schi,
să construiască teleferice şi hoteluri corespunzatoare, chiar în cadrul parcului, iar pe valea
superioară a Ialomiţei, bogataşii politicieni îşi construiesc vile şi locuinţe de vacanţă. Or, ar trebui
ca toţi cei implicaţi în luarea deciziilor - deci clasa politică - să viziteze aceste locuri, să înţeleagă
necesitatea ocrotirii lor şi să nu lase liberă exploatarea lor nesăbuită în interes personal.
46
De altfel, cantitatea şi calitatea rezervaţiilor naturale dintr-o ţară sunt criterii de apreciere a
stadiului ei de dezvoltare economico-social-culturală, ce se afla pe lista de control a admiterii în
Uniunea Europeană.
O naţiune sigură nu se consideră astăzi a fi doar una puternică, ci şi una cu o populaţie
sănătoasă şi educată, trăind într-un mediu sănătos şi productiv. Atitudinea faţă de natură şi
respectarea aeesteia reprezintă un semn de civilizaţie, de cultivare a valorilor morale, culturale şi
religioase.
Educația pentru mediu este procesul de recunoaștere a valorilor și clarificarea conceptelor
având ca scop dezvoltarea abilităților și atitudinilor necesare pentru înțelegerea și aprecierea
interrelațiilor dintre cultura omului și mediul biofizic al omului.
Noţiunea de GENOFOND și ECOFONDUL biosferei
Noţiunea de GENOFOND a biosferei -întreaga diversitate a informaţiei genetice a speciilor
(populaţiilor) care intră în alcătuirea biocenozelor din biosferă. În această noţiune intră şi genofondul
populaţiilor umane. Fiecare genofond al unei specii este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie din
interiorul unui ecosistem. Procesul evolutiv va fi controlat la nivel superior de selecţia naturală(care este
legea de bază la nivelul speciei). Formele, sensul selecţiei naturale sunt controlate de alt nivel superiorcel dat de legile ecosistemului= relaţiile speciilor cu celelalte specii şi relaţiile populaţiilor cu factorii
abiotici. Astfel, fiecare nivel este controlat de un nivel superior. Genofondul este rezultatul acestor
interrelaţii. La rândul lui genofondul populaţiei poate influenţa genofondul ecosistemului din care face
parte (feed-back). Genofondul populaţiei, genofondul unei biocenoze este rezultatul procesului de evoluţie
naturală în timp şi spaţiu, fiind într-o continuă transformare.
ECOFONDUL biosferei- reprezintă întreaga diversitate şi bogăţie a structurilor, a proceselor şi
relaţiilor ecologice care asigură acumulările, transformările şi transferul de energie, informaţie şi materie
la nivelul biosferei.
Între cele 2 noţiuni –genofond şi ecofond- există o permanentă interacţiune de interdependenţă, care
nu justifică confundarea celor 2 noţiuni. Factorii ecofondului, relaţiile cu factorii abiotici, structurile
biocenozelor, sunt factori care controlează procesele genofondului.
47
S-a constatat că reducerea, dispariţia unei specii, ca şi sporirea peste numărul normal a speciei, sau
introducerea unei specii noi într-un ecosistem, modifică factorii abiotici în ecosistem, toate ducând la
transformarea ecofondului şi genofondului ecosistemului respectiv.
Acestea sunt transformări naturale pe care populaţiile le suferă frecvent în biosferă.
Diversificarea genofondului şi ecofondului natural, reprezintă evoluţia naturală a biosferei.
De exemplu omul a dus la sărăcirea genofondului prin crearea unor varietăţi cultivabile, domestice,
prin introducerea unor specii noi, prin poluare.
Activitatea umană mai agresivă în ultimele decenii asupra cadrului natural, duce la modificări
negative, alterări ale structurii naturale, la schimbări ireversibile uneori, la dispariţia unor specii.
Fig.5. Populația și resursele
Consecințele reducerii eco-genofondului:
a) productivitate biologică redusă;
b) diversitate genetică redusă (înlocuirea biocenozei complexe cu altele mai simplificate);
c) deteriorarea gravă a mecanismelor homeostatice ale ecosistemelor, a capacității de reglare
automată a biosferei ca o consecință a condițiilor de viață de pe Pământ.
Este necesar să se asigure hrana populației sărace și să se promoveze o agricultură mai
productivă.
48
-stabilizarea prețurilor;
-subvenționarea consumatorilor;
-programe de subvenționare a intrărilor;
-programe pentru protejarea mediului.
Strategii de conservare „in situ” şi „ex situ”
Oamenii sunt dependenți, în mod direct sau indirect, de biodiversitate pentru a-și susține
existența. Cu toate acestea, creșterea presiunii populației și activitățile de dezvoltare au dus la
epuizarea pe scară largă a resurselor naturale.
Conservarea poate fi în general împărțită în două tipuri:
1. Conservarea in situ
2. Conservarea ex-situ
Conservarea in situ și ex situ se concentrează pe menținerea diversității speciilor în interiorul sau
departe de habitatele lor naturale. În continuare vor fi descrise aspecte legate de necesitatea conservării,
amenințările majore pentru specii și modul în care diversitatea este menținută la nivel de ecosistem, specie
și genetic.
Conservarea „in situ” -este procesul de protejare a unei plante sau specii de animale pe cale de
dispariție în habitatul său natural, fie prin protejarea habitatului în sine, fie prin apărarea speciei de
prădători.
Strategiile de conservare in-situ includ în principal (dar nu exclusiv):
49
-
Parcuri naționale
-
Sanctuare sălbatice
-
Rezervații de biosferă
Avantajele conservării in situ:
1. Flora și fauna trăiesc în habitate naturale fără interferențe umane.
2. Ciclurile de viață ale organismelor și evoluția lor progresează într-un mod natural.
3. Conservarea in situ oferă ”acoperirea verde” necesară mediului nostru de trai și beneficiile
asociate acesteia.
4. Este mai puțin costisitor și ușor de gestionat.
5. Interesele indigenilor sunt, de asemenea, protejate.
Conservarea „ex situ” se referă la menţinerea indivizilor în condiţii artificiale, sub
controlul oamenilor (ex. grădini zoologice, acvari, pentru plante grădini botanice, bănci de
seminţe). Conservarea „in situ” a speciilor este o alternativă pentru speciile care se automenţin cu
greu în captivitate (ca rinocerii). Costurile conservării „ex situ” sunt însă foarte mari (menţinerea
unui rinocer în grădina zoologică este de 50 de ori mai costisitoare decât protejarea lui în parcuri
naţionale).
Avantaje ale conservării ex-situ:
• Oferă timp de viață mai lung și activitate de reproducere animalelor
• Tehnicile genetice pot fi utilizate în acest proces
• Speciile în captivitate pot fi reintroduse din nou în sălbăticie
Crioconservarea
Aceasta este cea mai nouă aplicație a tehnologiei pentru conservarea părților biotice. Acest tip de
conservare se face la temperatură foarte scăzută (196 ° C) în azot lichid. Activitățile metabolice ale
organismelor sunt suspendate la temperaturi scăzute, care sunt utilizate ulterior în scopuri de cercetare.
Bănci de gene (a semințelor)
Acestea sunt depozite frigorifice în care semințele sunt păstrate la temperatură și umiditate
controlate pentru depozitare și reprezintă cel mai simplu mod de a stoca plasma germinativă a plantelor la
temperatură scăzută. Semințele conservate în condiții controlate (temperatură negativă) rămân viabile
pentru perioade lungi de timp.
50
Grădini botanice
Aceasta este o metodă de conservare ex-situ a speciilor amenințate și pe cale de dispariție în
regiunile respective. Acest lucru este menținut de guverne la diferite niveluri, instituții de învățământ și
cu asistență internațională. Există peste 1.500 de grădini botanice și arborete în lume care conțin mai mult
de 80.000 de specii. Multe dintre aceste grădini botanice au acum bănci de semințe, facilități de cultură a
țesuturilor și alte tehnologii ex-situ.
Grădini zoologice
Există peste 800 de grădini zoologice gestionate profesional în întreaga lume, cu aproximativ 3000
de specii de mamifere, păsări, reptile și amfibieni. Multe dintre aceste grădini zoologice au programe de
creștere în captivitate bine dezvoltate.
Restaurarea speciilor și a populațiilor
Reintroducerea speciilor crescute în captivitate este adesea justificarea multor eforturi de conservare ex
situ. Sunt utilizate trei abordări de bază pentru a stabili o nouă populație de plante și animale într-un
teritoriu:
✓ Programe de reintroducere pentru a elibera specii crescute în captivitate înapoi în
sălbăticie într-o zonă în care au locuit istoric, astfel repopulându-le. Obiectivul acestor programe este de
a crea o nouă populație în mediul original.
✓
Programele de augmentare urmăresc eliberarea indivizilor într-o populație existentă
pentru a crește dimensiunea și diversitatea genetică a acesteia, dar aceasta poate duce uneori la
introducerea bolilor și la reducerea aptitudinii genetice a populației existente. Poate fi necesar acolo unde
diversitatea genetică a fost grav erodată.
✓ Programele de introducere stabilesc populații de animale sau plante în afara ariilor lor
istorice. Acest lucru poate fi adecvat atunci când condițiile de habitat din zonele istorice sunt grav
degradate și speciile nu mai pot supraviețui acolo. De asemenea, acolo unde factorul care cauzează
pierderea speciei este încă prezent, ceea ce face imposibil un program de reintroducere.
Restaurarea ecosistemelor și a peisajului
Ecologia restaurării este una dintre cele mai noi și mai provocatoare discipline din ecologie, deși unele
eforturi de restaurare ecologică se desfășoară de zeci de ani.
Restaurarea ecosistemelor a fost practicată în principal pe situri extrem de degradate, cum ar fi
siturile miniere, gropile de răsfățare și haldele municipale. Frecvent, restaurarea implică înlocuirea
comunității de plante, în general prin plantări și îngrijirea speciilor perene în speranța că fauna va reveni.
Se fac eforturi tot mai mari pentru restabilirea comunităților de animale și soluri ca parte a procesului de
reintroducere.
Restaurarea peisajului vizează îmbunătățirea proiectării sistemului existent prin creșterea zonei de
habitat și a conectivității și prin furnizarea de zone tampon în jurul fragmentelor existente pentru a le
51
proteja de influențele externe. Restaurarea peisajului trebuie să ia în considerare numeroasele caracteristici
ale peisajelor naturale care pot avea semnificație pentru conservare.
Conservarea naturii are cu siguranţă o influenţă semnificativă asupra proiectelor de
dezvoltare a infrastructurii din orice regiune. De exemplu, pe măsură ce se dezvoltă sectorul privat
-creştere încurajată şi susţinută de populaţie- companiile industriale, agricole şi de turism vor avea
tendinţa de a pune pe primul loc profitul şi nu grija faţă de natură, fapt ce nu mai permite
conservarea calităţilor mediului înconjurător.
Ideea de conservare presupune deci, respectarea unor principii ecologice care trebuie să
includă următoarele:
•
acţiuni inventive pentru soluţionarea degradării mediului înconjurător;
•
promovarea utilizării eficiente a resurselor naturale;
•
aplicarea principiului “cel ce poluează este bun de plată”;
•
stabilirea responsabilităţii pentru pagubele aduse mediului înconjurător;
•
recunoaşterea faptului că instrumentele legale ar trebui sa fie imediat aplicabile.
Protejarea mediului înconjurător, principiile democraţiei şsi ale economiei de piaţă se
propun a fi integrate în existenţa oricărei societăţi civilizate, ele având o influenţă directă asupra
eforturilor de a atinge o dezvoltare durabilă şi sănătoasă.
Toate acestea necesită însă atât implicarea autorităţilor locale cât şi a celor naţionale, şi
dupa cum vom vedea prin concurenţa acestora, a fost concretizată ideea de conservare a
naturii sub forma parcurilor naţionale şi alte teritorii ocrotite .
52
Fig.6. Model pentru conservarea germoplasmei la o specie vegetală
53
CURS 3
Categorii şi criterii de selectare a obiectivelor naturale pentru
conservarea ariilor protejate
I. Metode de ocrotire
Conservarea naturii se poate face în diverse moduri, în funcţie de scopul şi obiectul
conservării. Din nou, trebuie să se facă o distincţie între elementele abiotice, aparţinând bitopului,
şi, cele legate de vieţuitoare, de biodiversitate.
1. Elementele de biotop fiind obiecte fixe, legate de un anumit areal, conservarea lor se
referă la acel areal, care poate avea doar câţiva zeci de metri pătraţi cum este punctul fosilifer
Zăbalţ (jud. Arad) de 0,10 ha, sau o formaţiune geologică precum Rozeta de andezite (rocă
vulcanică folosită ca piatră de pavaj) bazaltoide (rocă eruptivă, dură, compusă din minerale bogate
în magneziu şi fier, care se întrebuinţează la construcţii şi pavaje) de la Ilba (jud. Maramureş, tot
de 0,10 ha), sau peşterile - la care, în mod eronat se pune sub protecţie doar intrarea (0,10 ha) şi
nu întregul perimetru de extindere al peşterii în subteran. La celălalt capăt dimensional se află la
noi rezervaţii de sute de hectare (Izvoarele Izvernei, 500 ha) iar peste hotare există imense
rezervaţii cum este PN Katmai din Alaska de cca. 2 mil. ha., sau zona glaciară Ellesmere Island
din Canada de cca. 4 mil ha. Este doar o chestiune de legislaţie şi de management pentru
asigurarea conservării obiectivelor sau a zonelor ocrotite.
Mai multe caracteristici definesc un biotop. O caracteristică este interacțiunea umană. Un
biotop nu există exclusiv într-un cadru sălbatic, ci poate exista și în interacțiunea umană. Multe
activități umane sunt chiar necesare pentru dezvoltarea unui biotop. Zonele de interacțiune umană
pot intra în contact cu obiecte artificiale. O altă caracteristică este faptul că un biotop este definit
într-o microscală în loc de o macroscală, așa cum este cazul unui ecosistem. Un biotop poate fi la
fel de mic ca un mic acvariu. Prin urmare, conservarea unui biotop este destul de realizabilă
datorită naturii sale microscopice. Cealaltă caracteristică a biotopurilor este că acestea reprezintă
un sistem deschis care înseamnă că biotopurile sunt rareori identificate în scenarii izolate. Atunci
când se planifică regenerarea unui biotop, mai multe biotopuri sunt aranjate pentru a forma o
întindere. Astfel s-a mizat pe subdivizarea biotopului, astăzi existând scheme de clasificare a
biotopurilor așa cum este exemplificat în figura 1.
54
Fig.1. Elemente ale unui biotop introduse prin adoptarea schemei de clasificare a biotopului
combinat
Deși definiția biotopului este adusă în principal în problematica ecologică, termenul este
folosit și în contexte politice și administrative. Termenul este folosit în mod uzual îndeaproape cu
conservarea, crearea și regenerarea mediilor naturale.
Fig.2 Schema combinată de clasificare a biotopului - Ierarhia componentelor biotice
55
2. Elementele biologice (plante şi animale) pun problema păstrării a cât mai mult din
patrimoniul natural al Terrei. Aceasta se poate face pe trei căi: prin prezervare, apărare şi
conservare.
(1) Prezervarea înseamnă menţinerea unor specii prin perpetuarea lor ca atare. Aceasta se
poate face în bănci de date - în care se păstrează şi posibilitatea de înmulţire prin seminţe, ţesuturi,
ovule, spermă şi clonare- ori în grădini botanice sau zoologice. Speciile nu au însă posibilitatea să
evolueze deoarece, în primul caz, nu se perpetuează organisme, ci doar elemente germinative; în
al doilea caz, al grădinilor botanice şi zoologice (inc1usiv acvarii, etc.), unde condiţiile de
supravieţuire sunt asigurate de către îngrijitori, organismele respective nu trebuie să înfrunte şi să
se adapteze la condiţiile schimbate de viaţă, impuse de modificări, fie ale biotopului, fie ale
biocenozei.
În cazul prezervării in vivo, organismele sunt periclitate şi din cauza imposibilităţii de a
reacţiona la modificări- cum ar fi, pentru plante, apariţia unor boli, sau la animale degenerescenţa
din cauza endogamiei.
(2) Apărarea, a doua formă de ocrotire a unor elemente biologice, se realizează prin
punerea sub protecţia legii a unor taxoni de plante şi animale, indiferent de locul lor de viaţă, în
arii protejate sau în afara lor. Protecţia se acordă la diferite niveluri taxonomice, cel mai adesea al
speciei, dar şi al genului sau chiar al familiei. Unul dintre criteriile de ocrotire este cel al numărului
de taxoni existenţi într-un areal.
A fost stabilită o gradare a priorităţii de ocrotire în funcţie de număr, şi anume: taxoni rari;
vulnerabili; periclitaţi- în cazul ultimilor, este nevoie de atenţie maximă, căci treapta următoare
este extincţia. În funcţie de această gradare şi rangul taxonomic, a fost sugerată urmatoarea ordine
a priorităţilor, pornind de la 1 = maximă ocrotire.
Taxon
Rar
Vulnerabil
Periclitat
Familie
4
2
1
Gen
7
5
3
Specie
9
8
6
Situaţia acestor taxoni este diferită, căci o banalitate într-o regiune, poate fi o raritate în alta.
Aşa, de exemplu, bulbucul (Trolius europaeus) este rar în vestul Eutopei, fiind ocrotit, dar noi este
56
frecvent şi a intrat pe lista plantelor ocrotite prin imitaţie nu din necesitate. Există ocrotiri la nive1
mondial (de exemplu, toate speciile de balene), la nivel european (capra neagră), la nivel naţional
sau chiar local. Protecţia acestor taxoni se face prin legi sau prin directive, mai ales pentru apărarea
împotriva exterminării prin vânatoare. Lor li se aplică uneori termenul de monument al naturii.
O atentie deosebită este acordată taxonilor în primejdie de dispariţie aflați pe listele roşii şi
endemismelor de diferite ranguri.
(3) Conservarea înseamnă nu doar păstrarea unor organisme ca atare, ci a întregului
ecosistem, ceea ce da speciilor posibilitatea adaptării, prin variaţii genetice, la modificări ale
biotopului şi a biocenozei. Aceasta se poate face pe teritorii mari, în care să existe o cât mai mare
diversitate biologică, cu posibilităţi multiple de interacţiune. Astfel de teritorii sunt ariile protejate.
Pentru plante, sunt uneori suficiente suprafeţe de ordinul zecilor sau al sutelor de hectare. Pentru
animale, mai ales pentru cele de talie mare, o rezervaţie nu este suficientă, fiind necesare suprafeţe
de ordinul sutelor şi miilor de hectare, fapt pentru care acţiunea de conservare se realizează în
parcuri naţionale sau regionale. Exemplele cele mai grăitoare sunt parcurile naţionale din Africa,
unele cu peste un milion de hectare, unde se conservă marile mamifere de savană. Dar nici
protecţia realizată în parcurile naţionale nu este întotdeauna suficientă, deoarece unele specii de
păsări supravieţuiesc prin migraţii pe teritorii situate cu mult în afara perimetrului protejat.
A pune sub protecţie un teritoriu înseamnă a-i asigura o apărare prin lege, ceea ce implică
stabilirea unor norme. Acestea trebuie să se refere la modul de exceptare a utilizării în alte scopuri
decât cel de conservare, la modul de gospodărire şi de apărare. Toate acestea impun parcurgerea
unor etape obligatorii care, în linii generale, sunt:
II. Etapele de parcurs pentru ocrotirea naturii
(1) Selectarea obiectivului. Aceasta înseamnă că din noianul de elemente ce constituie
patrimoniul natural al unei regiuni, al ţării, eventual, al Terrei, să fie alese cele care prezintă o
valoare deosebită. Valoarea se stabileşte pe criterii cât se poate de obiective, eventual
cuantificabile.
(2) Fixarea suprafeţei necesară ocrotirii este esenţială în cazul obiectivelor neanimate. Este
uşor de determinat, ea trebuind să cuprindă obiectivul în totalitate. Pentru obiectivele biologice
este mult mai dificil deoarece trebuie să ţină seama de mai multe elemente:
57
• suprafaţa trebuie să cuprindă o cât mai mare varietate de ecosisteme, ca fiind factorul
stabilizator al biodiversitatii şi, prin aceasta, al menţinerii eventualelor specii periclitate;
• să fie situată astfel încât să fie protejată împotriva acţiunilor dăunătoare ale omului, care
prin poluare, defrişări, dezechilibre chimice, modificări climatice, construcţii etc, pot duce la
sărăcirea biodi versităţii şi la primejduirea organismelor.
Aceste primejdii pot fi evitate prin stabilirea pragurilor vitale sub care diminuarea
biodiversităţii şi a efectivului de specii pune în pericol capacitatea ecosistemelor de a se adapta
condiţiilor schimbătoare şi de a susţine durabilitatea. Principiul este ca aria protejată să fie cât mai
izolată şi cât mai mare.
Aceste condiţii trebuie să ţină seama de alte două elemente: ocuparea actuală a terenului
(cum este utilizat) şi regimul lui de proprietate.
(3) Fixarea tipului de protecţie depinde, în primul rând, de scopul avut în vedere, care poate
fi unul singur (conservarea) sau multiplu (de exemplu, conservare, cercetare, educaţie, vizitare),
iar în al doilea rând de condiţiile concrete care permit asigurarea protecţiei. Cele două elemente
determină gradul şi calitatea protecţiei acordate prin lege, ducând la crearea unor categorii de
protecţie. Aceste categorii au fost stabilite iniţial de către ţări, la nivel naţional; în continuare,
diverse organisme internaţionale (ONU, UE) au propus categorii care să permită unificarea
sistemelor de ocrotire pe plan mondial sau european.
(4) Realizarea studiului asupra obiectivului stă atât la baza actului normativ, cât şi a
managementului ariei protejate. Studiul trebuie să cuprindă informaţii privind situarea geografică,
date asupra reliefului, climei, hidrografiei, solurilor, vegetaţiei, faunei, ocupării antropice şi căilor
de comunicaţie. În plus, el trebuie să conţină studiul de evaluare a impactului ecologic şi a
impactului socioeconomic.
(5) Realizarea actului juridic este următorul pas. În primul rând este necesară cunoaşterea
competenţelor pentru acordarea protecţiei în funcţie de natura şi scopul pentru care se cere
ocrotirea. Urmează redactarea actului propriu-zis.
(6) Elaborarea planului de management se face pe baza documentelor, a informaţiilor şi mai
ales a vizitelor pe teren, în funcţie de care se stabileşte modul de administrare a ariei respective,
modul de valorificare şi de protecţie. Este necesar ca în elaborarea planului să fie audiate toate
58
părţile implicate (autoritatea ştiinţifică, cea administrativă locală, localnicii) şi să se propună mai
multe variante, pentru a fi aleasă cea optimă.
(7) Organizarea concretă a ariei protejate revine autorităţii desemnate prin lege să o
gospodărească. Aceasta înseamnă numirea unui corp administrativ, ghizi, paznici. Înseamnă
totodată realizarea reţelei de drumuri şi poteci de vizitare, a pavilioanelor administrative, a
campingurilor şi a motelurilor, organizarea unui sistem de monitorizare a elementelor de mediuîn vederea păstrării nealterate a condiţiilor globale-şi stabilirea relaţiilor cu populaţia autohtonă
pentru integrarea ei în actul de ocrotire.
Selectarea obiectivului de pus sub protecţie
1. Criterii generale de selectare
Alegerea obiectivului de protejat trebuie să ţină seama de un număr foarte mare de criterii
de ordin ştiinţific, social, economic, cultural, educativ, turistic.
Atunci când se analizează patrimoniul documentar pentru a fi inclus în registru, elementul
va fi evaluat mai întâi în raport cu testul pragului de: autenticitate. Comitetul Consultativ
Internațional trebuie să fie mulțumit că elementul nominalizat are o semnificație mondială.
Trebuie să fi avut o mare influență - fie ea pozitivă sau negativă - asupra cursului istoriei.
(1) Conservarea patrimoniului natural trebuie realizată deoarece nimic din ceea ce este
specific ţării, ca peisaje, formaţiuni fizico-goegrafice, monumente ale naturii, diversitate
biologică, nu trebuie să dispară.
Când un loc are o importanță naturală remarcabilă pentru patrimoniul comun al umanității,
acesta poate fi unul dintre siturile Patrimoniului Natural UNESCO. Acele locuri care fac parte din
lista patrimoniului natural UNESCO sunt considerate „patrimoniu natural” datorită:
-unor trăsături naturale constând din formațiuni fizice și biologice, care au o valoare universală
remarcabilă din punct de vedere estetic sau științific;
-formațiuni geologice și fizicogeografice și zone delimitate cu precizie care constituie habitatul
speciilor amenințate cu o valoare universală remarcabilă din punct de vedere al științei sau al
conservării;
59
-situri naturale delimitate cu precizie de o valoare universală remarcabilă din punct de vedere al
științei, conservării sau frumuseții naturale.
(2) Conservarea elementelor ştiinţifice prezintă interes pe plan mondial, naţional sau local,
din punctul de vedere al rarităţii, al valorii documentare, al evoluţiei istorice, al evidenţierii
proceselor speciale (geologice sau biologice).
Exemple:
•
Pădurile de fag din M-ţii Banatului reprezintă un fond genetic de importanţă
europeană;
•
Din punct de vedere al evoluţiei istorice, turbăriile conservă documentele privind
evoluţia climei în timpul cuaternarului, iar zăcămintele fosilifere permit reconstrucţiile geologice;
•
Dpv al rarităţii, aici se înscriu numeroase plante şi animale, multe endemice,
precum şi habitate specifice sau formaţiuni unicat;
• Din punctul de vedere al pericolului de dispariţie sau distrugere, sunt de ocrotite numeroase
specii de vieţuitoare aflate pe listele roşii; pe plan geologic, trebuie combătută distrugerea unor
monumente ale naturii prin exploatare (de exemplu: calcarele din Cheile Bicazului, pentru
fabricile de ciment de la Taşca şi Bicaz).
(3) Conservarea condiţiilor de viaţă sălbatică a devenit o necesitate acum, când civilizaţia
a invadat tot mai mult întreaga suprafaţă a Pământului, iar majoritatea ţărilor vest-europene nu
prea mai au ce conserva din acest punct de vedere.
Exemple:
• trebuie alese porţiuni de râuri neîndiguite, fără baraje şi nepoluate, ce menţin încă
biocenoze originare, sau păduri virgine ce nu au fost încă atacate de om.
(4) Protejarea unor elemente cu calităţi estetice, care se pretează la o valorificare turistică
şi ca document al unor situaţii ancestrale.
Exemple:
• versantul prahovean al Bucegilor, unde nu trebuie admise tăieri de păduri sau exploatări
miniere(o fostă carieră de calcar, închisă acum 40 de ani este încă o rană deschisă);
• Platoul Padiş (M-ţii Bihor) care prezintă un peisaj carstic unic la noi în ţară, de mare
originalitate şi armonie.
60
(5) Protejarea unor elemente cu calităţi educative, în cadrul cărora se poate face instrucţie
şi educaţie naturalistă, geografică şi ecologică.
Exemple:
• Porţiuni din malurile lacurilor sau râurilor situate în preajma aşezărilor - unde pot fi
exemplificate şcolarilor, şi nu numai lor, conceptele de bază ale ecologiei şi biologiei;
• chei, cascade, martori de eroziune - unde pot fi explicate forţele modelatoare ale feţei
Pământului.
(6) Protejarea în vederea unor valorificări turistice este necesară pentru a conserva acele
locuri care fie sunt acum centre turistice, fie sunt prevăzute a se dezvolta ca atare. Pe baza
conceptului că fiecare judeţ trebuie să aibă cel puţin o staţiune turistică majoră (de tip Poiana
Braşov sau Păltiniş), este necesar ca de pe acum să se asigure staţiunilor de viitor un decor adecvat,
chiar dacă ele încă nu pot fi dezvoltate.
Exemple:
• Pe Valea Someşului Cald, ar putea fi dezvoltată o mare staţiune turistică a judeţului Cluj,
dar tăierile de păduri şi amenajările dezordonate au desfigurat locul, făcându-l pentru multă vreme
inadecvat acestui scop;
• Peştera Topolniţa, una dintre cele mai spectaculoase din ţară, nu poate fi acum amenajată
din cauza costurilor ridicate pe care le-ar necesita, dar trebuie protejată cu stricteţe în vederea
amenajării ei viitoare ca peşteră turistică.
(7) Protejarea în vederea dezvoltării unor fluxuri economice.Pentru realizarea unor parcuri
naturale - existenţa aşezărilor permanente şi exploatarea durabilă a resurselor prin mijloace
tradiţionale reprezintă o condiţie - trebuie alese acele zone în care populaţia locală este de acord
cu realizarea unui sistem de protecţie, care oferă şi avantaje economice prin fluxul turistic pe care
îl determină.
Exemple:
• zona carstică Ocoale-Scărişoara atrage turiştii, prin numeroasele sale monumente ale
naturii, dar numărul mare de locuitori nu permite crearea unui parc naţional. Zona corespunde însă
perfect realizării unui parc natural, cu condiţia să fie ocrotit peisajul (în special, pădurea), iar
construcţiile noi să fie ridicate în stilul tradiţional.
61
(8) Ocrotirea pentru refacerea unor ecosisteme de importanţă majoră care nu se pot
reface într-un regim de exploatare economică, punerea sub paza legii fiind o necesitate.
Exemple:
• Rezervaţii absolute din Delta Dunării şi din jurul acesteia (Periteaşca, Răducu etc.);
• Lunca Dunării, distrusă prin asecare, trebuie reabilitată pentru a se crea "coridorul verde"
continuu din lungul fluviului, care reprezintă o cerinţă internaţională.
(9) Ocrotirea pentru a răspunde unor sarcini internaţionale, cum ar fi asigurarea reţelei
de rezervaţii ale biosferei, a reţelei Ramsar, a reţelelor Natura 2000 şi Emerald sau a unor arii
ocrotite pe baza unor acorduri bilaterale.
2. Criterii de selectare pentru conservarea biodiversităţii
Unul dintre scopurile majore ale ocrotirii naturii îl constituie conservarea biodiversităţii, fapt
pentru care îi acordam o atenţie deosebită. Alegerea unui teritoriu pentru a fi ocrotit în vederea
conservării biodiversităţii se face pe criterii foarte precise, precum: raritatea, periculozitatea,
diversitatea, originalitatea, reprezentativitatea, sensibilitatea, stabilitatea, structura compoziţiei şi
endemicitatea. Toate acestea se bazează pe o cartare a arealului, pentru determinarea inventarului
ecosistemelor, din care se deduc apoi celelalte caracteristici, iar pe baza lor se stabileşte suprafaţa
ce trebuie ocrotită.
Cartarea arealului
Înregistrarea cartografică a terenului pasibil de a fi ocrotit se face din mai multe puncte de
vedere:
• cartarea geografică - cuprinde elementele de relief, hidrografice, antropice;
• cartarea de utilizare a terenului - de unde rezultă dacă el este acoperit de pădure, păşune,
fâneaţă sau de culturi agricole (cereale, viticultură, pomicultură) şi care este intensitatea
exploatării. O astfel de hartă stă la baza desemnării legislative a ariei ca zonă protejată şi a
managementului;
• cartarea biogeografică - are ca scop determinarea arealului unui taxon (care poate fi clasă,
familie, gen sau specie, chiar subspecie) sau a ecosistemelor şi frecvenţa lor pe unitatea de
suprafaţă.
62
OpenStreetMap (OSM), contribuie nu numai la informațiile de distribuție a rețelei rutiere, ci
și la potențialul de utilizare a acestor date pentru a justifica și delimita tiparele de teren. Majoritatea
abordărilor de cartografiere la scară largă - inclusiv la nivel regional și național - confundă
„acoperirea terenurilor” și „utilizarea terenurilor”. A fost dezvoltată o abordare regională robustă
de cartografiere a utilizării terenurilor prin integrarea datelor OSM cu imagini de teledetecție de
observare a pământului.
Hărțile de utilizare a terenului derivate din imagini de teledetecție joacă un rol vital în
monitorizarea interacțiunilor om-mediu, cum ar fi schimbările de peisaj, serviciile ecologice
(conservare) și planificarea și gestionarea urbană. În timp ce hărțile de acoperire a terenurilor
reprezintă acoperirea biofizică observată a suprafeței Pământului, hărțile de utilizare a
terenurilor descriu aranjamentele, activitățile și intrările pe care oamenii le întreprind într-un
anumit tip de acoperire a terenului, pentru a o produce, modifica sau întreține.
Pentru cartările de utilizare a terenului se folosesc hărţi la scara 1: 10.000 sau de ordin
general, pe care sunt delimitate contururile reale ale diferitelor tipuri de acoperire.
Pentru cartarea biogeografică, scara hărţii este variabilă, depinzând de natura taxonilor: în
primul rând dacă este vorba de plante sau animale, în al doilea rând de rangul taxonomic (clasa,
familie etc.) şi în al treilea rând de specific (de exemplu, la o anumită scară se înregistrează
existenţa unei specii de amfibieni, iar la alta a unei specii de păsări).
Pentru ridicările botanice făcute în scopuri protecţioniste se operează în două moduri:
- se poate căuta un anumit element (o specie, un gen etc.) şi se înregistrează prezenţa acestuia
în contururile reale ale arealului ocupat;
- se foloseşte o ridicare statistică; în acest scop se traseaza pe o hartă o reţea de pătrate de
1-10 km, pe care se înregistrează fie doar prezenţa speciei, ca număr, fie toate elementele, fără o
preferinţă pentru o anumită specie. Se notează în fiecare pătrat, numărul de exemplare din fiecare
specie sau un numar-cheie, ca de exemplu: 1 = foarte rar (1-10 exemplare); 2 = nu prea frecvent
(10-100 exemplare); 3 = frecvent (peste 100 exemplare).
Înregistrarea numărului se poate face în două moduri: se scriu pe listă toate speciile, pe
măsură ce sunt identificate, şi se notează ori de câte ori se găseşte un exemplar sau, dacă se
63
cunoaşte aproximativ componenţa biocenozei, se face o listă anticipata a speciilor şi se bifează
regăsirea lor.
Pentru ridicările faunistice se aplică aceleaşi cele două metode amintite.
Scara la care se face investigaţia diferă foarte mult in funcţie de elementul investigat. In
cazul unei înregistrari globale, cu sistemul de reţea pătratică, pentru nevertebrate (moluşte, insecte
nezburătoare) sau pentru vertebratele mici (rozătoare, reptile, amfibieni) se poate opera pe hărţi la
scara 1 :5.000, cu o reţea de 10 km. Pentru unele insecte zburătoare (de exemplu, lăcustele şi unii
fluturi) şi pentru vertebratele mari (mai ales mamifere), este necesar să se lucreze la o scară mult
mai largă, depinzând insa de natura elementului cercetat. Astfel, pentru marile mamifere africane
se operează pe sute sau mii de km de savana, pentru capra neagra pe arealul formei specifice de
teren (de exemplu, masivul Piatra Craiului). Pentru vertebratele zburătoare (pasări şi lilieci) este
necesar uneori să se ia în considerare o întreagă regiune. Pe baza hărţii de frecvenţă se pot urmări
celelalte criterii de selectare a ariei pe care vrem să o protejăm.
1. Raritatea
„Raritatea ... se bazează pe criterii geografice (zonă restricționată) și criterii demografice
(număr redus) ....”
Reprezintă cel mai uzitat concept pentru a se stabili priorităţile de protejare a unui taxon.
Este uşor de înţeles de către marele public, care îi acordă o valoare intuitivă, dar greu de definit
de către specialişi, ce trebuie să stabilească exact pragul de la care se poate spune că o specie este
rară. Raritatea depinde de contextul regional şi se poate da ca exemplu ghiocelul care este protejat
în vestul Europei, unde este rar întâlnit, dar la noi este frecvent în poieni şi păduri.
O altă dificultate provine din faprul că există o continuitate între a fi („foarte rar” –rar- destul
de frecvent- foarte frecvent) categorii între care ar trebui găsite valori definitorii, care nu au fost
însă stabilite.
Aprecierea rarităţii se poate face cel mai bine pe baza hărţilor de frecvenţă. De exemplu,
pentru întrega suprafaţă a Marii Britanii s-a luat în calcul numărul de specii existente într-un pătrat
cu latura de 10 km. Pentru plantele superioare se consideră că dacă o specie apare în mai puţin de
15 pătrate, aceasta este rară.
64
Sistemul de apreciere a rarităţii după o hartă de frecvenţă nu este perfect, deoarece nu
evidenţiază legătura dintre specii şi biotopurile existente pentru flora de munte, de exemplu,
trebuie exceptate de la numărătoare pătratele care cuprind zone de câmpie şi de deal; de asemenea
flora şi fauna specifică zonelor umede trebuie calculată numai în pătratele care acoperă astfel de
regiuni. În al doilea rând, evaluarea prezenţei speciei într-un nu spune nimic despre mărimea
populaţiei respective. O specie poate fi numeroasă într-un singur loc şi sporadică în altele sau
invers, să fie prezentă în multe locuri dar în număr redus. Care este criteriul de a defini drept o
specie rară?
Pentru o stabilire precisă a rarităţii au fost propuse mai multe formule de calcul, prin care să
se obţină un index al acesteia. Ex: pe o suprafaţă acoperită cu 150 de pătrate s-a stabilit următoarea
frecvenţă a 3 specii: una a fost găsită în 3 pătrate, alta în 9 şi ultima în 50 de pătrate.
Numărul
de
specii
de
vipere din Brazilia în fiecare celulă de raritate
Frecvenţele procentuale raportate la întreaga suprafaţă sunt: 0,02; ,0,06, şi 0,33. Raritatea
fiind inversul frecvenţei, ce1e trei specii, au indici de raritate de 50; 16,7 şi 3. Cu cât valoarea
indicelui este mai ridicată, cu atât raritatea este mai mare .
Cauza rarității= numărul speciilor rare variază de la un loc la altul din cauza variației naturale
a distribuției abundenței speciilor sau a variației nivelurilor de stres antropogen.
Prin urmare, cauzele rarității pot fi marcate în două mari categorii: (1) cauze naturale sau
intrinseci, definite de caracteristicile biologice sau ecologice inerente ale unei specii; și (2) cauzele
antropice sau extrinseci, definite de activitățile umane dăunătoare care au dus la o distribuție și
abundență limitate, independent de biologia lor. Există o tendință de a discuta mai mult de cauzele
65
intrinseci ale rarității ca factori care predispun speciile la un risc crescut de dispariție, care este în
cele din urmă guvernat de impactul uman.
Cauze intrinseci= a) Trăsăturile speciilor includ acei factori care afectează ratele vitale ale
populației de bază, astfel încât speciile cu istoric de viață "lent" (de ex, rate de creștere scăzute,
timp lung de generație, puține episoade de reproducere într-o viață) pot fi predispuse riscului de
dispariție și să fie reprezentate în mod disproporționat printre speciile considerate rare.
b) Trăsăturile ecosistemului sunt caracteristici ale mediilor locuite pe specii. Unele habitate
au capacități de încărcare în mod inerent scăzute, sau habitatul adecvat poate apărea doar rar în
peisaj, ambele limitând abundența sau nivelurile de apariție ale speciilor. Alte medii, pot fi
caracterizate de regimuri de perturbare naturală, care acționează în sensul de a reduce nivelurile
de abundență ale unor specii, crescând probabilitatea ca acele specii să scadă sub un anumit prag
de raritate definit.
c) Un factor intrinsec final care poate explica o parte din variația în ratele de raritate
observate,este proprietatea emergentă a speciilor care împărtășesc o taxonomie comună.
Cauze extrinseci= Modificarea mediului de către om a devenit atât de omniprezentă încât
niciun ecosistem nu este ”iertat”.
a) Pierderea și degradarea habitatului
b) Interacțiunile cu speciile exotice
c) Poluarea și exploatarea
2. Periculozitatea
Strâns legată de noţiunea de raritate este cea de periculozitate, care desemnează gradul în
care un taxon este ameninţat cu diminuarea numerică, dacă nu chiar cu dispariţia. Acum mai bine
de 50 de ani UICN a elaborat o scară cu mai multe trepte bazate pe raritatea taxonilor, menită a
ajuta la stabilirea listelor roşii, adică a taxonilor ameninţaţi cu dispariţia. Această scară inițială
propusă de UICN, este următoarea:
• Extinct (Ex) - dispărut; cuprinde taxoni stinşi.
66
• Endangered (E) - periclitat; cuprinde taxonii care vor pieri dacă factorii cauzali continuă să
acţioneze sau dacă populaţiile au fost sărăcite până la atingerea pragului critic.
• Vulnerable (V) - vulnerabil; cuprinde taxonii care din cauza supraexploatării, a schimbării
defavorabile a condiţiilor de biotop sau dacă factorii nefavorabiIi ce au sărăcit populaţia continuă
să acţioneze, se află în pericol de a trece în grupa precedentă.
•Rare (R) - rar; sunt taxoni cu populaţii sărace sau cu un areal foarte restrâns.
• Indeterminated (l) - nedeterminaţi; reprezintă taxoni care ar (putea aparţine la una din
categoriile E, V, R, dar sunt insuficient cunoscuţi pentru a putea fi repartizaţi ca atare.
• Out of danger (0) - deveniţi nepericlitaţi; sunt taxoni care au aparţinut uneia dintre categoriile
precedente, dar prin măsuri protecţioniste sau prin revitalizare genetică au depăşit pragul critic.
•Not threatened (Nt) - nepericlitaţi; taxonii acestei categorii nu sunt rari, nici periclitaţi, dar
sunt importanţi pentu semnificaţia lor naţională sau mondială (de exemplu, endemismele), fapt
pentru care trebuie protejaţi.
Aceste categorii au fost utilizate timp îndelungat, dar s-a constatat că nu sunt precise în lipsa
unor delimitări cuantificate. De aceea, în 1987, UICN a luat decizia, în urma unui simpozion
internaţional, să elaboreze un sistem mai precis de apreciere a gradului în care un taxon este în
pericol şi ca atare necesită protecţie.
Înainte de a prezenta noua clasificare a gradului de periculozitate sunt necesare câteva
precizări ale unor termeni ce apar pe parcurs.
• Prin extensia unui taxon se înţelege suprafaţa reală pe care apare taxonul respectiv, adică
aria în interiorul căreia este prezent.
• Prin suprafaţa ocupată se înţelege, pe baza unei hărţi de înregistrare statistică (metoda cu
carouri), însumarea numărului de carouri în care taxonul este prezent.
• Dispariţia în sălbăticie înseamnă că un taxon nu mai trăieşte în stare de libertate în natură, ci
se conservă doar în spaţii artificiale (grădini zoologice, rezervaţii create de om, acvarii, etc).
• Indivizi maturi sunt considieraţi cei capabili de reproducere iar în cazul unor fluctuaţii
naturale, este luat în considerare cel mai mic număr înregistrat în decursul timpului.
67
• Declinul continuu al numărului de indivizi este rezultatul unor recenzii pe un timp mai
îndelungat. Declinul poate avea cauze naturale precise sau cauze necunoscute, dar care nu pot fi
stăvilite fără intervenţii de protecţie.
Pentru stabilirea numărului de taxoni se utilizează următoarele metode:
- observarea directă a numărului de taxoni şi a habitatelor;
- observarea unui declin continuu al ariei ocupate, ca suprafaţă sau calitate a habitatului;
- stabiliIrea unui index de abundenţă, propice taxonului urmărit;
- constatarea nivelului de exploatare;
- constatarea efectului introducerii unor taxoni străini, hibrizi, agenţi patogeni, paraziţi sau
de poluare.
Pe baza acestor criterii de evaluare UICN a stabilit următoarele categorii de periculozitate
pentru taxoni:
• Extinct (EX) - dispărut. Un taxon este considerat dispărut dacă nu există nici un semn că
ar mai fi un exemplar în viaţă (de ex, pasărea Moa, Dinornis giganteus din Noua Zeelandă,
dispărută definitiv în secolul trecut).
• Extinct in the wild (EW) - dispărut în sălbăticie, este un taxon care supravieţuieşte doar în
captivitate, fiind salvat într-o rezervaţie, sau care a fost naturalizat în altă regiune. Este cazul
zimbrului european Bison bonasus salvat în rezervaţia de la Bialowietza, naturalizat şi în
rezervaţia Vânători din judeţul Neamţ.
• Critically endangered (CR) - extrem de periclitat, este un taxon aflat în pericol de dispariţie
iminentă în sălbăticie, în viitorul imediat.
Criterii CR:
A. Reducerea dimensiunii populației, pe baza oricăruia dintre următoarele aspecte:
O reducere observată, estimată, dedusă sau suspectată a dimensiunii populației de ≥90% în ultimii
10 ani sau trei generații.
B. Interval geografic sub forma B1 (amploarea apariției) sau B2 (zona de ocupare) sau
ambele:
68
Intensitatea apariției estimată a fi mai mică de 100 km2 / sau 10 km2.
C. Dimensiunea populației estimată la mai puțin de 250 de indivizi maturi
D. Analiza cantitativă care arată probabilitatea de dispariție în sălbăticie este de cel puțin
50% în decurs de 10 ani sau trei generații, (până la maximum 100 de ani).
• Endangered (EN) – periclitat, reprezintă taxonul care nu este extrem de periclitat (categoria
precedentă), dar prezintă riscul de dispariţie în viitorul apropiat.
Criterii EN:
A. Reducerea dimensiunii populației pe baza oricăruia dintre următoarele aspecte:
O reducere observată, estimată, dedusă sau suspectată a dimensiunii populației de ≥ 70% în ultimii
10 ani sau trei generații.
B. Interval geografic fie sub forma B1 (gradul de apariție), fie B2 (zona de ocupare) sau
ambele.
Intensitatea apariției estimată la mai puțin de 5.000 km2 / sau 500 km2.
C. Dimensiunea populației este estimată la mai puțin de 2.500 de indivizi maturi
D. Analiza cantitativă care arată probabilitatea de dispariție în sălbăticie este de cel puțin
20% în decurs de 20 de ani sau cinci generații, (până la maximum 100 de ani).
• Vulnerable (VU) –vulnerabil, este taxonul care riscă să dispară în sălbăticie pe termen
mediu.
A. Reducerea dimensiunii populației pe baza oricăruia dintre următoarele:
O reducere observată, estimată, dedusă sau suspectată a dimensiunii populației de ≥50% în ultimii
10 ani sau trei generații.
B. Interval geografic sub formă de B1 (amploarea apariției) SAU B2 (zona de ocupare) sau
ambele: Suprafața de apariție estimată a fi mai mică de 20.000 km2/ 2,000 km2.
C. Dimensiunea populației estimată la mai puțin de 10.000 de indivizi maturi
D. Analiza cantitativă care arată probabilitatea de dispariție în sălbăticie este de cel puțin
10% în decurs de 100 de ani.
69
• Lower risk (LR)- risc redus, sunt taxoni care odată evaluaţi, nu satisfac criteriile pentru a
fi încadraţi în categoriile CR, EN şi VU. Ei se împart în 3 subcategorii:
- conservation dependent (CD)- dependent de acţiuni de conservare; sunt taxoni care fac
obiectul unui program de conservare continuă de protecţie, în lipsa căruia ar trece în 5 ani într-una
dintre categoriile precedente;
-near threatened (NT)- aproape periclitaţi; taxoni care nu necesită acţiuni de conservare, dar
nu sunt departe de a fi consideraţi vulnerabili;
- least concerned (LC)- cel mai puţin periclitaţi, sunt taxonii care nu se încadrează în nici
una dintre categoriile precedente.
•Data deficient (DD) – deficienţă de date, este taxonul pentru care nu există date suficiente
ca să fie evaluat pericolul de extincţie pe baza numărului de indivizi sau a mărimii populaţiei.
Deficienţa de date nu este o categorie care să desemneze taxoni cu risc scăzut, ci doar faptul că nu
există informaţii suficiente.
•Not evaluated (NE)- neevaluaţi; sunt taxonii care nu au fost până acum evaluaţi în ceea ce
priveşte pericolul de dispariţie.
Dacă vom compara cele două scări de pericol de dispariţie a speciilor (cea veche şi cea nouă),
constatăm că a dispărut categoria R (raritatea) şi pe bună dreptate, deoarece ea nu ne dă o idee
precisă asupra periculozităţii. În schimb categoria Out of danger (0) - deveniţi nepericlitaţi (taxoni
deveniţi nepericlitaţi) trebuia menţinută, deoarece ea evidenţia evoluţia în bine a taxonului
respectiv.
Noua metodologie de stabilire a gradului de periculozitate în care se află un taxon are meritul
de a permite o evaluare cantitativă, pe criterii valorice, a taxonilor din grupele periclitate şi anume
CR (extrem de periclitat), EN (periclitat) şi VU (vulnerabil).
Instrucțiunile UICN (The 2000 IUCN Red list, 1994) cuprind o sumă de alte indicaţii,
esenţiale pentru aprecierea periculozităţii în care se află un taxon, categoria stabilită trebuind să
fie bine argumentată, deoarece acest criteriu joacă un rol esenţial în selectarea unei arii pentru a fi
protejată. Cu alte cuvinte, într-un document de susţinere a creării unei arii protejate, nu mai au
70
valoare fraze precum "în zonă se află cutare plantă sau animal ce trebuie salvat”, ci se cere o
argumentare strânsă conform normelor UICN.
3. Diversitatea
Diversitatea este un alt criteriu important de alegere a unui teritoriu pentru a fi protejat.
Diversitatea poate fi concepută în două moduri: a speciilor şi a habitatelor. Cea de a doua
presupune cunoaşterea primei. Diversitatea speciilor poate fi concepută în 3 moduri:
➢
Numărul de specii care apar într-un teritoriu dat, denumit indice specific;
➢
Raportul dintre numărul de specii care apar într-un teritoriu şi numărul de indivizi
ai fiecărei specii, denumit abundenţă;
➢
Numărul de niveluri trofice şi raportul dintre numărul de specii dintr-un nivel sau
între niveluri
Diversitatea poate fi calculată pe baza unor ecuaţii matematice simple (Simpson). Problema
diversităţii biologice este departe de a fi rezolvată mulţumitor, dar diversitatea rămâne un criteriu
important pentru selectarea unei arii preferenţiale de ocrotit.
Indicii utilizați pentru a indica diversitatea includ bogăția, compoziția, abundența relativă și
distinctivitatea taxonomică. Cel mai popular indice este bogăția speciilor. Cei mai des utilizați
indici ai diversității sunt indicele Shannon, indicele Simpson și bogăția speciilor. Acești indici
sunt înrudiți și pot fi specificați printr-o singură ecuație. Prin variația unui parametru în ecuație se
obțin diferiții indici.
Ecologii au legat noțiunea de diversitate de scara geografică și contextul spațial prin
introducerea ideilor de diversitate alfa, beta și gamma, care au câștigat o largă utilizare în ecologie.
Acestea sunt definite după cum urmează: diversitatea alfa este numărul de specii dintr-un anumit
sit sau zonă; diversitatea beta este diferența în compoziția speciilor între diferite situri sau zone;
diversitatea gamma este numărul de specii care apar în orice zonă sau sit dintr-o anumită regiune
sau peisaj.
Figura 3 ilustrează grafic aceste trei concepte.
71
Fig.3. Reprezentarea diagramei de diversitate alfa, beta și gamma. Cercurile A, B și C
reprezintă diversitățile alfa din trei zone; zonele ne-hașurate încrucișate reprezintă diversitatea
beta a celor trei zone; iar pătratul D reprezintă diversitatea gamma a regiunii care conține cele trei
zone.
4. Reprezentativitatea
Este un criteriu care trebuie bine definit, căci în funcţie de el se poate dezvolta întreaga
filosofie a protecţiei prin arii alese. Există două definiții diferite ale reprezentativității.
1. Definiția lui Margules și Usher (1981) este cuprinzătoare: „Zonele selectate pentru
a fi reprezentative ar include în mod necesar specii tipice sau comune, dar ar putea
include și specii rare, deoarece obiectivul lor este de a reprezenta gama de biote.”
= Concept incluziv ; Această abordare consideră selecția rezervațiilor ca un mijloc
de a reprezenta întreaga gamă de caracteristici naturale într-un sistem de rezervații.
2. „Reprezentativitatea și unicitatea pot fi extremele unui spectru. O zonă„ unică ”este
una care este rară, în timp ce zonele care sunt reprezentative ... sunt tipice pentru
un biom sau tipuri de habitate ... ”. (Ray 1975) = Concept tipic
Indiferent dacă definiția incluzivă sau tipicitatea este utilizată pt a defini
reprezentativitatea, există două abordări de bază pentru evaluarea reprezentativității:
- o clasificare sau listarea tuturor caracteristicilor naturale posibile într-o regiune
geografică extinsă, pentru comparație cu cele din ariile protejate candidate sau o regionalizare
- subdiviziune a unei regiuni geografice largi pe baza unor trăsături abiotice și selectarea
ulterioară a ariilor protejate în cadrul fiecărei divizii.
Tabelul 1 arată cum unele sisteme care utilizează reprezentativitatea utilizează
regionalizările și / sau clasificările caracteristicilor naturale.
72
Tabel 1. Abordări luate pentru selectarea zonelor reprezentative
În general, marele public devine sensibil la problema protecţiei doar când află ca o specie
este în primejdie de a dispărea, ceea ce duce la ideea ca protectia naturii are ca scop doar salvarea
rarităţii. Această fază incipientă de protecţie a fost depăşită o dată cu apariţia canceptului de
biodiversitate, dovedindu-se importanţa lui multiplă pentru existenţa şi supravieţuirea societăţii
umane moderne. Nu mai este vorba de a nu lasa să dispară o specie de plantă frumoasă sau de
animal spectaculos, ci de a conserva întreaga bogăţie de vietuitoare ce populează astazi Pământul.
Astfel, s-a născut ideea de protecţie a habitatelor şi a ecosistemelor, iar pragramul "Om-Biosferă",
pe baza căruia s-a pornit crearea unei reţele de rezervaţii ale biosferei, are ca scop protejarea
ecosistemelor
reprezentative
pentru
fiecare
unitate
biogeografică
a
globului.
Dar
reprezentativitatea nu trebuie gândită doar la scară globală, ci şi la cea naţională, în sensul că
fiecare ţară sau chiar subunitate geografică a ei ar trebui să conserve ecosistemele reprezentative.
România se află la o răspântie a c1imatelor şi la o răspântie geografică (întâlnirea Europei
de Vest cu cea de Est, cu zonele balcanică, mediteraneană şi cea a Orientului Apropiat), ceea ce a
facut ca aici să existe şi o răspântie biogeografică. Ajunge să amintim că pe teritoriul ţării se
73
întâlnesc, în ceea ce priveşte vegetaţia, elemente europene, eurasiatice, pontice, boreale,
mediteraneene, atlantice, la care se adaugă cele endemice. Pentru faună găsim acelaşi mozaic de
elemente "central-europene, mediteraneene, balcanice, euro-siberiene, paleoarctice, alpinocarpato-himalayene, endemice. Asocierea acestor elemente generează o specificitate foarte
interesantă şi unică în peisajul biogeografic al Europei. De aceea, este extrem de important a
conserva eşantioane reprezentative din toate asociaţiile vegetale şi faunistice, atât ca document
istoric cât şi din interese economice, cum s-a aratat mai înainte. În această idee, întreaga ţară
trebuie acoperită cu o reţea de rezervaţii care să cuprindă asociaţiile reprezentative pentru flora şi
fauna ţării; la o scară mai largă, acelaşi lucru trebuie realizat pentru întregul continent european,
dar şi pentru celelalte.
Reprezentativitatea nu se referă însă doar la endemisme şi rarităţi ale unui teritoriu, ci mai
ales la asocierea elementelor "banale", dar specifice prin îmbinarea lor. S-ar putea ca o pajişte să
fie caracteristică din acest punct de vedere, dar să nu conţină rarităţi, după cum alta ar putea să
aibă multe rarităţi, dar să nu fie caracteristică dpv al tipului de vegetaţie. S-ar părea astfel că există
o contradicţie între criteriul de raritate şi cel de reprezentativitate; ambele trebuie luate în
considerare într-o strategie de protecţie, dar pentru a proteja lucruri diferite.
Metodele de teledetecție (abordări prin satelit, aeriene și navale) pot fi utilizate pentru a
delimita întinderea, distribuția și structura habitatelor. De ex, folosind seturi de date spațiale
biologice și fizice de distribuție a habitatului, ariile marine protejate ale Marii Bariere de Corali
au încorporat 70 de bioregiuni specifice în sistemul lor de zonare.
5. Naturalitatea
Este un criteriu care ţine seama de gradul de modificare a biodiversităţii unui teritoriu prin
intervenţia omului. El poate fi aplicat diferenţial de la un continent la altul. Astfel, în Australia,
Africa, America de Sud, există încă mari teritorii în care omul nu a intervenit şi se poate vorbi
despre o natură primitivă. În Australia, începutul unor astfel de intervenţii a fost în sec XVIII o
dată cu debutul colonizării continentului de către europeni. În Europa, leagănul civilizaţiei încă
din preistorie, este greu de găsit o palmă neinfluenţată de om; poate doar în vârfurile munţilor
înalţi.
74
Gradul de naturalitate ar putea fi apreciat ca fiind inversul conceptului: gradul de intervenţie
a omului.. de fapt, strict ecologic, omul nu poate fi eliminat din ecosferă, este un component al ei
şi ca atare „îi este permis” să intervină, el culegând asa cum fac consumatorii primari (se hrănesc
cu vegetale), pescuind şi vânând aşa cum fac consumatorii secundari şi terţiari (pentru carne),
construind (asa cum fac termitele, castorii şi păsările) şi circulând (asa cum fac păsările
migratoare, turmele de reni sau fluturii din America de Nord). Comparaţiile sunt desigur forţate,
dar ne permit să plasăm acţiunile omului în raport cu natura, nu prin ceea ce face în mod similar
cu ceilalţi componenţi ai ecosistemelor, ci prin ceea ce face diferit şi împotriva lor: taie pădurile,
desţeleneşte păşunile naturale, incendiază, distruge componentele biocenozelor dincolo de nevoile
sale naturale, modifică profund biotopurile etc. De aceea, naturalitatea poate fi apreciată după
intervenţiile minime ale omului, şi anume să utilizeze dintr-un ecosistem doar ceea ce este
regenerabil şi în ritmul regenerabilităţii şi să nu scoată din el material biologic. Cu alte cuvinte, să
nu existe nici input nici output de material din ecosistemul în care trăieşte. Această circumscriere
ne duce cu gândul la popoarele primitive, la băştinaşii unor zone în care nu a pătruns pe deplin
civilizaţia, unde aceştia utilizează pentru supravieţuire mijloacele tradiţionale de folosire a
resurselor. Este exact ce se cere pentru încadrarea unei arii în categoria V de protecţie.
Problema nu se pune doar pentru ecosistemele în care omul este prezent permanent (trăieşte
în interiorul lor), ci mai ales pentru ecosistemele nelocuite de om, dar care au fost influenţate de
el. Pentru aceasta, a fost propusă o scară cu 4 trepte de naturalitate:
natural - cu influenţă neobservabilă a omului;
penenatural - cu o influenţă nepregnantă a omului;
restrictiv natural - cu o influenţă parţial pregnantă;
antinatural - cu modificarea totală a stării naturale iniţiale.
Până acum nu s-a reuşit cuantificarea unei astfel de scări şi rămâne la aprecierea
protecţioniştilor să stabilească acest parametru. Dar aici ar putea interveni arbitrariul, am putea
spune naţional, căci în Europa lucrurile diferă foarte mult. In Germania, de exemplu, există o
veche tradiţie de modificare a ecosistemelor naturale, de "îmbunătăţire" a lor în favoarea omului,
fapt pentru care este greu de găsit un teritoriu care să se poată încadra în treapta a treia a scării de
mai sus, în timp ce la noi, în ţările balcanice, există încă şanse de a identifica teritorii de acest fel.
75
Dar, în ciuda unor astfel de dificultăţi, naturalitatea trebuie să rămână un criteriu în selectarea
acţiunilor de protecţie, dacă nu ca valoare absolută, dar ca un criteriu de selecţie comparativ între
două teritorii similare.
6. Endemicitatea
Este un complement al reprezentativităţii, fără ca aceste două criterii să se suprapună.
Endemismele pot aparţine unui areal geografico-natural (de exemplu, endemite daco-balcanice
sau carpatice) sau unui areal geografico-politic (endemite româneşti). Protecţia endemismelor nu
trebuie făcută din spirit naţionalist, ci pentru valoarea lor. Ele sunt un document preţios al istoriei
vegetaţiei sau faunei, ori al puterii de speciaţiei datorită schimbărilor de mediu. Endemicitatea nu
trebuie confundată cu raritatea, un endemism putând fi foarte frecvent sau foarte rar. Evident că
atenţia trebuie acordată celor rare (CR; EN; VU), iar convenţiile internaţionale Natura 2000 şi
Emerald au la bază tocmai protejarea taxonilor rari.
Dacă însă se pune problema de a alege pentru protecţie între două arii oarecum similare ca
reprezentativitate, trebuie favorizată aria care cuprinde cel mai mare număr de endemisme.
În concluzie, pentru punerea sub ocrotirea legii a unui teritoriu, sunt de luat în consideraţie
următoarele elemente:
1. să se aleagă acele arii care conţin obiecte interesante sau importante dpv ştiinţific,
peisagistic, educativ, economic;
2. pentru obiectivele biologice să se aleagă acele arii care cuprind o biodiversitate cât mai
reprezentativă (de la nivel de genofond, specie sau unităţi taxonomice superiare, până la ecositem)
pentru un teritoriu (local, naţional, regional sau întreaga ecosferă);
3. să se aleagă aria care conţine elementele rare sau reprezentative, specii pe cale de
dispariţie sau endemisme;
4. teritoriul ales să fi suferit o influenţă cât mai mică din partea omului, să aibă un grad cât
mai ridicat de naturalitate;
5. să se aleagă acele teritorii care permit o conservare nu numai a obiectului vizat, ci a
ansamblului de ecosisteme cu care aceasta vine în conexiune naturală, pentru a se asigura
durabilitatea sistemului;
6. la acestea se adaugă criteriile care ţin de condiţiile concrete, tehnice şi materiale, de
realizare a protecţiei ariei alese.
76
CURS 4
CONSERVAREA
DIVERSITĂȚII
BIOLOGICE
ȘI
CAUZELE
REDUCERII BIODIVERSITĂȚII. Convenții internaționale ale conservării
naturii
Dimensiunea biodiversităţii/Importanța biodiversității
Oamenii de știință au identificat 1,8 milioane specii de organisme, dintre aceste 1,2 milioane
specii de animale și 0,5 specii de plante. Grupul insectelor este cel mai vast, cu 1,025 milioane
specii. Conform estimărilor biologilor , între 5-30 milioane specii ar exista pe Pământ. Varietatea
constă în forma, dimensiunea corpului și durata de viață.
Fig 1. Procentele estimate ale grupelor de specii
Oamenii (Homo sapiens), culturile lor și animalele lor alimentare ocupă o pondere din ce în
ce mai mare din suprafața terestră a Pământului. Jumătate din suprafața locuibilă a lumii
(aproximativ 51 milioane km2) a fost transformată în agricultură, iar aproximativ 77 % din
terenurile agricole (aproximativ 40 milioane km2) sunt folosite pentru pășunat de către bovine,
ovine, caprine și alte animale. Această conversie masivă a pădurilor, zonelor umede, pajiștilor și
a altor ecosisteme terestre a produs o scădere cu 60% (în medie) a numărului de vertebrate din
întreaga lume începând cu 1970, cele mai mari pierderi în populațiile de vertebrate apărând în
habitate de apă dulce (83%) și în America de Sud și Centrală (89%). Între 1970 și 2014 populația
77
umană a crescut de la aproximativ 3,7 miliarde la 7,3 miliarde de oameni. Până în 2018, biomasa
oamenilor și a animalelor lor (0,16 gigaton) a depășit cu mult biomasa mamiferelor sălbatice
(0,007 gigaton) și a păsărilor sălbatice (0,002 gigaton).
Fig.2. Biomasa relativă pe Pământ. Biomasa planetei este clasificată în funcție de regnul vieții și
de alte grupări majore, iar dimensiunea amprentei fiecărui grup este afișată folosind gigatone de
carbon ca măsură comună.
Acesta este un subiect extrem de controversat. Prima întrebare care se pune este- „câte tipuri
de vieţuitoare trăiesc pe glob?”. Bineînţeles că realizarea unei statistici sigure este departe de a fi
determinată. Numărătoarea vieţuitoarelor de pe Terra trebuie făcută pe specii, unitatea de bază a
taxonomiei. Cercetările moderne de genetică pleacă de la contabilizarea numărului de gene
comune în cazul a două variaţii, pentru a stabili entităţile de sine stătătoare. Dar dificultăţile sunt
şi mai mari la organismele unicellulare procariote la care nucleul nu este separat de o membrană,
ADN-ul nu este organizat în cromozomi. Se preconizează că în momentul de faţă doar 5% dintre
organismele vii de pe planetă (1,8 milioane) au fost identificate şi descrise.
78
În 1989 Robert May avansează o primă cifră rezultată din ceea ce se cunoaşte din zonele
temperate: 3-5 milioane de specii. El citează însă lucrările entomologului Terry Erwin care a făcut
următorul calcul: împrăştiind cu insecticid coroanele unor specii de arbori din pădurea tropicală
umedă, a cules de pe sol peste 1.000 de specii de coleoptere moarte, dintre care 160 erau endemice
(caracteristice doar acelor specii de arbori). Cum coleopterele, reprezintă 40% dintre artropode,
însearmnă că în coroana acelor arbori trăiesc 400 de specii endemice de artropode: Dacă se ia în
considerare faptul că solul conţine jumătate din numărul de specii faţă de vârful arborilor, rezultă
că de fiecare grup de arbori tropicali sunt legate 600 de specii de vieţuitoare.
O altă abordare a fost făcută de Evelyn Hutchinson şi Robert McArthur, care au constatat că
numărul speciilor este proporţional cu talia animalelor. Aşa, de exemplu, animalele de un metru
lungime sunt de 100 de ori mai puţine decât cele de circa 10 cm, iar acestea din urma de 100 de
ori mai puţine decât cele de 1cm.
Studiul făcut pentru anumite ecosisteme oferă, de asemenea, indicaţii asupra dimensiunii
biodiversităţii. Descoperirile se ţin lanţ şi chiar la animalele superioare apar surprise. Astfel, anual
se descoperă 3 specii noi de păsări şi se estimeaza că 40% dintre peştii de apă dulce din America
de Sud nu au fost descrişi. Cu ocazia unui studiu realizalt în 1980 asupra insectelor adăpostite de
19 arbori din Panama, au fost identificate 1.200 de specii de coleoplere, dintre care 80% erau noi
pentru ştiinţă. In general, se apreciază că la tropice trăiesc cel puţin 6-9 milioane de artropode,
poate chiar 30 de milioane. Câte specii din aceste sunt cunoscute? Dar şi oceanul ascunde încă
multe mistere, cel puţin 1 milion specii de animale de pe fundul oceanului nefiind încă descries.
Exemplul- descoperirea în anii 70 a izvoarelor de apă caldă de pe fundul oceanelor, în jurul căroara
se dezvoltă o faună extrem de bogată < aici au fost descrise până acum 20 de noi familii şi
subfamilii, 50 de noi genuri şi 100 de specii.
Beneficiile biodiversității
A) valoare de consum: hrană, combustibil, medicină, soiuri de cultură, materiale
industriale
B) valoare non-consum: recreere, educație și cercetare, valoare tradițională
Distribuția geografică a biodiversității
Știința conservării este preocupată de înțelegerea de ce tiparele de distribuție și abundență
ale speciilor variază în timp și spațiu. Deși aceste tipare au semnături puternice legate de
disponibilitatea de energie și substanțe nutritive, variația climatului, eterogenitatea fiziografică și
79
diferențele în complexitatea structurală a vegetației naturale, devine mai dificil să ignorăm rolul
pe care îl joacă oamenii în modelarea compoziției speciilor ansambluri peste peisaje. O aplicație
practică comună a acestor date, a fost dezvoltarea unor scheme de prioritizare a conservării care,
în cele din urmă, conduc la modele de conservare explicite din punct de vedere geografic.
Geografia vieții pe pământ se află în centrul ecologiei, alături de evoluția și interacțiunea
naturii cu societatea umană. Contextul spațio-temporal al organismelor individuale, populațiile și
speciile, definesc mediul lor și setarea lor biotică. Acest set, la rândul său, conduce procesele
ecologice și oferă arena pentru mecanismele micro- și macro-evolutive.
Datele geografice privind distribuția speciilor sunt, de asemenea, vitale pentru guverne,
agenții și companiile care doresc să dezvolte politici eficiente și să aibă decizii solide, în ceea ce
privește gestionarea terenurilor și conservarea biodiversității. Astfel de date asigură o intersecție
crucială între științele biologice și un set divers de alte discipline.
Având în vedere rolul esențial al informațiilor privind distribuția speciilor, este surprinzător
să ne dăm seama cât de slab documentată este geografia vieții pe pământ, un impediment numit
deficitul Wallacean. Chiar și pentru cele mai cunoscute specii, informațiile despre distribuția
geografică a acestora (adică unde sunt prezenți sau absenți) sunt insuficiente.
Datorită progreselor în teledetecție și modelare, datele terestre privind topografia, acoperirea
terenului și climă, sunt acum furnizate în mare parte la mărimi de câțiva metri sau mai puțin
(Figura I).
Fig.3. Dimensiunea datelor la scară globală privind clima, topografia, acoperirea terenului
și distribuția speciilor. Umbrirea mai deschisă pentru datele de distribuție a speciilor indică o
acoperire taxonomică mai slabă; care este, cuantificat sub săgeți în funcție de numărul de specii
pentru care fiecare tip de date este disponibil. Abrevierile sunt după cum urmează:
80
TRMM = Măsurarea precipitațiilor tropicale; G1SST = Global 1 km Temperatura
suprafeței mării; SRTM V4 = Misiunea de topografie radar navetă; GLC2000 = Global Land
Cover 2000; GlobCover = proiect GlobCover; BIOME = Model BIOME; IMAGINE 2.2 = Model
integrat pentru evaluarea mediului global; LME = ecosisteme marine mari; ZEE = zone
economice exclusive marine.
Studiile ecogeografice se referă la procesul de colectare, caracterizare, sistematizare și
analiză a diferitelor tipuri de date referitoare la taxonii țintă într-o regiune definită. Aceste tipuri
de studii sunt importante pentru formularea și implementarea unor strategii de conservare mai
bine direcționate și, prin urmare, mai eficiente pentru resursele genetice vegetale, de ex.. Datele
taxonomice, morfologice și genetice pot furniza informații critice despre diversitatea prezentă în
anumite zone geografice, care, la rândul său, pot fi utilizate în diverse scopuri, cum ar fi evaluarea
stării actuale de conservare a speciilor și pentru prioritizarea zonelor pentru conservarea in situ.
La nivel ex situ, combinarea climatului și a altor informații ecologice ale sitului de colectare al
aderării - din datele pașaportului acestuia - cu datele corespunzătoare de caracterizare morfologică
sau moleculară s-a dovedit, de asemenea, utilă pentru gestionarea eficientă a băncii genetice (de
exemplu, definirea colecțiilor de bază, identificarea lacunelor de colectare, etc.).
Sistemele de informații geografice (GIS) sunt instrumente utile pentru acest tip de analiză.
Instrumentele GIS permit efectuarea de analize complexe, precum și vizualizarea rezultatelor în
hărți clare, care facilitează luarea deciziilor de către autoritățile relevante și încurajează
dezvoltarea și implementarea politicilor de conservare. Analiza GIS se realizează pe baza
sistemelor de coordonate; prin urmare, importanța datelor georeferențiate privind biodiversitatea
în studiile ecogeografice este vitală.
Numărul și evoluția programelor statistice au devenit, mult mai avansate, în special în ceea
ce privește analiza diversității genetice. În plus, accesibilitatea generală și utilizarea internetului a
creat un salt în schimbul de date geografice, de mediu și de biodiversitate. Unul dintre exemplele
notabile este Facilitatea Globală de Informare a Biodiversității (GBIF) (www.gbif.org), o
platformă care oferă acces publicului la datele referitoare la biodiversitate din muzeele naționale,
plantele și băncile genetice din întreaga lume. În octombrie 2017, GBIF conținea aproximativ 39
de milioane de observații ale plantelor georeferențiate.
Datorită curburii Pământului și a faptului că acesta este înclinat ușor pe axa sa față de soare,
diferite regiuni ale planetei primesc cantități diferite de energie solară pe tot parcursul anului.
Acest lucru afectează lungimea anotimpurilor calde, reci, umede și uscate din aceste regiuni
diferite, precum și temperatura, umiditatea și alți factori de mediu care definesc regiunea.
81
O altă consecință a curburii și rotației Pământului este că ciclul hidrologic distribuie apa
diferit între aceste regiuni diferite. Rezultatul este în distribuția diferită a ploii și a zăpezii. Ca
urmare, diferite regiuni de pe planetă au seturi specifice de condiții de mediu, ceea ce duce la
diferențe în vegetația predominantă. Speciile care locuiesc în diferite regiuni sunt caracterizate de
adaptări specifice care permit succesul în cadrul setului particular de condiții de mediu din regiune.
Regiunile pot fi împărțite în general în biomi terestri și ecosisteme acvatice (fig 4).
Fig.4. Distribuția: a. biomi terestri; b. ecosistemele acvatice
Biomii terestri pot fi împărțiți în patru mari categorii: pădure, deșert, savană / pajiști și
tundră.
-Biomurile pădurilor sunt dominate de arbori. Aproximativ o treime din suprafața terestră
a Pământului este acoperită de păduri care conțin 70% din carbonul prezent în ființele vii. Biomii
pădurilor sunt extrem de importanți în reducerea schimbărilor climatice, deoarece elimină dioxidul
de carbon din atmosferă în timpul fotosintezei. Biomii pădurilor pot fi împărțiți în 3 tipuri
distincte, bazate în principal pe tipurile de organisme care le populează și pe modificările sezoniere
ale temperaturii și / sau precipitațiilor. Aceste trei tipuri sunt tropicale, temperate și boreale.
Pădurile tropicale susțin cea mai mare biodiversitate dintre toți biomii. Acestea apar în
apropierea ecuatorului, unde: 1) zilele sunt lungi și variază puțin de la 12 ore, 2) precipitațiile sunt
mai mari decât orice alt biom și 3) temperaturile sunt ridicate, în medie în jur de 20-25°C, cu
variații sezoniere reduse. Defrișarea este o problemă semnificativă în acest biom și are loc rapid
82
din mai multe motive: tăierea anumitor specii de copaci, cum ar fi tecul și mahonul pentru mobilier
fin; curățarea terenurilor pentru agricultură sau producția de bovine; forarea și exploatarea
petrolului; și înființarea plantațiilor, cum ar fi cele pentru uleiul de palmier sau trestia de zahăr.
Pădurile temperate sunt de obicei dominate de specii de arbori de foioase, care își pierd
frunzele în fiecare toamnă. Aceste păduri susțin pini și alte conifere. Localizarea pădurilor
temperate este la latitudini medii (între 30 ° N și 45 ° N și latitudini 30 ° S și 45 ° S). În aceste
latitudini, pădurile experimentează patru anotimpuri bine definite. Precipitațiile (75-150 cm) sunt
distribuite uniform pe tot parcursul anului.
Pădurile boreale, numite și Taiga, sunt dominate de arbori de conifere. Acest biom acoperă
zone extinse de pământ între latitudini nordice de 50 - 60º. În aceste latitudini, anotimpurile sunt
împărțite în veri scurte și moderat calde și ierni lungi și reci. Pădurile boreale din Rusia, Asia și
America de Nord sunt în prezent amenințate de schimbările climatice.
-Deșerturile acoperă aproximativ o cincime din suprafața terestră a Pământului și apar
atunci când precipitațiile sunt mai mici de 50 cm pe an. Acestea sunt cele mai uscate peisaje de
pe Pământ și susțin cea mai mică cantitate de viață. Biodiversitatea este cea mai scăzută la acești
biomi.
Deșerturile de coastă se găsesc pe coastele sud-vestice ale Americii de Sud (deșertul
Atacama) și din Africa (deșertul Namib), unde curenții de apă adânci și reci se ridică la suprafața
oceanului și răcesc aerul deasupra rapid, determinând ca precipitațiile să fie în zona ocean, înainte
de a ajunge pe uscat. Deșerturile interioare continentale apar în zone din interiorul continentelor
mari, care sunt extrem de departe de o sursă de umiditate. Ele sunt cele mai uscate și mai lipsite
de viață dintre toți biomii; deșerturile Gobi și Sahara ca exemple.
Deșerturile polare apar la polul nord și sud, unde predomină aerul rece și uscat. Nordul
Groenlandei și zonele non-acoperite de gheață din Antarctica sunt exemple de deșerturi polare.
Majoritatea deșerturilor au o cantitate considerabilă de vegetație specializată, precum și animale
specializate vertebrate și nevertebrate.
-Savane and Pajiști. Vegetația, atât în biomele savanei, cât și în pajiști, este dominată de
ierburi perene și fibre ne-lemnoase. Savanele obțin anual apă de ploaie suficientă pentru a susține
arborii împrăștiați, în timp ce pajiștile nu. Pajiștile apar în climă temperată, cu veri calde și ierni
reci și înzăpezite și au sol adânc bogat în materie organică.
Savanele se găsesc, în general, în climat mai tropical, în care sezonalitatea se caracterizează
nu prin schimbări de temperatură, ci prin tipare de precipitații. Ierburile abundente de savane și
pajiști susțin efective mari de ierbivore, cum ar fi gnu-urile găsite pe savana africană și bizonii din
83
marile câmpii nord-americane. Gnu, zebre, gazele și alte mamifere africane mari trebuie să
migreze sezonier, urmărind umiditatea. Cu toate acestea, din cauza așezării umane, multe căi de
migrație sunt blocate de garduri sau alte tipuri de dezvoltare. Datorită rădăcinilor adânci și creșterii
rapide a acestor ierburi, solurile au devenit bogate cu carbon organic, făcându-le valoroase pentru
agricultură. O mare parte din biomul natural al pășunilor planetei a fost transformat în terenuri
agricole, ceea ce a provocat pierderea acestor soluri bogate și valoroase și o scădere a
biodiversității.
-Tundra se numără printre cele mai reci biomuri, cu temperaturi medii de iarnă de -34°C și
temperaturi de vară între 3-12 ° C. Sezonul de creștere mai cald durează doar 50 - 60 de zile, dar
acest lucru este adecvat pentru a furniza hrană multitudinii sale de păsări migratoare și caribu.
Solul tundrei este bogat în materie organică și se află pe un sol înghețat permanent numit
permafrost.
Ecosisteme acvatice
Apa este legătura comună între ecosistemele acvatice și constituie cea mai mare porțiune a
biosferei. Aici a început viața în urmă cu miliarde de ani. Fără apă, organismele nu ar putea să se
întrețină. Ecosistemele acvatice susțin grupuri foarte diverse de organisme și sunt clasificate în
două mari categorii: apă dulce și apă sărată sau marină.
Ecosistemele de apă dulce se caracterizează prin faptul că au un conținut foarte scăzut de
sare (NaCl) și includ cursuri / râuri, ape subterane, lacuri, iazuri, rezervoare și zone umede (cum
ar fi mlaștini). Fiecare prezintă condiții unice la care sunt adaptate diferite tipuri de organisme.
Viața în apele curgătoare (numite sisteme lotice), de exemplu, necesită adaptări diferite față de
viața din iazuri, lacuri, rezervoare și zone umede (sisteme lentice).
Ecosistemele marine -salinitatea medie a oceanului este de 35 ‰ la nivel mondial.
Ecosistemele marine acoperă aproximativ trei sferturi din suprafața Pământului și includ oceane,
mări, recife de corali și estuare.
Există 6 eco-regiuni marine distincte. Toate acestea, la fel ca biomii terestri, se
caracterizează prin floră și faună specifice.
Estuarele se formează la gurile cursurilor de apă dulce sau râurilor care curg în ocean. În
funcție de gradientul de înălțime al terenului și de raportul dintre debitul de apă din râu în ocean
versus intruziunea din ocean în râu, estuarele pot varia în salinitate de la 0,5 ‰ la 17 ‰. Acest
amestec de ape cu concentrații atât de diferite de sare și nutrienți, creează un ecosistem foarte
bogat și unic la marginea a două sisteme acvatice foarte diferite. Estuarele au o diversitate și o
productivitate mai mari decât fie râul, fie pârâul singur.
84
Zone intertidale și subtidale. Ecosistemele marine de-a lungul coastelor, dar care nu sunt
influențate de infuzia de apă dulce precum estuarele, includ zonele intertidale și sub-maree.
Majoritatea speciilor care trăiesc în acest ecosistem sunt tolerante și adesea se dezvoltă prin
expunerea periodică la aer, cum ar fi midiile, crabii, stelele de mare, anemonele de mare și algele
marine. Bazinele de maree, micile depresiuni ale țărmului care rețin apa permanentă, pot chiar
susține o diversitate de pești.
Zonele sub-maree apar mai departe în larg și sunt permanent scufundate, dar încă puternic
influențate de valurile mareelor. Pădurile dense de alge sau paturile de iarbă de mare pot crește în
aceste zone, servind ca habitat pentru o mulțime de pești, creveți și alte organisme marine.
Recife de corali și mangrove. Recifele de corali sunt unele dintre cele mai diverse
ecosisteme de pe Pământ. Acestea sunt larg distribuite în apele calde ale oceanului. Acestea pot fi
găsite ca bariere de-a lungul continentelor, insule și atoli. În mod natural, organismele dominante
din recifele sunt coralii. Coralii sunt interesanți, deoarece constau dintr-o simbioză între alge
(zooxanthellae) și polipi de animale găzduiți cu o structură calcaroasă.
Regiunea care susține cea mai înaltă biodiversitate marină din lume este ceea ce a devenit
cunoscut sub numele de „Triunghiul coralilor”. Această regiune cuprinde părți din Asia de SudEst și Pacificul de Vest care înconjoară Indonezia, Malaezia, Papua Noua Guinee, Filipine, Timor
Leste și Insulele Solomon.
Fig. 5. Harta Triunghiului Coral.
Triunghiul coralului susține cea mai mare concentrație de specii de pești de corali și recife
de pe pământ. Are 76% din cele 798 de specii de corali din lume, 37% din cele 6000 de specii de
pești recifali de corali din lume și 56% din cei 4050 de pești de recif de corali din regiunea IndoPacific.
Principalele grupuri de specii marine din Lista Roșie a speciilor amenințate ale Uniunii
85
Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) includ următoarele:
-toate speciile cunoscute din lume de corali care construiesc recif (845 specii)
-rechini, pisici de mare (1.046 specii)
-păsări marine (349 specii)
-mamifere marine, care includ balene, delfini, foceni, foci, lei de mare, morse, vidra marină,
lamantini, dugongi și ursul polar (134 de specii)
-broaște țestoase marine (7 specii)
-ierburi marine și mangrove.
Zona Pelagică cuprinde tot habitatul „apelor deschise” marine-coloana de apă, care se
extinde de la suprafața oceanului până la limitele de adâncime ale pătrunderii luminii. Această
zonă susține pești planctonici, cum ar fi hamsii și sardine, care servesc drept dietă primară a
somonului, peștelui spadă, tonului și a multor alți pești mai mari.
Zona abisală este cea mai adâncă regiune a oceanelor care se află sub zona pelagică.
Deoarece aceste ape adânci sunt în întuneric constant, nu există organisme fotosintetice acolo,
totuși, există o diversitate de viață unică, care cuprinde o rețea trogfică neobișnuit de complexă cu
bacterii, mai degrabă decât microalge, care servește ca bază a rețelei trofice.
Diminuarea biodiversităţii / Amenințări
Diminuarea biodiversitatii este un fapt incontestabil, sub ochii noştri dispărând anual zeci
de specii de plante şi animale. Procesul de diminuare a biodiversităţii nu este însă o noutate pentru
viaţa de pe Terra, căci în decursul istoriei geologice dispariţiile de forme de viaţă au fost continuie,
reprezentând o consecinţă inevitabila a mecanismului evoluţiei. Dispariţiile în masă sunt denumite
episoade de extincţie. Cea mai dramatică extincţie se situează la sfârşitul erei primare (permianul târziu),
când mai bine de jumătate de specii au dispărut, ceea ce a dus la punerea aici a limitei între cele două ere,
paleozoică şi mezozoică. În domeniul terestru, cea mai cunoscută extincţie e de la sfârşitul Cretacicului, din
cauza dispariţiei dinozaurilor, dar şi anumeroase specii marine, care a determinat de asemenea separarea
erei mezozoice de cea neozoică. Toate acestea au avut cause naturale, fie de ordin geofizic (erupţii
vulcanice, deriva continentelor, modificări climatice, impact meteoric), fie de ordin biologic (lipsa hranei,
molime, îmbătrânirea speciilor şi tare genetice).
După anul 1600 tabloul extincţiilor ia un aspect dramatic mai ales după 1850. Marele salt de
la mij1ocul secolului XIX oferă cheia înţelegerii fenomenului, revoluţia termo-industrială, şi deci
86
impactul antropic asupra naturii. Impactul omului asupra biodiversităţii se face simţit la toate
nivelele, diversitate genetică, a speciilor , a ecosistemelor şi culturală.
1. Scăderea diversităţii genetice poate lua aspecte grave cu repercursiuni
asupra economiei şi societăţii. Varietatea genetică arată în ce măsură se poate
adapta o specie anumitor condiţii schimbate de viaţă. Lipsa acestei variabilităţi
genetice poate duce la dispariţia speciei. Iată două exemple din domeniul vieţii sălbatice.
In lume sunt în pericol de disparitie 492 de populatii de arbori (unele dintre ele fiind specii
distincte), iar în SUA sunt pe cale de extinctie, dacă nu au dispărut deja, 159 de populaţii de peşti
migratori.
Dacă situaţia varietăţilor de plante şi animale sălbatice se cunoaşte mai puţin, ea este, în
schimb, bine documentată în domeniul agriculturii şi zootehniei. Goana după o productivitate
crescătoare, impusă în ţările în curs de dezvoltare, a eliminat majoritatea varietăţilor autohtone.
Dintre cele 4.000 de varietăţi genetice tradiţionale de orez ale Chinei, în 15 ani au fost aproape
toate eliminate de varietăţi fie importate, fie selecţionate genetic; în Canada au fost înlocuite
aproape toate varietăţile tradiţionale de cereale, iar in Franta varietatile de mere, în favoarea a
puţine varietăţi importate.
Pierderea varietăţii genetice poate avea consecinte nefaste. In Brazilia, lipsa varietatilor
genetice ale portocalilor a dus la izbucnirea celei mai grave epidemii de cancer a citricelor. In
SUA în 1970 s-au înregistrat pierderi de miliarde de dolari din cauza unei epidemii la grâu.
Pe de altă parte, fără variabilitate genetică la speciile de cereale, producţia globală de hrană
actuală ar fi fost mult mai mică. De aceea, pentru preîntampinarea reducerii varietăţii genetice, au
fost create bănci de date - de seminţe sau sperma (în cazul animalelor) - dar şi ele sunt supuse
degradarii, ceea ce impune o regenerare periodică, foarte costisitoare însă.
Variația genetică descrie diferențele genetice naturale între indivizii din aceeași specie.
Această variație permite flexibilitatea și supraviețuirea unei populații în fața circumstanțelor de
mediu în schimbare. În consecință, variația genetică este adesea considerată un avantaj, deoarece
este o formă de pregătire pentru neașteptat.
Dar cum crește sau scade variația genetică? Și ce efect au fluctuațiile variației genetice
asupra populațiilor în timp? Consangvinizarea, deriva genetică, fluxul genetic limitat și
dimensiunea redusă a populației contribuie la reducerea diversității genetice. Populațiile
fragmentate și amenințate sunt în mod obișnuit expuse acestor condiții, ceea ce este probabil să le
87
crească riscul de dispariție
a) Modelele de împerechere sunt importante -Când o populație se încrucișează,
împerecherea non-aleatorie poate avea loc uneori deoarece un organism alege să se împerecheze
cu altul pe baza anumitor trăsături. În acest caz, indivizii din populație fac alegeri
comportamentale specifice, iar aceste alegeri modelează combinațiile genetice care apar în
generațiile succesive. Când se întâmplă acest lucru, tiparele de împerechere ale acelei populații nu
mai sunt aleatorii. Împerecherea non-aleatorie poate avea loc în două forme, cu consecințe diferite.
O formă de împerechere non-aleatorie este consangvinizarea, care apare atunci când indivizii cu
genotipuri similare sunt mai predispuși să se împerecheze între ei, mai degrabă decât cu indivizi
cu genotipuri diferite. A doua formă de împerechere non-aleatorie se numește outbreeding, în care
există o probabilitate crescută ca indivizii cu un anumit genotip să se împerecheze cu indivizi cu
un alt genotip particular. În timp ce consangvinizarea poate duce la o reducere a variației genetice,
outbreeding poate duce la o creștere a sa.
b) Fluctuațiile aleatorii duc la deriva genetică
Uneori, pot exista fluctuații aleatorii în numărul de alele dintr-o populație. Aceste modificări
ale frecvenței relative ale alelelor, numite derive genetice, pot crește sau scădea întâmplător în
timp. De obicei, deriva genetică apare la populații mici, unde alelele care apar rar, se confruntă cu
șanse mai mari de a fi pierdute. Odată ce începe, deriva genetică va continua până când alela
implicată este fie pierdută de o populație, fie este singura alelă prezentă la un anumit locus genetic
dintr-o populație. Ambele posibilități scad diversitatea genetică a unei populații.
Deriva genetică este frecventă după ce o populație are un blocaj al populației. Un blocaj al
populației apare atunci când un număr semnificativ de indivizi dintr-o populație moare sau sunt
împiedicați să se reproducă, rezultând o scădere drastică a dimensiunii populației. Deriva genetică
poate duce la pierderea alelelor rare și poate reduce dimensiunea bazei genetice. Deriva genetică
poate determina, de asemenea, ca o nouă populație să fie distinctă genetic de populația inițială,
ceea ce a condus la ipoteza că deriva genetică joacă un rol în evoluția noilor specii.
c) Distribuția
Cum afectează distribuția fizică a indivizilor o populație? O specie cu o distribuție largă are
rareori aceeași structură genetică pe întreaga sa gamă. De exemplu, indivizii dintr-o populație care
trăiesc la un capăt al zonei de habitat, pot trăi la o altitudine mai mare și pot întâlni condiții
climatice diferite decât alți indivizi care trăiesc la capătul opus la o altitudine mai mică. Ce efect
88
are acest lucru? La această limită mai extremă, frecvența relativă a alelelor poate diferi dramatic
de cele de la limita opusă. Distribuția este o modalitate prin care variația genetică poate fi păstrată
la populații mari pe arii fizice largi, deoarece diferite forțe vor schimba frecvențele relative ale
alelelor în moduri diferite la ambele capete.
Dacă indivizii de la fiecare capăt al habitatului, se reconectează și continuă împerecherea,
amestecul genetic rezultat poate contribui la o mai mare variație genetică în ansamblu.
d) Migrația
Migrația este mișcarea organismelor dintr-o locație în alta. Deși poate apărea în modele
ciclice (la fel ca la păsări), migrația atunci când este utilizată într-un context genetic al populației
se referă adesea la mișcarea indivizilor, în sau din afara unei populații definite. Ce efect are
migrația asupra frecvențelor relative ale alelelor? Dacă indivizii care migrează, rămân și se
împerechează cu indivizii de destinație, pot furniza un aflux brusc de alele. După ce s-a stabilit
împerecherea între indivizii care migrează și cei de destinație, indivizii care migrează vor contribui
cu gameți care transportă alele care pot modifica proporția existentă de alele în populația de
destinație.
Efectul general- Variația genetică dintr-o populație este derivată dintr-un sortiment larg de
gene și alele. Persistența populațiilor de-a lungul timpului în medii în schimbare depinde de
capacitatea lor de a se adapta condițiilor externe în schimbare. Uneori adăugarea unei noi alele
unei populații, o face mai capabilă să supraviețuiască; alteori, adăugarea unei noi alele unei
populații o face mai puțin capabilă. Alteori, adăugarea unei noi alele unei populații nu are niciun
efect, cu toate acestea, noua alelă va persista de-a lungul generațiilor, deoarece contribuția sa la
supraviețuire este neutră.
În concluzie, Diversitatea genetică are următoarea importanță:
-ajută la speciație sau evoluția speciilor noi
-este utilă în adaptarea schimbărilor de mediu
-este importantă pentru productivitatea agricolă și dezvoltare
2. Scăderea diversităţii speciilor este cea mai pregnantă prin aspectele ei dramatice. Astfel,
se consideră că anual dispar pe cale naturală, fără impactul omului, 1-10 specii de animale. Din
cauza omului, între anii 1900 şi 1987 au fost distruse circa 50 de specii de mamifere, deci
aproximativ una pe an. Cunoscându-se acum pe glob 4.000 de specii de mamifere, înseamnă că
anual dispar 0,025% dintre specii. Experţii ONU apreciază că în următorii 20-30 de ani vor
89
dispărea între 100.000 şi 10 milioane de specii.
În ceea ce priveşte plantele, câteva cazuri răzleţe sunt edificatoare. În Europa, în ultimii 60 de ani
au dispărut 50% dintre speciile de fungi (ciuperci), în climatul de tip mediteranean (California,
Africa de Sud, Australia de SV) minimum 10% din totalul de plante sunt în pericol să dispară, iar
în Bangladesh mai există doar 6% din vegetatia originara.
Dintre cele 240.000 de specii cunoscute acum (extrem de puţine, probabil doar 30% din ceea
ce există realmente), în următoarele două decenii vor dispărea cel puţin 60.000.
În stalistica realizată de ONU pentru anul 2010, este înscris numărul de specii aparţinând
unor grupe de vieţuitoare cunoscute pe glob şi este apreciat numărul speciilor în pericol de a
disparea. Situaţia este următoarea:
Mamifere
Nr. specii
Păsări
Reptile
Amfibieni
Peşti de
Plante
apa dulce
superioare
4.629
9.672
6.900
4.522
25.000
270.000
1.096
1.017
253
124
734
25.971
cunoscute
Nr. sp.
primejduite
Deşi datele se referă doar la ceea ce se cunoaşte, ca număr total, numărul speciilor în primejdie
de a dispărea este considerabil, dacă ne gândim că 10% dintre plante şi mai bine de un sfert dintre
mamifere sunt în această situaţie. Comparabil cu marile extincţii geologice, cea pe cale să se
desăvârşească, nu mai poate fi pusă pe seama unor procese naturale, ci pe intervenţia omului care se dovedeşte astfel un agent geologic extrem de eficient, mai ales în privinţa distrugerilor.
Statistic:
75%: mediul terestru „grav modificat”
28%: suprafața terestră globală deținută și / sau administrată de popoarele indigene, inclusiv >
40% din ariile protejate formal
+/- 60 miliarde: tone de resurse regenerabile și neregenerabile extrase la nivel global în fiecare
an, în creștere cu aproape 100% din 1980
15%: creșterea consumului global de materiale pe cap de locuitor din 1980
> 85%: din zonele umede prezente în 1700 se pierduseră până în 2000 - pierderea zonelor
umede este în prezent de trei ori mai rapidă, în termeni procentuali, decât pierderea pădurilor.
90
> 40%: specii de amfibieni amenințate cu dispariția
Aproape 33%: recif care formează corali, rechini și rude de rechini și> 33% mamifere marine
amenințate cu dispariția.
+/- 10%: estimare provizorie a proporției speciilor de insecte amenințate cu dispariția
+/- 10%: rasele de mamifere domesticite au dispărut până în 2016
3,5%: rasa domesticită de păsări dispărută până în 2016
33%: stocurile de pești marini în 2017 fiind recoltate la niveluri nesustenabile;
> 55%: suprafața oceanului acoperită de pescuitul industrial
3-10%: scăderea prognozată a producției primare nete din ocean, doar datorită schimbărilor
climatice până la sfârșitul secolului.
50%: expansiune agricolă care a avut loc în detrimentul pădurilor; 50%: scăderea ratei nete a
pierderii pădurilor începând cu anii 1990 (cu excepția celor gestionate pentru extracția lemnului
sau agricol)
7%: reducerea pădurilor intacte (> 500 km2 fără presiune umană) din 2000-2015 în țările
dezvoltate și în curs de dezvoltare.
40%: creșterea amprentei de carbon datorită turismului (la 4,5Gt de CO2) din 2009 până în
2015
8%: din emisiile totale de gaze cu efect de seră provin din transport și din consumul de alimente
legate de turism
În concluzie, diversitatea speciilor descrie varietatea numerică și abundența speciilor dintr-o
regiune. Bogăția speciilor depinde de condițiile climatice. Când o specie este unică într-un habitat
particular, este denumită specie endemică.
3. Scăderea diversităţii ecosistemelor prezintă, de asemenea, aspecte îngrijorătoare, fapt pe
care îl ilustrăm cu câteva cazuri tipice.
a. În ecosistemul de apă dulce trăiesc peşti, amfibieni, nevertebrate, microorganisme şi plante
acvatice. Doar în Amazon se estimeaza că trăiesc 3.000 de specii de peşti, adică un sfert din ceea
ce există pe Terra, foarte multe încă nedescrise. In Thailanda, din circa 1.000 de specii estimate,
doar 475 au fost descrise, dar există pericolul ca multe dintre ele să dispară înainte de a lua
cunoştinţă de existenţa lor, aşa cum se constată din câteva cazuri clare.
În insula Singapore, din cele 53 de specii de peşti de apa dulce, descrise în 1934, mai există
doar 18; în Malaezia se găsesc mai putin de jumatate din cele 266 specii cunoscute anterior; în
SUA 40-50% din melcii de apă dulce au disparut sau sunt pe cale de dispariție, iar pe Valea
Mexico au dispărut toti peştii.
91
Biodiversitatea apelor dulci este condiţionată de câțiva factori limitativi:
(1) este localizată, din cauza imposibilității de comunicare între sistemele fluviale;
(2) speciile trebuie să supravietuiască pe loc schimbărilor ecologice sau climatice;
(3) biodiversitatea pentru un areal întins este mare chiar dacă într-un anumit punct numărul
speciilor este mic, deoarece ele diferă de la un loc la altul. Din aceste cauze, schimbările de habitat,
introducerea de elemente exotice, poluarea chimica şi termică duc la diminuarea drastică a
biodiversităţii, fără a mai vorbi de reducerea numărului de exemplare ale unei specii.
b. Zonele umede reprezintă un alt grup de ecosisteme care au fost supuse unei accentuate
distrugeri. Este vorba despre bălţi, mlaştini, lacuri puţin adânci, terenuri inundabile, turbării. Din
păcate, nu se cunosc suprafeţele ocupate în trecut de terenurile umede şi nici viteza lor globală de
secare. Singurele date certe provin din SUA, unde dintr-un milion de km2 de terenuri umede 54%
au fost secate. În Europa, distrugerea lor a fost de 60-90%, variind de la o regiune la alta; În
Portugalia, 70% dintre zonele vestice, între care 60% zone de estuar, au fost convertite în terenuri
agricole; În Finlanda, 30% din teritoriul ţării era acoperit de lacuri şi mlaştini, dintre care jumătate
au fost secate; În Suedia 20% din lacurile mari şi medii ca dimensiune au fost acidificate de ploile
acide (poluare); În lungul marilor râuri europene (Rin, Dunăre) au fost secate luncile, bălţile şi au
fost irigate terenurile inundabile, aducându-se imense daune, iar în Noua Zeelandă peste 90% din
zonele umede naturale au dispărut după colonizarea europeană.
În economia Terrei, ca factor natural şi antropic, zonele umede sunt importante din multe
puncte de vedere. Ele au rolul de a echilibra inundaţiile, de a stabiliza pânza freatică şi viiturile,
reţin impuritătile şi acţionează ca un depoluator natural protejând liniile de ţărm. Sunt importante
din punct de vedere economic, deoarece în perioadele în care nu sunt inundate oferă bune terenuri
de păşune (pentru peste un milion de vite. Din ele se extrag stuf, papirus, turba, iar de pe urma
acestor revărsări trăiesc milioane de pescari. Unul dintre cele mai importante roluri pe care le au
zonele umede se referă la biodiversitate. Aici îşi depun icrele numeroase specii de peşti şi tot aici
se află locul de cuibărit pentru specii de păsări stabile sau de pasaj.
Pentru exemplificarea consecinţelor dramatice pe care le are distrugerea ecosistemelor de
apă dulce, recurg la un singur caz, acela al luncii şi Deltei Dunării. Lunca, având înainte 335.000
ha teren inundabil şi lacuri, a fost îndiguită, rămânând doar 100.000 ha ca atare. În Deltă, de
asemenea, au fost prevăzute pentru secare şi transformare în teren agricol 144.000 ha (din fericire,
92
programul nu a fost realizat pe deplin), iar 60.000 ha din suprafeţele de stuf au fost distruse printro exploatare iraţională. Secarea Luncii Dunării a dus la dezechilibrarea pânzei freatice din Câmpia
Româna şi s-a accentuat eroziunea malurilor, dar mai ales au fost distruse filtrele naturale ale
apelor poluate pe care le reprezentau insulele şi bancurile de nisip.
c. Ecosistemele insulare sunt cele mai periclitate ecosisteme terestre - ca inventar. Prin izolarea
lor au un stoc redus de specii, majoritatea fiind endemice. S-a constatat că în insulele Azore 42%
dintre aceste endemite sunt pe cale de disparitie, în insulele Galapagos 60%, iar în insulele Canare
75%.
d. Pădurile sunt pentru biodiversitate cele mai importante ecosisteme terestre, nu atât ca
întindere, ci pentru bogăţia de viaţă pe care o conţin.
Pădurea umedă tropicală reprezintă acum circa 55% din totalul suprafețelor împădurite de pe
glob. Cele boreale, care reprezintă 25% din învelişul forestier al Terrei, iar cele din zona
temperată, 21 %, sunt supuse de asemenea unei anihilări rapide. Din pădurile Siberiei, cele mai
întinse din zona extratropicală, nu mai există astazi decât jumatate, pădurea canadiană fiind şi ea
tăiata în mare viteză. Nu există date precise pentru aceste regiuni în ceea ce priveşte despăduririle.
e. Relaţiile dintre biodiversitate şi funcţiile ecosistemelor pot fi exemplificate prin analiza
domeniului marin, a zonelor de preerii, savane, sau a celui montan. Nu este cazul, deoarece s-a
vazut deja pericolul în care se afla, în general, componentele biosferei. De retinut este că, reducând
cu 90% suprafaţa unui biotop, scade cu 50% numărul speciilor pe care le conţine acesta.
Recunoaşterea oficială a importantei relatiei dintre biodiversitate şi ecosisteme a reieşit din
faptul că în Convenţia privind "Conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa"
realizată de Consiliul Europei, prin stabilirea Reţelei Emerald, sunt enumerate circa 100 de tipuri
de habitate cu numeroase subtipuri, propuse a fi ocrotite prin crearea unor arii de protecţie specială
o parte dintre recomandări, cu selectarea habitatelor specifice teritoriului României, a fost preluată
în Legea nr. 462/2001.
Pentru a se vedea care este relaţia dintre condițiile de mediu şi biodiversitate au fost
imaginate mai multe experienţe, cea mai celebră fiind Arizona II, un laborator perfect etanş; aici
experimentatorii s-au claustrat de bună voie pe o perioadă de doi ani pentru a feri incinta de
aporturi externe, urmând să studieze modul în care se comportă un ecosistem ce se autoîntreține
prin producere de nutrienți şi reciclare de deşeuri biologice. Experimentul nu a fost concludent,
93
din cauza deschiderii accidentale, premature a incintei. 0 experienţă similară a fost Ecotronul
Centrului de biologie a populației de la Ascot (Anglia) unde, în 16 camere separate, au fost create,
sub control riguros, 16 ecosisteme cu sol identic, cuprinzând microorganisme, râme, melci şi
diverse artropode, şi un strat ierbos, cu un număr de plante variabil de la o cameră la a1ta. După
mai multe luni de observații, s-a ajuns la concluzia că o diversitate redusă a ansamblului biotic
determină o absorbție mai mică de dioxid de carbon şi o productivitate mai mică a plantelor.
Aceasta înseamnă că nu numai cantitatea de biomasă determină prin fotosinteză absorbţia de
dioxid de carbon, ci şi diversitatea speciilor şi a ecosistemelor.
4. Pierderea diversităţii culturale poate fi o consecinţă a diminuării varietăţii genetice, a
speciilor, sau a ecosistemelor. În Brazilia începând din 1900 în fiecare an a dispărut câte un trib
de indieni; aborigenii din Noua Zeelandă (maorii) aproape au pierit, iar cei din Australia sunt în
pericol nu prin exterminarea războinică, ci prin neadaptarea la invadarea “civilizaţiei” europeană.
De asemenea se pare că în următorii 100 de ani, jumătate din cele 6.000 de limbi şi dialecte vor
dispărea. Dispar însă şi tradiţiile religioase şi culturale.
Cauzele diminuării biodiversităţii
Centrul de reziliență din Stockholm din Suedia a măsurat și cuantificat în 2019 , 9
dintre principalele amenințări de mediu pentru planeta noastră. Scopul este de a defini
granițele în care oamenii pot continua să prospere și să se dezvolte în condiții de siguranță pentru
generațiile următoare, fără impacturi ireversibile asupra mediului, și fără a provoca un feedback
negativ asupra supraviețuirii umane.
94
Fig.6. Umbrirea verde interioară reprezintă spațiul de funcționare propus pentru oameni în
cadrul a nouă amenințări ale sistemului planetar. Zonele roșii reprezintă o estimare a poziției
curente pentru fiecare variabilă. Limitele din 3 sisteme (rata pierderii biodiversității, schimbările
climatice și interferența umană cu ciclul azotului) au fost deja depășite, rata pierderii biodiversității
fiind depășită cel mai profund.
La nivel mondial cercetătorii au identificat 5 factori importanți ai pierderii
biodiversității:
➢
Distrugerea habitatelor: Tot mai mulți oameni au nevoie de mai mult spațiu.
Deteriorarea activității umane continuă să invadeze mediile naturale, distrugând astfel habitatul a
nenumărate specii (reduce sau elimină resursele de hrană și spațiul de locuit pentru
majoritatea speciilor; Speciile care nu pot migra sunt adesea eliminate). Pe măsură ce
numărul nostru crește, orașele și zonele industriale sunt în creștere și se îmbină între ele,
fragmentând habitatul rămas și lăsând „insule” izolate din populațiile naturale de plante și animale
prea mici pentru a supraviețui. Potrivit IPBES, doar un sfert din suprafețele terestre și o treime din
oceane rămân relativ nedeteriorate de activitatea umană.
➢
Supraexploatarea: Tot mai mulți oameni au nevoie de mai multe lucruri.
Consumul neîncetat de resurse al omenirii, precum cherestea, petrol și minerale, continuă să
distrugă habitatele naturale din întreaga lume. De asemenea, punem o presiune enormă asupra
populațiilor de specii sălbatice, atât prin vânătoarea cât și prin pescuitul industrial pe scară largă
în mările noastre. Braconajul și traficul de animale sălbatice reprezintă încă o amenințare uriașă
pentru multe specii, inclusiv rinoceri, tigri și pangolini.
Intensificarea agriculturii: Tot mai mulți oameni au nevoie de mai multă mâncare. Pentru a
îndeplini tiparele de consum nedurabile ale lumii dezvoltate și a alimenta numărul de oameni care
trăiesc pe Pământ astăzi, umanitatea a dezvoltat sisteme agricole care se bazează pe monoculturi,
îngrășăminte artificiale și pesticide. Monoculturile sunt din ce în ce mai sensibile la boli, în timp
ce utilizarea pe scară largă a pesticidelor distruge populația de insecte fără discriminare. În plus,
presiunea crescândă asupra aprovizionării cu alimente înseamnă că o proporție din ce în ce mai
mare de terenuri agricole este cultivată intens, cu mai puține anotimpuri sau ani de rezidență în
care să se recupereze. În prezent, creșterea animalelor contribuie la mai multe emisii climatice
decât întregul sector al transporturilor și este cea mai mare cauză a defrișărilor. Scurgerile din
95
ferme poluează corpurile de apă și provoacă înfloriri dăunătoare de alge și prăbușirea stocurilor
de pești.
➢
Schimbările climatice: asociate încălzirii globale - care este modificarea
climatului Pământului cauzată de arderea combustibililor fosili - este cauzată de industrie
și de alte activități umane. Arderea combustibililor fosili produce gaze cu efect de seră care
sporesc absorbția atmosferică a radiațiilor infraroșii (energie termică) și captează căldura,
influențând tiparele de temperatură și precipitații.
➢
Poluarea: este adăugarea oricărei substanțe sau a oricărei forme de energie în
mediu, la o viteză mai mare decât poate fi dispersată, diluată, descompusă, reciclată sau
stocată într-o formă inofensivă - contribuie la pierderea biodiversității prin crearea de
probleme de sănătate în zonele expuse. În unele cazuri, expunerea poate apărea în doze
suficient de mari pentru a ucide direct sau a crea probleme de reproducere care amenință
supraviețuirea speciei.
➢
Speciile invazive: care sunt specii non-native care modifică sau perturbă
semnificativ ecosistemele pe care le colonizează - pot depăși speciile native pentru hrană și
habitat, ceea ce determină scăderea populației în speciile native. Speciile invazive pot
ajunge în zone noi prin migrație naturală sau prin introducerea umană. De ex, călătoria
umană în întreaga lume are o amprentă de emisii foarte mare, dar a permis și răspândirea speciilor
invazive, atât accidentale, cât și intenționate. Ca o consecință a introducerii speciilor non-native
în unele zone, cum ar fi iepurii și pisicile în Australia, caprele de pe Sf. Elena și nurca americană
din Marea Britanie, am pus în pericol multe ecosisteme vulnerabile, amenințând speciile native și
diminuând biodiversitate.
Soluții la pierderea Biodiversității
Guvernele, organizațiile neguvernamentale și comunitatea științifică trebuie să
colaboreze pentru a crea stimulente pentru conservarea habitatelor naturale și protejarea
speciilor, în timp ce descurajează comportamentul care contribuie la pierderea și degradarea
habitatelor. Dezvoltarea durabilă (planificarea economică care încearcă să încurajeze
creșterea păstrând în același timp calitatea mediului) trebuie luată în considerare atunci când
se creează noi terenuri agricole și spații de locuit umane.
Acțiunile guvernamentale pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Protecția și refacerea habitatului
ONU raportează că se estimează că fiecare țară din lume are în prezent un sistem de arii
96
protejate. Totalul ariilor protejate acoperă aproximativ 15% din amprenta terestră globală
și 3,5% din amprenta oceanică globală.
Angajamentul guvernamental poate fi la nivel de țară și, în unele cazuri, la nivel regional.
În UE, protecția semnificativă a habitatelor este asigurată prin directiva UE privind păsările
și habitate adică prin rețeaua Natura 2000. Întinzând peste 18% din suprafața terestră a UE
și aproape 6% din teritoriul său marin, rețeaua Natura 2000 este cea mai mare rețea
coordonată de arii protejate din lume. Oferă un refugiu pentru cele mai valoroase și
amenințate specii și habitate din Europa.
Punctul crucial este că protecția biodiversității necesită mai mult decât simpla desemnare a
zonelor naturale. Are nevoie de monitorizare și gestionare eficientă, cu o viziune a
sistemelor politice pe termen scurt - realizându-le pe termen lung- adică acționând durabil.
2. Abordarea criminalității faunei sălbatice
Unul dintre principalele motive pentru care multe specii se confruntă cu dispariția este
vânătoarea și comerțul ilegal continuu cu animale protejate. Potrivit WWF, comerțul ilegal
cu animale sălbatice este al patrulea comerț ilegal ca mărime în spatele drogurilor,
contrabandei și mărfurilor contrafăcute.
Problemele internaționale, statul WWF, trebuie să fie abordate la nivel internațional, care
reprezintă rațiunea din spatele Convenției din 1975 privind comerțul internațional cu specii
pe cale de dispariție a faunei și florei sălbatice (CITES),la care au aderat (în prezent conform
site-ului lor web) 183 de țări.
Acțiunile internaționale au avut un succes mixt. Se recunoaște în multe părți că, luptele
privind acțiunile de conservare, se pierd odată cu declinul continuu al speciilor
„carismatice”, cum ar fi populațiile de elefanți, tigri și rinoceri. Realitatea este că
infracțiunile ce țin de fauna sălbatică, sunt comise de sindicate criminale organizate, foarte
sofisticate, care oferă un trafic cu specii sălbatice, tocmai datorită cererii foarte mari venită
în mare parte din Asia de Est.
3. Programe de conservare și reintroducere la nivel de specie
O analiză rapidă a internetului arată că există numeroase studii de caz ale guvernelor care
acționează prin structuri asociate, fie singure, fie mai frecvent în parteneriat cu comunitățile
locale și organizații independente de conservare.
Un exemplu recent este WWF care lucrează cu guvernul nepalez și cetățeni locali pentru a
monitoriza populațiile de leopardi de zăpadă - un proiect finanțat de WWF-UK și USAID
(Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională).
Provocarea cu care se confruntă omenirea este aceea că multă atenție și finanțare se
concentrează în jurul speciilor „emblematice” cu atracție media. Pentru a fi cu adevărat
eficiente din punct de vedere al biodiversității, toate speciile pe cale de dispariție necesită o
analiză judicioasă.
4. Probleme legislative actuale
Metodele de domesticire și de creștere a plantelor nu sunt noi, însă progresele în ingineria
genetică au condus la legi mai stricte privind distribuția organismelor modificate genetic, a
brevetelor genetice și a brevetelor de proces.
97
Legile care previn braconajul și comerțul fără discriminare cu animale sălbatice trebuie
îmbunătățite și aplicate. Materialele de expediere în porturi trebuie inspectate pentru
identificarea organismelor clandestine.
În "Global biodiversity strategy" sunt enumerate următoarele cauze:
(1) Creşterea populaţiei şi a consumării resurselor este cauza mai tuturor
disfuncţionalităţilor analizate anterior, ceea ce periclitează viitorul omenirii. In fiecare decadă
viitoare, populația va creşte cu câte un miliard de oameni. Acum, populaţia globului consumă 39%
din energia generată de plantele fotosintetizatoare, care reprezintă sursa fundamentală pentru
întregul sistem viu. Creşterea populaţiei va determina depăşirea capacităţii de suport de către
Pământ a acestui sistem, care va fi astfel condamnat la diminuare şi dispariţie. Sistemele vii se
află sub 0 presiune de exploatare nemaiîntâlnită, care duce la o strategie care să facă faţă creşterii
populaţiei fără să pericliteze capacitatea de suport a planetei.
(2) Îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul alimentar
ameninţă diversitatea genetică şi a speciilor ce stau la baza agriculturii, zootehniei şi pisciculturii.
Cultivarea şi domesticirea au dus la crearea a numeroase varietăţi şi rase ce au îmbogăţit
diversitatea biologică. Creşterea nevoii de hrană şi mai ales comercializarea, au dus la
selecţionarea celor mai productive specii şi rase. Tot aşa, pescuitul de peşti marini prin tehnica
năvoadelor duce la capturarea incidentală a numeroase alte vieţuitoare (mamifere marine, păsări
etc.) ceea ce duce la o sărăcire a biodiversităţii.
(3) Evaluarea greşită a mediului şi a resurselor sale duce la disfuncţionalităţi grave mai
ales în timpul procesului de modificare a habitatelor. De ex- transformarea unei zone umede în
teren agricol este ineficientă economic şi biologic (Delta Dunării)-aici au fost transformate peste
60.000 ha din stufăriş în teren agricol au dus la distrugerea unui habitat foarte bogat şi la
transformarea lui într-o zonă în curs de aridizare, deoarece agricultura a dat rezultate proaste.
(4) Deficienţele în cunoaşterea ştiinţifică şi economică –ignoranţa a dus la distrugerea
unor culturi umane care prezentau o înţelegere tradiţională a naturii, la dispariţia unor habitate de
mare diversitate şi bogăţie şi la dispariţia a numeroase specii. Ruptura dintre factorii decizionali
şi comunităţile locale care trăiesc din exploatarea resurselor locale, a dus la ignorarea necesităţilor
acestora şi la supraexploatarea resurselor.
(5) Lipsa unui sistem instituţional şi legislativ bazat pe dezvoltarea durabilă a avut
aceleaşi efecte. În numeroase ţări conceptul de dezvoltare durabilă nu a fost înţeles ca un nivel
98
superior de integrare a dezvoltării economice, în limitele capacităţii de suport al teritoriului. Iar
dau exemplu Delta Dunării-unde s-a distrus lunca Dunării pentru obţinerea unui teren agricol.
Şi dpv instituţional România are deficienţe deoarece până în 1998 nu s-a înfiinţat un
organism pentru supravegherea dezvoltării durabile a sistemului socio-economic, obligaţie
asumată la Rio în 1992. Rolul cel mai important în conservarea biodiversitatii îl are însă o
legislaţie cuprinzătoare şi fermă de ocrotire a naturii, în care să fie cuprinsă ocrotirea ecosistemelor
şi a habitatelor în cadrul unor rezervaţii şi parcuri naţionale, precum şi ocrotirea speciilor
ameninţtate cu dispariţia, înscrise de obicei pe "listele roşii". Dar tot atât de importantă este
implementarea riguroasă a legilor, prevăzute cu penalităţi severe, nu simbolice, şi crearea
sistemului de supraveghere.
În concluzie, biodiversitatea trebuie conservată la toate nivelele analizate mai sus.
Sărăcirea biosferei în gene, specii şi ecosisteme poate fi - pentru viitorul omenirii - un factor
limitativ, aşa cum poate deveni lipsa de hrană şi supraindustrializarea prin cele două componente
majore: sărăcirea resurselor şi creşterea poluării. Criza provocată de descreşterea biodiversităţii
se va accentua o dată cu creşterea populaţiei. Deoarece biodiversitatea este strâns legată de
nevoile umanităţii, ea trebuie considerată un element de securitate naţională pentru fiecare ţară şi
în ansamblu, pentru omenire.
Semnificația speciilor cheie în conservare
O specie cheie este un organism care ajută la definirea unui întreg ecosistem. Fără speciile
sale cheie, ecosistemul ar fi dramatic diferit sau ar înceta să existe cu totul.
Speciile cheie au o redundanță funcțională scăzută. Aceasta înseamnă că, dacă specia ar
dispărea din ecosistem, nicio altă specie nu ar putea să-i umple nișa ecologică. Ecosistemul ar fi
forțat să se schimbe radical, permițând speciilor noi și posibil invazive să populeze habitatul.
Orice organism, de la plante la ciuperci, poate fi o specie cheie; nu sunt întotdeauna cele mai
mari sau mai abundente specii dintr-un ecosistem. Cu toate acestea, aproape toate exemplele de
specii cheie sunt animale care au o influență uriașă asupra rețelelor trofice. Modul în care aceste
animale influențează rețelele alimentare variază de la habitat la habitat.
În cadrul comunităţilor biologice unele specii pot fi importante în determinarea capacităţii
multor alte specii de a rezista. Protejarea speciilor cheie constituie o prioritate în eforturile de
conservare, deoarece reducerea ponderii lor într-un areal protejat determină dispariţia unui număr
mai mare de specii. Speciile prădătoare din vârful piramidei trofice , precum lupii, sunt cele mai
99
importante specii cheie, deoarece au rol cheie în controlul populaţiilor de ierbivore. Fără lupi,
populaţiile de căprioare pot să-şi mărească efectivul, acest fapt ducând la reducerea gradului de
acoperire cu înveliş vegetal, la dispariţia insectelor asociate acestuia şi indirect la eroziunea solului.
Identificarea speciilor cheie implică câteva aspecte importante legate de conservare:
1. eliminarea speciilor cheie dintr-o comunitate poate grăbi pierderea multor altor specii;
2. taxonii de care depinde existenţa speciilor cheie, trebuie protejaţi şi ei;
3. speciile cheie identificate într-un ecosistem trebuie atent conservate şi asistate dacă
arealul lor este alterat de intervenţia antropică.
Principalele caracteristici ale speciilor cheie:
-activitatea speciei cheie determină structurile comunității
- pot crea sau modifica habitate și pot influența interacțiunea interspecifică dintr-o comunitate
- mențin organizarea și diversitatea comunităților lor
- efectele sunt disproporționate față de biomasa sau abundența relativă a speciei
- specia cheie nu trebuie să fie întotdeauna dominantă
- îndepărtarea speciilor cheie de bază provoacă pierderea biodiversității comunității
Categorii de specii cheie:
a) Prădător
O specie cheie este adesea, dar nu întotdeauna, un prădător. Doar câțiva prădători pot controla
distribuția și populația unui număr mare de specii de pradă.
b) Ierbivor
Ierbivorele pot fi, de asemenea, specii cheie. Consumul lor de plante ajută la controlul aspectelor
fizice și biologice ale unui ecosistem.
c) Acțiune mutualistă
Reprezentată de două sau mai multe specii care se angajează în interacțiuni reciproc avantajoase.
O schimbare a unei specii ar avea impact asupra celeilalte și ar schimba întregul ecosistem. Specii
cheie cu mutualism: sunt adesea polenizatori, cum ar fi albinele. Polenizatorii mențin adesea fluxul
și dispersia genelor pe ecosisteme răspândite.
100
Alte organisme cruciale pentru ecosistem:
Pe lângă speciile cheie, există și alte categorii de organisme cruciale pentru supraviețuirea
ecosistemelor.
❖
Speciile umbrelă sunt adesea combinate cu speciile cheie. Ambii termeni descriu o singură
specie de care depind multe alte specii. Distincția cheie între speciile umbrelă și speciile cheie este
că valoarea unei specii umbrelă este legată de gama sa de specii geografice.
Speciile umbrelă au nevoie de habitate mari, iar cerințele acestui habitat au impact asupra
multor alte specii care trăiesc acolo. Majoritatea speciilor umbrelă sunt migratoare, iar aria lor de
acțiune poate include diferite tipuri de habitate (ex, tigrul siberian).
Identificarea unei specii umbrelă poate fi un aspect important al conservării. Gama minimă
de specii a unei specii umbrelă reprezintă baza pentru stabilirea dimensiunii unei zone protejate.
❖
Speciile ”tip fundație” joacă un rol major în crearea sau menținerea unui habitat.
Coralii sunt un exemplu cheie de specie tip fundație în multe insule din Oceanul Pacific de
Sud. Aceste animale mici cresc ca o colonie de mii și chiar milioane de polipi individuali.
Exoscheletele stâncoase ale acestor polipi creează structuri enorme în jurul insulelor: recife de
corali. Recifele de corali sunt unul dintre ecosistemele cele mai vibrante și diverse de pe planetă.
Planctonul microscopic, precum și crustaceele, moluștele, bureții, peștii și reptilele și mamiferele
marine fac parte din ecosistemele sănătoase ale recifelor de corali.
❖
Ingineri ai ecosistemelor- La fel ca speciile tip fundație, inginerii ecosistemelor contribuie
la geografia fizică a habitatului lor. Inginerii ecosistemelor modifică, creează și întrețin habitate.
Inginerii ecosistemelor își modifică habitatele prin propria lor biologie sau prin schimbarea
fizică a factorilor biotici și abiotici din mediu. Inginerii autogeni își modifică mediul modificând
propria lor biologie. Coralii și copacii sunt ingineri autogeni. Pe măsură ce cresc, ei sunt o parte
vie a mediului, oferind hrană și adăpost altor organisme. (Exoscheletele dure lăsate pe măsură ce
coralii mor, continuă să definească și să modifice ecosistemul.)
Inginerii alogeni își schimbă fizic mediul de la o stare la alta. Castorii sunt un exemplu
clasic de ingineri alogeni. Castorii ajută la menținerea ecosistemelor împădurite prin subțierea
copacilor mai în vârstă și permit creșterea puieților tineri. Transformarea acestor copaci în
101
cherestea pentru baraje modifică radical pajiștile și cursurile de pădure, transformându-le în
habitate de zone umede.
Speciile invazive sunt adesea ingineri ecosistemici. Lipsite de prădători naturali sau de
factori abiotici pentru a-i constrânge, aceste specii introduse modifică mediul existent în moduri
care inhibă creșterea ecosistemului indigen.
❖
Speciile indicatoare
O specie indicatoare descrie un organism foarte sensibil la schimbările de mediu din
ecosistemul său. Speciile indicatoare sunt imediat afectate de modificările ecosistemului și pot
avertiza devreme că un habitat suferă.
Modificările asociate cu influențe externe, cum ar fi poluarea apei, aerului sau schimbările
climatice, apar mai întâi la speciile indicatoare. Din acest motiv, speciile indicatoare sunt uneori
cunoscute sub numele de „specii santinelă”.
❖
Specii emblematice- O specie emblematică acționează ca un simbol pentru un habitat. Pot
fi ”mascote” pentru ecosisteme întregi (ex, panda).
În concluzie,
Prin definiție, speciile cheie sunt acelea al căror efect este mare și disproporționat în raport
cu abundența lor. Acestea includ organisme care (i) controlează potențialii dominanți, (ii)
furnizează resurse critice, (iii) acționează ca mutualiști și (iv) modifică mediul. Identificarea
speciilor cheie poate fi problematică. Abordările utilizate includ manipulări experimentale, studii
comparative, observații de istorie naturală și „experimente naturale”, dar nu au fost dezvoltate
metodologii solide. Incapacitatea noastră de a monitoriza și gestiona toate aspectele biodiversității
a dus la dezvoltarea paradigmelor care se concentrează fie pe specii unice (de exemplu, indicatori,
umbrele sau emblematice), fie pe ecosisteme întregi (procese ecologice și habitate). Conceptul de
specie cheie, care păstrează accentul pe specie evitând în același timp necesitatea examinării
fiecărei specii și subliniază procesele care controlează biodiversitatea în mod direct (de exemplu,
prădarea, competiția) decât indirect (de exemplu, ciclul nutrienților), pot permite managerilor să
combine cele mai bune caracteristici ale ambelor paradigme. Cu toate acestea, în sine, este puțin
probabil ca conceptul să ofere un panaceu managerilor biodiversității.
102
Unele dintre abordările de stabilire a priorităților sunt considerate proactive, concentrânduse pe siturile cu amenințare redusă, dar cu grad ridicat de neînlocuire, iar altele sunt reactive,
prioritizând atât amenințarea, cât și gradul de neînlocuire. Întreaga zonă a Caraibe, de exemplu,
este considerată un punct de referință (hotspot) pentru biodiversitate. Pentru a aborda acest lucru,
poate fi utilizată o abordare ierarhică prin care siturile mai mici sunt evaluate pentru protecție,
uneori în zone mai mari (ex ecoregiuni). O ecoregiune este „o unitate mare de pământ sau apă
care conține un ansamblu geografic distinct de specii, comunități naturale și condiții de mediu”.
Ecoregiunile Globale 200 sunt subsetul de ecoregiuni terestre și acvatice cu o biodiversitate
excepțională și reprezentare ecosistemică care sunt considerate priorități de conservare. Recent,
WWF a selectat 19 locuri prioritare de conservare, inclusiv pădurea tropicală Amazon, Galapagos,
Bazinul Congo, Triunghiul Coralului și Madagascar.
Fig.7. Hărți ale celor 9 șabloane prioritare globale de conservare a biodiversității: CE, ecoregiuni
de criză; BH, puncte fierbinți de biodiversitate; EBA, zone endemice de păsări; CPD, centre de
diversitate a plantelor; MC, țări megadiversitare; G200, Global 200 ecoregiuni; HBWA, zone
sălbatice cu biodiversitate ridicată; FF, păduri de frontieră; LW, ultimul din sălbăticie
103
CONVENȚII ALE CONSERVĂRII BIODIVERSITĂȚII
Deşi mecanismul principal de protecţie a diversităţii biologice funcţionează la nivelul
fiecărui stat în parte, convenţiile internaţionale sunt folosite pentru a proteja speciile şi habitatele
cele mai importante. Cooperarea internaţională este o cerinţă absolut necesară .
În primul rând, speciile nu ţin seama de graniţele statale, migrând regulat dintr-o parte în
alta.
În al 2-lea rând, comerţul internaţional cu produse biologice conduce la supraexploatarea
speciilor pentru a acoperi cererea. Controlul şi managementul comerţului trebuie realizat în cele
două puncte- de export şi de import.
În al 3-lea rând, beneficiile diversităţii biologice sunt de importanţă internaţională.
Ţările dezvoltate din zona temperată care beneficiază de pe urma diversităţii biologice din
zona tropicală, ar trebui să fie dispuse să ajute ţările mai puţin dezvoltate pentru a putea conserva
această biodiversitate.
Convențiile legate de biodiversitate acționează pentru a pune în aplicare acțiuni la nivel
național, regional și internațional pentru a atinge obiective comune de conservare și utilizare
durabilă. În îndeplinirea obiectivelor lor, convențiile au dezvoltat o serie de abordări
complementare (site, specii, resurse genetice și / sau bazate pe ecosisteme) și instrumente
operaționale (de exemplu, programe de lucru, permise și certificate comerciale, sistem multilateral
pentru acces și beneficii) partajare, acorduri regionale, listări de site-uri, fonduri).
Convenții internaționale legate de biodiversitate:
1. Convenția privind diversitatea biologică (CBD 1992)
Adoptată la Summitul Pământului de la Rio în 1992 și intrat în vigoare un an mai târziu.
Obiectivele CBD sunt conservarea diversității biologice, utilizarea durabilă a componentelor sale
și partajarea echitabilă a beneficiilor rezultate din utilizarea comercială și de altă natură a
resurselor genetice. Acordul acoperă toate ecosistemele, speciile și resursele genetice.
Agenda 21 a văzut lumina zilei la Conferinţa Mondială de la Rio (1992). Ea este un program
global de acţiune pentru o dezvoltare de durată. Agenda 21 este concepută astfel încât să cuprindă
toate domeniile: de la "Agenda 21 Globală" şi până la nenumăratele proiecte din toată lumea din
cadrul "Agendei 21 Locale". "Agenda 21 Localã" este un plan de dezvoltare la nivel local,
promovat de Organizatia Națiunilor Unite în 1992 la Rio de Janeiro, în cadrul Conferinței
104
Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare. "Agenda 21 Localã" promoveazã principiile dezvoltării
durabile la nivelul administratiilor locale, fiind aplicată în peste 3000 de oraşe din Europa.
2. Convenția privind comerțul internațional cu specii de faună și floră sălbatice pe cale
de dispariție (CITES 1973, a intrat în vigoare în 1975) . CITES își propune să se asigure că,
comerțul internațional cu exemplare de animale și plante sălbatice, nu amenință supraviețuirea lor.
Prin cele trei anexe ale sale, Convenția acordă diferite grade de protecție a peste 30.000 de specii
de plante și animale. Importul și exportul de specii care sunt enumerate în anexele CITES trebuie
autorizate printr-un sistem strict supravegheat de o autoritate de gestionare desemnată.
3. Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice CMS sau
Convenția de la Bonn (1979 &1994) își propune să conserve speciile migratoare terestre, marine
și aviare pe tot teritoriul lor. Părțile la CMS lucrează împreună pentru conservarea speciilor
migratoare și a habitatelor acestora, oferind o protecție strictă pentru cele mai amenințate specii
migratoare, prin încheierea de acorduri regionale multilaterale pentru conservarea și gestionarea
anumitor specii sau categorii de specii și prin efectuarea de cercetări cooperative și activități de
conservare.
4.Tratatul internațional privind resursele fitogenetice pentru hrană și agricultură (2004)
Obiectivele tratatului sunt conservarea și utilizarea durabilă a resurselor genetice vegetale
pentru hrană și agricultură și împărțirea echitabilă a beneficiilor rezultate din utilizarea acestora,
în armonie cu Convenția privind diversitatea biologică, pentru o agricultură durabilă și securitate
alimentară. Tratatul acoperă toate resursele genetice vegetale pentru hrană și agricultură, în timp
ce Sistemul său multilateral de acces și partajare a beneficiilor acoperă o listă specifică de 64 de
culturi și furaje. Tratatul include, de asemenea, dispoziții privind drepturile fermierilor.
5. Convenția privind zonele umede (Convenția Ramsar 1971)
Convenția Ramsar oferă cadrul pentru acțiunea națională și cooperarea internațională
privind conservarea și utilizarea înțeleaptă a zonelor umede și a resurselor acestora. Convenția
acoperă toate aspectele privind conservarea zonelor umede și utilizarea lor înțeleaptă, recunoscând
zonele umede ca ecosisteme extrem de importante pentru conservarea biodiversității în general și
pentru bunăstarea comunităților umane.
Convenția cuprinde trei piloni de activitate:
1. Desemnarea zonelor umede de importanță internațională;
105
2. Promovarea utilizării înțelepte a tuturor zonelor umede de pe teritoriul fiecărei țări;
3. Cooperarea internațională cu alte țări pentru promovarea utilizării înțelepte a zonelor
umede și a resurselor acestora.
O zonă umedă poate fi inclusă pe Lista Ramsar dacă îndeplineşte unul din criteriile
următoare:
• o zonă umedă poate fi considerată importanță internaţională dacă reprezintă un exemplu bun
pentru un anumit tip de zonă umedă caracteristic regiunii respective.
• 0 zonă umedă poate fi considerată importanță internaţională dacă:
- suportă populaţii apreciabile de specii şi subspecii de plante şi animale rare, vulnerabile sau
periclitate, ori un număr apreciabil de indivizi ai categoriilor de specii mai sus menţionate;
- este de o valoare specială pentru menţinerea diversităţii genetice şi a sistemelor ecologice ale
unei regiuni;
- are o valoare specială ca habitat al plantelor şi animalelor aflate într-un stadiu critic al ciclurilor
lor biologice;
- are o valoare specială pentru speciile sau comunităţile de plante şi animale endemice.
• 0 zonă umedă poate fi considerată importantă internaţional dacă:
- suportă în mod regulat mai mult de 20.000 de păsări de apă;
- suportă în mod regulat un număr substanţial de indivizi aparţinând unor grupuri particulare de
păsări de apă, indicatori ai productivităţii sau diversităţii;
- suportă în mod regulat 1 % din indivizii unei populaţii aparţinând unei specii sau subspecii de
păsări de apă.
Organism responsabil
- internaţional - Secretariatul Independent al Convenţiei Ramsar, administrat de UICN şi IWRB
(International Wetlands Research Bureau) reprezintă structura permanentă pentru suportul
administrativ, ştiinţific şi tehnic. UNESCO este depozitarul convenţiei.
-Părţile Contractante ale Convenţiei Ramsar, sunt obligate:
❖
să desemneze cel puţin o zonă umedă pentru a fi inclusă pe lista Zonelor Umede de
Importanţă Internaţională (Lista Ramsar);
❖
să promoveze cooperarea internaţională în domeniul zonelor umede;
❖
să informeze Secretariatul Convenţiei asupra oricăror schimbări survenite în statutul
ecologic al oricărui sit listat.
106
-
naţional- Secretariatul Naţional Ramsar.
Situaţia la nivel mondial
La începutul secolului XXI erau 1.019 zone Ramsar în lume din care, în Europa 632.
Situaţia în România
România a ratificat Convenţia Ramsar prin Legea 5/1991.
Până în prezent România are 20 situri RAMSAR desemnate de către Secretariatul Convenției
Ramsar, cu o suprafața totală de 1.175.880 ha, reprezentând cca 5% din suprafața țării.
Județ / suprafață (ha)
Delta Dunării
Tulcea, Constanța
647000
Parcul Natural Porțile de Fier
Caraș-Severin, Mehedinți
115666
Ostroavele Dunării-Bugeac-Iortmac
Călărași, Constanța,
Ialomiţa
82832
Blahnița
Mehedinţi
45286
Confluența Olt-Dunăre
Olt, Teleorman
46623
Calafat-Ciuperceni-Dunăre
Dolj
29206
Bistreț
Dolj
27482
Parcul Natural Comana
Giurgiu
24963
Dunărea Veche - Brațul Măcin
Brăila, Tulcea, Constanța
26792
Brațul Borcea
Călărași, Ialomița
21529
Confluența Jiu-Dunăre
Dolj
19800
Suhaia
Teleorman
19594
Eleșteele Jijiei și Meletinului
Iași
19432.5
Insula Mică a Brăilei
Brăila
17586
Parcul Natural Lunca Mureşului
Arad, Timiș
17166
Canaralele de la Hârșova
Ialomița, Constanța
7406
Iezerul Călărași
Călărași
5001
Lacul Techirghiol
Constanța
1462
Tinovul Poiana Stampei
Suceava
640
Coplexul Piscicol Dumbrăviţa
Brașov
414
6. Convenția patrimoniului mondial (WHC 1972 intrat în vigoare în 1975)
Misiunea principală a WHC este de a identifica și conserva patrimoniul cultural și natural al
lumii, prin întocmirea unei liste de situri ale căror valori remarcabile ar trebui păstrate pentru
întreaga umanitate și asigurarea protecției acestora printr-o cooperare mai strânsă între națiuni.
107
Definiţie
Sunt situri ale patrimoniului natural mondial monumentele naturale constituite din
formaţiuni fizice sau biologie, ori din grupuri de astfel de formaţiuni care au o valoare
excepţională, universală, din punct de vedere estetic sau ştiinţific ca şi formaţiunile geologice sau
fizico-geografice şi zonele strict delimitate ce constituie habitatele unor specii de animale şi plante
ameninţate care au o valoare exceptională.
Procedura de desemnare
Siturile sunt nominalizate de către guvernele naţionale şi înaintate spre aprobare Comitetului
WHC. După acceptare, zonele sunt înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial ca Situri ale
Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural.
Situaţia la nivel mondial
Lista Patrimoniului Mondial Natural includea, în anul 2019, un număr de 869 de situri de
nivel mondial.
Situaţia în România
România a ratificat Convenţia asupra Protecţiei Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural
prin Legea 178/1990.
Delta Dunării - 50% din suprafaţa sa a fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial Natural
în decembrie 1991. Patrimoniul mondial UNESCO din România include în prezent în lista sa 6
situri culturale și două situri naturale.
7. Convenția internațională de protecție a plantelor (IPPC1952)
IPPC își propune să protejeze resursele vegetale mondiale, inclusiv plantele cultivate și
sălbatice, prevenind introducerea și răspândirea dăunătorilor vegetali și promovând măsurile
adecvate pentru controlul acestora. Convenția prevede mecanismele de elaborare a standardelor
internaționale pentru măsuri fitosanitare (ISPM) și de a ajuta țările să implementeze ISPM și
celelalte obligații prevăzute de IPPC, facilitând dezvoltarea capacității naționale, raportarea
națională și soluționarea litigiilor.
108
Secretariatul IPPC este găzduit de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și
Agricultură (FAO).
8. Programul UNESCO Man and Biosphere (MAB) reprezintă o reţea internaţională de
rezervaţii ale biosferei. Aceste rezervaţii sunt declarate pentru a funcţiona ca modele ce
demonstrează compatibilitatea dintre eforturile de conservare şi dezvoltarea durabilă în beneficiul
populaţiei locale.
Definiţie
Rezervaţiile biosferei sunt arii protejate ce reprezintă ecosistemele majore ale globului şi
care îmbină conservarea cu dezvoltarea durabilă, servind ca model de dezvoltare pentru medii
particulare. Ele formează o reţea mondială pentru cercetarea şi monitorizarea ecologică şi
reprezintă zone pentru conştientizare, educaţie şi instruire în domeniul mediului.
Rezervaţiile biosferei au o zonare proprie, cu diferite intensităţi ale managementului, şi
anume:
• zona strict protejată - pentru protecţia ecosistemelor naturale, care poate fi listată în
categoriile I, II, III sau IV UICN;
• zona tampon- pentru a diminua efectele directe asupra zonei strict protejate. Ea poate fi
listată drept categoria IV, V sau VI UICN;
• zona de tranziţie- pentru dezvoltarea activităţilor economice într-un mod durabil.
Organismele responsabile sunt:
- internaţional: Programul UNESCO- MAB (Man and Biosphere Programme)
- naţional: Comitetul Naţional MAB.
Procedura de desemnare
Ariile protejate declarate la nivel naţional ca aparţinând din categoriile UICN, care respectă
criteriile de eligibilitate pentru a fi înscrise pe lista rezervaţiilor biosferei, sunt înaintate
Comitetului Naţional MAB al ţării respective, care le va analiza şi trimite Secretariatului
Programului UNESCO-MAB (Paris) pentru aprobarea lor ca rezervaţii ale biosferei. În particular
fiecare rezervaţie a biosferei trebuie să îndeplinească trei funcţii complementare:
- de conservare a biodiversităţii- accentuând conservarea unui eşantion reprezentativ al unor
ecosisteme majore;
- de dezvoltare- cu accent asupra populaţiei umane în cadrul biosferei, având un rol
integrator pentru comunităţile locale;
109
- logistică- realizând combinarea între cercetarea, educaţia, instruirea şi monitorizarea în
domeniul conservării.
Situaţia la nivel mondial
UNESCO a aprobat până la începutul secolului XXI, un număr de 701 de rezervații ale
biosferei în 124 de țări, inclusiv 21 de situri transfrontaliere, dintre care 302 sunt în Europa și
America de Nord.
Situaţia în România
În România au fost declarate până acum 3 rezervaţii ale biosferei şi anume:
- Parcul Naţional Retezat: declarat la 10 ianuarie 1979.
- Pietrosul Rodnei- declarat la 10 ianuarie 1979.
- Delta Dunării- declarată la 1 septembrie 1990.
9. Convenţia internaţională pentru reglementarea pescuitului balenelor (IWC 1946)
Scopul IWC este de a asigura conservarea corectă a stocurilor de balene și astfel face posibilă
dezvoltarea corectă a acestei industri.
10. Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice
(UNFCCC 1992), a fost adoptată și deschisă spre semnare. A intrat în vigoare în 1994 și de atunci
a devenit unul dintre acordurile multilaterale de mediu cele mai susținute din lume. Obiectivul
final al Convenției este „realizarea stabilizării concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă
la un nivel care să prevină interferențele antropice periculoase cu sistemul climatic. Un astfel de
nivel ar trebui atins într-un interval de timp suficient pentru a permite ecosistemelor să se adapteze
în mod natural la schimbările climatice, pentru a se asigura că producția de alimente nu este
amenințată și pentru a permite ca dezvoltarea economică să se desfășoare într-un mod durabil. ”
În temeiul UNFCCC, țările trebuie să își îndeplinească obiectivele prin măsuri naționale. Cu
toate acestea, Protocolul de la Kyoto a creat noi mecanisme bazate pe piață pentru a acorda țărilor
o anumită flexibilitate în îndeplinirea obiectivelor lor prin utilizarea soluțiilor cu cel mai mic cost.
Aceste mecanisme sunt după cum urmează:
-Schimbul de emisii
-Mecanism de dezvoltare curat
-Implementare comună
110
Directive propuse de către Uniunea Europeană
Pentru ţările membre ale UE deciziile strategice cheie în domeniul conservării naturii sunt
luate la nivelul uniunii şi nu la nivel naţional.
Directivele emise de UE sunt legi ale uniunii, care se adresează statelor membre şi fixează
anumite îndatoriri specifice care trebuie atinse într-o perioadă de timp precizată, lăsând în
responsabilitatea statelor respective decizia asupra modalităţii în care acestea sunt realizate.
Directivele sunt adoptate de către Consiliul Miniştrilor al UE, care este constituit din reprezentanţii
guvernamentali ai fiecărui stat membru, de obicei la nivel ministerial.
Spre deosebire de celelalte tratate internaţionale, UE pune la dispoziţia statelor membre, din
fondurile sale, grant-uri pentru implementarea directivelor. Dacă un stat membru nu
implementează o directivă, Comisia Europeană poate să-l dea în judecată la Curtea Europeană de
Justiţie. Astfel, se poate spune că directivele UE au avantaje foarte mari comparativ cu tratatele
internaţionale în domeniul mediului şi reprezintă un transfer original de elaborare a politicilor de
la nivel naţional către nivel european.
A. În afara categoriilor propuse anterior, UE mai propune două directive, destinate în special
protecţiei păsărilor şi conservării habitatelor de viaţă sălbatică şi a unor plante.
În ceea ce priveşte Directiva asupra conservării păsărilor şi Directiva asupra conservării
habitatelor naturale şi a faunei şi florei sălbatice, ele asigură un cadru pentru desfăşurarea
politicilor în domeniul conservării naturii de către statele membre UE şi reprezintă cele mai
semnificative angajamente internaţionale luate de aceste state în direcţia conservării naturii. Ele
conţin obligaţii concrete, în special referitor la realizarea unei reţele corente de arii protejate.
Aceste două directive stabilesc nivelul minim de standarde pentru conservarea biodiversităţii
adoptate de către statele membre şi care reprezintă o parte esenţială de acţiune în domeniul
mediului. Mai mult decât atât, conform Tratatului de la Roma, măsurile UE în domeniul mediului
trebuie să fie regăsite şi în alte politici ale UE. Aceasta înseamnă că toate politicile şi instrumentele
UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE în domeniul mediului, lucru aplicabil şi acestor
două directive.
Cele două directive presupun, printre altele, desemnarea de arii de protecţie specială şi arii
speciale de conservare care formează o reţea ecologică denumită Natura 2000, cu scopul
menţinerii şi refacerii habitatelor şi speciilor listate. De asemenea, directivele încurajează statele
membre să stabilească coridoare între ariile protejate. Există două tipuri de arii: arii speciale de
111
protecţie şi arii speciale de conservare.
Scopul acestei retele ecologice este de a proteja biodiversitatea Europei, printr-o dezvoltare
durabilă, fără a se aduce prejudicii comunității locale.
I) Situri de Importanţă Comunitară (SCI): (Sites of Community Importance)
Definiţie : SCI sunt desemnate pentru protecția habitatelor naturale (există aproximativ 231
de tipuri de habitate) și pentru protecția diferitelor specii (există peste 800 de specii prioritare).
Aceste situri sunt protejate de legislația Comisiei Europene denumită Directiva Habitate.
Organism responsabil _internaţional, - Uniunea Europeană
Directiva asupra Conservării Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice
(92/43/EEC), cunoscută ca Directiva Habitatelor, a fost adoptată în anul 1992. Scopul principal al
acesteia este de a menţine şi reface habitatele naturale şi speciile de interes european într-o stare
de conservare favorarbilă, prin , desemnarea ariilor speciale de conservare.
Procedura de desemnare
Statele membre ale UE elaborează listele naţionale de situri candidate ca arii speciale de
conservare care vor face parte din reţeaua SCI. Listele sunt înaintate Comisiei Europene şi adoptate
de către aceasta.
Situaţia în România - Există 435 situri ROSCI.
II) Arii de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA) pentru protecţia păsărilor sălbatice
(Special Protection Area - SPA)
Definiţie
Arii desemnate pentru a asigura un statut favorabil de conservare pentru cele peste 200 de
specii şi subspecii de păsări vulnerabile, precum şi pentru speciile migratoare, în special pentru
cele caracteristice zonelor umede.
Organism responsabil _ internaţional - Uniunea Europeană
Directiva asupra Conservării Păsărilor (79/409/EEC), cunoscută sub denumirea de Directiva
Păsări, a intrat în vigoare în 1981.
Procedura de desemnare
Statele membre ale UE elaborează listele naţional de situri candidate ca arii de protecţie
specială care vor face parte din reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate Comisiei Europene şi adoptate
de către aceasta.
Situaţia în România- 171 situri ROSPA.
România va contribui semnificativ la dezvoltarea acestei rețele datorită faptului că:
112
•
Este singura țară care include 5 regiuni biogeografice dintre cele 11 regiuni biogeografice
existente în Europa;
•
Este una dintre cele mai importante regiuni din Europa datorită bogatiei florei și faunei
sălbatice și a habitatelor, bine conservate datorită managementului tradițional aplicat;
•
Avem populații mari, viabile și bine conservate de specii amenințate la nivel european
(cca. 60% din populația europeană de lup și urs, 40% din populația europeană de râs);
Avantaje pentru comunitatea locală pot fi:
• produsele și serviciile locale pot fi dezvoltate și vândute mai bine, zonele respective fiind
recunoscute la nivel european ;
• posibilitatea de dezvoltare a ecoturismului;
• finanțări speciale ale UE pentru agricultură și silvicultură, pentru managementul
tradițional și favorabil mediului.
Obligațiile se referă la:
•
•
•
evitarea acelor activități care ar putea afecta în mod semnificativ speciile sau ar putea
distruge habitatele pentru care au fost desemnate siturile respective;
adoptarea de măsuri unde este cazul, pentru refacerea populațiilor unor specii și habitate;
menținerea habitatelor seminaturale și a speciilor vulnerabile prin măsuri de management
adecvate și de lungă durată.
În cadrul rețelei Natura 2000 vor fi promovate activitățile tradiționale, care nu pun existența
acestor animale, plante și habitate în pericol. Măsurile de conservare pentru specii și habitate dezvoltate de comun acord cu toate părțile interesate, vor fi incluse într-un plan de management.
Important:
• Natura 2000 recunoaste faptul că interesele localnicilor trebuie protejate;
• Natura 2000 nu înseamnă protecție strictă;
• Regimul de proprietate al terenurilor nu va fi afectat.
B. Altă Directivă europeană, aparte de Directiva Narurii prezentată mai sus, este Directivacadru privind apa (2000/60 / CE) (DCA) -constituie cea mai amplă și ambițioasă legislație în
materie de apă elaborată vreodată de Comisia Europeană. Tonul DCA este stabilit în mod adecvat
în prima sa propoziție: „Apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci mai degrabă un
patrimoniu care trebuie protejat”.
113
DCA își propune să prevină deteriorarea în continuare a stării ecologice și chimice a tuturor
corpurilor de apă de suprafață și stabilește un obiectiv obligatoriu pentru toate apele interioare și
de coastă pentru a atinge „starea bună” până în 2025.
DCA încearcă să remedieze aceste probleme, printre altele:
-Introducerea unor niveluri mai ridicate de protecție a mediului;
-Adoptarea principiilor „poluatorul plătește” și principiile „precauției”;
-Direcționarea poluării la sursă și asigurarea faptului că se iau măsuri preventive atunci când
este cazul;
-Consolidarea
colaborării
internaționale
în
gestionarea
bazinelor
hidrografice
transfrontaliere;
-Asigurarea tarifării apei reflectă recuperarea costurilor pentru a promova utilizarea prudentă
a apei;
-Creșterea participării publicului la gestionarea bazinului hidrografic.
Statele membre trebuie să calculeze raportul de calitate ecologică (EQR- Ecological Quality
Ratio) pentru a furniza indicații privind starea ecologică a corpurilor de apă în cauză. Articolul 2
(21) definește starea ecologică ca „... o expresie a calității structurii și funcționării ecosistemelor
acvatice asociate apelor de suprafață ...” EQR exprimă starea ecologică ca o abatere de la condițiile
de referință trecute sau prezente și are cinci categorii inclusiv „starea bună” menționată anterior.
La calcularea EQR, se iau în considerare trăsăturile biologice, chimice și geomorfologice.
DCA impune stabilirea planurilor de gestionare a bazinului hidrografic și luarea de măsuri
pentru a aborda următoarele presiuni de mediu:
-Eutrofizare și poluare organică;
-Modificări hidromorfologice;
-Fragmentarea habitatului;
-Acidificare;
-Poluare toxică.
DCA a fost transpusă în legislațiile naționale ale statelor membre în 2003. Ulterior, au fost
întreprinse anchete intensive de mediu și au fost stabilite programe de monitorizare. Planurile
finale de gestionare a bazinului hidrografic au fost depuse în 2009 și sunt în curs de implementare.
DCA oferă obiective ambițioase, obligatorii din punct de vedere juridic și aplicabile, dar, în același
114
timp, lasă statelor membre suficientă flexibilitate pentru a atinge obiectivele declarate într-un mod
care încurajează inovația și utilizează bine știința, precum și oportunitățile de finanțare.
C. Directiva privind evaluările impactului asupra mediului
Directiva privind evaluările impactului asupra mediului (85/337 / CEE) (Directiva EIM) a
fost introdusă în 1985 pentru a se asigura că considerațiile privind impactul potențial asupra
mediului al dezvoltărilor propuse sunt integrate în planificare și luarea deciziilor. Conform
Directivei EIM, orice dezvoltare care ar putea avea un impact semnificativ asupra mediului trebuie
să facă obiectul unui EIM care să furnizeze informații adecvate pentru a se conforma. Procesul
general implică o analiză detaliată a impactului probabil asupra mediului și raportarea rezultatelor
acumulate. EIM sunt de obicei realizate pentru proiecte, planuri și programe de infrastructură.
Analiza EIA trebuie să acopere următoarele aspecte:
1. Descrierea proiectului;
2. Luarea în considerare a alternativelor;
3. Descrierea mediului;
4. Descrierea oricărui impact semnificativ asupra mediului;
5. Opțiuni de atenuare;
6. Declarație de impact asupra mediului (în esență, un rezumat non-tehnic);
7. Deficite de cunoaștere și dificultăți tehnice.
Raportul este difuzat printre părțile interesate cheie, inclusiv publicul larg care este invitat
să comenteze propunerile. Feedback-ul obținut în timpul acestui exercițiu consultativ este luat în
considerare în deciziile finale de planificare și publicul este informat cu privire la aceasta.
D. Directiva privind evaluarea strategică de mediu
Directiva privind evaluarea strategică a mediului (2001/42 / CE) (Directiva SEA) își propune
să introducă evaluarea sistematică a impactului asupra mediului al programelor strategice de
utilizare a terenurilor. Se aplică în principal planurilor și programelor de dezvoltare a infrastructurii
la nivel local și regional. Un tipic SEA face mișcări prin următorul proces:
1. Screening pentru a determina dacă planul sau programul intră în sfera de aplicare a
legislației SEA;
2. Domeniul de aplicare pentru a defini limitele evaluării;
3. Documentație privind starea mediului și determinarea liniilor de bază de mediu;
4. Determinarea impactului probabil asupra mediului;
115
5. Informarea și consultarea publicului larg și a altor părți cheie interesate;
6. Luarea deciziilor pe baza evaluării și a feedback-ului din partea părților interesate;
7. Monitorizarea impactului programului după implementare.
Alte convenții ale UE:
2. Convenția privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților
Acest acord, cunoscut în mod obișnuit sub denumirea de Convenția Carpaților, a intrat în
vigoare în ianuarie 2006. Este un acord-cadru care își propune să asigure protecția și dezvoltarea
durabilă a Carpaților prin cooperarea internațională în punerea în aplicare a unor politici
consistente și cuprinzătoare. Convenția este concepută pentru a conserva și a restaura complexele
naturale unice, rare și tipice din regiune, protejându-le de efectele negative ale activităților umane.
Promovează adoptarea de politici comune pentru dezvoltarea durabilă între următoarele țări:
Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Serbia, Muntenegru, Slovacia și Ucraina. Convenția
a fost concepută în cooperare și modelată pe baza Convenției alpine. Secretariatul Convenției are
sediul la Viena și este coordonat de UNEP. Convenția încearcă să echilibreze cerințele economice
ale regiunii pentru dezvoltare, cu protecția naturii.
3. Protocol privind conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice și
peisagistice
Convenția carpatică a fost completată de un protocol legat de biodiversitate, al cărui titlu
complet este Protocolul privind conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice și
peisagistice la Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, încheiată la
Kiev pe 22 mai 2003. Protocolul urmărește: atenuarea amenințărilor la adresa diversității biologice
și peisagistice a Carpaților și promovarea utilizării durabile a resurselor lor naturale; și să asigure
o punere în aplicare mai eficientă a instrumentelor juridice existente.
Părțile trebuie să ia măsuri pentru a facilita participarea autorităților regionale și locale, precum
și a altor părți interesate, la dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor de conservare, restaurare
și utilizare durabilă a diversității biologice și peisagistice din Carpați.
Părțile trebuie, de asemenea, să încurajeze cooperarea activă între instituțiile și organizațiile
competente la nivel internațional în realizarea obiectivelor protocolului și trebuie să faciliteze
cooperarea între autoritățile regionale și locale din Carpați la nivel internațional și să caute soluții
la problemele comune.
4. Convenția privind protecția Alpilor
În noiembrie 1991, statele alpine, și anume, Austria, Franța, Germania, Italia, Lichtenstein,
116
Monaco, Slovenia și Elveția au semnat Convenția privind protecția Alpilor, cunoscută în mod
obișnuit drept Convenția alpină. Procedând astfel, statele alpine au recunoscut Alpii ca o zonă
unică și comună care are nevoie de o politică comună de dezvoltare și conservare.
Obligațiile generale ale părților contractante includ: Conservarea și promovarea culturii și
independența socială a populației indigene; Planificarea regională previzionată pentru a asigura
utilizarea economică și rațională a terenului, precum și conservarea și reabilitarea habitatelor
naturale; Prevenirea poluării aerului; Conservarea solului și controlul eroziunii; Gestionarea apei
pentru conservarea sau restabilirea sistemelor de apă sănătoase; Conservarea naturii și a zonelor
rurale pentru protejarea și, după caz, reabilitarea mediului natural pentru a asigura buna
funcționare a ecosistemelor și menținerea capacității naturii de a regenera și susține producția;
Menținerea practicilor agricole tradiționale montane care sunt compatibile cu mediul; Conservarea
și restaurarea și îmbunătățirea pădurilor montane; Armonizarea activităților turistice și recreative
cu cerințe ecologice și sociale; Reducerea volumului și pericolelor traficului de transport interalpin și trans-alpin; Introducerea de metode ecologice pentru producerea, distribuția și utilizarea
energiei și promovarea măsurilor de economisire a energiei; și Gestionarea deșeurilor și evitarea
deșeurilor pentru a îndeplini cerințele speciale topografice, geologice și climatice din regiunea
alpină.
Părțile contractante pun în aplicare convenția printr-o serie de protocoale și trebuie să
exercite o cooperare juridică, științifică, economică și tehnică în îndeplinirea obiectivelor
convenției.
Convenția alpină a inspirat înființarea unor convenții similare în alte regiuni muntoase, cum
ar fi Convenția carpatică.
5. Pan-European Biological and Landscape Diversity Strategy
Această strategie, prescurtată în mod obișnuit în PEBLDS, constituie un efort european de
îmbunătățire a punerii în aplicare a Convenției privind diversitatea biologică. Strategia a fost
ratificată la Sofia, 1995, de miniștrii paneuropeni ai mediului. Propusă oficial în Declarația de la
Maastricht Conservarea patrimoniului natural al Europei (1993), Strategia mărește și se bazează
pe o serie de tratate multilaterale, inclusiv Convenția de la Berna menționată anterior. Consiliul
Europei a avut un rol esențial în dezvoltarea PEBLDS, în cooperare cu organizații internaționale
și naționale, inclusiv guverne și ONG-uri.
PEBLDS este considerat a fi o abordare inovatoare și proactivă pentru a opri și a inversa
117
degradarea valorilor diversității biologice și peisagistice în Europa. Este inovator, deoarece
abordează toate inițiativele biologice și peisagistice în cadrul unei abordări europene. Este
proactiv, deoarece promovează integrarea considerațiilor privind diversitatea biologică și
peisagistică în sectoarele sociale și economice.
PEBLDS își propune să își realizeze activitățile prin:
-Facilitarea și susținerea schimbului de experiență și crearea sau dezvoltarea ulterioară a
strategiilor naționale privind biodiversitatea, a planurilor de acțiune și a programelor, astfel cum
este stipulat de CBD, și promovarea unei abordări consecvente și a obiectivelor comune în toate
țările europene;
-Utilizarea tuturor celorlalte legislații și politici internaționale și naționale existente, cum ar fi
Programul UE Natura 2000, politicile sectoriale legate de agricultură, pescuit, transport,
dezvoltare regională și politici sociale și punerea în aplicare a Programului de acțiune de mediu al
UE și a Strategiei UE de dezvoltare durabilă;
-Facilitarea, sprijinirea și promovarea punerii în aplicare a acordurilor și tratatelor
internaționale existente.
118
CURS 5
Abordări internaţionale ale conservării
(Categorii de arii protejate propuse de UICN)
Adunarea generală a ONU a hotărât în cea de a l6-a sesiune din 1959, crearea unui cadru
internaţional pentru ocrotirea naturii Uniunea Internatională de Conservare a Naturii (UICN, în
engleză IUCN), a cărei Comisie pentru Parcuri Nationale şi Arii Protejate (PNAP), a început în
1971 să publice liste ale ariilor protejate din lume. În 1981, CPNAP a creat un alt organism, PADU
(Protected Areas Data Unit), menit a centraliza şi a prelucra datele. UICN şi PNAP au stabilit
apoi criterii pentru definirea unor categorii de arii protejate, în funcţie de scopul lor (ce anume
trebuie protejat), din care decurge şi modalitatea lor de gospodărire (regimul proprietăţii, regimul
de pază şi exploatare etc). Categoriile şi criteriile de clasificare, stabilite în urma mai multor runde
de congrese internaţionale (Bali, Venezuela etc.), stau la baza legislaţiilor naţionale de protecţie a
naturii.
Iniţial, în 1973, UICN a publicat un sistem preliminar de categorisire a ariilor protejate,
care a fost reluat şi definitivat în 1978, în raportul CPNAP intitulat "Categorii, obiective şi criterii
pentru ariile protejate". Acesta prevedea 10 categorii de arii protejate, diferenţiate mai ales prin
gradul de protecţie, care erau următoarele:
I.
Rezervaţie ştiințifică (Rezervaţie naturală strictă) – este interzisă orice orice
activitate umană; Este bine conservat genofondul.
II.
Parc Naţional – nu sunt admise intervenţii umane, aşezări umane.
III. Monument Natural –zone cu mare valoare ştiinţifică, educativă, estetică.
IV. Rezervaţie de conservare a naturii (sanctuare naturale pentru floră şi faună)-rezervaţii
botanice, zoologice, forestiere, paleontologice, de natură geomorfologică.
V. Peisaj protejat – prezintă 2 categorii
- teritorii cu aşezări umane tipice(se desfăşoară practici tradiţionale, obiceiuri, artă
tradiţională specifică); - peisaje naturale unice (dealuri, munţi, coaste) ce pot fi amenajate turisticstrict controlate.
VI. Rezervaţie de resurse naturale- teritorii izolate, nelocuite, sau puţin locuite unde se
ajunge foarte greu.
VII. Arie naturală biotică sau antropică – regiuni relativ întinse cu mai multe ecosisteme
119
în care există şi colectivităţi umane dar care nu au fost influenţate prea mult de modernism.
VIII. Arie gestionată pentru utilizări multiple -teritorii ce aparţin statului, pot permite
exploatări multiple-tăieri controlate de păduri, păşuni, etc.
IX. Rezervaţie a Biosferei –zone de mare valoare internaţională, cu suprafeţe mari, sunt
ocrotite ecosisteme întregi; există exemplare reprezentative, unice, sau peisaje deosebite. În
România sunt 3- Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Pietrosul Rodnei şi Delta Dunării.
X. Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural – conţin elemente naturale unice de
valoare excepţională (piramidele-Egipt, Acropolele-Grecia, TajMahal-India, etc).
Pe baza acestei clasificări, menite să fie folosită la nivel naţional, s-a lucrat în numeroase
state, ea fiind introdusă şi în unele legislaţii naționale; tot pe baza ei au fost publicate, în 1990, de
catre PADU, listele de arii protejate (o versiune prescurtată, într-un volum şi o alta extinsă, în trei
volume). S-a constatat însă că această clasificare nu corespunde perfect scopului, deoarece dă
naştere la interpretari greşite (de exemplu, la noi în ţară au fost confundate categoriile III şi IV),
apoi în categoriile VI-VIII nu a fost introdusă nici o rezervaţie (deşi erau numeroase arii care s-ar
fi pretat).
Pe de altă parte, categoriile I-VIII sunt create pentru utilizare, la nivel naţional, de către
fiecare tară, în timp ce categoriile IX şi X sunt acordate de UNESCO, depăşind deci cadrul
naţional. Faţă de aceste obiectii, în 1990, la Adunarea Generală a UICN de la Perth (Australia), sa propus un nou sistem, adoptat în 1992 la cel de al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naţionale
şi Ariilor Protejate, de la Caracas (Venezuela).
În esenţă, în acest nou sistem au fost abandonate categoriile VII-VIII, a fost redefinită
categoria VI, iar ultimele două au ieşit din clasificare, ele fiind de resortul unor organisme
internaţionale. Dar ceea ce este mai important - s-a stabilit că, în fixarea categoriilor, statele nu
trebuie să plece de la intenţia de a acorda o anumită protecţie unei arii protejate (de exemplu, un
parc naţional), ci trebuie fixat în primul rând scopul pentru care se intenţionează punerea sub
protecţie, de unde rezultă un anumit management obligatoriu pentm ţara respectivă.
În acest sens, UICN a publicat în 1994 o broşura (Guidelines for Protected Areas
Management Categories), reluată şi completată în 1999, în care sunt definite categoriile, obiectivul
managementului, liniile directoare pentru selectarea ariei respective şi responsabilităţile de
organizare. În ceea ce priveşte scopul major al punerii sub ocrotire, el cuprinde o paletă foarte
120
largă de interese, de protejare propriu-zisă a naturii, dar şi de conservare a unor trăsături culturale
caracteristice ale populaţiei rezidente în acea arie.
Conform UICN, scopurile majore pentru care se pune sub ocrotire o arie sunt următoarele:
1.Cercetarea ştiinţifică
2.Protecţia sălbăticiei
3.Protecţia diversităţii speciilor
4.Menţinerea serviciilor
5.Protecţia unor trăsături naturale şi culturale
6.Turism şi recreere
7.Educaţie
8.Utilizarea durabilă a ecosistemelor
9.Menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale.
În functie de scop şi de gradul de protecţie ce se intenţionează a fi acordat, UICN a stabilit
6 categorii de protecţie a căror prezentare va fi făcută conform următoarei structuri:
1.Definiţie
2.Obiective de management
3.Linii directoare pentru selectare
4.Responsabilitatea organizatorică.
Prima categorie a fost împărţită în două subgrupe: în prima (a) intră ariile destinate
cercetării ştiinţifice şi având un statut foarte strict în ce priveşte accesul; a doua subgrupă (b) are
ca obiect conservarea vieţii sălbatice.
Categoria I a - Rezervaţie naturală strictă: Arii protejate administrate în special pentru
interes ştiinţific
Definiţie
Zona terestră sau acvatică ce prezintă ecosisteme, trăsături geologice sau fizico-geografice
şi /sau specii reprezentative, apte pentru cercetări ştiinţifice şi monitorizare.
Obiective de management
• Protecţia habitatelor, ecosistemelor şi speciilor într-o stare cât mai nealterată.
• Menţinerea resurselor genetice într-o stare dinamică şi evolutivă.
•Menținerea proceselor ecologice.
121
•Conservarea trăsăturilor structurale de peisaj şi de aflorare a rocilor.
• Limitarea accesului publicului.
Linii directoare pentru selecţionare
• Zona trebuie să fie destul de mare ca să asigure integritatea ecosistemelor şi să
îndeplinească obiectivele de management pentru care este propusă.
•Zona să nu fi suferit modificări antropice notabile.
•Zona să nu necesite intervenţii de management substanţiale pentru menţinerea
ecosistemelor.
Responsabilităţi organizatorice
• Proprietatea trebuie să fie la nivel naţional sau la un alt nivel guvernamental.
• Controlul şi gestionarea trebuie să fie realizate de organisme guvernamentale, printr-o
agenţie calificată sau prin fundaţii private, universităţi sau instituţii de cercetare care prezinta
funcţii de conservare.
• Activităţile de pază şi control pe termen lung trebuie să fie asigurate înainte de
desemnarea ariei ca zonă protejată de categoria I a.
Categoria I b - Zone de sălbăticie: arie protejată administrată în special pentru protecţia
zonelor naturale sălbatice
Definitie
Arii protejate constituite pe suprafeţe întinse, nemodificate sau puţin modificate, ce îşi
menţin caracterul natural, fără a avea aşezări umane permanente sau semnificative, adică aşezări
cu consum relativ redus de resurse naturale şi impact redus, arii protejate administrate pentru
menţinerea stării naturale.
Obiective de management
• Asigurarea că generaţiile viitoare vor avea posibilitatea să înțeleagă şi să se bucure de
zone care nu au fost afectate de acţiuni umane de-a lungul unei mari perioade de timp.
• Posibilitatea de menţinere pe termen lung a atributelor şi calităţilor naturale de sălbăticie.
Linii directoare pentru selectare
• Zona trebuie să prezinte calităţi naturale deosebite, să fie supusă legităţilor naturale, fara
intervenţii umane şi să fie în stare de a prezenta în continuare aceste atribute dacă este gestionată
corespunzător.
122
• Zona trebuie să conţină valori semnificative ecologice, fizicogeografice sau alte elemente
de valoare ştiinşifică, estetică sau istorică.
• Zona trebuie să aibă o suprafaţă suficientă pentru a face posibil a protecţia şi utilizarea ei
în scopul propus.
Responsabilitati organizatorice • la fel ca pentru categoria Ia.
Categoria II - Parc Naţional: arie protejată şi gestionată în principal pentru protecţia
ecosistemelor şi pentru recreere
Definiţie
O arie naturală terestră sau acvatică desemnată pentru protecţia integrităţii ecologice a
unuia sau mai multor ecosisteme de care să beneficieze generaţiile prezente şi viitoare. Trebuie
avute în vedere:
- excluderea exploatării sau locuirii care contravin desemnării acesteia;
- punerea la dispoziţie a unei baze care să asigure necesităţile spirituale, ştiintifice,
educaţionale, recreaţionale şi de vizitare, toate trebuind să fie compatibile cu principiile de
protecţie a mediului şi cu diversitatea culturală.
Obiective de management
• Protecţia ariilor de semnificaţie naţională şi mondială în scopuri spirituale, ştiinţifice,
educationale, recreative şi turistice.
• Gestionarea utilizării de către vizitatori în scopurile amintite la un nivel care să menţină
aria într-o stare naturală sau apropiată de cea naturală.
• Eliminarea, apoi prevenirea exploatării sau locuirii care contravin scopurilor desemnării.
• Luarea în considerare a necesităţilor populaţiilor indigene, inclusiv a utilizării resurselor
necesare supravieţuirii, astfel încât să nu existe efecte adverse asupra celorlalte obiective de
management.
Linii directoare pentru selectare
• Aria trebuie să conţina eşantioane reprezentative de regiuni naturale, trasături naturale
sau estetice, unde speciile de plante şi animale, precum şi siturile fizico-geografice au o
semnificaţie specială pentru scopurile menţionate anterior.
• Aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a conţine unul sau mai multe
123
ecosisteme intacte, nealterate semnificativ prin exploatare sau habitare umană curentă.
Responsabilităţi organizatorice
• Proprietatea şi managementul trebuie să aparţina celei mai înalte autorităţi competente a
statului în jurisdicţia căruia se află aria respectivă.
• Parcurile naţionale pot avea şi alţi proprietari, iar managementul poate aparţine şi altor
niveluri şi organisme locale, fundaţii ori alte organizaţii stabilite legal, care au ca scop conservarea
pe termen lung a ariei.
Categoria III- Monumente ale naturii: arie protejată administrată în special pentru
conservarea caracteristicilor naturale specifice
Definiţie
Zona care conţine una sau mai multe trăsături naturale/culturale specifice, de valoare
deosebită sau unică, datorită rarităţii, calităţii reprezentative sau estetice ori semnificaţiei culturale.
Obiective de management
• Protecţia sau menţinerea trăsăturilor remarcabile specifice datorită valorii lor naturale,
calităţii de unicat, de reprezentativitate sau semnificaţiei culturale .
• Asigurarea, în conformitate cu obiectivul anterior, a posibilităţilor de cercetare, educaţie,
interpretare şi apreciere publică.
• Eliminarea, apoi prevenirea exploatării sau ocupării împotriva scopului pentru care a fost
desemnată.
• Aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente, în conformitate cu celelalte obiective
de management.
Linii directoare pentru selectare
• Aria trebuie să conţină una sau mai multe trăsături cu semnificaţie deosebita, formaţiuni
naturale corespunzatoare, precum cascade spectaculoase, peşteri, cratere, zăcăminte fosilifere,
dune de nisip şi formaţiuni marine, eventual cu faună şi floră unice sau reprezentative.
• Elementele culturale asociate pot fi aşezăminte antropice, fortăreţe, situri arheologice sau
situri naturale, care au o semnificaţie de patrimoniu pentru populaţia indigenă.
• Aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a proteja integritatea acestor
caracteristici şi a zonelor din imediata vecinătate.
124
Responsabilităţi organizatorice
• Proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului naţional sau, cu măsuri
corespunzătoare de pază şi control, altui nivel guvernamental, consiliu local, organizaţii nonprofit,
corporaţii sau, în mod excepţional, unui organ privat, dacă se dovedeşte că protecţia pe termen
lung a caracterului propriu al zonei este asigurată înainte de desemnare.
Categoria IV - Arii cu management activ al habitatului sau speciei: arie protejată
gospodărită în special pentru conservare prin măsuri de management active
Definiţie
O arie terestră şi/sau acvatică care face obiectul unei intervenţii active pentru a asigura
menţinerea habitatelor şi/sau îndeplinirea necesităţilor unor specii.
Obiective de management
• Păstrarea şi menţinerea condiţiilor de habitat necesare pentru protecţia unor specii
semnificative, grupuri de specii, comunităţi biotice sau trăsături fizice ale mediului, acolo unde
acestea necesită o manipulare specifică din partea omului pentru un management optim.
• Facilitarea cercetării ştiinţifice şi a monitorizării ca activităţi primare asociate cu
managementul durabil al resurselor naturale.
• Dezvoltarea unor arii limitate pentru educaţia publicului şi aprecierea caracteristicilor
habitatului în cauză pentru managementul vieţii sălbatice.
• Eliminarea şi apoi prevenirea exploatării şi ocuparii împotriva scopului pentru care a fost
desemnată.
• Aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conforme cu celelalte obiective de
management.
Linii directoare pentru selectare
• Aria trebuie să joace un rol important în protecţia naturii şi în supravieţuirea speciilor,
încorporând corespunzător arii de reproducere, zone umede, recifi de corali, estuare, pajişti, păduri
sau zone de depunere a icrelor, inclusiv zone marine bentale.
• Aria trebuie să fie aceea în care protecţia habitatului este esenţială pentru flora importantă
la nivel naţional şi local, sau pentru fauna rezidentă sau migratoare.
• Conservarea acestor habitate şi specii trebuie să depindă de intervenţia activă din partea
autorităţii de management - dacă este necesar, prin manipularea habitatului.
125
• Mărimea ariei trebuie să depindă de cerinţele de habitat ale speciei protejate şi poate varia
de la relativ mică la foarte vastă.
Responsabilităţi organizatorice
Proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului naţional sau, cu măsuri
corespunzatoare de pază şi control, altui nivel guvernamental, consiliu local, organizaţii nonprofit,
corporaţii sau, în mod excepţional, unui organism privat.
Categoria V - Peisaj terestru / marin protejat: arie protejată administrată în special
pentru conservarea peisajului terestru/marin şi recreere
Definiţie
O arie terestră, o zonă costieră sau marină, unde interacţiunea oamenilor cu natura a
generat, de-a lungul timpului, o suprafaţă cu trăsături distincte, cu valori semnificative estetice,
ecologice şi/sau culturale, şi adesea cu o diversitate biologică mare. Ocrotirea integrităţii unei
asemenea interacţiuni tradiţionale este vitală pentru protecţia, menţinerea și evoluţia ariei.
Obiective de management
• Menţinerea diversităţii peisajului şi a habitatului, a speciilor şi a ecosistemelor asociate .
• Menţinerea interacţiunii armonioase între natură şi cultură, prin protecţia peisajelor
terestre şi/sau marine şi continuarea utilizării tradiţionale a pământului, prin crearea de practici şi
manifestări culturale şi sociale.
• Susţinerea modurilor de viaţă şi a activităţilor economice care se află în armonie cu natura
şi păstrarea calităţilor sociale şi culturale ale comunităților în cauză.
• Eliminarea, acolo unde este cazul, şi apoi prevenirea utiliziirii pământului şi a activitatilor
care sunt necorespunzătoare ca scară şi caracter.
• Asigurarea pentru publicul vizitator a condiţiilor de recreere şi turism, corespunzătoare
ca tip şi scară calităţilor esentiale ale ariei.
• Încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale care pot contribui la bunăstarea pe lungă
durată a populaţiei rezidente şi la dezvoltarea sprijinului publicului pentru protecţia unor asemenea
arii.
• Obţinerea de beneficii şi contribuţia la bunăstarea comunităţii locale, prin asigurarea
produselor naturale (cum ar fi colectarea fructelor de pădure, pescuitul) şi a serviciilor (cum ar fi
apa curentă sau venitul derivat din formele de turism durabil).
126
Linii directoare pentru selectare
• Aria trebuie să prezinte un peisaj terestru, marin, costier sau insular, de o calitate
impresionantă, cu diverse habitate asociate, flora şi fauna, împreună cu manifestări ale unor calităţi
unice sau tradiționale de utilizare a pământului şi organizări sociale, evidenţiate în aşezări umane
şi tradiţii locale, moduri de viaţă şi credinţe.
• Aria trebuie să prezinte posibilităţi de petrecere a timpului liber a publicului prin recreere
şi turism, în cadrul normal al modalităţilor de viaţă şi activităţilor economice.
Responsabiltiăţi organizatorice
- Aria poate să se afle în proprietatea unei autorităţi publice, dar este mai probabil să
conţină un mozaic de proprietăţi publice şi private, care să opereze cu regimuri variate de
management.
• Tipurile de management trebuie să fie supuse unui anumit grad de planificare sau de
control şi trebuie susţinute prin fonduri publice şi prin alte tipuri de stimulente, pentru a asigura
menţinerea, pe termen lung, a calităţii peisajului terestru şi/sau marin, a tradiţiilor locale şi a
credinţelor.
Categoria VI - Arie protejată destinată utilizării durabile a resurselor naturale
Definiţie
O arie care conţine predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate pentru
asigurarea pe termen lung a protecţiei şi menţinerii biodiversităţii biologice, asigurând, în acelaşi
timp, în mod durabil, bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor comunităţii.
Obiective de management
• Protecţia şi menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice şi a altor valori naturale ale
ariei.
• Promovarea practicilor de management pentru o producţie durabilă.
• Protecţia bazei de resurse naturale împotriva înstrăinării acesteia, prin utilizarea
pământului în detrimentul diversităţii biologice a ariei.
• Contribuţia la dezvoltarea regională şi natională.
Linii directoare pentru selectare
• Aria trebuie să fie cel puţin două treimi în stare naturală, ea putând să conţină suprafeţe
limitate cu ecosisteme modificate. Nu trebuie incluse plantaţiile mari.
• Aria trebuie să aibă o suprafaţă destul de mare pentru a absorbi utilizările durabile ale
127
resurselor fără ca acestea să fie în detrimentul valorilor naturale pe termen lung.
Responsabilităţi organizatorice
• Responsabilitatea de management trebuie să aparţină organismelor publice cu scopuri
clare de conservare şi realizate în parteneriat cu populaţia locală. Managementul poate să fie
asigurat pe baza tradiţiilor locale, dar cu suportul agenţiilor guvernamentale sau
nonguvernamentale .
• Proprietatea poate fi naţională sau să aparţină altui nivel guvernamental, comunităţii, unor
persoane fizice sau unei combinaţii a acestora.
Deoarece în stabilirea pentru o zonă a unei categorii de protecţie, primordial este scopul
pentru care se face protecţia, exista o strânsă corelaţie între aceste două elemente. Ea este
prezentată în tabelul 1.
Tabel 1. Corelarea scopului protecţiei cu categoriile UICN (după "Liniile directoare" UICN,
1999).
Protecție pentru:
I. Protecţie strictă
Categoria
I. Rezervaţie strictă
a. Pentru cercetare ştiinţifică
b. Pentru protecţia sălbăticiei
II. Conservarea ecosistemelor
II. Parc Naţional
III. Conservarea trăsăturilor naturale
Ill. Monument al naturii
IV. Conservarea prin management
activ a elemenlelor biotice
IV. Arie cu management activ al habitatului
sau speciei
V. Conservare şi recreere
V. Peisaj terestru / marin
VI. Utilizarea durabilă a resurselor
VI. Arie protejată cu resurse gestionate
Pe lângă definiţia UICN a ariei protejate, foarte bine fundamentată de specialişti prin
„distilarea” cunoştinţelor şi experienţelor acumulate de-a lungul deceniilor, cel mai recent ghid al
aceleiaşi organizaţii, „Ghidul pentru utilizarea categoriilor de management al ariilor protejate”
stabileşte şi un set de principii care definesc o arie protejată şi modul în care se stabileşte categoria
de management.
Obiective de management caracteristice diferitelor categorii de arii protejate definite
conform UICN
128
Astfel, în categoriile I, II şi III intervenţia omului a fost şi trebuie să fie în continuare limitată,
în timp ce în categoriile celelalte ea este admisă sau chiar de dorit. In categoria IV intervenţia
omului se face în folosul ecosistemelor, pentru a le menţine condiţiile optime de dczvoltare, în
timp ce în categoriile V şi VI ea are ca scop dezvoltarea relaţiilor populaţiilor native cu natura, în
scopul protejării acesteia (categoria V) sau chiar exploatarea durabilă a resurselor sălbatice
(categoria VI).
129
În atribuirea unei anumite categorii de protecţie nu trebuie să intervină eficienţa
managementului. Cu alte cuvinte, dacă unei arii îi este recunoscută valoarea şi criteriile de selecţie
corespund cerinţelor pentru un parc naţional, dar se ştie de la început că statul nn este capabil să
asigure gospodărirea lui conformă statutului acestei categorii, nu este admis ca ea să fie trecută în
categoria VI, sub motivul că "decât deloc, mai bine măcar atât" ! Judecata este greşită deoarece
unei arii i se atribuie categoria conform vocaţiei proprii, valorii ei intrinseci, şi nu după
posibilităţile de a-i asigura o protecţie adecvată. In selectarea ariei trebuie să prevaleze obiectivul
primar de ocrotire, celelalte fiind adiacente. In nici un caz nu trebuie să fie determinantă
capacitatea de a-i asigura protecţia corespunzătoare categoriei.
În Europa, conform analizei din 2003, 48.018 situri au fost protejate, acoperind o suprafață
totală de 750.225 km2, așa cum se arată în figurile de mai jos. Categoria predominantă în ceea ce
privește numărul de situri protejate este categoria IV cu 16.797 de locații și reprezintă 39% din
numărul total de arii protejate. Cu toate acestea, în ceea ce privește suprafața desemnată, categoria
predominant semnificativă este categoria V, cu 46,1% din ariile protejate.
A
B
A) Numărul și procentul de distribuție a categoriilor și a ariilor protejate necategorizate – Europa
B) Suprafața (km2) și distribuția procentuală a ariilor protejate clasificate și neclasificate
În 2017 UICN a făcut o nouă evaluare procentul ariilor protejate în Europa crescând,
comparativ cu datele din 2003.
IUCN
category
Ia
Ib
II
III
IV
Number
4676
1984
432
6799
36551
%
Number
7.1
3.0
0.7
10.3
55.3
Area (ha)
1644386
4303192
13098818
577616
26781530
% Area
1.6
4.2
12.7
0.6
25.9
130
V
VI
12141
3526
18.4
5.3
51458678
5410554
49.8
5.2
Distribuția ariilor protejate la nivel național în cadrul diferitelor categorii de management
IUCN prezintă modele diferite în întreaga Europă (fig3).
Corespondenţa dintre categoriile UICN şi cele definite în legislaţia românească se prezintă
în tabelul 2.
Tabel 2. Corespondenţă între categoriile IUCN şi categoriile de arii protejate de interes național
Categoriile de gestionare UICN sunt atribuite în principal ariilor protejate la nivel
național și sunt mai puțin frecvent utilizate formal pentru a descrie abordarea de gestionare a
ariilor protejate desemnate în temeiul convențiilor și acordurilor internaționale sau regionale. De
131
ex, Siturile Ramsar și siturile Natura 2000 pot avea oricare sau nicio categorie UICN. Cu toate
acestea, abordarea reală adoptată la aceste situri poate varia semnificativ.
Rezervațiile biosferei au de obicei o zonă centrală cu categorii mai restrânse (categoria I-IV)
și o zonă de gestionare durabilă în jur (categoria V / VI sau neprotejată). Categoriile de gestionare
UICN nu sunt alocate siturilor Patrimoniului Mondial, cu toate acestea pot fi susținute de o
desemnare la nivel național a oricărei categorii UICN (tabel 3).
Tabel 3: Corespondenţă între categoriile UICN şi categoriile de arii protejate desemnate în baza
convenţiilor şi legislaţiei internaţionale/UE
Lista roșie UICN
Lista roșie a speciilor amenințate UICN și Lista roșie a ecosistemelor IUCN, sunt concepute
pentru a reflecta aspecte complementare de pierdere și recuperare a biodiversității. De exemplu,
132
ecosistemele se pot prăbuși, în timp ce speciile lor componente persistă în altă parte sau în
ecosisteme noi; respectiv, speciile pot dispărea local și global, chiar dacă ecosistemele în care au
apărut, rămân funcționale.
Definiție: Indicele Listei Roșii măsoară modificarea riscului de extincție agregat pentru
grupuri de specii. Se bazează pe modificări reale ale numărului de specii din fiecare categorie de
risc de dispariție din Lista roșie a speciilor amenințate IUCN (IUCN 2015) este exprimată ca
modificări ale unui indice cuprins între 0 și 1.
Valoarea indicelui listei roșii variază de la 1 (toate speciile sunt clasificate ca „Cel mai puțin
îngrijorat”) până la 0 (toate speciile sunt clasificate ca „Extincte”) și astfel indică cât de mult s-a
deplasat ansamblul speciilor spre extincție.
Indexul listei roșii (RLI- Red List Index), arată deci tendințele statutului grupurilor de
specii, bazat doar pe îmbunătățiri sau deteriorări ale stării generale, suficient pentru a califica
speciile pentru a fi incluse în Lista Roșie în Categorii mai amenințate sau mai puțin amenințate.
Fig.4 Indicele Listei Roșii (RLI) al supraviețuirii speciilor pentru - mamifere, păsări, amfibieni,
corali și cicade. Linia albastră indică RLI global pentru toți taxonii combinați. Speciile de corali
se îndreaptă către riscul de extincție crescut cel mai rapid, în timp ce amfibienii sunt, în medie, cel
mai amenințat grup de animale. O valoare RLI de 1,0 echivalează cu toate speciile care se califică
drept cel mai puțin îngrijorător (adică, nu se așteaptă să dispară în viitorul apropiat). O valoare
RLI de 0 echivalează cu toate speciile dispărute. O valoare constantă a RLI în timp indică faptul
că riscul general de dispariție pentru grup este neschimbat. Dacă rata pierderii biodiversității s-ar
reduce, RLI ar arăta o tendință ascendentă. Intervalele de încredere (afișate în gri) sunt calculate
pentru a lua în considerare numărul de specii cu date deficitare din fiecare grup și incertitudinea
133
cu privire la momentul exact când au avut loc modificări de stare, având în vedere că evaluările se
repetă numai la intervale de mai mulți ani și, prin urmare, valoarea exactă pentru un anumit an
este incertă.
În prezent, RLI este disponibil doar pentru cinci grupuri taxonomice (cele în care toate
speciile au fost evaluate cel puțin de două ori): păsări, mamifere, amfibieni, cicade și corali de apă
caldă (vezi Figura 4).
Indicele Listei Roșii a fost adoptat pe scară largă în diferite contexte politice, inclusiv pentru
evaluarea progresului Convenției privind diversitatea biologică (țintă pentru 2010 și Obiectivele
Aichi privind biodiversitatea), obiectivele ONU de dezvoltare durabilă (pentru care este un
indicator oficial pentru obiectivul 15), Convenția privind speciile migratoare, etc. Este recomandat
ca indicator pentru obiectivele și țintele din cadrul global pentru biodiversitate al CBD după 2020.
Acesta a fost, de asemenea, utilizat în evaluările regionale, tematice și globale ale Platformei
integrate privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice, Perspectiva globală a mediului,
Perspectiva globală a biodiversității și alte rapoarte și procese de evaluare.
RLI este o modalitate de reprezentare a informațiilor privind starea biodiversității din Lista
Roșie UICN.
Există 4 surse principale de incertitudine asociate cu valorile și tendințele indicelui listei
roșii:
Cunoașterea inadecvată, incompletă sau inexactă a statutului unei specii.
Întârzierile în cunoașterea unei specii, devin disponibile pentru evaluare.
Inconsistență între evaluările speciilor.
Speciile care sunt prea puțin cunoscute pentru a fi aplicate criteriile listei roșii, sunt
atribuite categoriei de date deficiente și sunt excluse din calculul indicelui listei roșii.
Matematic acest calcul este exprimat ca:
Unde, Wc (t, s) este greutatea pentru categoria (c) la momentul (t) pentru specii (s) (greutatea
pentru „Pericol critic” = 4, „Periclitat” = 3, „Vulnerabil” = 2, „Aproape amenințat „= 1,„ Cel mai
puțin îngrijorător ”= 0. Speciilor „ pe cale de dispariție critică” etichetate ca „Posibil dispărut” sau
„ Posibil dispărut în sălbăticie” li se atribuie o greutate de = 5).
WEX = 5, greutatea atribuită speciilor „Extinct” sau „Extinct în sălbăticie”; iar N este
numărul total de specii evaluate, excluzându-le pe cele evaluate ca ”Deficiente de date” în perioada
de timp curentă, și pe cele considerate a fi „Dispărute” în anul în care a fost evaluat pentru prima
dată setul de specii.
Formula necesită:
• Exact același set de specii este inclus în toate perioadele de timp
134
• Singurele modificări ale categoriei listei roșii sunt cele care rezultă din îmbunătățirea sau
deteriorarea statutului
• Sunt excluse speciile cu deficit de date.
În multe cazuri, listele de specii se vor schimba ușor de la o evaluare la alta (de exemplu,
din cauza reviziilor taxonomice). Prin urmare, condițiile pot fi îndeplinite prin ajustarea
retrospectivă a categoriilor anterioare din Lista Roșie, folosind informații actuale de taxonomie.
Dacă nu există suficiente informații disponibile pentru o specie nou adăugată, aceasta nu este
încorporată în Indexul listei roșii până când nu este evaluată pentru a doua oară, moment în care
evaluările anterioare sunt corectate retrospectiv prin extrapolarea tendințelor recente ale
populației, ariei, habitatului și amenințărilor, susținute de informații suplimentare. Pentru a evita
rezultatele false din selectarea părtinitoare a speciilor, indicii listei roșii sunt de obicei calculați
numai pentru grupurile taxonomice în care toate speciile din întreaga lume au fost evaluate pentru
lista roșie sau pentru eșantioanele de specii care au fost selectate sistematic sau aleator.
Indicii din Lista Roșie pentru fiecare grup taxonomic- pentru fiecare an- sunt modelați
pentru a lua în considerare diferite surse de incertitudine: Deficiența de date/ Incertitudinea
extrapolării / Variabilitatea temporală.
Categoriile și criteriile listei roșii sunt aplicate pentru fiecare specie din Lista roșie a speciilor
amenințate UICN și sunt determinate la nivel global și furnizate în principal de grupurile de
specialiști și de autoritățile independente ale Comisiei UICN pentru supraviețuirea speciilor,
inițiativele conduse de secretariatul UICN, partenerul BirdLife International și celelalte organizații
partenere din Lista Roșie UICN. Personalul Programului UICN compilează și validează aceste
date și este responsabil pentru publicarea și comunicarea rezultatelor.
În plus, UICN publică liniile directoare privind aplicarea categoriilor și criteriilor listei roșii
UICN la scări regionale sau naționale. Pe baza acestora, multe țări au inițiat programe de evaluare
a riscului de dispariție a speciilor care apar în interiorul granițelor lor. Aceste țări vor putea
implementa indicele listei roșii pe baza riscului național de dispariție, după ce vor fi efectuate cel
puțin două liste roșii naționale utilizând sistemul UICN într-un mod consecvent. Un număr din ce
în ce mai mare de țări au finalizat indicii naționali ai listei roșii pentru o serie de taxoni.
Unele țări au evaluat riscul de dispariție la nivel național al speciilor, și au repetat astfel de
evaluări, permițând producerea unui index național pe lista roșie. Acest lucru poate diferi de
indicatorul descris aici deoarece (a) consideră riscul de extincție mai degrabă național decât global,
și (b) deoarece nu ține seama de responsabilitatea națională pentru conservarea fiecărei specii,
tratând ca egale atât speciile care nu apar decât în țara respectivă (adică endemice naționale) cât și
a celor care apar frecvent în multe alte țări.
Monitorizarea stării atât a speciilor, cât și a ecosistemelor oferă o imagine mai completă a
stării biodiversității și ne permite să gestionăm și să conservăm biodiversitatea cel mai eficient.
Lista roșie a ecosistemelor IUCN își propune să evalueze sistematic toate tipurile de ecosisteme
de apă dulce, marine, terestre și subterane ale lumii la nivel global până în 2025.
135
Ulterior, Lista Roșie a Ecosistemelor va fi actualizată periodic pentru a monitoriza
progresul în direcția țintelor internaționale, cum ar fi țintele Aichi sau obiectivele de dezvoltare
durabilă.
Modelul de evaluare a riscului din Lista Roșie a ecosistemelor oferă un standard unificat
pentru evaluarea stării tuturor ecosistemelor, aplicabil la nivel subnațional, național, regional și
global (figura 5).
Fig.5. Mecanisme de prăbușire a ecosistemului și simptome ale riscului de prăbușire
Se bazează pe criterii de luare a deciziilor transparente și repetabile pentru efectuarea de
evaluări bazate pe dovezi ale riscului de prăbușire a ecosistemului. Colapsul este punctul final al
declinului ecosistemului și apare atunci când toate aparițiile unui ecosistem s-au mutat în afara
intervalului natural de variabilitate spațială și temporală în compoziție, structură și / sau funcție.
Această gamă naturală de variație trebuie definită în mod explicit în descrierea fiecărui tip de
ecosistem. Ecosistemele ar trebui să fie evaluate utilizând toate criteriile în care datele permit acest
lucru; Dacă datele pentru toate criteriile nu sunt disponibile, tipul ecosistemului este Deficient de
date (DD; figura 6).
136
Fig.6. Structura listei roșii UICN a categoriilor de ecosisteme
Statutul general al listei roșii a ecosistemelor este cel mai înalt nivel de risc identificat de
oricare dintre criterii. Criteriile și pragurile atribuie fiecărui tip de ecosistem uneia dintre cele opt
categorii: două categorii de non-amenințare (LC, NT), trei categorii de amenințări (CR, EN și
VU), o categorie pentru ecosisteme prăbușite (CO), o categorie care reflectă lipsa informațiilor
(DD) și o categorie pentru tipurile de ecosisteme care nu au fost încă evaluate (NE).
Aceste categorii sunt analoage cu cele din Lista Roșie UICN a speciilor amenințate.
137
CURS 6
Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare. Fixarea suprafeţei
care trebuie ocrotită: suprafaţa minimă pentru protecţia speciilor, a
populaţiilor, a ecosistemelor/valoarea taxonului şi stabilirea suprafeţei zonelor
tampon
Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare
Într-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie stabilite clar priorităţile
pentru conservarea diversităţii biologice, mai exact pentru speciile care trebuie să facă obiectul
conservării.
Din păcate, deşi conservaţioniştii promovează intens importanţa actuală sau potenţială a
fiecărei specii, zilnic se pierd iremediabil organisme vegetale şi animale, unele dintre acestea, chiar
înainte de a fi descoperite şi descrise. În aceste condiţii, pentru stabilirea priorităţilor de conservare,
este necesar să răspundem la trei întrebări cheie:
1) Ce trebuie protejat?
2) Unde trebuie protejat?
3) Cum trebuie protejat?
De obicei, în alegerea elementelor care vor fi puse sub regim de protecţie şi conservare, se
urmăresc 3 criterii principale:
1.
unicitatea : o biocenoză reprezintă op prioritate pentru conservare dacă este
alcătuită predominant din specii endemice rare, mai mult decât dacă cuprinde preponderent specii
comune larg răspândite; o specie este mai valoroasă pentru conservare dacă este unică d.p.d.v.
taxonomic, dacă este unica specie din genul sau familia sa, decât dacă este membrul unui gen cu
multiple specii.
2.
pericolul de extincţie: speciile sau biocenozele pe cale de dispariţie constituie
o prioritate
3.
utilitatea : speciile cu valoare actuală sau potenţială reprezintă o prioritate de
conservare mai mare decât speciile fără interes economic evident
Astfel că organizaţiile mondiale şi naţionale implicate în conservare evaluează starea ariilor
protejate şi elaborează anual liste roşii a speciilor pe cale de dispariţie.
138
Fixarea suprafeţei care trebuie ocrotită
Fixarea suprafeţei ce urmează să fie ocrotită este esenţială deoarece aceasta trebuie să
răspundă la cât mai multe criterii de selectare.
Pentru obiectivele nebiologice, suprafaţa este uşor de determinat, ea trebuind să cuprindă
obiectivul în totalitate, cu o anumită marjă de siguranţă. Cu cât obiectivul este mai mic cu atât,
fixarea suprafeţei este mai uşoară, - de exemplu, pentru un punct fosilifer, un masiv bazaltic, o
cascadă. La obiectivele mai mari - de exemplu, un munte care se protejează pentru peisaj - fixarea
suprafeţei este aleatorie şi depinde de condiţiile concrete (proprietate, utilizarea terenului, gradul
de protecţie necesar). La o peşteră, se pune întrebarea ce se protejează: doar intrarea, sau întregul
teritoriu de desfăşurare a ei în subteran? Tot aşa, pentru un lac sau un gheţar, se pune întrebarea
dacă se protejează doar obiectul în sine, sau întregul bazin hidrografic, răspunsul putând fi dat în
funcţie de condiţiile concrete existente pe teren.
La obiectivele biologice, fixarea ariei de protejat este mult mai dificilă, deoarece trebuie să
se ţină seama de mai multe elemente. În ţările cu suprafeţe mari, încă neafectate de om - cum ar fi
parţial pădurile umede tropicale, o mare parte din Australia sau zonele polare - se poate concepe
o arie protejată cu orice întindere (parcurile naţionale din Africa au peste 1 mil. ha, iar în Arctica
există 70 mil. ha). Cu cât ne situăm în ţări cu o civilizaţie mai avansată (cu excepţia SUA şi
Canadei), spaţiul este mult mai ocupat pentru interese socio-economice şi este dificil de găsit un
teritoriu care să fie pus sub protecţia legii în scopul conservării biodiversităţii sau a elementelor
ei. De aceea, problema, în special pentru ţările europene, este de a găsi soluţii la următoarele două
chestiuni:
• determinarea suprafeţei minime sub care o specie sau o comunitate biologică nu mai rezistă
şi este supusă dispariţiei;
• care este populaţia minimă ce poate asigura durabilitatea comunităţii, respectiv care este
spaţiul ei vital?
1. Suprafaţa minimă de ocrotire pentru specii
Încă nu s-a putut găsi, din păcate, expresia matematică prin care să se determine valoarea
minimă vitală pentru un taxon. S-au acumulat numeroase date concrete şi au fost stabilite valori
pentru unele specii, mai ales animale, ceea ce ne permite să facem câteva consideraţii teoretice.
Începem cu două exemple.
139
În Florida există o specie de ghionoaie (Dendrocopos borealis) care foloseşte pentru cuibărire
trunchiurile căzute ale pinului de baltă (Pinus palustris); acesta nu rezistă însă decât dacă
concurenţii săi, alte feluri de pini, sunt eliminaţi, ceea ce se întamplă prin incendii periodice care
le distrug seminţele. Incendiile sunt favorizate de o specie de ţepoşică (Aristida stricta). Aşadar,
supravieţuirea păsării depinde de incendiile periodice care au loc în zonă. 0 dată cu perfecţionarea
metodelor tehnice de a controla incendiile, întregul lanţ de procese s-a rupt, iar astăzi pasărea este
pe cale de dispariţie. Acest exemplu ne arată cat de complicată este menţinerea unui taxon.
Intervenţia incendiului respectiv nu este însă singulară, constatându-se de către Serviciul
Parcurilor Naţionale ale SUA că focul este necesar pentru menţinerea multor biocenoze, fapt
pentru care s-a ajuns la concluzia că incendiile spontane nu trebuie stinse, iar în lipsa celor
spontane este necesara provocarea altora, cu ţinerea lor sub control. De aici s-a ivit necesitatea
menţinerii ecosistemelor într-o arie mai mare.
Al doilea exemplu se referă la suprafaţa minimă a unei păduri de fag pentru menţinerea
întregului ecosistem. După Saran et at. (1995), câţiva fagi nu reprezintă o pădure. Se pune
problema care sunt condiţiile cantitative şi calitative pentru existenţa unei păduri de fag şi care
este suprafaţa ei minimă? Pentru o astfel de pădure, este necesar să existe un întreg complex de
plante şi animale caracteristice. Printre acestea, cerbul (Cervus elaphus) este un locuitor constant şi
definitoriu, dar s-a constatat că el nu rezistă decât într-o pădure de cel puţin 5.000 ha. El este astfel
un bioindicator al suprafeţei minime necesare ca unei păduri de fag să-i fie asigurată durabilitatea.
Există numeroase aprecieri ale suprafeţelor minime pentru diverţi taxoni, deduse din datele
concrete de pe teren. Astfel, pentru plantele polenizate de insecte, se consideră că suprafaţa vitală
a insectelor trebuie să fie mai mare decât cea a plantelor pe care le polenizează. Pentru plantele
periclitate, polenizate de bondari, albine sau fluturi, care necesită ocrotire, suprafţata minimă este
de 2.000 ha.
Compilând informaţiile provenind de la un număr considerabil de autori, Jedicke (1994)
prezintă un tabel cu suprafeţele minime necesare unei specii de animal şi habitatul specific, (tabel
1).
140
Tabel 1. Suprafaţa minimă vitală pentru un animal, la câteva specii (după Jedicke, 1994).
După cum se observă cu cât un animal se află pe o treaptă mai înaltă a piramidei trofice, cu
atât este mai mare necesitatea de spaţiu.
Dacă specia aflată în vârful piramidei, necesită cel mai mare spaţiu, este, evident că toate
celelalte, aparţinând aceleiaşi reţele aflate mai jos, au suficient spaţiu vital. Ca atare, se poate
aprecia minimul vital după taxonul din vârf, de obicei unui prădător.
2. Populaţia minimă
Pentru conservarea unei specii nu contează numai suprafaţa pe care aceasta o are la
dispoziţie, ci şi numărul de exemplare adică populaţia. Se pune aşadar întrebarea: cât de mare
trebuie să fie o populaţie pentru a putea supravieţui durabil? Problema are 2 aspecte. În primul
rând, trebuie să fie destul de izolată pentru a păstra caracterele primare ce-i conferă originalitatea
şi valoarea şi, în al doilea rand să fie suficient de mare pentru a rezista agresiunilor externe.
S-a constatat că pentru mamifere- dacă toţi indivizii ar participa în mod egal la reproduceresunt suficienţi 50 de indivizi.
Dar şi aşa, după 20-30 de generaţii, informaţia genetică s-ar putea pierde, ajungându-se la
procese degenerative. Dar, cum este puţin probabil să se menţină regularitatea împerecherii,
numărul minim de perechi ar trebui să fie de 150-200 de indivizi. S-au făcut chiar determinări mai
precise, ajungându-se la următoarele valori minime necesare menţinerii populaţiei (tabel 2).
141
Tabel 2. Numărul minim de perechi sau indivizi necesari pentru menţinerea populaţiei
(după Soran et al, 1995).
Amfibieni
100 indivizi
Lutra
5 perechi cu 6 urmași
Barza
30 perechi cu distanţa între cuiburi de
maximum 10 km
Cocoşul de mesteadin
50 perechi
Cocoşul de munte
50 indivizi
Pentru nevertebrate, situaţia diferă foarte mult. Un studiu asupra greierului de câmp (Gryllus
campestris) a arătat o variaţie extrem de mare, de la 600 la 60.000 de indivizi, în funcţie de
precipitaţiile de vară. Numărul maxim este atins în anii foarte ploioşi, care apar la 10 ani, în verile
normale umiditatea nefiind suficientă pentru menţinerea populaţiei. La o suprafaţă minimă de 1/2
m2 necesară unui individ pentru perpetuarea speciei, este nevoie de minimum 3 ha.
În tabelul de jos sunt prezentate: mărimea optimă a teritoriului pentru o specie, spaţiul vital
pentru un animal matur şi numărul optim de indivizi reproducători dintr-o populaţie, precum şi
poziţia în scara trofică.
Tabel 3. Mărimea optimă a teritoriului pentru o specie, respectiv spaţiul vital per animal
adult (după Soran et al., 1995).
Mărimea optimă a ariei
Specia
Felis lynx
Canis
lupus Ursus
arctos Rupicapr
rupricapr
a
Cervus
a
elalphus
Capreolu
capreolus
s
protejate (în ha )
Spatiul în ha / animal
Număr
indivizi
reproducători
Poziţia în piramida trofică
10.000-25.000
10.000-25.000
20.000-50.000
8.000-20.000
600-1.000
800-1.600
1.000-4.000
15-40
4-10
2-6
2-5
400-1.300
II-III
II-III
I, II, III
25.000-50.000
40-150
180-1.250
II
5.000-10.000
8-20
400-1.250
II
II
În special mamiferele mai mari necesită rezervații de aproximativ 10.000.000 - 100.000.000
ha, pentru o probabilitate de persistență de 95% pe parcursul unui secol, presupunând că fiecare
rezervație este destinată să susțină o componentă completă a faunei sale mamifere native și o face
independent de toate celelalte rezervații sau a zonelor înconjurătoare.
Există o relație logică între dimensiunea corpului speciei și cerințele spațiale, deși aceasta
nu este directă, deoarece și alte elemente joacă un rol.
142
3. Suprafaţa necesară pentru protecţia ecosistemelor
SLOSS (“Single Large Or Several Small”) = este în prezent un argument, parțial pentru că
răspunsul depinde de context și parțial pentru că realitățile politice și fiscale, mai degrabă decât
modelele ecologice, determină adesea mărimea rezervațiilor - astăzi, aproximativ 60% din AP sunt
mai mici de 100 km2. Parcurile mai mari sunt de obicei avantajoase, deoarece zonele adiacente
sunt adesea mai capabile să păstreze comunități intacte de taxoni interdependenți și să mențină
populații viabile de specii care apar la densități scăzute ale populației, în special vertebrate mari.
AP mari tind să includă mai multe organisme și găzduiesc, în general, o diversitate mai mare de
specii și habitate decât rezervele individuale mici. AP mai mari pot sprijini creșterea populației și
pot sprijini grupuri mai mari în care sunt contracarate efectele dăunătoare ale populațiilor mici.
Acești factori nocivi includ consangvinizarea, pierderea diversității genetice și riscul crescut de
dispariție. Efectele negative ale tulburărilor de mediu și ale catastrofelor naturale, pot fi tamponate
mai eficient în zone întinse. Un sistem care conține mai multe AP mici, pe de altă parte, oferă, de
asemenea avantaje, cum ar fi o reprezentare sporită, replicare și fezabilitate. Rezervațiile multiple
sunt recomandate pentru a preveni incertitudinea, iar replicarea siturilor poate fi mai fezabilă întro rețea de parcuri mici. Poate fi posibilă conservarea unei varietăți mai mari de taxoni, inclusiv
specii endemice, într-un sistem de rezervații mici care protejează mai multe ecosisteme eterogene
decât într-o singură rezervă mare. Acest lucru este adevărat chiar dacă fiecare zonă mică
individuală poate conține mai puține specii. Important, siturile mici pot fi suficiente pentru a
proteja anumite specii țintă cu arii mici, cum ar fi plantele, mamiferele mici și insectele. De fapt,
unele grupuri caracterizate prin dispersie scăzută, cum ar fi amfibienii și moluștele, apar în mod
natural la populații mici, izolate.
Nu există un răspuns unic la dezbaterea SLOSS, deoarece dimensiunea optimă a parcului va
varia în funcție de caracteristicile organismului și ale habitatului, iar ceea ce constituie o rezervație
mică sau mare poate depinde de circumstanțe. Multe abordări actuale ale alegerii dimensiunii
rezervațiilor se bazează, așadar, pe obiective. O strategie combinată poate funcționa cel mai bine,
în care AP mari mențin ecosisteme funcționale și procese la scară largă, în timp ce rezervațiile
mici protejează elemente rare, cum ar fi anumite specii.
Punerea sub protecţie a unei arii se poate face pentru o anumită specie (conform programelor
Emerald sau Natura 2000) dar de cele mai multe ori, sunt puse sub protecţie ecosisteme, cu atât
143
mai interesante şi valoroase cu cât cuprind mai multe specii. Se ridică astfel problema raportului
dintre suprafaţă şi bogăţia de specii. În cadrul acestui punct putem vorbi de insularitate, de forma
suprafeţei şi de valoarea taxonului.
a) Insularitatea
Teoria privind biogeografia insulelor arată că există un echilibru dinamic între numărul de
specii care pier şi al celor imigrante. De asemenea, s-a constatat că numărul speciilor imigrante
scade cu distanţa faţă de altă insulă care are un biotop similar, iar numărul speciilor dispărute scade
o dată cu creşterea suprafeţei insulei considerate. De asemenea, unii autori cred că numărul
imigranţilor creşte cu mărimea insulei, după cum şi numarul speciilor dispărute creşte în paralel
cu distanţa; totuşi, raportul dintre speciile dispărute şi cele apărute este supus unui echilibru
dinamic .
Teoria echilibrului dinamic al populaţiilor a fost aplicată în problema protecţiei naturii ca să
se stabilească ce este mai eficient pentru a proteja mai bine biodiversitatea: protecţia să se realizeze
pe mai multe arii mici, sau pe una singură, mare, de suprafaţă echivalenta? Dilema a capatat şi un
nume de cod, SLOSS (Single Large or Several Small), adică "una mare sau mai multe mici". Emil
Racoviţă (1937) a fost împotriva rezervaţiilor mici şi multe, pledând în favoarea uneia singure,
chiar dacă suprafaţa ei era inferioară celor mici însumate. Datele concrete au aratat însă că izolarea
favorizează biodiversitatea, un exemplu fiind numărul de plante vasculare înregistrate în pâlcuri
izolate de pădure din Marea Britanie, faţă de numărul mai mic dintr-o pădure mare. De asemenea,
studiul asupra păsărilor cântătoare din 64 de insule din arhipelagul Cicladelor, pentru care s-a
efectuat o simulare, luându-se câte 2, 3, 4, 5 insule, a dovedit acelaşi lucru. Explicația nu este uşor
de dat, dar se invocă de cele mai multe ori factorul diversitate, care pleacă de la următoarele
considerente: o suprafață mare oferă un spaţiu vital mai convenabil pentru un număr de specii
care, trăind la o distanţă mai mare, se menţin genetic. Un spaţiu mai mic oferă mai multe
posibilităţi de combinaţii genetice, ceea ce face ca numărul variaţiilor şi al speciilor să fie mai
mare.
Izolare și conectivitate
Dispersarea și migrația sunt procese care conectează populațiile.
Mișcarea este adesea o parte naturală a dezvoltării organismului, cum ar fi dispersia de la
zona de cuibărit la zonele de hrănire și, în cele din urmă, la locurile de reproducere. Au existat
multe dezbateri cu privire la utilizarea coridoarelor sau benzi de teren protejate, concepute pentru
144
a se conecta altfel izolate fragmente de habitat. Alăturarea unor zone separate folosind coridoare,
poate permite mișcarea organismelor între habitate, putând duce la schimburi genetice, creșterea
diversității speciilor și interacțiuni între taxoni. Conectivitatea funcțională diferă între specii și, în
unele cazuri, coridoarele nu au îmbunătățit în mod convingător legăturile dintre grupuri. Mai mult,
coridoarele pot servi drept cuvete, atrăgând organisme în zone dominate de margini, bogate în
prădători. Ele pot fi de utilitate limitată pentru unele organisme forestiere, cum ar fi speciile
sedentare sau interioare. Resursele investite în coridoare ar putea exclude alte opțiuni sau ar putea
fi utilizate mai bine în altă parte.
Impacturile potențiale negative suplimentare, includ răspândirea bolilor, dăunătorilor,
prădătorilor, speciilor invazive sau focului. Chiar și așa, echilibrul dovezilor empirice indică
eficacitatea coridoarelor în conectarea peisajelor. În fața incertitudinii, este recomandabilă
menținerea structurii habitatului natural în peisaj printr-o abordare monitorizată. Aceasta poate
include restaurarea legăturilor naturale și utilizarea unor coridoare cât mai largi posibil.
b)Forma suprafeţei
AP pot fi proiectate în forme care maximizează compactitatea, minimizarea lungimii limită.
Acest lucru este de dorit pentru a contracara „efectele de margine” potențial dăunătoare, procesele
fizice, biologice, sinergice sau antropice care apar în zonele marginale. Marginile sunt zone de
graniță sau zone ecoton, care marchează tranziția între două habitate diferite. Efectele marginilor
pot include modificări ale microclimatului, compoziției speciilor, abundenței și distribuției și
interacțiunilor dintre specii, cum ar fi prădarea și competiția. Biodiversitatea și calitatea habitatului
pot fi afectate negativ în aceste zone, iar dispariția a fost legată de efectele de margine la granițele
parcului, în special pentru speciile eurioice (gamă largă de toleranță).
Deși mediile din zonele de margine pot fi benefice pentru speciile invazive sau oportuniste,
un principiu general de proiectare a AP este de a le evita din cauza efectelor lor dăunătoare în
general asupra obiectivelor de conservare. Prin urmare, deoarece efectele de margine tind să fie
mai extinse în zonele în care raportul dintre perimetru și suprafață este mai mare, cum ar fi în
rezervațiile de formă alungită și diminuate în zonele de formă rotunjită, acestea din urmă pot fi
favorizate în proiectarea rezervațiilor.
O altă problema ridicată de suprafaţa optimă care trebuie ocrotită este cea a formei ei. În
această privinţă exista opinii diferite. Unii autori consideră că forma ideală este cea circulară,
bazându-se pe aşa-numita teorie a peninsulei, care pleacă de la constatarea ca într-o peninsulă
145
numărul speciilor de animale este mai mic decât pe o suprafață echivalentă situată în mijlocul
uscatului şi, totodată, scade cu depărtarea faţă de baza ei. Explicaţiile ar fi următoarele:
• în vârful peninsulei sunt mai puţine biotopuri din cauza spaţiului mai restrâns şi, ca atare,
numărul de specii este mai redus;
• rata de dispariţie este mai mare din cauza condiţiilor de biotop mai puţin favorabile, iar rata
de imigrare este mai mică din cauza spaţiului mai redus avut la dispozitie.
În sprijinul unei forme rotunde vine şi faptul că o astfel de rezervaţie poate fi mai uşor
împrejmuită, păzită şi că, în general, gospodărirea ei este mai puţin costisitoare.
Alţi autori au argumentat exact contrariul, afirmând că o arie ocrotită alungită,
dreptunghiulară, este favorabilă, având o mai mare biodiversitate din următoarele motive:
• o suprafaţă alungită (dar nu o peninsulă) prezintă mai multe tipuri de habitate, deci o mai
mare biodiversitate decât o arie rotundă, cu habitate mai uniforme din cauza asemănării condiţiilor
de biotop;
• 0 suprafaţă alungită oferă şanse sporite de imigrare, având un perimetru mai mare, mai
ales dacă este situată transversal faţă de direcţia majoră de migrare.
Forma ariei protejate depinde însă şi de scară. 0 arie alungită şi îngustă ajunge ca la o
dimensiune mică să fie doar o fâşie insuficientă pentru unele specii, cu riscul de a fi perturbată
puternic dinspre exterior. Cercetări efectuate asupra unor păduri din SUA au aratat ca, pentru a
constitui un ecosistem stabil, o pădure trebuie să aibă o suprafaţă de minimum 3,8 ha. Dacă este
rotundă sau echilaterală, aceasta poate fi viabilă; dacă este alungită, depinde de lărgimea ei ca
ecosistemele să poată rezista agresiunilor externe. Se pare însă că pentru suprafețele mari care
trebuie protejate forma nu joacă un rol esenţial.
c) Valoarea taxonului
Stabilirea suprafeţei minime necesare pentru protejarea unui taxon (specie, ecosistem etc.)
înseamnă că acesta ne intereseaza, că îi acordăm o valoare pe care vrem să o menţinem. Dacă nu
îi oferim acea suprafaţă minimă, înseamnă că taxonul nu ne interesează şi valoarea lui scade
drastic. Putem astfel să raportam suprafaţa minimă pentru un taxon la valoarea pe care i-o
acordăm, ca să vedem între ce limite este eficientă protecţia.
În realitate, este de presupus că valoarea unui taxon creşte treptat, conform numărului de
146
criterii de selectare întrunite, în funcţie de care creşte treptat şi suprafaţa. Este un raport realist,
dar care ne arată că, de fapt, nu putem fixa în mod absolut o suprafaţă minimală în funcţie de
criteriile de selectare întrunite.
Ca o concluzie privitoare la suprafaţa necesară pentru o protecţie eficientă, prezentăm
clasificarea ariilor protejate, adaptată condiţiilor europene, propusă de Soran et al (1995); sunt
înscrise, de asemenea, caracteristicile principale şi eficienţa protecţiei conferită de suprafeţele
respective (tabel 4).
Tabel 4. Clasificarea tipurilor de arii protejate din Europa, după mărime, caracteristici şi eficienţă
Tipul de arie
protejată
Gradină botanică
sau zoologică în
condiţii naturale
Marimea
(în ha)
0,1-100
Arie protejată de
mărime redusă
100-1.000
Arie protejată de
suprafaţă medie
1.000-10.000
Caracteristici
Eficienţa
Situate în zone
intenspopulate, cu impact Necesită mari cheltuieli.
uman mare.
Situate tot în zone de
puternic impact uman.
Sunt protejate mici
rezervaţii ştiinţifice.
Nu permit stabilizarea
unei homeostazii la
scară largă şi pe timp
îndelungat.
Eficienţă scazută. Se pot conserva
plante cu flori şi animale mici.
Necesită mari cheltuieli.
Regiuni ,naturale cu
Eficiente pentru unele păsări şi
posibile perturbări
mamifere şi pentru ecosisteme
antropice. Sunt protejate
precum pajiştile sau padurile.
rezervaţii ştiinţifice şi de
Finanţare moderată.
suprafaţă medie. Pot
susţine o homeostazie
minima ca scară şi durată.
Zonă protejată de mari
10.000-100.000
dimensiuni
Mare eficienţă de conservare pentru!
Situate în regiuni naturale ecosisteme variate.
cu perturbări umane
Costuri scăzute pentru administraţie.
minime. Bune pentru
parcuri naţionale şi
rezervalii ale biosferei. Au
o bună homeostazie
Zonă protejată de
dimensiuni imense
Rare în Europa. Asigură
multiple homeostazii şi
climaxuri.
Peste 100.000
Cea mai mare eficienţă posibilă şi
costurile cele mai scăzute.
Replicarea= Reprezentarea multiplă a speciilor sau ecosistemelor în rezervații protejează
țintele de conservare împotriva schimbărilor de mediu și a evenimentelor catastrofale, cum ar fi
147
furtuni, uragane, incendii și deversări de petrol, care ar putea distruge ultimul sit sau populație
rămasă. Utilizarea de către oameni a ariilor protejate, acceptă replicarea ca principiu de proiectare.
Dacă, de exemplu, oamenii folosesc intens un anumit habitat, cum ar fi malul lacului, protecția
unor situri similare suplimentare poate atenua efectele antropogene dăunătoare.
Complementaritate= Complementaritatea este măsurată ca unitatea în care o rezervație
dezvoltă obiectivul reprezentării biodiversității într-o rețea, prin contribuția elementelor unice.
Rețelele sunt concepute astfel încât țintele (speciile) absente într-un sit, să fie prezente în altul,
rezultând astfel un set, care împreună (mai degrabă, decât individual) maximizează bogăția
speciilor. Procesul implică selectarea zonei cu cea mai mare diversitate de specii, apoi reducerea
grupurilor prezente acolo în alegerea următoarei zone bogată în specii.
4. Zonele-tampon / coridoare biologice
În delimitarea unei zone protejate există două filosofii opuse.
În primul rând, se poate considera că protecţia este acordată pentru a izola o specie sau o
biocenoză de aporturile externe biologice şi pentru a-i conserva starea iniţială, atât ca inventar de
specii cât şi ca funcţie ecologică. A doua posibilitate este aceea de a nu izola ecosistemul, în ideea
că fără un aport extern poate avea loc o degenerare a speciilor, prin endogamie. În plus, dacă
dorim să conservăm biodiversitatea cu toate funcţiile ei, este necesar a-i lăsa posibilităţi de
interferenţă naturală, izolarea fiind de fapt o intervenţie a omului împotriva naturii.
Aceasta în ceea ce priveşte izolarea biologică. Dar problema se pune şi în ceea ce priveşte
factorii de biotop. Şi ei pot fi lăsaţi să acţioneze liber (de exemplu, o viitură ce aduce prejudicii
ecosistemelor, dar care poate fi îngradită prin lucrări hidrotehnice), aceasta reprezentând însă o
intervenţie umană ce elimină un proces natural cu care natura "era obişnuită". Alte acţiuni umane
depăşesc însa condițiile naturale, ele fiind cele care trebuie eliminate. Este cazul poluărilor, mai
ales a apelor de suprafaţă şi subterane, a solului prin acoperire cu deşeuri, precum şi prin acţiuni
directe (defrişări, chimizarea solului etc.).
Pentru a apara cât mai eficient o arie selectată spre a fi protejată, se creează adesea în jurul
ei o zonă-tampon. Ea este menită să facă tranziţia între nucleul de protejat şi exterior, adică să fie
o barieră față de acţiunile agresive asupra biotopului (prin diminuarea poluării), să determine
descreşterea activităţilor antropice până la eliminarea lor totală în zona centrală, dar şi o protecţie
impotriva influențelor biotice straine ecosistemelor de protejat (invazia de specii concurențiale, de
varietăți ce ar schimba genofondul original etc.).
148
Zona de tranzit dintre două ecosisteme poartă numele de ecoton şi el are câteva trăsături
proprii. Având în vedere că aici se alatură ecosisteme diferite, bogăţia de specii este mai mare,
provenind din ambele părţi, dar sunt prezente şi forme specifice zonelor de tranziţie. Este, de
exemplu, cazul alăturării unei suprafeţe puternic antropizate, un ogor, şi a unei zone complet
neafectate de om, o pădure. Se ştie că la lizieră creşte o floră specifică, ce nu este prezentă în
padure, cu atât mai puţin în terenul agricol. Ecotonul este gândit la o scară de detaliu. Când luăm
însa în considerare un întreg areal pe care vrem să-l ocrotim, se pune problema dacă este necesar
şi benefic a echivala zona-tampon cu un ecoton.
Pentru realizarea cât mai eficientă şi deplină a conservării, se preconizează crearea a trei
zone care să înconjoare obiectul conservat .
• prima este zona-tampon propriu-zisă, care are menirea de a diminua sau a absorbi influenţele externe;
• urmează la exterior zona marginală, care este destinată vizitatorilor sau pentru un sejur de scurtă durată
ori de vacanţă;
• a treia este zona de filtru, care are menirea de a împiedica extinderea industriei, a locuirii permanente şi
a căilor de comunicaţie.
Pentru rezervaţiile biosferei din cadrul programului MAB, existenţa unor zone tampon este
o precondiţie. În acest sens, se preconizează: (l) în jurul unui nucleu de rezervaţie absolută se află
zona tampon, în care se încearcă izolarea zonei centrale de influenţe externe prin intervenţie
antropică şi chiar cu remedii, dacă este necesară apărarea nucleului central; (2) zona de tranziţie
spre ariile externe antropice, în care este posibilă o locuire permanenta şi o exploatare a resurselor
regenerabile de către populatia locală prin metode tradiţionale; (3) eventual, o zonă de regenerare,
de refacere ecologică a unui teritoriu puternic deteriorat.
Problema ce se pune este aceea a suprafeţei pe care trebuie să o ocupe zona-tampon. Este
greu de dat un răspuns standard, deoarece suprafaţa depinde de scopul ocrotirii, de mărimea zonei
centrale şi de natura teritoriului înconjurător. Ca regulă generală, se poate spune că zona-tampon
trebuie să fie cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre ecosistemele din zona protejata şi cele
înconjurătoare este mai mare. Dacă protecţia se referă la un habitat redus (de exemplu, o mlaştină,
o turbărie ori malul unei ape, râu sau lac), zona-tampon poate avea de la câteva zeci până la câteva
sute de metri lăţime. Dar, dacă trebuie protejat ecosistemul acvatic dintr-un râu, zona-tampon
trebuie extinsă dincolo de posibilitatile de poluare a apei, mai ales cu nutrienti generatori de
eutrofizare. La un parc naţional, zona-tampon poate să aibă de la câteva zeci, la câteva sute de
149
kilometri.
A doua problemă privind zona-tampon este de ordin legislativ şi administrativ, şi anume
dacă ea trebuie cuprinsă în ceea ce este fixat ca arie protejată sau se află în afara ei. Pentru
rezervaţiile biosferei, cel puţin prima zonă, cea de tampon, trebuie cuprinsă în actul legislativ,
deoarece în cadrul ei nu sunt permise activităţile economico-sociale. Pentru rezervaţiile biosferei
este un lucru obligatoriu, fiind cerut de autoritatea internațională care conferă această calitate. Dar
este recomandabil ca pentru fiecare arie protejată de dimensiune mai mare să se creeze astfel de
centuri de siguranţă, prin actul juridic de statuare a rezervaţiei, cu delimitare teritorială precisă şi
cu fixarea funcţiilor permise.
Zonarea
Zonarea este definiția spațială a activităților permise în interior zone delimitate ale unei AP.
Rezervațiile om și biosferă UNESCO (Tabel 5), de exemplu, pot fi împărțite în zone centrale și
zone tampon, cu restricții mai grele privind utilizarea umană plasată în nucleu și activitățile
reglementate permise în zonele tampon (Figura 1).
Tabel 5. Zonarea în zonele marine protejate
Zone
Rezervații
marine
Sinonim
Fără
exploatare,
fără acces
Activități permise
Limitate
Activități intezise
Accesul,
exploatarea
Acces
restricționat
Sanctuare,
zone interzise
Activitate
publică
limitată
(înotul,
scufundările
și
ecoturismul)
Extracţie,
exploatare
Acces și exploatare
reglementate;
ecoturism, pescuit
restricționat,
cercetare, educație;
recreere
Acces și exploatare
Practici
distructive
Rezervații
generale
Zona tampon
Zone
de
utilizare
tradițională;
rezervație
parțială
Practici
distructive
Scopuri
Contracararea
proceselor
dăunătoare;
abordarea
obiectivelor de conservare și
gestionare
a
pescuitului;
asigurarea împotriva eșecului
managementului
Atingerea obiectivelor de utilizare
durabilă, atenția publică și sprijin;
venituri din gospodărie sau din
ecoturism; mândrie în implicarea
comunității; beneficii pentru
pescuit și conservare.
Abordarea intereselor părților
interesate
Tampon între parc și împrejurimi;
potențial capabil să protejeze
zonele centrale de poluanți și alte
amenințări; Proiectele integrate de
conservare și dezvoltare, precum
și facilitățile educaționale și
administrative,
sunt
adesea
găzduite în zona tampon.
150
Fig 1. Diagrama de zonare a proiectării rezervației biosferei
Obiectivul coridoarelor biologice este de a conecta populațiile de specii din ariile protejate
care sunt altfel separate prin utilizarea terenului de producție.
Coridoarele biologice terestre în ecosistemele forestiere, vor consta adesea din sisteme agroproductive, în care se menține o anumită structură fizionomică. În astfel de ecosisteme antropice,
doar fracțiuni din specii supraviețuiesc, ale căror populații ar trebui să se conecteze coridorul.
Speciile cu mobilitate ridicată în primul rând vor beneficia de o astfel de conectivitate,
deoarece acestea ar putea să pună temporar în legătură habitatul nefavorabil în căutarea unui
habitat nou sau a unui partener.
Majoritatea rețelelor ecologice majore (sisteme de arii protejate conectate prin coridoare
biologice) se află în Eurasia; Cel mai pronunțat coridor biologic din lume este coridorul biologic
mesoamerican care leagă natura, din sudul Mexicului până în Panamá, fiind un efort internațional
între țările participante, cu finanțare multi-focalizată de la multe instituții internaționale de
finanțare. Atunci când conectivitatea ecologică nu este fezabilă, poate fi necesară intervenția
umană sub formă de schimb de indivizi între populații și de stocare asistată, care a devenit practică
obișnuită în Africa de Sud. Cu cât zona este mai mică, cu atât sunt necesare acțiuni mai intense de
gestionare.
Analiza comparativă a zonelor poate oferi informații valoroase în scopuri de cercetare și
management adaptiv. Cu toate acestea, nu există un consens în ceea ce privește dimensiunea
optimă a zonei și dispunerea spațială și este dificil să încorporăm incertitudinea biologică și
științifică în planurile de zonare fixe. Prin urmare, zonarea poate fi pe tot parcursul anului sau
sezonieră, permanentă sau temporară.
Părțile interesate
Devine din ce în ce mai evident că contextul uman de conservare a biodiversității trebuie
luat în considerare cu seriozitate la planificarea AP, inclusiv evaluarea cuprinzătoare a factorilor
151
legislativi, culturali, societali, politici și economici. Obiectivele părților interesate au impacturi
semnificative asupra planificării și implementării AP, de multe ori prevalând față de considerațiile
biologice. Încorporarea adecvată a factorilor de proiectare a rezervației, discutați mai sus, este
adesea constrânsă de problemele socio-economice și politice. Utilizarea umană a zonelor din jurul
parcurilor poate influența foarte mult eficacitatea acestora și nu există un consens cu privire la cât
de multă activitate umană ar trebui permisă în parcuri.
Rezervațiile sunt adesea înființate pentru a proteja resursele utilizate de oameni pentru
vânătoare sau recreere. Adesea, totuși, AP sunt privite ca impedimente sau obstacole. Este mai
ușor să se stabilească un parc într-o zonă îndepărtată, cu puține utilizări conflictuale, decât în cazul
în care terenul are valoare economică. AP limitrofe sau în zone dezvoltate pentru turism, de
exemplu, pot fi considerate costisitoare de către antreprenori, din cauza restricțiilor asupra
întreprinderilor comerciale. Interzicerea activităților, cum ar fi conducerea pe plaje, poate duce la
o vedere a AP ca obstacole în calea recreerii. Stabilirea unei rezervații stricte la un sit unde
resursele au fost utilizate anterior, poate duce la pierderea veniturilor sau a rezidenței.
152
CURS 7
Impactul speciilor invazive asupra naturii (mediul acvatic şi terestru) fenomenul imigraţiei antropochore
Omul a modificat de-a lungul timpului mediul în multe moduri. Primul contact major între om
şi mediul înconjurător apare atunci când omul înţelege cum să folosească focul pe scară largă
pentru a vâna sau pentru a defrişa terenuri, iar acesta nu a fost decât începutul.
Una din faţetele modelării mai mult sau mai puţin conştiente a mediului de către om este şi
fenomenul imigraţiei antropochore sau al invaziilor biologice (bioinvazii).
În sens larg acest termen semnifică transportul unor specii animale sau vegetale la mari distanţe
prin intermediul intervenţiei omului. Pătrunderea unor specii în alte habitate decât cele de origine
este un proces natural care se desfăşoară la scară globală încă din momentul apariţiei primelor
tipuri de vieţuitoare pe Terra. Flora şi fauna terestră şi acvatică s-a succedat de-a lungul timpului,
iar formele cele mai eficiente din punct de vedere ecologic le-au înlocuit pe cele mai vulnerabile.
Imigraţia antropochoră poate fi inclusă printre fenomenele naturale- o serie de specii vegetale sau
anumale „beneficiază de serviciile de transport” ale unor animale ajungând astfel să populeze zone
întinse. În cazul intervenţiei omului, prin intermediul diferitelor sale activităţi, diferenţa o
reprezintă faptul că acesta este responsabil de translocarea voită sau inconştientă a organismelor,
rezultatul final fiind uniformizarea componentei habitatelor terestre şi acvatice.
Datorită dezvoltării civilizaţiei umane, au apărut şi schimburile comerciale de pe un
continent pe altul, şi mai ales colonizarea de către europeni a unor zone noi. O trăsătură constantă
a omului a fost de a-şi transporta cu el habitatul oriunde se deplasează. Ibericul sau anglo-saxonul
ajuns pe un alt continent şi-a transportat cu el plantele şi animalele europene. O dată cu plantele
de cultură s-au răspândit şi buruienile sau insectele, rozătoarele care se hrănesc pe seama lor.
Bineînţeles că a existat şi un revers (o serie de specii originare din Lumea Nouă sunt aduse în
Europa). Se poate vorbi de un adevărat „imperialism ecologic european” (Crosby, 1986).
Efectuându-se o comparaţie între flora bazinului mediteranean şi flora Californiei- zone cu condiţii
similare- se constată că din 20.000 de specii de plante macrofite (plantă superioară de talie mare)
din zona Mediteranei, doar 400 (5-7%) sunt de origine alohtonă, în timp ce din 5.200 specii din
California, peste 1.000 (19%) sunt specii introduse. Acest fapt se remarcă şi în alte zone pe glob
precum Australia, Noua Zeelandă, Canada, etc.
Mă voi referi mai departe la fenomenul imigraţiei antropochore pe plan mondial în mediul
acvatic şi apoi terestru.
Situaţia speciilor invazive în câteva zone marine
Fenomenul imigraţiei antropochore este deosebit de complex în cazul speciilor acvatice.
Faptul că aceste specii nu pot fi observate imediat, face ca ameninţarea pe care o exercită aceste
153
specii să fie mult mai complexă. Pătrunderea de specii alohtone în zone aflate la mari distanţe de
locul de origine tinde să schimbe structura ecosistemelor marine, iar efectul este nedorit asupra
ecosistemelor autohtone.
- Coastele Europei de Vest au fost printre primele zone afectate de imigraţia antropochoră. O
serie de specii exotice originare din apele continentale americane sau din zona indo-pacifică au
apărut rând pe rând în zona marilor porturi din Europa de vest odată cu intensificarea
transporturilor navale. S-au descris peste 100 de specii în Marea Nordului, iar în Marea Baltică
cca 70 de specii au apărut prin imigraţie antropochoră. Dintre acestea amintesc alge roşii ca Dasya
baillouviana originară din Atlantic. Alge brune ca Sargassum muticum (din apele Japoniei); alge
verzi precum Codium fragile (din zona indo-pacifică).
- În Marea Mediterană numărul speciilor considerate de specialişti alohtone este mai
mare, în parte datorită climatului. În Mediterana occidentală, cca 145 de specii de moluşte,
crustacei, peşti şi alge macrofite au pătruns prin intermediul transporturilor navale; în timp ce
Mediterana orientală, datorită prezenţei Canalului Suez, şi-a îmbogăţit lista de specii cu aproape
300 de specii. În prezent datorită intensificării transporturilor navale (speciile au pătruns fie ataşate
pe coca navelor, fie ca stadii larvare în apa de balast), precum şi prin Canalul Suez (aşa numita
migraţie lessepsiană) după cel care a construit canalul.
- Apele Australiene şi Neo-zeelandeze se înscriu în acelaşi fenomen, fiind citate 172 de specii
alohtone de diverse origini. În Tasmania poate fi întâlnit crabul Carcinus maenas originar din apele
atlantice şi mediteraneene ale Europei, precum şi specii de alge microfite ca Alexandrium minutum,
Gymnodinium catenatum şi nevertebrate ca steaua de mare Asterias amurensis din arhipelagul
nipon.
Exemplele de mai sus demonstrează că fenomenul imigraţiei antropochore are loc în prezent
la scară mondială şi în prezent, cu toate măsurile luate de unele organisme internaţionale şi state,
este imposibil de stopat; mai ales când omenirea a început să conştientizeze conceptul de
dezvoltare durabilă şi de conservare a biodiversităţii.
Efecte grave l-a avut introducerea unor specii şi în ecosistemele dulcicole. Adesea omul a
practicat introducerea unor specii de peşti de interes economic sau sportiv fără să realizeze ce
anume ar putea decurge din astfel de acţiuni. Unul din cele mai nefericite cazuri, la constituit cea
a speciei răpitoare Lates niloticus (existent în ecosistemul fluviului Nil), specie ce poate atinge 2
m lungime şi 200 kg, introdusă în Lacul Victoria în anii 1950. ca urmare a aclimatizării aceste
specii în lacul Victoria, peste 200 de specii de peşti indigeni endemici au dispărut, acesta fiind cel
mai important fenomen de extincţie a unor specii de vertebrate înregistrat în istorie de la sfârşitul
erei glaciare.
Un caz evident de intervenţie a omului îl reprezintă dezastrul adus de un profesor de botanică
de la Grădina botanică din Cluj, care a introdus în apa caldă a pârâului Peţea de lângă Oradea,
rezervaţie cunoscută deoarece adăpsteşte din flora preglaciară lotusul Nymphaea lotus thermalis
154
tocmai datorită apei calde, plante tropicale provenite din serele grădinii botanice. Acestea au găsit
un mediu atât de propice încât s-au dezvoltat peste măsură, sufocând delicatul şi preţiosul lotus,
ce poate fi ţinut în viaţă numai cu o muncă asiduă de plivire şi îndepărtare a plantelor invadatoare.
Problema speciilor algale toxice
Dezvoltarea în masă a algelor toxice are un efect negativ asupra organismelor marine, cu
repercusiuni şi asupra economiei umane.De exemplu, în apele australiene, înflorirea algelor toxice
a determinat pierderi în industria piscicolă, în turism şi alte ramuri economice. De aceea specialiştii
acordă un interes deosebit acestor specii care se pot dezvolta în număr foarte mare într-un timp
foarte scurt, iar efectele asupra populaţiilor autohtone sunt drastice (pe lângă toxinele emise, aceste
specii consumă şi oxigenul din apă, colorează ap în roşu, brun, verde).
Dintre speciile fitoplanctonice care pot produce înfloriri cu efect nociv asupra populaţiilor
de peşti, cele mai importante sunt speciile de (dinoflagelate): Alexandrium tamarense,
Gymnodinium impudicum, Goniaulax spinifera, Dinophysis,etc. Cea mai mare parte a acestor
specii produc aşa numitele „înfloriri toxice”.
Căi de pătrundere a imigranţilor antropochori de origine acvatică
Voi prezenta succint cele mai importante modalităţi de pătrundere a speciilor invazive acvatice.
1. Rolul canalelor deschise între diferite bazine
Prin intermediul canalelor construite de om între diferite bazine marine sau dulcicole, speciile
pot pătrunde în mod direct. În acest mod pot trece nu numai câteva specii (cum se întâmplă în
cazul transporturilor navale), ci practic toate speciile prezente de o parte şi de alta a barierei care
se pot aclimatiza şi naturaliza. În acest fel se poate ajunge, cel puţin ipotetic, la o uniformizare a
florei şi faunei bazinelor. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa, iar exemplul cel mai concludent
este însăşi Marea Neagră sau Marea Mediterană. Chiar dacă strâmtoarea Gibraltar permite
pătrunderea formelor atlantice în Mediterana, iar Bosfrul pe acelea mediteraneene în bazinul
pontic, totuşi, fiecare din cele două bazine şi-a păstrat particularităţile sale.
Una din cele mai cunoscute şi mediatizate situaţii de pătrundere a unor specii dintr-un bazin
acvatic în altul este realizată prin Canalul Suez. Astfel specii originare din Oc Indian pătrund în
Marea Mediterană unde îşi extind aria de răspândire. Binenţeles că fenomenul de migraţie
lessepsiană este văzut bidirecţional, deoarece fenomenul are loc şi invers, specii mediteraneene
pătrund în Marea Roşie.
În bazinul mediteraneean a fost descrisă chiar o „provincie lessepsiană” care cuprinde bazinul
oriental al mării Mediterane, unde numărul speciilor pătrunse prin Canalul Suez reprezintă 10%
din totalul speciilor înregistrate.
Un alt caz este reprezentat de construirea barajului de la Assuan pe Nil. Barajul de la Assuan
a produs nedorite schimbãri ecologice în estul mãrii Mediterane şi pe valea Nilului inferior:
155
modificarea regimului viiturilor din zonă, reducerea fertilitãţii solului, diminuarea vegetaţiei
marine şi a producţiei piscicole, modificarea salinităţii zonei sud-estice a bazinului mediteraneean.
În schimb, în canalele de irigaţie s-a dezvoltat o bogatã vegetaţie şi, o faunã nedoritã pentru
sãnãtate: gastropode pulmonate, gazde intermediare pentru agenţi patogeni ai unor boli infecţioase
(malariei, oncocercozei).
În mediul terestru, acelaşi fenomen s-a observat în cazul realizării unor canale între bazine
acvatice dulcicole. Construirea de canale între fluviile Don şi Volga, precum şi între bazinele
Rinului şi ale Dunării, au accelerat pătrunderea unor specii de o parte şi de alte a bazinelor.
Specii ponto-caspice au ajuns pe căi similare în bazinul Mării Baltice.
Un exemplu în acelaşi sens, la scară mai mică, dar cu efecte la fel de distructive asupra unor
asociaţii de organisme care supravieţuiau de la sfârşitul erei glaciare, a fost transformarea
sistemului lagunar Razelm-Sinoe în bazin dulcicol prin deschiderea unor canale de legătură cu
braţul Sfântul Gheorghe. În acest fel, un bazin salmastru cu particularităţi fizico-chimice deosebite
de cele ale Mării Negre, a fost transformat aproape total într-un bazin dulcicol, rezervor de apă
pentru irigaţii.
2. Transporturile aeriene-introducere de specii de interes economic
Omul a intervenit şi prin transportul unor cantităţi mari de apă pe distanţe enorme, scopul fiind
creşterea unor specii în condiţii de captivitate în noi habitate (exemplu, stridiile, unii peşti, unele
crustacee).
Pentru zona europeană avem exemple în această categorie. Astfel, introducerea de puiet de
ciprinide originare din China în câteva iazuri din Oradea în anii 1950-transportul efectuându-se cu
avionul- a dus la apariţia unei bivalve de talie mare Anodonta woodiana care poate fi găsită şi în
Delta Dunării. Transportată în aceeaşi apă cu puietul de peşte sub formă de larve pelagice, această
specie s-a aclimatizat perfect la noi. Interesant că şi speciile de ciprinide introduse în acest mod
(Hypophthalmichthys molitrix) au devenit ulterior comune în apele dulci, făcând acum parte din
fauna piscicolă obişnuită.
În unele limane din zona NV a Mării Negre au fost introduse de ruşi în secolul trecut, specii
de peşti pentru exploatare: specii de peşti nord-americane ca- Pseudorasbora parva, Ictalurus
punctatus, specii africane- Tilapia mossambicae, crevete asiatice Marsupenaeus japonicus, s-au
aclimatizat perfect pe tot litoralul pontic. În aceeaşi categorie intră şi speciile de stridii, în special
Crassostrea gigas din zona Pacificului şi Crassostrea virginica originară din apele americane.
3. Introducere de specii în vederea contracarării unor alte vieţuitoare
Introducerea de duşmani naturali ai unor specii considerate dăunătoare reprezintă putem spune
o tradiţie a omenirii. În sec XX a devenit o practică curentă introducerea de viespi microscopice
parazitoide pentru a ţine sub control populaţii de afide sau lepidoptere dăunătoare, de regulă
invazive şi ele.
156
Acest aspect a fost luat în calcul şi în cazul mediului acvatic. Cel mai comun exemplu este un
peşte mic dulcicol- gambusia Gambusia affinis de origine nord americană ce populează ape puţin
adânci şi este larg tolerantă la salinitate. Această specie a fost introdusă în multe locuri pe glob
inclusiv Marea Neagră, deoarece adulţii consumă larve de ţânţari, şi astfel s-a încercat diminuarea
pe cale naturală a ţânţarilor, fără a se recurge la insecticide. Însă s-a dovedit faptul că gambusiile
consumă larve de ţânţari ca şi alte specii autohtone, pe care în acest fel le concurează. Mai mult,
gambusia consumă şi ouă sau juvenili ai altor specii de peşti, ajungând să reducă drastic efectivele
unor specii autohtone sau chiar să le provoace dispariţia. În prezent această specie este încadrată
într-o listă a celor mai dăunătoare 100 de specii invazive pe glob, introducerea ei în scopul amintit
nemaifiind recomandată în nici un fel.
4.Cazul speciilor ornamentale
Uneori omul a vrut să înfrumuseţeze lacurile de agrement, introducând peşti cu aspect
deosebit care au ajuns să se dezvolte bine în ecosistemele naturale. Ex: bibanul soare (Lepomis
gibbosus), specie nord americană introdus la început în vestul Europei şi care ulterior s-a extins pe
întreg continentul. La o primă vedere speciile de acvariu nu pun în pericol natura, pentru că ele
necesită condiţii speciale (temperatură crescută, pH diferit, etc), însă pot apare surprize neplăcute
când peştii din acvari ajung în apa de canal şi de acolo în mediul ambiant, unde s-a dovedit că se
pot aclimatiza cu succes (cazul Caulerpa sp.).
După datele unui ecolog american, în SUA sunt cca 2 miliarde de peşti tropicali
ornamentali din 300 de specii. În zonele mlăştinoase ale Floridei, unde există mai multe ferme
specializate în creşterea unor specii exotice în vederea comercializării, s-au aclimatizat deja 100
de specii originare din acvarii.
Imigraţia antropochoră în Marea Neagră
Fără nici o îndoială, studiile de biologie referitoare la Marea Neagră au o distribuţie inegală în
timp şi spaţiu, şi nu putem fi siguri dacă o specie considerată ca „nouă” la un moment dat, nu
cumva a fost omisă în studiile anterioare sau într-adevăr este o specie invazivă. Dificultăţi apar
mai ales în cazul speciilor de talie mică, sau a unor grupe de organisme microscopice care poate
nu sunt studiate deloc. Sau, câte specii care trebuie identificate la colectare nu mai pot fi
recunoscute după ce au fost conservate în alcool sau formol? Ca să nu mai punem în calcul
costurile mari ale unor expediţii speciale pentru studii taxonomice, sau lipsa de specialişti pentru
anumite grupe taxonomice.
Studiile specialiştilor evidenţiază faptul că specii bentale de nevertebrate din Marea Neagră
pot fi împărţite în 3 categorii:
-
specii de origine marină- 84,2%
specii autohtone, relicte de tip ponto-caspic- 5,5%
specii autohtone, salmastre sau dulcicole de tip eurihalin- 10,3%
157
În categoria speciilor de origine marină intră toată fauna care trăieşte şi în Mediterana sau
Atlantic. Speciile ponto-caspicce sunt formele care au evoluat o dată cu geneza bazinului pontocaspic. Iar speciile salmastricole sau dulcicol-eurihaline, sunt elemente de origine limnică,
continentală ce au adaptări fiziologice la condiţii oligo sau mezohaline.
Lista speciilor exotice conţine în mod sigur erori, deoarece realizarea unui astfel de inventar
este dificilă. În general aceste erori pot avea mai multe surse.
➢
➢
➢
➢
Erorile pot proveni din determinarea incorectă a speciei;
O altă sursă constă în numărul mic de exemplare din probele analizate;
Speciile citate o singură dată, fără o confirmare ulterioară;
Erori datorate speciilor de talie prea mică (bacterii, alge microscopice, ciuperci);
Speciile invazive identificate în apele pontice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
1. Modul de pătrundere. Unele au pătruns în mod accidental, în timp ce altele au fost
introduse intenţionat de către om pentru acvacultură, sau experimente ştiinţifice.
Speciile accidentale au pătruns în mai multe moduri:
- pe cale naturală, în procesul de extindere a arealului; proces favorizat de conexiunile naturale
sau artificiale ce asigură circulaţia apelor (ciripedele Lepas anatifera specii mediteranean atlantice;
peşti Lithognatus mormyrus; reptile Chelonia mydas; şi mamifere ca Delphinopterus leucas).
- pe calea transporturilor maritime pasive prin intermediul navelor, în apa de balast (Mya
arenaria, Rapana venosa, Mnemiopsis leidyii, Beroe ovata, Callinectes sapidus) sau ataşate de
coca navelor (Balanus).
- pătrunderea clandestină, ca specie acompaniatoare a unor specii introduse în mod intenţionat
pentru acvacultură (bacterii, specii parazite- care reprezintă un real pericol pentru speciile
autohtone).
2. Criteriul ecologic. Clasifică speciile invazive acvatice în două mari categorii:
-specii de apă dulce 38% - pe cale naturală 7%
- introduse de om pentru acvacultură 93%
-specii marine 62% (raport invers al celor dulci)
3. Criteriul originii zoogeografice- arată că majoritatea acestor specii au origine atlanticomediteraneeană (arealul original fiind coastele atlantice ale Europei şi Americii de Nord, sau apele
interioare nord-americane), origine asiatică şi zona indo-pacifică.
4. Criteriul succesului speciilor invazive. Acest aspect este esenţial pentru instalarea unei
specii într-un nou habitat. Imigranţii trebuie să fie capabili să folosească resursele ecologice locale
şi să formeze populaţii viabile. O specie invazivă dacă nu este capabilă să se reproducă şi dispare
158
după o anumită perioadă, intră în categoria speciilor „rătăcitoare” (situaţie în Marea neagră- cazul
ţestoaselor marine).
5. Criteriul taxonomic. Speciile invazive acvatice pătrunse în apele interioare ale României
şi în Marea Neagră sunt organisme vegetale 8,7% şi 91,3% animale. Dintre animale 37% sunt
vertebrate şi 63% nevertebrate.
Caracteristicile unei specii invazive de succes: trebuie să îndeplinească următoarele
caracteristici:
- să aibă un areal larg
- să fie abundentă în zonele de origine
- să fie o specie vagilă
- să aibe un spectru trofic larg
- să dezvolte strategii de tip r şi k
- să posede variabilitate genetică
- să aibe instinct gregar
- să aibe talia mai mare decât speciile autohtone
- să fie asociat cu omul
- să aibe o mare plasticitate ecologică
Marea parte a speciilor invazive au areale extrem de vaste în prezent, încât pentru unele din
ele este dificil de identificat zona de origine.
De asemenea o mare parte din imigranţii marini de succes sunt forme sesile (Balanus, Lepas,
verruca, Teredo navalis) dar au stadii larvare pelagice care sunt vagile şi permit răspândirea speciei
cu ajutorul curenţilor marini sau în apa de balast.
Nu toate speciile invazive au spectru trofic larg (Beroe), dar este suficient să determine
dezechilibre într-o anumită componentă trofică, de care depinde ulterior celelalte lanţuri trofice.
Capacitatea de a dezvolta strategii de tip r şi k este în strânsă legătură cu reproducerea. Speciile
de tip r- au capacitatea de a produce un număr mare de descendenţi. Iar tipul k se caracterizează
prin creşterea duratei de viaţă.
O mare parte a imigranţilor trăiesc în aglomeraţii (instinct gregar), cazul bivalvelor,
crustaceilor.
Exemplu de mărime a taliei (Mnemiopsis faţă de Pleurobrachia; Mya faţă de Corbula,
Rapana- Chione, Modiolus). Asociaţia cu omul se traduce prin capacitatea speciilor de a
supravieţui în apa de balast sau pe coca navelor.
Plasticitatea ecologică este esenţială şi într-un fel sau altul le înglobează pe celelalte
(capacitatea de a se adapta rapid şi eficient la noile condiţii de mediu).
Mai putem adăuga în această categorie:
159
- speciile prădătoare sunt mai eficiente în calitate de specii invazive (Rapana, Beroe).
- un alt aspect important este lipsa speciilor prădătoare concurente în noul habitat
-s-a observat faptul că majoritatea speciilor vin din zona platformei continentale, iar speciile
de mare adâncime nu sunt „bune specii colonizatoare”: această apreciere este valabilă pentru
bazinul pontic.
Marea Neagră oferă nişe ecologice insuficient exploatate de specii autohtone, fapt pentru care
imigranţii s-au dovedit mult mai competitivi. Un motiv penru care Marea Neagră s-a dovedit
deosebit de sensibilă la pătrunderea de specii invazive, la- constituit fenomenul de eutrofizare.
Eutrofizarea a determinat două aspecte importante:
-
stimularea dezvoltării unor populaţii fito-zooplanctonice, deci creşterea bazei trofice
modificarea condiţiilor de mediu, prin apariţia fenomenelor de anoxie ce au avantajat
unele specii invazive, mai rezistente la lipsa oxigenului în apă.
Specii invazive în mediul terestru
Problematica speciilor invazive în mediul terestru este legată de două aspecte: schimbări
de ordin geoclimatic şi activitatea omului.
Speciile eurasiatice au un potenţial invaziv mai mare faţă de celelalte specii ale globului.
Acest lucru se datorează faptului că Eurasia este un vast continent în care există o serie de structuri
caracteristice (munţi, podişuri înalte, deşerturi) care au funcţionat ca centre de geneză şi ca bariere
de refugiu pentru specii.
Pe de altă parte temperatura între minim şi maxim atinge valori de 20oC. Astfel, s-a
favorizat formarea unor tipuri de specii care au putut popula şi alte teritorii când condiţiile de
mediu le-au permis. Ex: specii indigene de plante ierboase de păşune din America de Sud, Africa
de Sud, Australia, au fost înlocuite cu specii europene similare (Rubus-zmeura, mur, Pinus).
Cele mai mari procente de specii invazive există în zone insulare (ex. în Noua Zeelandă
există 47% specii vegetale introduse). Ecosistemele insulare sunt cele mai fragile din punct de
vedere al biodiversităţii. Flora şi fauna s-a format printr-un proces îndelungat de selecţie şi
aclimatizare. Structura este foarte delicată în faţa unor specii invadatoare, comparativ cu zonele
continentale.
Moduri de invazie ale speciilor de plante terestre
Pot fi citate mai multe căi de pătrundere:
-
introducerea directă şi voluntară de către om
introducerea de către animalele crescute de om
introducerea prin intermediul ambalajelor, prin intermediul solului adus cu speciile de
plante cultivate
160
introducerea unor specii parazite sau buruieni care însoţesc plantele de cultură,
ornamentale.
Speciile de interes economic (specii antropofile): din această categorie fac parte animalele
domestice, printre care cu cel mai mare succes sunt câinii, pisicile şi caii. Oaia domestică îşi are
originea în specii de oi sălbatice de genul muflonului (Ovis musimon), capra domestică are ca
origine capra sălbatică caucaziană (Capra aegagrus), porcul este originar din mistrţi (Sus scrofa).
Dintre speciile de plante cultivate de om cele mai multe îşi au originea în speciile eurasiatice
(cereale, legume-ceapa, morcovul, varza; pomii fructiferi). Însă o dată cu speciile cultivate s-au
răspândit şi buruienile agricole şi specii parazite.
-
Cea mai importantă perioadă de răspândire a speciilor invazive a fost perioada marilor
descoperiri geografice şi a colonizării zonelor tropicale de către europeni. Cele mai afectate regiuni
de pe glob au fost cele colonizate de britanici (Australia, Noua Zeelandă, India), unde dominaţia
colonială îndelungată a produs cele mai drastice modificări.
Dintre familiile de plante, asteraceele şi gramineele apar ca cele mai plastice familii, cu
specii capabile să se adapteze în condiţii variate de mediu. De exemplu, asteraceele au un mare
număr de seminţe prevăzute cu structuri ce le permit transportul la mare distanţă, precum şi o rată
ridicată de germinare- acestea sunt doar câteva dintre atuurile lor în cucerirea de noi teritorii.
Exemple de specii: Senecio vulgaris poate produce până la 60.000 seminţe, iar rata de germinare
este de 80%. Alte specii conţin substanţe toxice, care le îndepărtează competitorii: Bellis perennis
(bănuţei), Taraxacum officinale (păpădia).
Gramineele au alte tipuri de avantaje; inflorescenţele lor sunt compacte, producând seminţe
mici care de asemenea au capacitate mare de a fi transportate de vânt sau animale. Cele mai
competitive specii invazive s-au dovedit a fi gramineele perene, care sunt considerate printre cele
mai periculoase specii invazive: Cynodon dactylon, Sorghum halepense.
Speciile invazive din familia Leguminosae (având ca genuri Acacia, Astragalus, Cassia,
Mimosa-acacia de mătase), apar de regulă în habitate perturbate de activităţile umane. Capacitatea
lor de a fixa azot atmosferic în urma simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium, le permite
dezvoltarea pe soluri degradate unde de regulă nu au concurenţă. O altă caracteristică a lor este
legată de succesul deosebit al polenizării şi coevoluţia cu diferite specii de himenoptere.
Nu întotdeauna este nevoie de un număr mare de specii pentru a provoca schimbări majore
în ecosistemele invadate. Uneori chiar o singură specie poate modifica şi înlocui asociaţiile de
plante autohtone. De exemplu, în zonele litorale ale arhipelagului Bahamas, o specie invadatoare
de arbust a înlocuit practic speciile autohtone, datorită faptului că formează grupări compacte care
umbresc solul şi produs o serie de substanţe fitoncide care nu sunt suportate de plantele din flora
spontană autohtonă.
161
Caracteristici ale speciilor vegetale invazive
1. Strategia de dezvoltare a plantelor. Specialiştii au apreciat că cea mai mare parte a speciilor
invazive, dezvoltă strategii de tip r - caracterizează specii care se impun în ecosisteme prin marea
lor viteză de multiplicare, şi în colonizarea rapidă.
2. Toleranţa la stres. Cele mai multe specii invazive de plante au o rezistenţă crescută în
condiţii nefavorabile de mediu, fapt ce le permite să se stabilească în regiuni cu climat diferit de
cel de origine.
3. Abilitatea competitivă. Multe specii invazive dovedesc capacitatea de a ocupa rapid noi
teritorii prin diferite mecanisme- adaptări ale seminţelor, numărul acestora, capacitatea de a
modifica pH-ul solului, etc.
4. Tendinţa spre un comportament ruderal. Este dovedit că cele mai eficiente din speciile
invazive sunt buruienile ruderale, iar capacitatea lor de a creşte în ecosisteme antropizate le asigură
un secces deosebit în noile habitate.
Intervenţia omului în răspândirea plantelor invazive
Practicarea agriculturii, despăduririle, păşunatul, au creat condiţii favorabile pentru o serie
de specii de plante care şi-au extins treptat arealul, devenind invazive.
În zonele montane, păşunatul a adus modificări profunde în structura covorului vegetal,
prin restrângerea răspândirii unor specii ca jneapănul şi extinderea altora mai puţin hrănitoare
precum gramineele, pe care oile nu le pasc.
Mai mult, obiceiul păstorilor este de a arde pajiştile în anumite perioade ale anului pentru
a produce o creştere a biomasei vegetale în sezonul următor; însă unele specii de plante nu rezistă
efectelor focului, în timp ce altele au capacitatea de a le lua locul. Ca urmare, în locul pajiştilor
naturale dominate de specii autohtone de Aristidia, Stipa, Poa, au apărut pajişti dominate de ierburi
adventive anuale care s-au aclimatizat perfect.
Un alt exemplu al intervenţiei omului, pentru determinarea succesului unei specii într-un
habitat. Eucalyptus mitchelli este un arbust de 3-9 m din estul Australiei, ale cărui populaţii şi-au
mărit densitatea în asociaţii de plante ierboase. Acest eucalipt atinge o vârstă considerabilă de 50100 de ani, este rezistent la păşunat, se reface rapid după incendii, însă exemplarele tinere se
stabilizează greu pe cale naturală. Acestea au o creştere lentă, nu rezistă la incendii şi au o
competitivitate mai slabă comparativ cu ierburile. Însă, în cazul extinderii păşunatului, densitatea
ierburilor scade, acest fapt permiţând exemplarelor tinere de eucalipt să se refacă.
Pădurile din Africa şi Asia de SE sunt cel mai mult afectate de procesul de defrişare şi
replantare cu culturi de cafea, ceai, arbori de cauciuc, palmieri de ulei. În prezent şi în America
Centrală şi de Sud există acelaşi fenomen. Au fost realizate plantaţii de plante de interes alimentar
sau industrial, precum plantaţii de cacao în Africa (originară din America de Sud), cafeaua africană
162
introdusă în Brazilia, vanilia originară din America Centrală, se cultivă pe scară largă în
Madagascar.
Caracteristici ale speciilor de vertebrate invazive
Dintre speciile de vertebrate se pot distinge următoarele categorii:
- specii introduse în mod involuntar sau inconştient- exemplul şobolanilor şi şoarecelui de casă
european.
- specii introduse voluntar în ecosisteme naturale, dar fără nici o apreciere prealabilă a
consecinţelor- cazul păsărilor cântătoare europene.
- specii de vertebrate introduse pentru controlul efectivelor altor specii- cazul mustelidelor
introduse în Noua Zeelandă pentru meţinerea sub control a populaţiilor de iepuri în sec XIX.
- specii introduse de om în mod voluntar, în urma unui studiu aprofundat asupra ecosistemelor
de origine şi a celor unde urmează să fie introduse; - cazul unor peşti recifali tropicali introduşi în
zone afectate de impactul antropic.
În cazul vertebratelor, situaţia este cam aceeaşi; unele specii despre care se credea că se vor
aclimatiza uşor, au şi făcut-o, iar altele chiar au eşuat în mod repetat în încercarea de a popula noi
teritorii.
Coiotul (Canis latrans) şi şacalul (Canis aureus) sunt două specii care nu au fost afectate de
impactul antropic, ducând un mod de viaţă mai solitar. Aceste specii au fost capabile să-şi extindă
arealul în Europa şi America de Nord, în condiţiile dezvoltării agriculturii. În schimb, lupul (Canis
lupus) a fost incapabil să reziste în mediile antropizate. Motivul: modul de viaţă şi de hrănire al
lupilor-haite, aceştia având nevoie de teritorii mari în care să poată vâna.
Carnivorele mustelide introduse în sec XIX în Noua Zeelandă pentru controlul populaţiilor de
iepuri nu au avut acelaşi succes. Trei specii europene au fost intorduse Mustella putorius-dihorul
de casă, Mustella erminea-hermelina şi Mustella nivalis- nevăstuica, dar introducerea lor nu a
reuşit să atingă scopul iniţial, ele afectând extrem de grav fauna de păsări indigene din Noua
Zeelandă. Mustelidele au avut însă un succes în ocuparea noului habitat. Explicaţia stă în faptul că
cele trei specii nu au duşmani naturali, iar hrana este abundentă. Hermelina se hrăneşte în Europa
cu mici rozătoare şi ocazional cu iepuri. În Noua Zeelandă se hrăneşte în principal cu păsări şi apoi
cu iepuri şi rozătoare. Dihorul se hrăneşte preponderent cu iepuri, dar când efectivele acestora au
scăzut (ca urmare a unei campanii susţinute de vânătoare nocturnă), efectivele dihorilor au scăzut
simţitor.
Un alt exemplu interesant este cel al şobolanilor europeni- Rattus rattus (şobolanul negru) şi
indieni Rattus norvegicus (şobolanul cenuşiu), în comparaţie cu Rattus exulans (şobolanul
polinezian-kiore)- ce are răspândire în Indonezia, Vietnam, Thailanda, Filipine. În Noua Zeelandă,
kiore a fost introdus de maori şi a devenit principala specie de mamifer terestru, fiind responsabil
de extincţia unor specii de păsări autohtone, şopârle, alte nevertebrate. Odată cu pătrunderea
şobolanului negru şi cenuşiu (cu europenii), kiore a devenit rar în Noua Zeelandă, rămânând
abundent doar în unele insule unde celelalte două specii nu au ajuns. S-a pus în discuţie care a fost
cauza, deoarece de exemplu talia şobolanului negru este mai mică decât a lui kiore, regimul
alimentar este acelaşi, prolificitatea asemănătoare; de ce totuşi kiore a pierdut competiţia şi de ce
163
nu a reuşit să colonizeze pe glob la fel de eficient ca ceilalţi doi şobolani? Răspunsul ar putea fi
unul neaşteptat- slaba competitivitatea lui kiore în condiţiile mult mai stresante de pe nave.
În cazul păsărilor, una din cele mai răspândite paseriforme de pe glob este în prezent vrabia de
casă europeană Passer domesticus. În SUA, în 50 de ani a reuşit să ajungă de la ţărmurile
Atlanticului la cele ale Pacificului, devenind de asemenea comună în Africa de Sud, America de
Sud , Australia, Noua Zeelandă. În schimb vrabia de câmp Passer montanus nu s-a dovedit la fel
de eficientă ca specie invazivă, motivul fiind regimul alimentar.
Cele două specii de porumbei europeni- Columba livia şi Columba palumbus oferă o imagine
similară cu cea a vrăbiilor. C. livia s-a răspândit în zonele de coastă ale Europei, Africii şi Asiei.
C. palumbus a avut o evoluţie similară, dar s-a răspândit mai adânc în interiorul continentelor;
motivul fiind din nou dieta, a 2-a specie hrănindu-se inclusiv în culturile de cereale, fiind trecută
în lista speciilor dăunătoare.
În natură mărimea populaţiei invadatoare este un factor aleatoriu; de exemplu o specie invazivă
de antilocapră, tharul hymalaian, a reuşit să populeze habitate naturale din estul Africii de sud,
pornind de la o singură pereche iniţială; pe de altă parte cioara de semănătură europeană nu a reuşit
să se stabilizeze în Africa de sud, chiar dacă populaţia introdusă a fost de 200 de exemplare. Acest
lucru ţine de plasticitatea ecologică a speciei în cauză, precum şi de factorii de mediu.
Eşecul încercărilor de aclimatizare al unor specii, ar putea fi pus pe seama alterării stării
fiziologice a exemplarelor în timpul transportului.
Trăsăturile care influenţează o specie invazivă să reuşească să populeze noi teritorii:
Aceste trăsături pot fi legate de specia invazivă sau de factorii de mediu.
Trăsături ale speciei invazive:
- numărul de exemplare care realizează invazia
- raportul între cele două sexe în populaţia invazivă
- statutul fiziologic al exemplarelor populaţiilor invazive
Influenţa factorilor de mediu:
- anotimpul în care se realizează invazia
- climatul regiunii
- mărimea şi structura populaţiei folosite ca hrană de specia invazivă
- mărimea şi structura populaţiei de competitori ai speciei invazive
- mărimea şi structura populaţiei de prădători ai speciei invazive
- mărimea şi structura populaţiei de patogeni.
Tendinţa actuală a biosferei este spre o simplificare în urma impactului antropic. Suprafeţe
mari de teren au fost transformate în ecosisteme antropizate. Rolul speciilor invazive în astfel de
164
ecosisteme este adesea util. Multe specii invazive sunt în prezent singurele capabile să populeze
ecosistemele puternic afectate de om, iar în condiţiile creşterii continue a populaţiei umane, acest
aspect ar putea reprezenta o alternativă pentru păstrarea unei valori ridicate a biodiversităţii.
Situația în Europa
Prin Strategia privind biodiversitatea pentru 2020, Uniunea s-a angajat să stopeze declinul
biodiversității până în 2020, în conformitate cu angajamentele internaționale adoptate de părțile
semnatare ale Convenției privind Diversitatea Biologică - Nagoya, Japonia, 2010. Întradevăr,
problema privind SAI (Speciile alogene invasive) nu se limitează la Europa, ci se manifestă la
nivel mondial. Conform Strategiei Europene pentru Biodiversitate, se prevede ca până în 2020 să
fie identificate și prioritizate speciile invazive și căile lor de răspândire și să se prevină introducerea
de noi specii invazive. În Strategia Naţională şi Planul de Acţiune pentru Conservarea
Biodiversităţii 2010 – 2020 se afirmă faptul că la nivel naţional nu există o evidenţă clară a
numărului de specii alogene, invazive, singura centralizare a datelor şi informaţiilor legate de
acestea realizându-se în baza de date europeană DAISIE, de către cercetători, în mod benevol.
Invaziile biologice nu sunt distribuite uniform în toată Europa. Constrângerile
biogeografice, de mediu și socio-economice produc un model structurat geografic care ar trebui să
se reflecte în răspunsurile politice adecvate. De ex, unele regiuni sau insule europene (inclusiv
regiunile ultraperiferice (Azore, Insulele Canare) sunt bine cunoscute de sp invazive și merită cea
mai mare atenție privind managementul lor. Pentru a oferi o imagine a acestor puncte fierbinți de
invazie în Europa, aveți harta care arată numărul primelor apariții artropodelor invazive per țară.
Fig.1. Numărul primelor înregistrări ale speciilor de artropode străine per țară, pentru Europa
(2015)
165
Dificultățile generale și specifice legate de SI (specii invazive)
Analiza riscului de invazie, este adesea aplicată pentru a evalua probabilitatea ca o specie
asociată cu o anumită marfă, să se stabilească în regiunea importatoare (de exemplu, dăunători
fitosanitari). În aceste condiții, cunoașterea tendințelor spațiale și temporale în transportul mărfii,
poate oferi date utile pentru probabilitatea stabilirii dăunătorilor. Buștenii bruți sunt unul dintre
cele mai importante produse forestiere internaționale și totodată o sursă majoră de specii nonnative, în special insecte și agenți patogeni.
Astfel, lemnul netratat este adesea depozitat pentru perioade lungi de timp, fie la punctul
de import, fie după transportul la gatere, înainte de prelucrare. Perioada depozitării oferă
posibilități ample pentru creșterea și dispersarea populațiilor de dăunători, în timp ce deplasarea
cherestelei la gaterele de prelucrare, expune o serie de habitate la o posibilă colonizare. Folosind
acest cadru simplu de invazie, unii autori au dezvoltat un model cu 3 componente, care descrie
dinamica populației locale de dăunători la locul de depozitare (o funcție a parametrilor demografici
și a volumelor importate de lemn), probabilitatea de evadare și probabilitatea colonizării
habitatului adecvat (o funcție a distanței și capacității de dispersie).
Aceștia și-au parametrizat modelul folosind date pentru gândacul european de molid și au
evaluat utilitatea diferitelor măsuri în reducerea probabilității răspândirii dăunătorilor. Aceste
măsuri au inclus: (i) importul mai mic de lemn, pentru a reduce numărul de dăunători introduși;
(ii) prelucrarea mai repidă a lemnului, pentru a lăsa mai puțin timp dezvoltării dăunătorilor; (iii)
irigarea cherestelei, pentru a reduce supraviețuirea dăunătorilor din lemnul depozitat; (iv)
depozitarea cherestelei într-o clădire închisă, astfel încât să scape mai puțini indivizi dăunători; și
(vii) depozitarea cherestelei departe de păduri, reducând probabilitatea ca dăunătorii să colonizeze
un habitat adecvat. Simulările au fost deosebit de sensibile la ipotezele privind dispersia
dăunătorilor și eficacitatea tratamentului lemnului. Astfel, o concluzie ar fi că, gestionarea
volumului de marfă și a calendarul importului de lemn, a avut cel mai mic efect asupra dinamicii
dăunătorilor. Succesul tratamentelor a depins de eficacitatea lor și dovezile indică faptul că nici
irigarea, nici decojirea nu sunt pe deplin reușite în eliminarea riscului de invazie. Pe de altă parte,
depozitarea într-un depozit, reduce considerabil riscurile de introducere. Cu toate acestea, creșterea
distanței dintre locul de stocare și habitatul forestier. a avut cel mai consecvent impact asupra
reducerii riscurilor. Astfel de date, dacă sunt integrate cu datele privind caracterul climatic și
dispersia, ar putea fi utilizate pentru a genera hărți ale punctelor fierbinți de risc, asociate cu
anumite locuri de stocare sau procesare.
În privința alegerii indicelui de SI, se iau în calcul căile specifice de pătrundere ale SI,
coroborat cu scăderea ulterioară a numărului de SI în regiune.
În România, conform datelor înregistrate benevol de către numeroşi experţi în cadrul
aplicaţiei DAISIE şi a informaţiilor raportate de unele agenţii locale de protecţia mediului regăsim
cu aproximaţie un număr total de 977 de specii alogene din care 70 specii acvatice, 1 specie marină,
267 nevertebrate terestre, 47 fungi, vertebrate terestre 288, plante terestre 304.
166
Lista celor mai dăunătoare specii alogene invazive care ameninţă biodiversitatea în România
face o distincţie a celor mai nocive specii alogene invazive din ţară, pe ecosisteme şi grupe taxonomice,
cu privire la impactul acestora asupra biodiversităţii naţionale şi la schimbarea abundenţei sau
răspândirii. Lista celor mai dăunătoare specii alogene invazive care ameninţă biodiversitatea în
România conform proiectului DAISIE – sursa DAISIE.
Fig. Lista celor mai dăunătoare specii alogene invazive din România – sursa DAISIE
Fig. Evoluţia speciilor alogene din România – sursa DAISIE
167
În conformitate cu datele transmise de unele dintre Agenţiile de Protecţia Mediului s-a stabilit
un număr aproximativ de 253 specii invazive (specii acvatice 45 fungi 3, plante acvatice 18,
nevertebrate 5, reptile 1, insecte 26, virusuri 2, plante terestre 304).
Datorită abandonării terenurilor, care nu mai sunt lucrate de către localnici, mii de hectare sunt
invadate de specii străine. Degradarea habitatelor naturale şi abandonarea câmpurilor şi pajiştilor
favorizează instalarea speciilor invazive care beneficiază de competiţia redusă care urmează degradării
habitatului. Dintre măsurile de combatere ale speciilor invazive de plante, cele mai folosite sunt
cosirile repetate, înainte de fructificare, dezrădăcinările sau chiar utilizarea ierbicidelor.
168
În județul Constanța s-au identificat următoarele grupe de organisme alohtone și invazive:
● Specii acvatice marine și dulcicole:
- alge - 6 specii;
- nevertebrate – 44specii;
- pești - 38 specii;
- reptile - 2 specii;
- mamifere - 2 specii;
● Specii terestre:
- nevertebrate - 2 specii
- plante superioare -140 specii
Se propun 3 tipuri de intervenție:
-prevenire: România va trebuie să organizeze controale pentru a preveni introducerea
intenționată a unor specii care prezintă motive de îngrijorare. Trebuie precizat însă ca numeroase
specii ajung în Uniunea Europeană în mod neintenționat, sub forma de contaminanți în produse
sau de „pasageri clandestini” în containere. Va trebui ca țara noastră să întreprindă acțiuni de
identificare a acestor căi de introducere și să adopte măsuri corective;
-avertizare timpurie și reacție rapidă: în momentul în care se depistează o specie care
prezintă motive de îngrijorare la nivelul României și care s-a naturalizat deja, conform
http://easin.jrc.ec.europa.eu/ țara noastră va trebui să propună şi să ia măsuri imediate pentru
eradicarea speciei respective;
-gestionarea speciilor alogene invazive care prezintă motive de îngrijorare: în cazul unei
largi răspândiri a unor specii care prezintă motive de îngrijorare la nivelul țării, va trebui ca
România să introducă măsuri de reducere la minimum a prejudiciilor cauzate de speciile
respective.
Concluzii referitoare la impactul speciilor invazive asupra ecosistemelor naturale:
- eliminarea speciilor rare ori ameninţate din flora autohtonă de către speciile de plante invazive,
169
- competiţia speciilor invazive cu vegetaţia nativă pentru spaţiu, lumină, apă şi nutrienți,
- alterarea ciclurilor naturale ale nutrienţilor şi apei în ecosistemele invadate;
- afectarea fungilor micorizanţi, cu efecte directe asupra scăderii vitalităţii multora dintre speciile
micorizante;
- schimbarea chimismului solurilor (eliminarea substanţelor alelopatice etc.), cu efect de
modificare a structurii comunităţilor vegetale;
- reducerea surselor de hrană pentru fauna autohtonă;
- modificări în succesiunea fitocenozelor, lanţurilor trofice etc.;
- creşterea incidenţei unor agenţi patogeni şi apariţia unor boli exotice.
În concluzie, situaţia actuală în România poate fi caracterizată prin:
- un grad redus de conştientizare al opiniei publice şi în consecinţă o opoziţie a societăţii
civile la intervenţiile administraţiei guvernamentale;
- grad extrem de redus de accesibilitate a informaţiilor ştiinţifice, mai ales în legătură cu
identificarea speciilor, analiza de risc, etc;
- absenţa unei abordări prioritare a acţiunilor privind controlul speciilor invazive;
- introducere nestânjenită a speciilor invazive – adesea pe calea poştei – ca şi măsuri
inadecvate de inspecţie şi carantină;
- capacitate de monitorizare inadecvată;
- lipsa unor măsuri de urgenţă efective;
- slabă coordonare între agenţiile guvernamentale, autorităţile locale şi comunităţile locale.
Reglementări internaţionale în cazul pătrunderii de specii invazive
Comerțul internațional crește bunăstarea umană, dar conduce și la introducerea și stabilirea
de specii invazive non-native, cum ar fi bolile umane și ale animalelor, dăunătorii și bolile
culturilor și speciile care cauzează daune mediului.
Natura tot mai globală a comerțului, înseamnă că eforturile pentru a preveni răspândirea
speciilor invazive ar trebui să fie coordonate la nivel internațional. În acest scop, există deja
programe internaționale relativ avansate pentru identificarea și gestionarea răspândirii bolilor
umane, iar cele 178 de națiuni membre ale Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor
(OIE-World Organisation for Animal Health) au fost de acord să raporteze focarele de boli ale
animalelor, către o bază de date centrală. Aceste programe permit națiunilor să urmărească
amenințările speciilor invazive și să folosească informațiile partajate pentru a impune restricții de
170
import. Speciile despre care se știe că sunt dăunători ai culturilor, sunt adesea în centrul inspecțiilor
de carantină la granițele naționale, dar acestea variază în funcție de țară și există puține coerențe
internaționale. Există puține acorduri internaționale pentru a controla răspândirea acestor specii
iar, la scară internațională, sunt tranzacționate mult mai puține inspecții și mai puține eforturi
pentru a preveni răspândirea acestora. În continuare se abordează potențialul de gestionare mai
înțeleaptă a acestor specii.
Dacă o țară cheltuiește resurse pentru a asigura o industrie horticolă fără boli, toate națiunile
către care exportă beneficiază de o probabilitate redusă ca acestea să fie invadate. Deoarece riscul
de invazie la care este expusă o țară depinde de acțiunile vecinilor și partenerilor comerciali,
aceasta înseamnă că țările se confruntă cu riscuri mai mari decât ar fi dacă ar exista o cooperare
mai mare.
Eforturile naționale de gestionare a răspândirii speciilor
În temeiul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) și a acordurilor sale constitutive, în
special Acordul general privind tarifele și comerțul (GATT) și Acordul privind aplicarea măsurilor
sanitare și fitosanitare (SPS), țările au dreptul să întreprindă acțiuni individuale în limitarea
comerțului, dacă aceste acțiuni sunt necesare pentru a proteja siguranța alimentelor și sănătatea
animalelor / plantelor. Spre deosebire de cele care se ocupă de bolile umane, aceste acorduri
autorizează doar defensiva națională.
Adică, națiunile individuale au responsabilitatea directă de a gestiona riscurile pe care le
prezintă numeroși vectori de introducere a speciilor non-native (tabel 1).
Tabel 1. O selecție de vectori de transport și subvectori care mută invadatorii din mediul lor
în afara arealului lor
171
Speciile introduse intenționat, inclusiv animale de companie, culturi și plante de grădină
(table 1), oferă multe beneficii economice și sociale. De asemenea, devin adesea invadatori ai
mediului sau acționează ca vectori ai mediului.
Invadatorii de mediu sunt o externalitate a comerțului global, ale cărui reguli sunt în mare
parte guvernate de OMC (Organizației Mondiale a Comerțului) și de numărul tot mai mare de
acorduri comerciale regionale (ACR). Un obiectiv major al fiecăruia dintre aceste acorduri este de
a elimina barierele din calea comerțului liber, dar pe măsură ce țările devin tot mai deschise la
importuri, ele cresc și riscul de sosire a unor noi specii invazive.
Națiunile pot atenua acest risc prin inspectarea și interceptarea produselor sau vectorilor
considerați susceptibili de a introduce noi specii invazive. Acest lucru poate duce totuși la litigii
comerciale, deoarece orice acțiune care impune tarife explicite sau implicite asupra importurilor
poate fi privită ca o formă de protecționism și, prin urmare, poate încălca termenii GATT (Acordul
general privind tarifele și comerțul) ca instrument legal al OMC.
Părțile semnatare Convenției Biodiversității CBD sunt angajate să „prevină introducerea,
controlul sau eradicarea acelor specii invazive care amenință ecosistemele, habitatele sau speciile.
172
Organismele de stabilire a standardelor pentru acordul SPS - Convenția internațională pentru
protecția plantelor (IPPC), OIE și Codex Alimentarius - cooperează la stabilirea standardelor
sanitare și fitosanitare și a cerințelor de raportare pentru țările membre. Acest lucru a condus la
armonizarea regulilor privind clasele de mărfuri tranzacționate care implică produse cunoscute.
Programele internaționale îmbunătățite pentru a preveni răspândirea invadatorilor de mediu
s-ar putea baza pe succesul obținut în controlul răspândirii bolilor omului. Reglementările
internaționale în domeniul sănătății (RSI) din 2005, administrate de Organizația Mondială a
Sănătății (OMS), impun acțiuni internaționale de cooperare pentru a aborda riscurile pentru
sănătatea umană pe care le prezintă bolile legate de comerț și călătorii. Un principiu central al RSI,
este acela că țările membre sunt obligate să notifice OMS orice eveniment care ar putea avea
implicații asupra sănătății internaționale.
Cerințele de raportare ale IPPC (Convenția internațională de protecție a plantelor) și OIE
(Organizației Mondială pentru protecția Animalelor) oferă date valoroase cu privire la focarele de
dăunători și boli ale plantelor și animalelor. În plus, mai multe baze de date colectează deja date
despre gama, ecologia și riscurile speciilor invazive, dar toate acestea sunt fie limitate din punct
de vedere geografic, fie nu oferă analize de risc explicite (de exemplu, Livrarea inventarelor de
specii invazive străine pentru Europa, Baza de date de specii invazive globale).
Un sistem global de monitorizare și evaluare ar putea asigura că dispozițiile acordului au
fost utilizate într-un mod sistematic. Acesta ar fi în esență un depozit global de informații despre
locul unde sunt stabiliți invadatorii, combinat cu evaluări ale riscurilor pentru amenințarea pe care
o reprezintă pentru diferite regiuni globale.
Cu toate acestea, informațiile din aceste baze de date ar putea sprijini eforturile instituțiilor
existente care au funcții de monitorizare internațională. Potential relevante sunt 3 instituții: (1)
Grupul pentru observații ale Pământului și rețeaua sa de observare a biodiversității, (2) Sistemul
mondial de observare a oceanelor și (3) Platforma interguvernamentală științifică și politică, recent
autorizată privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice. Deși nu se încadrează în prezent în
mandatul lor, una sau mai multe dintre aceste instituții ar putea lua rolul de a monitoriza gama
speciilor invazive și de a evalua riscurile pe care le prezintă în diferite regiuni ale lumii. Acest
lucru ar sprijini acțiunile legate de comerț în temeiul acordului SPS (Aplicarea măsurilor sanitare
și fitosanitare) menite să limiteze răspândirea în continuare a speciilor cu risc ridicat.
Un program de control al SI bine gestionat ar trebui să aibă un plan bine definit, care să
includă:
➤ Pregătire temeinică folosind baze de date și alte informații disponibile. ➤ Implicarea
părților interesate. ➤ O cronologie și repere adecvate. ➤ Un buget adecvat de bani și timp ➤ Fiți
173
conștienți cu privire la necesitatea unui angajament prelungit pentru gestionarea multor invazii pe
termen lung. ➤ Monitorizare regulată pentru a vedea dacă sunt atinse etapele. ➤ Asigurați-vă că
datele de monitorizare sunt analizate rapid pentru a permite o gestionare / planificare adaptive,
dacă măsurile de control nu funcționează. ➤ Puneți datele la dispoziția altor țări și regiuni cu
probleme similare. Se poate face o distincție între programele bazate pe controlul habitatului și
cele bazate de specii. Identificarea programului potrivit pentru situația confruntată poate ajuta la
concentrarea asupra obiectivelor reale.
În cadrul comitetelor de mediu ale multor ACR (acorduri comerciale regionale), există
posibilități de comunicare a riscurilor asociate cu speciile invazive.
Deși aceste abordări nu vor atinge beneficiile care ar putea rezulta dintr-o adevărată
coordonare internațională, ele ar oferi o protecție suplimentară împotriva invadatorilor și ar reduce
impactul general al acestei categorii de specii invazive.
174
CURS 8
Guvernarea zonelor protejate
Cea de-a 9-a și a 10-a conferință a părților la Convenția privind diversitatea biologică (CBD),
în 2008 și 2010, au oferit ocazii pentru analize aprofundate ale programului de lucru privind zonele
protejate. Deși s-a observat un bun progres în ceea ce privește mai multe ținte și componente ale
programului, progresele înregistrate privind guvernanța, participarea, capitalul propriu și
partajarea beneficiilor, au părut să rămână în urmă. Prin urmare, COP 9 și COP 10 au invitat părțile
să îmbunătățească punerea în aplicare, inclusiv prin:
îmbunătățirea, diversificarea și consolidarea tipurilor de guvernanță a ariilor protejate;
efectuarea de evaluări ale guvernării ariilor protejate;
desfășurarea de activități de consolidare a capacităților pentru instituțiile ariilor protejate
și părțile interesate relevante cu privire la implementarea proiectului, în special cu privire la
aspectele de guvernanță ale ariilor protejate;
accelerarea înființării de comitete consultative multisectoriale pentru a sprijini punerea în
aplicare a Programului de lucru pe ariile protejate (PoWPA);
adoptarea unui cadru de raportare privind implementarea la nivel național a PoWPA care
include mai multe întrebări specifice cu privire la subiectul guvernanței ariilor protejate.
Oriunde se iau decizii și se exercită puterea și autoritatea, există o formă de „guvernare”.
Acest lucru este valabil pentru gestionarea resurselor naturale în general, și pentru ariile protejate
în special. Puterea și capacitatea de a lua decizii au o influență majoră asupra atingerii obiectivelor
ariei protejate, împărțirii responsabilităților, drepturilor, costurilor și beneficiilor, precum și
generarea și menținerea sprijinului - fie el financiar, politic sau de la comunitățile din și în jurul
ariilor protejate în cauză. Procesul de înțelegere și, acolo unde este necesar, de îmbunătățire a
guvernanței este ca inima conservării eficiente.
Scopul central al Programului de lucru al CBD asupra zonelor protejate (PoWPA) este de a
construi „o rețea globală de sisteme de arii protejate naționale și regionale reprezentative și
gestionate eficient”. Adoptarea PoWPA în 2004 a reprezentat un pas istoric în abordarea provocării
etice și practice a actualului declin global rapid al biodiversității.
Cu toate acestea, în ciuda concentrării sale principale pe biodiversitate, programul merge
mai departe decât inițiativele anterioare de conservare globală, aducând guvernanța în centrul
planificării și implementării. În decizia lor de a stabili PoWPA (Programul de lucru al CBD),
părțile CDB au făcut trimitere explicită la „guvernarea deficitară”, ca unul dintre obstacolele în
atingerea obiectivelor ariilor protejate. De-a lungul PoWPA, au subliniat o serie de concepte
legate de guvernarea ariilor protejate. Acestea sunt:
175
➢ PARTICIPARE: asigurarea participării depline și efective a deținătorilor de drepturi
și a părților interesate relevante, inclusiv a popoarelor indigene, a comunităților
locale și a actorilor cu drepturi de gen și de echitate socială, la: revizuiri naționale ale
formelor adecvate de conservare; planificarea și luarea deciziilor pe situri;
dezvoltarea politicilor naționale; și identificarea cunoștințelor, resurselor și
instituțiilor relevante.
➢ INOVAȚIE: deschiderea drumului către noi tipuri de guvernanță pentru ariile
protejate care să fie recunoscute legal, gestionate eficient și promovate prin
mecanisme politice, financiare, instituționale și comunitare.
➢ RESPECT: asigurarea atenției și respectului pentru drepturi, nevoile de trai și
capacitățile de conservare ale persoanelor care trăiesc în și în jurul ariilor protejate,
precum și cunoștințele și practicile tradiționale ale popoarelor indigene și ale
comunităților locale în special.
➢ ÎMPĂRȚIREA BENEFICIULUI: asigurarea existenței unor mecanisme pentru a
evalua costurile economice și socio-culturale, beneficiile și impacturile care decurg
din înființarea și gestionarea ariilor protejate, pentru a le împărți în mod echitabil.
Beneficiile includ cele legate de accesul la resursele genetice, în special pentru
comunitățile indigene și locale, compensând costurile acolo unde este cazul.
➢ CONSINȚĂMÂNT
GRATUIT-PREALABIL
ȘI
INFORMAT:
necesită
consimțământ înainte de a reloca comunitățile indigene sau de a le schimba accesul
la resursele naturale, ca o consecință a înființării sau gestionării ariilor protejate,
conform legislației naționale și obligațiilor internaționale aplicabile.
➢ PRINCIPII DE GUVERNANȚĂ: respectarea principiilor generale de „bună
guvernare” în toate procesele decizionale privind ariile protejate, inclusiv:
respectarea statului de drept; acces la informații; responsabilitate în luarea deciziilor;
și existența instituțiilor și procedurilor pentru soluționarea echitabilă a litigiilor.
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN) definește o zonă protejată ca
fiind:„... spațiu geografic clar definit, recunoscut, dedicat și gestionat, prin mijloace legale sau prin
alte mijloace eficiente, pentru a realiza conservarea pe termen lung a naturii cu serviciile
ecosistemice asociate și valorile culturale”.
176
Pentru a „despacheta” această definiție, Tabelul 1 analizează pe rând fiecare cuvânt sau
expresie, iar ultimele două coloane privesc în mod specific problemele de guvernanță, punând
întrebări și oferind exemple care vor fi articulate și explicate în acest volum.
Tabel 1. Despachetarea definiției ariei protejate pentru a înțelege dimensiunile sale de guvernanță
Termeni
Ce înseamnă?
Probleme
de Exemple
guvernanță
Spațiu
„Spațiul” include uscatul, apele Cine definește spațiul La fel ca pentru multe
geografic
interioare, zonele marine și de geografic
care teritorii
indigene
clar definit coastă sau o combinație a două urmează
să
fie conservate
din
sau mai multe dintre acestea. „protejat”?
întreaga
lume,
De asemenea, are 3 dimensiuni Cine urmărește și parcurile tribale Tlaîn care se pot aplica reguli delimitează granițele? o-qui-aht
din
specifice de conservare, de ex. Cine poate modifica Columbia Britanică
ca atunci când spațiul aerian de asta și cum?
sunt unități gestionate
deasupra unei zone protejate
pe
baza
este protejat de aeronavele cu
geomorfologiei și a
zbor redus sau în zonele marine
istoriei pe termen
protejate atunci când o anumită
lung a relațiilor dintre
adâncime a apei este protejată
comunitățile în cauză
sau fundul mării este protejat,
și/cu resurse naturale,
dar apa de deasupra nu este:
cum ar fi bazinele de
dimpotrivă, zonele subterane,
apă
definite
de
uneori, nu sunt protejate de
Strămoși și adaptate
minerit).
situației de astăzi.
„Definit clar” implică o zonă
Insula Meares, parte a
definită spațial, cu frontiere
teritoriului tradițional
agreate și delimitate. Aceste
Tla-o-qui-aht, a fost
granițe pot fi definite prin
oficial declarată Parc
trăsături
fizice
care
se
Tribal în 1984, printrdeplasează în timp (de
o declarație a șefilor
exemplu, malurile râurilor) sau
ereditari Hawiih. În
prin decizii negociate variate
2007, primele națiuni
cu privire la acțiunile de
Tla-o-qui-aht au făcut
gestionare (de exemplu, zone
încă
câțiva
pași
interzise
convenite
și
pentru a oficializa
delimitate fizic).
mai multe bazine
hidrografice
ca
parcuri tribale cu
sprijinul
Parks
Canada.
Recunoscut Protecția poate include o serie Cum este recunoscută Parcul
Național
de tipuri de guvernanță zona protejată? De Keoladeo a fost inițial
declarate de oameni, precum și cine?
înființat ca rezervație
cele identificate de stat. Cu (luați în considerare de vânătoare de rațe
toate acestea, toate aceste situri modalitățile
de pentru
maharajele
177
Dedicat
ar trebui recunoscute într-un fel
(de exemplu, prin listarea în
baza de date mondială a ariilor
protejate - WDPA).
recunoaștere
informale și formale
și diferite niveluri de
recunoaștere,
inclusiv: de societate
în general; de către
autoritățile
locale
obișnuite și / sau
legale;
de
către
autoritățile naționale;
de către organisme
guvernamentale din
mai multe țări;etc.
Implică
un
angajament
obligatoriu specific pentru
conservare pe termen lung,
prin:
● Convenții și acorduri
internaționale
● Drept național, provincial și
local
● Drept cutumiar
● Convențiile ONG-urilor
● Trusturi private și politici ale
companiei
● Scheme de certificare.
Cine
„dedică”
pământul și resursele
conservării? Cum?
Prin mijloace legale?
Prin legi și reguli
obișnuite?
Decizia este impusă
de lege? Este act
voluntar?
locale și este acum
recunoscut
de
guvernul indian ca
parc național și de
UNESCO ca sit al
patrimoniului
mondial.
Zona
indigenă
protejată
Anindilyakwa (IPA)
a fost auto-declarată
de
comunitățile
aborigene
din
peninsula
Groote
Eylandt, una dintre
multele IPA autodeclarate recunoscute
de
guvernul
australian.
În Argentina, mai
mulți proprietari de
terenuri de la granița
cu Parcul Național El
Rey au participat la
dezvoltarea planului
de gestionare a ariei
protejate de guvern,
care este destul de
mică (55.000 ha), dar
foarte
importantă
pentru
protecția
apelor de susținere, a
tapirilor și a altor
mamifere
și
diversitate de păsări
în coridorul ChacoYungas. Întrucât nu
există o zonă tampon
oficială, proprietarii
de terenuri care se
învecinează cu El Rey
s-au grupat și au fost
de acord în mod
voluntar să dedice o
mare
parte
din
terenurile
lor
178
Administrat Își asumă câțiva pași activi
pentru conservarea valorilor
naturale (și, eventual, altele)
pentru care a fost stabilită zona
protejată;
rețineți
că
„gestionat” poate include o
decizie de a lăsa zona neatinsă
dacă aceasta este cea mai bună
strategie de conservare.
Cine elaborează și
aprobă un plan de
management?
Cine
numește
managerii,
le
definește mandatul și
sfera de luare a
deciziilor?
Înseamnă că ariile protejate
trebuie fie gazetate adică să fie
recunoscute în conformitate cu
legislația civilă legală, fie
recunoscute printr-o convenție
sau acord internațional, fie
gestionate prin alte mijloace
eficiente; sau non-gazetate,
cum ar fi prin intermediul
regulilor
tradiționale
recunoscute, în baza cărora
comunitățile au conservat
zonele în conformitate cu
politicile
organizațiilor
neguvernamentale consacrate.
Autoritatea,
responsabilitatea și
responsabilitatea
privind domeniul sunt
codificate
în
legislație?
Sunt
reglementate
prin procese, instituții
și mijloace obișnuite?
Cum
se
aplică
regulile?
Legale sau
alte
mijloace
eficiente
obiectivelor
de
conservare.
În Belize, guvernul
atribuie
responsabilități
de
gestionare a ariilor
protejate
organizațiilor
comunitare și / sau
ONG-urilor, precum
Belize
Audubon
Society, care se ocupă
de Parcul Național
Guanacaste.
În Parcul Național
Arhipelag,
în
Finlanda,
fermierii
tradiționali
sunt
chemați de agenția
națională
de
guvernare pentru a
ajuta la menținerea
speciilor de floră
asociate pajiștilor.
Kawawana - o zonă
conservată
comunitară
din
Casamance (Senegal)
- a fost declarată și
conservată voluntar
de către localnici –
ex, bărbați care au
efectuat operațiuni de
supraveghere.
Consiliul
regional,
guvernatorul
și
autoritățile naționale
în
domeniul
pescuitului
și-au
adăugat
ulterior
sprijinul,
iar
organizația
comunitară care a
creat Kawawana, are
acum puterea de a
aplica
regulile
179
Termen
lung
Zonele protejate ar trebui să fie
gestionate în perpetuitate și nu
ca strategie de gestionare pe
termen scurt sau temporar.
Conservare
În contextul acestei definiții, Cine decide ce ar
conservarea se referă la trebui conservat în
menținerea
in
situ
a primul rând și cum?
ecosistemelor și a habitatelor
naturale și semi-naturale și a
populațiilor viabile de specii
din mediul lor natural și, în
cazul speciilor domesticite sau
cultivate, în zonele în care s-au
dezvoltat proprietățile lor
distinctive.
Natura
În acest context, natura se A cui definiție a
referă
întotdeauna
la „naturii” se aplică?
biodiversitate, la nivel genetic,
de specii și ecosistem, și
deseori se referă și la
geodiversitate, formă de relief
și valori naturale mai largi.
Cine a dezvoltat
viziunea despre cum
ar trebui să fie zona
protejată „pe termen
lung”?
Ce înseamnă de fapt
„pe termen lung”?
Ce garanții există că
zona protejată va
exista de fapt pe
termen lung? Cine va
răspunde pentru asta?
naționale și locale de
pescuit și de a
sechestra
echipamentul
pescarilor
care
încalcă astfel de
reguli.
Țările diferă prin
modalitățile lor de
abordare a acestei
probleme.
Columbia a introdus
„perpetuitatea”
parcurilor naționale
în Constituția sa.
În Elveția, cantonele
votează la fiecare 25
de ani dacă rămân în
unele dintre peisajele
protejate ale țării.
Parcul
Natural
Somiedo din Spania
se concentrează pe
menținerea
unor
populații viabile de
urși și cocoși, dar și
pe obiectivele mai
largi de conservare a
întregului ecosistem
funcțional. Planurile
de management au
fost elaborate în
strânsă cooperare cu
oamenii
din
comunitate, în special
în ceea ce privește
agricultura
și
ecoturismul.
În timp ce există
multe
interpretări
diferite ale naturii,
biodiversitatea
și
percepțiile spirituale
coincid adesea. De
exemplu, începând cu
2012,
majoritatea
180
Servicii
Însemnătatea de aici nu
ecosistemice interferează
cu
scopul
asociate
conservării naturii. Acestea pot
include
servicii
de
aprovizionare, cum ar fi
alimente și apă; servicii de
reglementare, cum ar fi
reglementarea inundațiilor, a
secetei, a degradării terenurilor
și a bolilor; sprijinirea
serviciilor precum formarea
solului și ciclul nutrienților; și
servicii
culturale
precum
recreere, spiritualitate, religie
și alte beneficii nemateriale.
Cine beneficiază de
astfel de „servicii”?
Cine poartă sarcina
menținerii acestora,
inclusiv costurile de
oportunitate aferente?
Valori
culturale
A cui cultură?
Cine beneficiază de
„valorile culturale”
conservate?
Cum se iau deciziile
de conservare sau
promovare a anumitor
valori culturale în loc
de altele?
Include
cele
care
nu
interferează
cu
rezultatul
conservării (toate valorile
culturale dintr-o zonă protejată
ar trebui să îndeplinească acest
criteriu), inclusiv (în special):
cele care contribuie la
rezultatele conservării (de
exemplu, practicile tradiționale
de gestionare pe care speciile
cheie au devenit dependente);
zonelor cheie de
biodiversitate
din
Filipine se suprapun
cu
zonele
cu
semnificație
spirituală
pentru
popoarele
sale
indigene.
Aproximativ 80% din
populația rezidentă
din Quito (Ecuador)
are apă potabilă din
două arii protejate:
rezervațiile Antisana
și
Cayambe-Coca.
Compania de apă
plătește comunitățile
locale
pentru
a
menține
intacte
bazinele
de
apă
împădurite.
Parcul
Național
Sundarbans
din
Bangladesh
(categoria IV) ajută la
protejarea
coastei
împotriva
inundațiilor, dar cine
suportă costurile de
oportunitate de a nu
utiliza
resursele
parcului?
Cine
primește beneficiile
conservării
animalelor cu Parcul?
În Parcul Național
Jiuzhaigou (China),
cei trei milioane de
vizitatori
/
an
apreciază
„cultura
locală” a locuitorilor
originari ai văii, al
căror sistem de trai sa schimbat drastic în
ultimele decenii.
181
și cele care sunt ele însele
amenințate.
În timp ce activitățile
tradiționale (de ex.
pășunat) au fost
interzise în interiorul
parcului, activitățile
noi și profitabile (de
ex,
fotografierea
turiștilor cu costum
tradițional) au apărut
din nou. A cui cultură
este susținută?
Categoriile de gestionare a ariilor protejate UICN
Deoarece ariile protejate sunt înființate din mai multe motive, UICN identifică șase categorii
de arii protejate pe baza principalelor lor obiective de gestionare, iar PoWPA invită părțile la CBD
să aplice aceste categorii sistemelor lor de arii protejate. Categoriile sunt utile ca standard global
pentru definirea, înregistrarea și comunicarea despre ariile protejate și stau la baza listării în Lista
ONU a ariilor protejate și în baza de date mondială privind ariile protejate menținută de UICN și
Centrul de monitorizare a conservării mondiale a UNEP (UNEP) -WCMC.
•
Tabel 2. Categorii UICN de arii protejate
Categoria ariei protejate
Obiective de management
Ia - Rezervație naturală strictă Zonele strict protejate sunt puse deoparte pentru conservarea
biodiversității și, eventual, a caracteristicilor geologice /
geomorfologice, unde vizita, utilizarea și impactul uman sunt
strict controlate și limitate pentru a asigura protecția valorilor
de conservare. Ele servesc drept domenii de referință
indispensabile pentru cercetare științifică și monitorizare.
Ib - Zonele sălbatice
Zonele mari nemodificate sau ușor modificate, care își
păstrează caracterul și influența naturală, fără locuințe umane
permanente sau semnificative, care sunt protejate și gestionate
astfel încât să își păstreze starea naturală.
II - Parcul Național (protecția Zonele naturale mari sau apropiate sunt puse deoparte pentru a
ecosistemelor;
protecția proteja procesele ecologice la scară largă, împreună cu
valorilor culturale)
complementul speciilor și ecosistemelor caracteristice zonei,
care oferă, de asemenea, o bază pentru oportunități spirituale,
științifice, educaționale, recreative și de vizitare compatibile
din punct de vedere ecologic și cultural.
182
III - Monument natural
Zonele sunt puse deoparte pentru a proteja un anumit
monument natural, cum ar fi o formă de relief, un munte, o
peșteră sau chiar o trăsătură vie, cum ar fi o pădurice veche. În
general, acestea sunt zone destul de mici și au adesea o valoare
ridicată pentru vizitatori.
IV
Managementul Zone dedicate conservării anumitor specii sau habitate. Multe
habitatelor / speciilor
arii protejate din categoria IV au nevoie de intervenții periodice
și active de management pentru a-și atinge obiectivul.
V - Peisaj protejat / peisaj O zonă în care interacțiunea dintre oameni și natură de-a lungul
marin
timpului a produs un caracter distinct și valori ecologice,
biologice, culturale și scenice semnificative și în care protejarea
integrității acestei interacțiuni este vitală pentru conservarea
naturii și susținerea altor valori.
VI - Resurse gestionate
Arii protejate care conservă ecosistemele și habitatele,
împreună cu valorile culturale asociate și sistemele tradiționale
de gestionare a resurselor naturale. Ele sunt în general mari, cu
cea mai mare parte a zonei într-o stare naturală și parțial sub
gestionarea durabilă a resurselor naturale. Utilizarea nonindustrială la nivel scăzut a resurselor naturale compatibile cu
conservarea naturii este văzută ca unul dintre obiectivele
principale ale acestui tip de arii protejate.
Fiecare țară și regiune din lume are modalități diferite de a identifica și desemna ariile
protejate în mediul terestru, de apă dulce și în zonele de coastă și marine. Există, în consecință,
sute de nume date unor forme individuale de arii protejate, inclusiv „parcuri naționale”, „rezervații
naturale”, „zone conservate în comunitate”, „rezervații forestiere”, „sanctuare marine” și altele
asemenea. O serie de inițiative internaționale pentru protejarea habitatelor cheie au creat denumiri
suplimentare, cum ar fi rezervațiile biosferei, siturile patrimoniului mondial, zonele cheie pentru
biodiversitate sau zonele umede de importanță internațională (siturile Ramsar).
Setul de categorii de management din tabelul 2 oferă un limbaj universal sau „comun”
pentru descrierea ariilor protejate la scară globală, indiferent de desemnarea sau descrierea lor.
Odată clasificate în funcție de sistemul de categorii UICN, ariile protejate pot fi mai ușor grupate
și comparate, permițând o mai bună înțelegere a naturii și gradului de protecție la nivel național,
regional și global. În unele cazuri, complexele de arii protejate (cum ar fi rezervațiile biosferei sau
zonele de conservare transfrontaliere) vor include arii protejate de diferite categorii. Astfel, părțile
183
lor componente vor fi identificate printr-o categorie de management descriptiv utilizând sistemul
UICN.
Deși obiectivele specifice de gestionare sunt menționate în Tabelul 2, se înțelege în general
că orice zonă declarată zonă protejată în oricare dintre categoriile de mai sus ar trebui să
urmărească îndeplinirea următoarelor obiective:
conservă compoziția, structura, funcția și potențialul evolutiv al biodiversității
contribuie la strategiile regionale de conservare (ca rezervații de bază, zone tampon,
coridoare, pietre de temelie pentru speciile migratoare etc.)
menține diversitatea peisajului sau habitatului și a speciilor și ecosistemelor asociate
să fie de dimensiuni suficiente pentru a asigura integritatea și menținerea pe termen lung
a obiectivelor de conservare specificate sau să poată fi mărit pentru a atinge acest scop
să mențină în perpetuitate valorile pentru care a fost atribuit
să funcționeze sub îndrumarea unui plan de management și a unui program de
monitorizare și evaluare care să susțină managementul adaptiv
posedă un sistem de guvernanță clar, eficient și echitabil.
Toate ariile protejate ar trebui, de asemenea, să urmărească, după caz,:
să păstreze caracteristici semnificative ale peisajului, geomorfologie și geologie
furnizarea de servicii de reglementare a ecosistemului, inclusiv amortizarea împotriva
efectelor schimbărilor climatice
să păstreze zonele naturale și pitorești de importanță națională și internațională în scopuri
culturale, spirituale și științifice
să ofere beneficii comunităților rezidente și locale în concordanță cu celelalte obiective
ale managementului
să ofere beneficii recreative în concordanță cu celelalte obiective ale managementului
să faciliteze activitățile de cercetare științifică cu impact redus și monitorizarea ecologică
aferente și în concordanță cu valorile ariei protejate
să utilizeze strategii de management adaptive pentru a îmbunătăți eficiența
managementului și calitatea guvernării în timp
ajută la oferirea de oportunități educaționale (inclusiv despre abordările de management)
ajută la dezvoltarea sprijinului public pentru conservare.
184
Guvernarea ariei protejate
În contextul ariilor protejate, o modalitate de a face guvernarea concretă este de a afla cine
deține autoritatea și responsabilitatea și poate fi tras la răspundere în conformitate cu mijloacele
legale, obișnuite sau altfel legitime. Dar guvernarea este mai mult decât o atribuire formală a
autorității și responsabilității. Se referă atât la procesele formale și informale de luare a deciziilor,
cât și la instituțiile contemporane, precum și la cele obișnuite și legate de cultură. În acest sens,
guvernarea se referă atât la cine deține autoritatea de drept, cât și la cine ia decizii de facto; și
despre modul în care sunt luate aceste decizii.
Termeni- De drept sau de facto? Folosim acești termeni pentru a distinge ceea ce este
prescris și recunoscut de lege (de jure) și ceea ce se întâmplă de fapt în viața reală (de facto).
Termenii înseamnă „în drept”, respectiv „în practică”.
Cei implicați în guvernarea ariilor protejate pot include o gamă largă de titulari de drepturi
și părți interesate, inclusiv agenții guvernamentale și ministere la diferite niveluri, autorități alese
și tradiționale, popoare indigene și comunități locale, companii și corporații, persoane fizice și
trusturi non-profit, organisme internaționale, sindicatele, organizațiile profesionale, organizațiile
religioase și educaționale, autoritățile militare, oficialii politici și partidele etc. Dintre toate acestea,
distincția între „deținătorii de drepturi” și „părțile interesate” se face de obicei intern într-o
societate dată și într-un context dependent de context. manieră. Astfel, „deținătorii de drepturi”
sunt cei înzestrați social cu drepturi legale sau obișnuite de a lua decizii de conducere, în timp ce
„părțile interesate” posedă interese directe sau indirecte și preocupări legate de acele decizii, dar
nu se bucură neapărat de dreptul recunoscut social de a le influența.
Guvernanța și gestionarea unei arii protejate sunt strâns legate, dar trebuie să se distingă clar:
Tabel 3. Care este diferența dintre gestionarea și guvernarea ariilor protejate?
Management
...este despre...
-ceea ce se face în urmărirea obiectivelor de conservare
-mijloacele și acțiunile pentru atingerea acestor obiective
Guvernare
...este despre...
-cine decide ce să facă
-modul în care sunt luate aceste decizii
-cine deține puterea, autoritatea și responsabilitatea
-cine este (sau ar trebui să fie) tras la răspundere
185
Managerii zonelor protejate găsesc adesea că, chiar și ceea ce pare a fi doar probleme legate
de „management”, sunt de fapt legate de probleme de guvernanță. De exemplu, abordarea
provocărilor tehnice legate de conservare și utilizarea resurselor necesită frecvent o interpretare
critică a legilor, politicilor și informațiilor, care este, la rândul său, influențată de culturile
organizaționale și de capacitățile și atitudinile profesionale. Chiar și problemele care erau
considerate ca fiind „pur tehnice” încorporează alegeri și decizii continue și depind de cine este
responsabil.
Exemplu de probleme de gestionare a ariilor protejate care necesită soluții legate de
guvernanță:
Problemă tehnică: stabilirea și aplicarea nivelurilor de recoltare durabile pentru pești (sau
animale sălbatice) într-o zonă protejată.
Probleme de management asociate care necesită intrări și soluții de guvernanță:
clarificarea pentru cine are dreptul să recolteze pești (sau animale sălbatice) și să beneficieze de
acesta (de exemplu, administrațiile naționale și / sau locale, popoarele indigene, comunitățile
locale, investitorii privați);
luarea de decizii cu privire la informații (de exemplu, cunoștințe tradiționale locale, cunoștințe
științifice) care ar trebui luate în considerare la elaborarea regulilor de recoltare;
determinarea condițiilor de aplicare a normelor de recoltare durabile (de exemplu, nivelul
permis de recoltare de către utilizator, unde pot recolta (zonarea zonei protejate), perioada de
valabilitate a regulilor, mecanismele de supraveghere, amenzi pentru contravenienți etc.);
acorduri asupra modului în care ar trebui difuzate informațiile despre regulile de recoltare
durabile;
aplicarea regulilor;
monitorizarea și evaluarea impactului continuu al regulilor convenite și acceptarea reajustării
acestora, după caz.
La fel ca orice întreprindere, gestionarea unei zone protejate este încorporată în mai multe
niveluri de luare a deciziilor („guvernare”), de la cadrele internaționale la Constituția țării, până la
planurile regionale de utilizare a terenurilor. Deciziile se iau, de asemenea, la mai multe niveluri,
186
deoarece cei de la un nivel pot decide cu privire la stabilirea ariei protejate, cei de la un alt nivel
pot decide cu privire la zonarea acesteia, iar cei de la alte niveluri pot stabili reglementări în aceste
zone. Pentru a face subiectul accesibil, vom ține cont de straturile de influență socio-politică care
contribuie la crearea fiecărei situații locale, dar ne vom concentra numai asupra deciziilor privind
zona protejată care sunt cel mai specific și direct relevante pentru biodiversitatea, resursele
naturale și oameni. Unele decizii sunt cruciale pentru realizarea obiectivelor ariei protejate
(eficacitatea managementului), altele determină împărțirea costurilor și beneficiilor relevante
(echitate), iar altele încă ajută la prevenirea sau gestionarea conflictelor sociale și afectează nivelul
de sprijin extinsă în zona protejată de agenții guvernamentale, comunități, politicieni și sectorul
privat. În toate cazurile, guvernanța este un factor determinant pentru realizările și impactul ariilor
protejate.
Important, guvernanța unui anumit sit sau a unui întreg sistem de arii protejate poate fi
evaluată și în cele din urmă îmbunătățită, adică poate fi mai eficientă pentru conservare și
echitabilă în ceea ce privește impactul său asupra oamenilor. După cum se va aborda mai detaliat
în secțiunile următoare, primul pas către înțelegerea guvernării ariilor protejate poate fi făcut cu
ajutorul a doi parametri descriptivi principali: tipul de guvernanță și calitatea guvernării.
În timp ce aranjamentele de guvernanță pentru ariile protejate sunt destul de diverse în
întreaga lume, UICN și CBD disting patru tipuri de guvernanță (descrise mai detaliat la o
secțiune ulterioară):
guvernare de către guvern (la diferite niveluri)
guvernarea de către diferiți titulari de drepturi și părți interesate împreună (guvernare
partajată)
guvernarea de către persoane și organizații private
guvernarea de către popoarele indigene și / sau comunitățile locale.
La rândul său, calitatea guvernării unei arii protejate sau a unui sistem de arii protejate
poate fi evaluată în raport cu o serie de principii largi de „bună guvernare” dezvoltate de-a lungul
timpului de către agențiile ONU și adaptate la contextul ariilor protejate. Aceste principii includ:
legitimitate și voce
subsidiaritate
direcție
187
performanță
echitate
nu face rău
responsabilitate
transparență
respectarea drepturilor omului
Actori implicați în guvernarea ariilor protejate
Desemnarea unei zone protejate implică, de obicei, reglementări noi sau îmbunătățite și
restricții privind aspecte precum accesul la resursele naturale și activitățile de dezvoltare. Cine
decide aceste restricții? Cum își spun părerea persoanele care depind (direct sau indirect) de
terenurile și resursele respective? Mai general, cine are / ar trebui să aibă dreptul de a participa la
stabilirea și guvernarea ariilor protejate?
Diferiți titulari de drepturi și părți interesate sunt sau afirmă că ar trebui să fie implicați în
guvernarea ariilor protejate din diverse motive, inclusiv:
proprietatea sau drepturile de utilizator recunoscute legal asupra terenului sau resurselor
respective
drepturi obișnuite asupra terenurilor și resurselor (chiar dacă acestea nu sunt recunoscute legal)
asocierea istorică, culturală și spirituală cu pământul și resursele
continuitatea relației (de exemplu, a rezidenților pe termen lung)
mandatul specific al statului
dependență directă de pământ și resurse pentru subzistență și / sau pentru economia familială
de bază
posesia unor cunoștințe și abilități valoroase pentru luarea deciziilor în cunoștință de cauză
pierderi, daune și alte costuri suportate ca urmare a înființării unei zone protejate
angajament ridicat și eforturi investite în zonă pentru conservarea acesteia
a fi un utilizator de terenuri și resurse (de exemplu, pentru recreere)
având misiunea și / sau mandatul de a implementa politici, convenții și acorduri naționale sau
internaționale de conservare și dezvoltare
188
reprezentarea intereselor nelocale relevante pentru ariile protejate, de ex. în ceea ce privește
conservarea biodiversității și beneficiile ecosistemului (de exemplu, apă, climă, prevenirea
dezastrelor).
Multe guverne s-au angajat astăzi să recunoască și să introducă o suită mai largă de
aranjamente de guvernanță pentru ariile protejate în timp ce se străduiesc să atingă obiectivele
PoWPA (Programului de lucru pe ariile protejate). Prin urmare, este important ca aceștia să
clarifice care sunt titularii de drepturi și părțile interesate, printre actorii de stat și nestatali, care
trebuie să fie implicați în guvernare și pe baza drepturilor și / sau caracteristicilor și capacităților
specifice.
A) Actorii de stat includ:
agenții naționale sau subnaționale responsabile de sistemele de arii protejate (inclusiv agențiile
parastatale)
Punctele focale CBD din fiecare țară și, în special, punctul focal PoWPA
legislatori
sistemul judiciar
agenții de aplicare a legii
agenții și personal din diferite sectoare guvernamentale privind resursele naturale (de exemplu,
agricultură, silvicultură, pescuit, cercetare)
departamentele guvernamentale interesate de furnizarea de alimente și apă și atenuarea
dezastrelor
întreprinderile comerciale de stat
manageri și personal local de arii protejate (personal guvernamental sau contractat)
autoritățile locale desemnate / alese
Pentru actorii de stat, beneficiile abordării guvernanței ariilor protejate, inclusiv deschiderea
către diverse tipuri de guvernanță, pot include:
189
1. Atingerea obiectivelor pentru o acoperire mai mare a zonelor importante pentru
biodiversitate și funcționarea ecosistemului. Utilizarea setului complet de tipuri de guvernanță
ar sprijini în mod semnificativ realizarea acestui obiectiv. Zonele existente care implică guvernarea
de către popoarele indigene și comunitățile locale, de către sectorul privat și prin acorduri de
guvernanță comună pot fi recunoscute, fie ca o componentă a sistemului oficial de arii protejate,
fie prin alte mijloace. În general, întrucât conservarea trebuie să fie echilibrată cu mijloacele de
trai și cu alte obiective de dezvoltare, angajamentul actorilor din afara guvernului este probabil să
crească acceptabilitatea socială și durabilitatea sistemului general.
2. Capacitate mai mare de a construi rețele de arii protejate care să ducă la protejarea
peisajelor terestre / peisajelor marine mai mari. Recunoașterea și susținerea diferitelor tipuri
de guvernanță într-un sistem de arii protejate poate ajuta la conectarea fizică a zonelor,
contracararea fragmentării, menținerea mișcării speciilor și a căilor migratoare și permite schimbul
genetic și alte beneficii ale conexiunii. Multe zone conservate de comunitate, de exemplu, sunt
deja coridoare între două sau mai multe zone protejate de guvern (de exemplu, pădurile comunitare
din New Hampshire, SUA; sau pădurile Van Panchayat din Uttarakhand, India), în timp ce sunt
private, administrate de încredere și administrate de stat. ariile protejate oferă mozaicuri eficiente
de conservare (de exemplu, în Somerset Levels, Marea Britanie). Din punct de vedere local, multe
zone protejate de guvern ar putea fi coridoare între două sau mai multe teritorii ale popoarelor
indigene și zone conservate în comunitate (ICCA), oferind funcții și beneficii cruciale de
tamponare pentru oameni.
3. Conservare mai eficientă. Atingerea obiectivelor unei arii protejate va depinde în mare
măsură de modul și de către cine se iau și se implementează deciziile de management. Implicarea
actorilor locali în luarea deciziilor va duce la o participare mai mare și, ca o consecință probabilă,
la o mai mare acceptare și sprijin public pentru zona protejată. De asemenea, va permite zonei
protejate să beneficieze de abilitățile și cunoștințele actorilor locali - un exemplu tipic fiind
popoarele aborigene din Australia, care au cunoștințe unice despre cum să gestioneze peisajele
prin incendii controlate în timp util. În plus, instituțiile de luare a deciziilor transparente și
responsabile pot efectua mai eficient măsuri de conservare, pot adopta un management adaptabil
și pot oferi răspunsuri adecvate și în timp util la condițiile în schimbare.
190
4. Economii mai mari și / sau generare de resurse. Implicarea unei game de tipuri de
guvernanță în cadrul sistemului de arii protejate este o măsură de conservare rentabilă, deoarece
recunoaște ceea ce există deja (cum ar fi eforturile de conservare existente ale proprietarilor de
terenuri sau ale comunităților private), evitând o parte din costurile sociale sau financiare ale
guvernul a intervenit pentru a cumpăra terenuri sau a impune reglementări. La nivelul zonelor
protejate individuale, procesele participative necesită o investiție de timp și resurse, dar sunt de
obicei rentabile pe termen lung, deoarece reduc conflictele, valorifică contribuțiile actorilor locali
în conservare și reduc nevoia de costuri intensive, măsuri de executare. Modelele de guvernanță
descentralizate pot, de asemenea, economisi resurse prin transferarea procesului decizional la nivel
local și prin reducerea costurilor administrative. În plus, atunci când complementaritatea poate fi
realizată între obiectivele de conservare și dezvoltare, resursele financiare disponibile pentru
măsurile de dezvoltare (de exemplu, prin asistență pentru dezvoltare) pot beneficia și de
conservare. În unele cazuri, rezultatele „câștig-câștig” pot fi obținute prin programe publice care
asigură ocuparea forței de muncă și dezvoltarea capacității, urmărind în același timp obiective de
conservare (de exemplu, programul de lucru pentru apă din Africa de Sud).
5. Sisteme mai rezistente. Toate instituțiile de guvernanță, fie că sunt agenții
guvernamentale, proprietari de terenuri private, companii, parteneriate multi-actori, organizații
comunitare sau instituții tradiționale / indigene pot trece prin perioade de instabilitate,
disfuncționalitate sau inactivitate. De exemplu, ceea ce este astăzi rezervația comunitară Lac Telé
- Likuoala aux Herbes, în Republica Congo, a fost o zonă protejată guvernată de stat. Într-o lungă
perioadă de instabilitate politică, zona a fost aproape abandonată de agențiile de stat. Din fericire,
comunitățile locale au continuat să îngrijească și să protejeze viața sălbatică. În schimb, dacă
prioritățile resurselor locale se schimbă în moduri care nu susțin viața sălbatică, de exemplu prin
transformarea pădurilor în plantații pentru a obține un venit mai bun, prezența rezervelor pe
terenurile statului poate ajuta la conservarea a cel puțin unei părți a ecosistemelor naturale. Având
mai multe instituții angajate în guvernarea ariilor protejate, amortizează sistemul împotriva
eșecurilor oricărei instituții.
6. Mai mulți oameni implicați activ în conservare. Multe arii protejate private sau
administrate de Trust sunt inițiate și gestionate de persoane private sau se bazează pe ajutorul
acestora. Prin implicarea activă în conservarea biodiversității, acești indivizi câștigă adesea
191
experiență, înțelegere și cunoștințe cu privire la problemele implicate și mulți acționează ca
catalizatori pentru interese, preocupări și acțiuni relevante în societate. În Statele Unite, ONG-urile
de conservare au încurajat proprietarii de terenuri să se grupeze și să creeze trusturi de conservare
- cu sau fără servituți sau servituți concomitente - în schimbul stimulentelor fiscale din partea
guvernelor de stat. În Marea Britanie, peste un milion de persoane private sunt membri ai Societății
Regale pentru Protecția Păsărilor, permițând organizației să conducă peste 200 de arii protejate.
B) Actorii nestatali includ:
administratori de arii protejate (cum ar fi membrii instituțiilor obișnuite care guvernează
teritoriile popoarelor indigene sau ariile conservate comunitare sau proprietarii de rezerve private)
populațiile indigene și comunitățile locale rezidente, precum și utilizatorii zonelor din și
în jurul ariilor protejate de stat (atât comunități mobile, cât și comunități stabilite), inclusiv:
cei care depind în mod direct de resursele naturale
cei care depind de resursele naturale doar indirect
persoane strămutate sau îndepărtate cu forța de pe terenurile încorporate în arii protejate
și / sau comunitățile de migranți în astfel de zone, inclusiv cele forțate în zone protejate, deoarece
terenurile înconjurătoare au fost expropriate de actori mai puternici
rețelele și / sau mișcările popoarelor indigene și ale comunităților locale care se ocupă de
ariile protejate
grupuri și organizații ale societății civile preocupate de conservare și dezvoltare durabilă
organizații de credință cu clădiri sau situri naturale sacre în arii protejate sau trasee de
pelerinaj care le traversează
întreprinderi interesate de arii protejate, cum ar fi companii de ecoturism sau turism,
companii de apă, companii agricole sau cei care doresc să extragă resurse din interiorul ariei
protejate
companii care dețin sau gestionează terenuri într-o zonă protejată sau doresc să înființeze
arii protejate pe propriul teren
utilizatorii resurselor (inclusiv bio-prospectori) cu interes în diversitatea biologică,
cunoștințe și know-how și / sau servicii ecosistemice din zona protejată
deținătorii de drepturi îndepărtați și părțile interesate cu interes și preocupare pentru ariile
protejate din motive istorice, identitare, recreative etc.
192
Pentru actorii non-statali, motivele pentru implicarea în guvernarea ariilor protejate variază
chiar mai mult decât pentru actorii de stat. Unele dintre aceste motive includ:
1. Asigurarea strategiilor locale pentru gestionarea resurselor naturale și mijloacele de
trai. Actorii locali depind de obicei de resursele naturale pe care ariile protejate încearcă să le
păstreze, își derivă mijloacele de trai din aceste resurse și beneficiază direct de serviciile
ecosistemice în multe feluri. Numai din acest motiv, ei au un interes inerent clar de a fi implicați
în procesele de luare a deciziilor și de a negocia o parte echitabilă a costurilor și beneficiilor
asociate conservării. Preocupările specifice pot include menținerea accesului la resursele necesare,
gestionarea conflictelor om-faună sălbatică sau primirea unei cote echitabile din beneficiile
economice generate de o zonă protejată (de exemplu, prin plăți de conservare, crearea de locuri de
muncă sau piețe pentru produsele locale). În plus, multe comunități locale au cunoștințe extinse
despre biodiversitatea locală și au dezvoltat strategii și instituții de gestionare durabilă a resurselor
de-a lungul timpului.
2. Recunoaștere și sprijin pentru realizările de conservare. Eforturi substanțiale de
conservare de către actori non-statali - fie acești indigeni, comunități locale sau proprietari de
terenuri private - există alături de ariile protejate guvernate de stat. Deși aceste zone au fost adesea
conservate independent, recunoașterea oficială a acestor forme de guvernanță poate contribui la
susținerea lor în viitor - de exemplu, oferindu-le protecție legală împotriva amenințărilor sau
oferind sprijin financiar sau tehnic. Pentru popoarele indigene și comunitățile locale, un aspect
semnificativ este recunoașterea și respectarea sistemelor de guvernanță obișnuite care au asigurat
conservarea acestor teritorii și zone în trecut. De exemplu, pădurile sacre Kaya - singurele exemple
rămase de crânguri de coastă din Kenya - sunt astăzi recunoscute ca Monumente Naționale și se
recunoaște rolul de conservare a gardienilor tradiționali Mijikenda.
3. Clarificarea rolurilor și gestionarea conflictelor. O gamă largă de actori sunt implicați
în utilizarea și conservarea resurselor în și în jurul ariilor protejate. Mai ales atunci când ariile
protejate urmează să fie integrate în peisaje și peisaje marine mai mari, conservarea trebuie să aibă
loc pe terenuri cu jurisdicții suprapuse și, uneori, conflictuale, drepturi de proprietate sau de
utilizare. Actorii nestatali (precum și actorii din diferite instituții de stat) au un interes în
clarificarea rolurilor și responsabilităților lor și în obținerea securității juridice. În cadrul
193
comunităților locale, acordurile de guvernanță locală contribuie, de asemenea, la reducerea
conflictelor interne legate de resurse.
4. Respectul pentru identitate, valori și drepturi. Popoarele indigene din întreaga lume
caută controlul asupra teritoriilor lor tradiționale, de asemenea, deoarece acestea sunt esențiale
pentru identitatea lor culturală și dreptul lor la autodeterminare, așa cum este articulat în Declarația
Națiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene. Acest lucru este valabil mai ales pentru
teritoriile și zonele care sunt cel mai bine conservate, care uneori au fost preluate de actori puternici
sau însușite de stat ca parte a ariilor sale protejate. Menținerea sau recâștigarea drepturilor de luare
a deciziilor asupra teritoriilor și zonelor lor obișnuite este un obiectiv puternic pentru popoarele
indigene și comunitățile locale, care poate servi și ca stimulent pentru menținerea valorilor lor bioculturale.
Instrumente și puteri de guvernanță
După cum am văzut, guvernanța se referă la instituțiile și procesele utilizate de deținătorii
de drepturi și de părțile interesate pentru a influența și a lua decizii și a exercita autoritatea. Cei
implicați în guvernarea ariilor protejate pot folosi practic o varietate de căi, instrumente și resurse
pentru a exercita o astfel de influență și autoritate, inclusiv:
legislația, politicile și normele naționale de ex. pentru stabilirea rolurilor,
responsabilităților și responsabilității
reglementări locale de ex. pentru sincronizarea utilizării unei resurse, deschiderea sau
închiderea accesului la o zonă, permițând sau interzicând o anumită tehnologie
diverse forme de sfaturi - tehnice și / sau morale - cu privire la ce tip de management ar
putea fi eficient, de dorit, adecvat etc.
stimulente și descurajări sociale, cum ar fi recunoașterea și stima, ostracismul etc.
stimulente și descurajări financiare, cum ar fi taxele și impozitele
investiții financiare, de ex. în programe, infrastructură etc.
investiții de timp și muncă, de ex. pentru proprietarii de terenuri privați sau membrii
comunității implicați voluntar în activități de restaurare sau supraveghere
194
informații, comunicare și resurse pentru întâlnire, discuții și negocieri, inclusiv forumuri
și platforme (ocazii unice și continue), locuri de întâlnire, mijloace de transport, facilități de
telefonie și computer etc.
furnizarea de sprijin material sau administrativ pentru a satisface nevoile ariei protejate
furnizarea de inițiative de cercetare și programe de formare relevante, de ex. pentru a
înțelege și a răspunde mai bine la problemele de management
bariere fizice și aplicare activă pentru a preveni încălcarea regulilor.
Tipuri de guvernanță
Acordurile de guvernanță în și în jurul ariilor protejate pot implica mai multe niveluri de
instituții, mandate și interese. Pentru a clasifica gama realităților posibile, atât UICN, cât și CBD
recunosc și disting patru tipuri largi de guvernare a ariilor protejate.
Tipul de guvernanță
Tipul A. Guvernare de către guvern
Subtipuri
Ministerul sau agenția federală sau națională
responsabilă
Ministerul sub-național sau agenția responsabilă
Managementul delegat de guvern (de exemplu,
către un ONG)
Tipul B. Guvernare partajată
Guvernare transfrontalieră (între unul sau mai multe
state sau teritorii suverane)
Guvernare colaborativă (diverse forme de influență
pluralistă)
Guvernare comună (consiliul de administrație
pluralist)
Tipul C. Guvernare privată
Zonele protejate declarate și gestionate de
proprietarii individuali de terenuri
... de organizații non-profit (de exemplu, ONG-uri,
universități)
… de către organizații cu scop lucrativ (de exemplu,
proprietari de companii, cooperative)
195
Tipul D. Guvernarea de către popoarele
indigene și comunitățile locale
Teritoriile și zonele conservate ale popoarelor
indigene - stabilite și gestionate de popoarele indigene
Zone și teritorii conservate de comunitate declarate și gestionate de comunitățile locale
Evaluarea guvernanței pentru ariile protejate
Pentru a îmbunătăți guvernanța unui sit sau sistem de zonă protejată, nu există o rețetă de
urmat sau un set de activități prescrise pentru a trece ... cu excepția posibilului punct de plecare
logic al evaluării și evaluării a ceea ce există. Dar managerii ariilor protejate sunt de obicei foarte
ocupați și preocupați de o varietate de probleme imediate.
Procesul se poate concentra pe două niveluri:
nivelul unui sistem de arii protejate (de exemplu, național, dar și subnațional sau regional)
nivelul unui sit de zonă protejată
Evaluarea guvernanței pentru o zonă protejată sau un sistem de arii protejate poate fi inițiată
și condusă de o mare varietate de titulari de drepturi și părți interesate, inclusiv persoane fizice,
ONG-uri, cadre universitare, comunități, organisme de gestionare a ariilor protejate sau alte agenții
ale guvernului. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu se poate aștepta să fie eficient dacă lucrează
izolat. O mare varietate de titulari de drepturi și părți interesate trebuie implicate, cel puțin prin
consultare, dar în mod ideal printr-o gamă de activități interactive în curs.
Evaluarea este un proces prin care:
informațiile relevante sunt identificate și partajate și se colectează mai multe informații,
după cum este necesar;
situația este înțeleasă în raport cu contextul său;
se analizează situația, identificând probleme și oportunități.
Evaluarea este un proces prin care:
rezultatele evaluării sunt examinate în raport cu obiectivele și valorile specifice;
sunt identificate nevoile de schimbare; și
este dezvoltat un set clar de recomandări pentru a ne apropia de situația ideală dorită.
196
MANAGEMENTUL Ariilor Protejate
Zonele protejate sunt unul dintre cele mai importante instrumente în știința și managementul
conservării. Au fost mult timp considerate importante pentru menținerea diversității speciilor și
habitatelor, precum și pentru protejarea peisajelor specifice sau a zonelor sacre. Ariile protejate,
odată constitute, trebuie gospodărite în aşa fel încât să se menţină valorile naturale şi chiar cele
culturale care există pe teritoriul lor şi, în multe cazuri, chiar să contribuie la o dezvoltare durabilă,
armonioasă a zonei, în beneficiul comunităţilor locale de pe teritoriul lor şi din imediata lor
vecinătate. Un management efectiv şi eficient al ariei protejate permite prevenirea şi chiar stoparea
eventualelor efecte negative ce pot apărea ca urmare a numeroaselor presiuni şi ameninţări
posibile.
Înainte de a compara procesele de planificare a managementului, este important să fie clar
despre motivul pentru care agențiile de conservare fac planificarea managementului - care este
scopul ei? Ce rezultate se așteaptă de la aceasta?
Scopul principal al planificării managementului este interpretarea și integrarea unei game de
politici, tratate, strategii, planuri de afaceri și cerințe legislative (Figura) într-o suprapunere
geografică care oferă un cadru esențial pentru a ghida gestionarea unei anumite rezervații și asigură
publicul că zona este gestionată în mod responsabil.
197
Indiferent de sistemul de administrare şi chiar de cel de decizie, managementul unei arii
protejate este elementul cheie pentru atingerea scopului pentru care s-au desemnat ariile protejate.
Managementul se realizează de către administratorii unei arii protejate, fie că este vorba de
structuri de administrare special constituite, respectiv administraţii de arii protejate sau de custozi.
Un management eficient presupune utilizarea resurselor – umane, financiare, fizice şi
informaţionale – în modul cel mai eficient cu putinţă pentru realizarea scopului pentru care s-a
constituit aria protejată.
Ca urmare, un management eficient implică următoarele funcţii de management:
a. planificare - adică elaborarea planurilor strategice, tactice şi operaţionale şi identificarea
modalităţii de implementare a acestora.
b. organizare - presupune structurarea şi coordonarea resurselor pentru atingerea
obiectivelor organizaţiei.
c. conducere - presupune coordonarea oamenilor din organizaţie astfel încât aceştia să
muncească efectiv şi eficient pentru a realiza ţelul organizaţiei.
d. control - stabilirea de standarde de performanţă, monitorizarea şi compararea lor şi luarea
măsurilor de corecţie.
Managementul unei arii protejate se face pe baza unui plan vare trebuie să cuprindă toate
elementele ce duc la punerea efectivă sub protecţie a obiectivelor luate în considerare, precum şi
la valorificarea lor conform scopului pentru care a fost făcută propunerea. Planul de management
trebuie să aibă o viziune largă din punctul de vedre al protecţiei pe termen lung; să ţină seama de
actul de punere sub ocrotire a obiectivului, deoarece el defineşte voinţa politică, care nu concordă
întotdeauna cu viziunea specialiştilor care au făcut propunerea.
Pentru realizarea unui bun plan de management sunt necesare o etapă de teren şi una de
elaborare.
Stabilirea cadrului organizatoric al ariei protejate
O dată ce sunt cunoscute obiectivele de protejat, trebuie stabilit cadrul organizatoric al ariei.
Acesta variază în funcţie de scopul ocrotirii (cercetare, vizitare, educaţie, recreere), de mărimea
ariei, de natura obiectivului (formaţiune fizico-fizicogeologică), de categoria de protecţie care i se
acordă, şi mai ales de pericolele care ameninţă obiectivul, pentru a se stabili măsurile de protecţie
ce trebuie luate.
198
Există diferite grade de protecţie; cazul minim este un obiectiv de dimensiuni relativ mici,
nebiologic şi care poate fi cu greu deteriorat.
În realizarea unui management al unei arii protejate se analizează următoarele caracteristici:
-
efectuarea studiului de teren
-
stabilirea schemei de personal
-
organizarea ariilor protejate (administraţie, control, pază)/teritorialitate
-
infrastructura ariilor protejate
-
acţiuni în favoarea menţinerii biodiversităţii şi a sălbăticiei
-
normele de vizitare şi minimizarea impactului asupra mediului
-
gestionarea resurselor naturale din ariile protejate
-
acţiunile de propagandă şi educaţie.
1. Studiul de teren
În primul rând este necesară parcurgerea principalelor trasee ce evidenţiază particularităţile
ariei considerate.
În al 2-lea rând, trebuie luat contact cu factorii implicaţi în gestiunea actuală şi viitoare a
ariei protejate (autorităţile locale, proprietarii de terenuri, organizaţii neguvernamentale).
În al 3-lea rând trebuie constatată situaţia valorificării resurselor naturale:
-
resurse geologice: calcar pentru construcţii şi piatră de var, argilă, nisip, pietriş;
-
resursele forestiere: trebuie precizată cantitatea care se exploatează efectiv;
-
păşunile utilizate: înregistrate ca suprafaţă, durata de păşunat, număr de animale,
provenienţa turmelor, număr de stâne;
-
fâneţele, trebuie cunoscute suprafeţele.
2. Schema de personal
Fiecare parc are propria sa administraţie: înseamnă conducere ştiinţifică, tehnică, economică,
cercetători, tehnicieni, personal administrativ, îngrijitori, paznici, muncitori. Schema trebuie
dimensionată după numărul de vizitatori.
Corpul ştiinţific are ca sarcini:
-să efectueze cercetări aprofundate asupra elementelor existente în parc
-să supravegheze integritatea lor (ex- să constate dacă există specii în regres numeric, dacă este
ameninţată biodiversitatea).
-să intervină în cazul unor disfuncţionalităţi de ordin biologic (poluări, epidemii) sau fizic.
199
- să elaboreze documentaţii de propagandă (ghiduri, pliante, fotografii).
Pentru aceasta este necesar ca în corpul ştiinţific să fie incluşi geologi, botanişti, silvicultori,
ecologi, pedologi, etc.
Rangerii formează un corp specific parcurilor naţionale americane care a fost adoptat şi în alte
ţări. Rangerii sunt un fel de ghizi pentru vizitatori, paznici ai circulaţiei turistice.
3. Teritorialitatea
În orice ţară există un organ central (departament, o direcţie, un serviciu) în cadrul
ministerului de resort care are ca sarcină administrarea ariilor protejate. El stabileşte şi emite
regulamente, supraveghează bunul mers al organizării şi funcţionării lor.
Pentru obiectivele extrem de importante şi preţioase, se pot lua în considerare şi cumpărarea
de către stat a terenului.
4. Infrastructura ariilor protejate este extrem de importantă.
Sunt de prevăzut clădiri, locuri de acomodare, de comerţ, de circulaţie şi de rezolvat unele
probleme speciale cum ar fi apa, energia şi evacuarea deşeurilor.
a. Clădirile administraţiei: nu trebuie să fie numerose. Luând ca exemplul marile parcuri
naţionale americane, cele mai bine dotate şi administrate, distingem mai multe tipuri de clădiri:
-
Construcţiile de la intrare (gate-urile): sunt de tipul staţiunilor de la intrarea pe şoselele
cu plată.
-
Centrul de informare: este în centrul parcului deoarece aici se află conducerea şi
administraţia. Aici se află muzee, stand cu vânzare de literatură referitoare la parc sau în general,
privind ocrotirea naturii; centrul medical. În marile parcuri există mai multe puncte de informare
mai ales în zonele cheie.
b. Acomodarea- hoteluri, cabane, campinguri, unităţi de alimentaţie, unităţi comerciale, arii
de picnic, toalete ecologice.
c. Căile de comunicaţie- sunt esenţiale pentru asigurarea fluxului de vizitatori şi prin aceasta,
a veniturilor parcului. Sunt de mai multe feluri: şosele de acces, drumuri din interiorul parcului,
potecile, locurile de privelişte, mijloace de transport pe cablu.
d. Dotări aferente infrastructurii- acestea ridică cele mai dificile probleme manageriale, mai
ales pentru ariile protejate situate în zone izolate.
Energia este obţinută prin reţeaua naţională de electricitate.
200
Aprovizionarea cu apă poate fi rezolvată prin captări din interiorul ariei, dacă puritatea ei
este sigură. În zonele izolate aprovizionarea se face cu din captări ale apei subterane prin puţuri
sau foraje.
Evacuarea apei uzate ridică probleme şi mai dificile. Este interzisă deversarea ei în reţeaua
de ape de suprafaţă (pârâuri, râuri) deoarece perturbă ecosistemele acvatice şi modifică biotopul.
Existenţa staţiilor de purificare trebuie inclusă în condiţiile de aviz de mediu, iar costurile
prevăzute în devizele de amenajare.
Gospodărirea deşeurilor ridică probleme greu de rezolvat. Prima condiţie este colectarea
organizată a deşeurilor. Nu sunt recomandate incinerările.
5. Acţiuni în favoarea menţinerii biodiversităţii şi a sălbăticiei
Aceasta înseamnă o cunoaştere aprofundată a situaţiei iniţiale, din momentul constituirii
zonei de protecţie. Această operaţie trebuie realizată de o echipă de specialişti din toate grupele
sistematice care populează aria. După cum am mai vorbit în cursurile precedente, în cazul
operaţiunii de menţinere a biodiversităţii apar două concepţii antagoniste: conservaţioniste şi
intervenţioniste.
Urmărirea unui ecosistem care nu este supus unei gestionări, se poate face pe mai multe căi,
specifice studiului vegetaţiei:
- fixarea unui perimetru martor dintr-un ecosistem, în care se înregistrează toţi taxonii şi
frecvenţa fiecăruia. Monitorizarea se repetă la intervale regulate pentru a se surprinde eventualele
modificări. Dacă tendinţa este în defavoarea biodiversităţii, se analizează eventualele intervenţii
necesare, natura şi intensitate lor.
- parcurgerea periodică a unui profil (fitosociologic) pe un itinerar fix, ce permite
înregistrarea eventualelor modificări ale cuprinsului unităţilor de vegetaţie.
- aerofotografierea sau fotografierea terestră dă indicii asupra eventualelor modificări.
-
urmărirea unor specii indicatoare ale calităţii mediului prin numărul indivizilor în
perimetre fixe, este o altă metodă de depistare a evoluţiei unor ecosisteme.
6. Normele de vizitare şi minimalizarea impactului asupra naturii
Scopul principal al ariilor protejate este protecţia unor elemente naturale ce riscă să se
distrugă sau să dispară. Al 2-lea scop este unul turistic şi educativ, după cum se scria în actul de
înfiinţare a parcului Yellowstone „în beneficiul şi spre bucuria popurului”; motivul pentru care
201
există regulamente foarte severe de vizitare a unor arii protejate care cuprind trei grupe de
interdicţii:
-
de a lua ceva din natură, de a o sărăci;
-
de a o „îmbogăţi”, adică de a introduce elemente străine şi dăunătoare;
-
de a aduce modificări, de a perturba mersul ei normal.
7. Gestionarea resurselor naturale din ariile protejate
Orice loc de pe Terra deţine un capital natural. El este cel care asigură mersul înainte al
societăţii prin resursele pe care le deţine şi fără de care nu se poate concepe viaţa. Progresul se
realizează prin exploatarea acestui capital şi este o chestiune de filosofie a civilizaţiei măsura în
care ne putem permite o astefl de exploatare. Conceptul de dezvoltare durabilă are la bază tocmai
ideea găsirii unui echilibru între cantitatea de resurse disponibile şi cea necesară pentru progresul
acestei societăţi.
Ideea de exploatare în ariile protejate este un nonsens, însă în condiţiile unor spaţii sălbatice
tot mai restrânse, cel puţin în Europa, trebuie găsite soluţii de compromis între a lăsa populaţia
locală să-şi ducă traiul mai departe pe teritoriile tradiţionale şi păstrarea de spaţii unde să se poată
salva ceva din natura primitivă.
Mai există însă şi un aspect ecologic, acela de a „ajuta” natura printr-o exploatare raţională
a anumitor componente, cu condiţia să fie asigurată o dezvoltare cât mai armonioasă a
ecosistemelor.
Exploatarea forestieră
Exploatarea economică nu este compatbilă cu rezervaţiile de categoria I-III; unde există doar
intervenţie managerială din partea omului. Rămâne în discuţie categoria VI şi a rezervaţiilor
biosferei, în care sunt permise şi exploatări comerciale dar în limitele durabilităţii pădurii. Dar în
condiţiile permisive ale categoriei VI ne întrebăm dacă mai rămâne ideea de protecţie mai ales la
noi în ţară. De aceea se alege cu mare precauţie ceea ce trebuie protejat.
Exploatarea păşunilor
Această problemă pare mai simplă deoarece spre deosebire de pădure, o păşune are alt ciclu
de refacere. Totuşi păşunatul duce la sărăcirea florei şi la eroziunea solului. Astfel, trebuie
calculată suportabilitatea păşunilor, ca efectiv de animale, specii şi timp de păşunare, cu
monitorizarea locurilor de stână.
202
Exploatarea fâneţelor
Cositul poate aduce prejudicii ecologice atât begetaţiei cât şi animalelor mici. El ar putea fi
admis în ariile protejate pe suprafeţe restrânse, în folosul populaţiei locale, dar ar fi de dorit să fie
lăsate mici parcele necosite monitorizate, în paralel cu parcelele care sunt cosite pentru a aprecia
eventualele diferenţieri în privinţa biodiversităţii.
Exploatările agricole
Pentru ariile de categoria I-IV nu se poate pune problema unor exploatări agricole. Acestea
trebuie interzise cu desăvârşire atât din cauza introducerii de specii vegetale cultivate ce pot
modifica ecosistemele sălbatice, cât şi din cauza modificării faunei corespunzătoare. În plus există
riscul aducerii de chimicale (îngrăşăminte) total contraindicate într-o zonă protejată.
Exploaterea resurselor naturale secundare
Teoretic activități precum recoltarea, vânarea sau pescuitul- sunt interzise pentru scopuri
comerciale. Pentru unele specii pot fi date autorizaţii speciale pe baza unei monitorizări stricte.
Exploatarea resurselor minerale
În principiu sunt interzise toate tipurile de exploatări de materii prime minerale, ele nefiind
regenerabile.
8. Acţiuni de propagandă şi educaţie
O arie protejată are un rol protecţionist dar şi unul social de repaus, reculegere în natură, loc
de educaţie civică şi învăţământ. Acţiunile de propagandă sunt multiple şi ele interferează cu cele
educative. Materiale de propagandă: pliante, broşuri, cărţile, diapozitive, casete video şi/sau CD,
obiecte artizanale.
Elemente educaţionale: panourile explicative, indicaţiile în lungul traseelor străbătute cu
piciorul, muzeele, etc.
Planificarea strategică; Evaluarea managementului AP
Planificarea strategică stă la baza managementului strategic al unei organizații și ajută la
definirea obiectivelor organizaționale în contextul viziunii și misiunii. Dezvoltarea planurilor
strategice implică manageri de nivel superior ai ariilor protejate și un proces de planificare care
poate folosi un „puncte forte, analiza punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor (SWOT).
203
Fig. Puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări
Conceptul serviciilor ecosistemice este calea către livrarea bunurilor și beneficiilor
semnificative pe care ecosistemele (sistemele naturale, semi-naturale și dominate de om) le
furnizează societății umane.
Menținerea serviciilor ecosistemice (SE) devine o prioritate în știința sustenabilității, iar
planurile de conservare pun accentul pe protecția sau îmbunătățirea comună a SE și a
biodiversității. Pentru a realiza acest lucru, este necesară o schemă de monitorizare armonizată și
consecventă, legată de indicatori predefiniți și de un plan de acțiune agreat cu măsuri în cazul în
care indicatorul este încălcat sau nu este atins. Monitorizarea trebuie armonizată și controlată de
calitate, mai ales dacă datele din diferite domenii trebuie combinate pentru o evaluare holistică.
204
Eficacitatea managementului ariilor protejate s-a bucurat de tot mai multă atenţie ca element
esenţial pentru menţinerea unui bun sistem de arii protejate, iar evaluarea pe parcurs sau evaluarea
iniţială a managementului este considerată acum ca un instrument foarte util de îmbunătăţire a
eficacităţii, care oferă informaţii concise şi practice pentru manageri şi ceilalţi factori interesaţi.
Evaluarea eficacităţii managementului este definită ca evaluare a calităţii gestionării unei
arii protejate – în principal după măsura în care protejează valorile şi realizează scopurile şi
obiectivele. Termenul „eficacitatea managementului” reflect trei „teme” principale ale
managementului ariilor protejate:
• Aspecte de proiectare ce ţin de fiecare sit în parte şi de sistemele de arii protejate;
• Cât de adecvate şi de potrivite sunt sistemele şi procesele de management;
• Respectarea obiectivelor ariei protejate inclusiv conservarea valorilor.
205
Evaluarea este acum recunoscută ca o componentă a unui management reactiv şi proactiv al
ariei protejate; atât pentru a ajuta managerii să ia deciziile de rutină privind alocarea timpului şi
resurselor cât şi tot mai mult, ca o fază a progresului raportării privind conservarea în context
internaţional, prin convenţii şi acorduri precum CDB.
În Programul de lucru în ariile protejate al CDB, de exemplu, statele semnatare s-au angajat
să elaboreze sisteme de evaluare a eficacităţii managementului şi să raporteze cu privire la 30%
din ariile lor protejate până în 2020.
Prin evaluarea eficacităţii managementului se poate:
• Permite şi sprijini o abordare adaptivă a managementului;
• Contribui la alocarea eficientă a resurselor;
• Promova responsabilizarea şi transparenţa;
• Genera o implicare a comunităţii şi dezvolta sprijinul pentru ariile protejate.
Procesul de evaluare recomandat de UICN este prezentat sumar în Tabelul de mai jos. Pe
baza acestui cadru, se pot utiliza o serie de „instrumente” de evaluare pentru a realiza evaluări la
scări şi grade de detaliere diferite.
Tabel. Elemente ale cadrului de evaluare a eficacităţii managementului ariilor protejate
În ultimii 10–15 ani au fost elaborate un mare număr de sisteme de evaluare a eficacităţii
managementului. Sistemele se pot împărţi în linii mari în două mari tipuri:
(1) sisteme care utilizează în principal cunoştinţe tehnice de specialitate şi (2) sisteme care
utilizează monitorizarea datelor, studii ale factorilor interesaţi şi alte surse de date cantitative sau
calitative. Unele sisteme de evaluare combină ambele abordări ale evaluării, în funcţie de aspectul
de management pe care îl evaluează.
206
(1) Sistemele bazate pe cunoştinţe tehnice de specialitate utilizează în general o metodă
bazată pe chestionare prin care oamenii cu cunoştinţe detaliate despre aria protejată şi
managementul acesteia sunt rugaţi să dea note pentru diverse aspecte de management sau să
numească trăsături caracteristice amplasamentului precum natura şi însemnătatea valorilor şi
ameninţărilor ariei protejate. Aceste evaluări pot fi susţinute cu o bază de cunoştinţe considerabilă
constând din rezultatele monitorizării şi cercetărilor desfăşurate în sit. Această abordare a evaluării
se aplică de multe ori atunci când este evaluat managementul a numeroase arii protejate, adesea al
tuturor ariilor protejate dintr-o ţară, deoarece este mai rapidă şi solicit mai puţine resurse decât
abordarea bazată pe monitorizare.
(2) Sisteme care utilizează monitorizarea datelor / Colectare de date
Aceasta include 3 parametri de colectare a informațiilor: (i) colectarea semnificației AP și
vulnerabilității.
207
(ii) Elemente de management
Metodologii de evaluare: generale
(iii) Sistem - mediu propice larg
208
Analiza datelor colectate
Aceasta include (i) elemente de management (ii) amenințări și presiuni și (iii) analize
transversale. La rândul lor, elementele de management constau (a) identificarea tendințelor
generale, (b) identificarea punctelor slabe specifice, (c) identificarea temelor. Amenințările și
presiunile includ (i) analiza unei singure amenințări, (ii) compararea amenințărilor, (iii)
compararea amenințărilor între ariile protejate și (iv) compararea vulnerabilității. Analiza
transversală include înțelegerea amenințării și semnificației și (ii) înțelegerea relației dintre
eficacitate, amenințare și semnificație.
Integrarea în evaluările capacității
Relaţia dintre evaluare şi desemnarea categoriei
Evaluarea poate privi două aspecte diferite ale ariilor protejate:
• Dacă obiectivele stabilite pentru aria protejată se potrivesc categoriei desemnate. Este
vorba de mai mult decât de un interes academic dacă politica sau legislaţia naţională leagă decizia
209
(privind, de ex. finanţarea, utilizările de teren permise, drepturile de vânătoare etc.) de desemnarea
într-o anumită categorie.
• Dacă obiectivele sunt realizate în mod eficient.
-Prima dintre acestea este practic evaluarea intenţiei de management. Scopul acestor evaluări
nu este de a aprecia eficacitatea managementului, ci de a clarifica obiectivele de management
exprimate şi implementate. O astfel de abordare a fost pusă la punct de CMAP (Comisia Mondială
pentru Arii Protejate) UICN în Europa şi a fost utilizată pentru a „atesta” că o arie protejată a fost
încadrată la categoria corectă de arii protejate (potrivit legislaţiei şi reglementărilor aplicabile) şi
dacă situl este gestionat în conformitate cu obiectivele de management relevante pentru categoria
respectivă.
Până acum nu există o metodologie scrisă şi sistemul este încă în curs de dezvoltare. El se
axează îndeosebi asupra primelor două elemente ale cadrului CMAP (Comisia Mondială pentru
Arii Protejate) – context şi planificare – şi aproape deloc asupra ultimelor două, privind datele de
ieşire şi rezultatele.
-A doua analizează mai profund dacă aceste obiective au fost practic îndeplinite. Aceste
obiective sunt în mod normal specificate la nivel naţional prin legislaţia aplicabilă sau printr-un
sistem de administrare (de ex. autoritatea tradiţională pentru ariile conservate de către comunitate)
care oferă o direcţie generală a managementului sitului. De exemplu, desemnarea în categoria a IIa de arii protejate înseamnă că aria respectivă trebuie gestionată în primul rând pentru conservarea
biodiversităţii fără, sau aproape fără utilizare extractivă a resurselor. În unele cazuri, managerii pot
avea dificultăţi în gestionarea sitului în strictă conformitate cu aceste obiective. Se presupune că
rezultatele evaluărilor eficacităţii managementului nu trebuie să fie utilizate ca bază pentru
alocarea sau schimbarea categoriei în care este încadrată aria protejată. Astfel, de exemplu, reacţia
potrivită faţă de evaluarea eficacităţii managementului care evidenţiază nereuşita în controlul
exploatării ilegale a resurselor într-o arie protejată din categoria a II-a nu este de a o trece situl în
categoria a V-a (care permite un anumit grad de utilizare durabilă a resurselor), ci de a căuta
adaptarea managementului pentru a realiza mai eficient obiectivele de management stabilite legal.
Ca o concluzie, abordările cele mai recente și mai promițătoare au început să încorporeze
elemente de management adaptiv, modele noi de parteneriat cu părțile interesate și integrarea pe
verticală a activității la nivel de sit, cu inițiativele politice și dezvoltarea instituțională.
210
Este esențială o mai bună integrare a proceselor și planurilor de planificare a
managementului, cu cadrul de politici / strategii și procesele de planificare a bugetului și
dezvoltării, dacă planificarea și planurile de management servesc drept cadru pentru îndrumarea
acțiunii de management pentru anumite zone. Dacă managementul nu este integrat cu planificarea
politicii și a strategiei, (de ex. strategiile de resurse), planurile de management își pierd
credibilitatea. Dacă nu sunt integrate cu procesele de bugetare și planificare a dezvoltării, planurile
de management nu pot fi întotdeauna utilizate ca și cadru pentru determinarea acțiunilor de
management.
Strategia de dezvoltare durabilă
O strategie de dezvoltare durabilă este un ansamblu coordonat de procese participative
care permit progresul permanent în domeniul analizei, dezbaterii, consolidării capacităţilor, a
planificării şi a mobilizării resurselor existente, conciliind obiective economice, sociale şi de
mediu ale societăţii, pe termen scurt şi lung, datorită punerii în aplicare a unor strategii care se
susţin una pe alta când aceasta este posibil, iar în caz contrar procedând la arbitraje.
Ea se constituie într-un un instrument care serveşte la transpunerea în acţiuni concrete a
alegerilor făcute, după modalităţi realiste, eficace şi durabile.
Substanţa strategiei de dezvoltare durabilă este dată de principiile care guvernează
materia, acestea conducând, pe de-o parte, la identificarea realistă a rezultatelor scontate, iar pe
de alta, la crearea instrumentelor necesare implementării efective a acesteia.
Aceste principii pun accentul pe însuşirea proceselor strategice de către partenerii locali,
pe participarea efectivă a acestora la toate nivelele şi pe existenţa unei voinţe politice nivel înalt.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pentru prima oară abordat la nivel instituţional de
comunitatea internaţională la Conferinţa ONU pentru Mediul Uman, ce a avut loc la Stockholm,
în 1972. Declaraţia şi Planul de Acţiune adoptate cu această ocazie au stabilit, printre altele,
principiile de conservare a mediului natural în ţările industrializate.
În reuniunea de la Tokio, din februarie 1987, a fost adoptată Global Agenda for Change în
domeniul dezvoltării durabile, cu scopul integrării dimensiunilor ecologice, sociale şi economice,
stabilind, printre altele, următoarele principii de acţiune:
211
1. conservarea şi sporirea bazei de resurse naturale - aerul, apa, pădurile şi solul -, conservarea
biodiversităţii şi utilizarea eficientă a energiei, apei şi a materiilor prime;
2. orientarea dezvoltării tehnologice către rezolvarea problemelor ecologice;
3. integrarea mediului şi a economiei în stabilirea politicilor comerciale, energetice, agricole etc.
pentru anticiparea şi prevenirea pagubelor de mediu.
În 1992, la Rio de Janeiro, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare, a fost recunoscută oficial necesitatea de armonizare a nevoilor economice şi sociale
cu rezervele de resurse naturale şi a fost adoptat, pe baza Raportului Brundtland, Agenda 21:
Program de Acțiune pentru Dezvoltarea Durabilă, un plan concret de acţiune privind politicile cheie pentru realizarea dezvoltării durabile şi modul de abordare a problemelor legate de mediu.
Acesta a avut ca efect iniţiative de implementare a Agendei 21, reorientari semnificative în politica
mediului şi iniţierea strategiilor pentru dezvoltarea durabilă.
Cea mai mai cunoscută şi mai citată definiţie generală a conceptului de dezvoltare durabilă
este cea cuprinsă în Raport Brundtland al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare:
“dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce satisface nevoile prezentului, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.”
Caracteristicile esenţiale ale dezvoltarii durabile sunt:
echitate – accesul la resurse trebuie asigurat pentru fiecare comunitate, indiferent de
gradul de cultură şi civilizaţie, dar şi între generaţii şi între naţiuni.
abordare pe termen lung - înseamnă luarea în consideraţie a nevoilor generaţiilor
următoare şi implementarea de scenarii de dezvoltare echitabile, care au ca bază resursele naturale
limitate ale planetei.
gândire sistemică – presupune înţelegerea interacţiunilor complexe dintre subsistemele
planetei şi vizează multiplele interdependenţe dintre mediu, economie si societate.
În iunie 2006, în conjuncţie cu noua Strategia Lisabona (revizuire ce a avut loc în 9 iunie
2006), noua Strategie de Dezvoltare Durabilă (EU SDS) vizează promovarea unei ”economii
dinamice, cu un nivel maxim de ocupare, înalt nivel de educaţie, protecţie a sănătăţii, coeziune
socială şi teritorială şi protecţie a mediului, într-o lume paşnică şi sigură, respectând diversitatea
culturală”.
212
Strategia stabilește obiectivele generale și acțiunile concrete pentru 7 priorități, cele mai
multe vizând protecția mediului:
Schimbările climatice și energia curată,
Transportul durabil,
Consumul și producția durabilă,
Conservarea și gestionarea resurselor naturale,
Sănătatea publică,
Inluziune socială, demografia și migrația,
Sărăcia globală și provocările dezvoltării durabile
Începând cu anul 2008, în România avem o nouă Strategie Naţională pentru Dezvoltare
Durabilă (SNDD), respectiv Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României
Orizonturi 2013-2020-2030, cu următoarele obiective strategice:
•
Orizont 2013: - prevedea încorporarea principiilor și practicilor dezvoltării durabile,
conform cerințelor UE.
•
Orizont 2020 – atingerea nivelului mediu actual (referire fiind anul 2006) al UE -27 potrivit
indicatorilor de bază ai dezvoltării durabile.
•
Orizont 2030 – prevede apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an
al țărilor membre UE ținând cont de indicatorii dezvoltării durabile.
Scopul dezvoltării durabile:
Asigurarea dreptului populaţiei la un ediu favorabil de viaţă,
Revizuirea politicii de utilizare extensivă a resurselor naturale şi folosirea acestora în
limitele capacităţilor de regenerare,
Asigurarea populaţiei cu minimul necesar de energie, apă, servicii,
Crearea accesului la informaţia de mediu şi participarea publicului la luarea deciziilor
privind mediul.
1. Strategia tematică privind poluarea atmosferică
Obiective urmărite:
menținerea calității aerului în zonele și aglomerările în acre acesta se încadrează în limitele
prevăzute de normele în vigoare,
213
îmbunătățirea calității aerului în zonele în care acesta nu se încadrează în limitele indicatorilor
de calitate,
adoptarea măsurilor necesare pentru a limita până la eliminare efectele negative asupra
mediului,
îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și tratatele internaționale pe care România și
le-a asumat.
2. Strategia pentru diversitate biologică
Obiectivele principale vizate sunt: conservarea resurselor naturale, crearea și punerea în funcție a
rețelei “Natura 2000”, protejarea unor specii vulnerabile, aplicarea unor instrumente legislative
(Directiva - cadru apă), combaterea schimbărilor climatice.
3. Strategia tematică pentru protecția solului
Strategia pentru protecția soluli din UE are în vedere măsuri care să asigure conservarea capacității
solului de a-și îndeplini funcțiile sale ecologice, economice, sociale și culturale. Strategia include
stabilirea unui cadru legal care să permită protecția și utilizarea solului într-o manieră durabilă și
nu în ultimul rând o mai mare conștientizare a populației, măsuri care au rolul să identifice
problemele, să prevină degradarea și să înlesnească reabilitarea solurilor degradate sau
contaminate
Strategia dezvoltării durabile reprezintă cadrul de referinţă pentru facilitarea luării unei decizii
când anumite alegeri sunt incompatibile.
4. Strategia referitoare la schimbările climatice
Obiectivele generale se referă la implementarea activităților de cooperare națională și
internațională în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră și adaptării la efectele
schimbărilor climatice.
5. Strategia privind prevenirea și reciclarea deșeurilor
UE a vizat reducerea în perioada 2000-2010 cu 20% a cantității de deșeuri generate și vizează ca
acest procent să atingă 50% până în anul 2050. În acest sens există trei abordări:
Eliminarea producerii deșeurilor la sursă – prin îmbunătățirea metodelor de fabricare a
produselor, prin care pot fi influențați consumatorii să ceară și să consume produse ecologice și
care necesită folosirea redusă a ambalajelor,
Încurajarea reciclării și refolosirii deșeurilor – ambalaje și deșeuri de ambalaje, baterii,
acumulatori, deșeuri electrice și electronice,
Reducerea poluării cauzată de incinerarea deșeurilor – doar în situația în care deșeurile nu pot
fi refolosite sau reciclate.
6. Strategia privind mediul și sănătatea
Această strategie are în vedere relația complexă existentă între poluare, schimbarea
caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Strategia mai este cunoscută sub denumirea SCALE
(Science, Awareness, Legal instrument, Evaluation) și are ca element de noutate – centrarea pe
214
sănătatea copiilor – care reprezintă cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efetele
poluării mediului.
7. Strategia pentru prevenirea situațiilor de urgență
Reprezintă documentul – cadru pentru pregătirea și adoptarea măsurilor și acțiunilor specifice
având drept scop reducerea impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici asupra
populației, bunurilor și mediului
8. Strategia tematică privind mediul urban
Necesitatea unei mai bune implementări a politicilor de mediu ale UE și a legislației la nivel local.
❖ Strategiile care au reuşit sunt cele care:
• au definit clar priorităţile
• se înscriu într-o optică de termen lung
• vizează promovarea coerentei între diferitele cadre de planificare existente deja
• favorizează aproprierea la nivel local
• traduc un angajament la nivel naţional
• induc participarea actorilor vizaţi.
❖ Strategiile care au eşuat sunt cele care:
• au focalizat acţiunile pe un aspect particular
• s-au limitat la iniţiative punctuale şi izolate
• sunt rezultatul unor demersuri descendente.
Sistemul de integrare a diferitelor strategii sectoriale existente este fundamental pentru
o coordonare eficace. De eficienţa acestuia depinde nu doar gradul de succes al strategiei dar şi
nivelul economiei de resurse şi de capacităţi care poate rezulta în urma procesului în sine.
Trebuie urmărite coerenţa, complementaritatea şi convergenţa între diferitele cadre de
planificare.
Aplicabilitatea strategiei este în mod direct legată de măsura în care aceasta conciliază
aspiraţiile Statului, a societăţii civile şi a sectorului privat. Aceste componente societale trebuie să
participe împreună la elaborarea acestui proiect de viitor al societăţii româneşti.
Strategia dezvoltării durabile este în fapt un sistem care trebuie să cuprindă următoarele
elemente:
215
• un cadru al organizării întâlnirilor regulate dintre partenerii implicaţi şi un instrument
de negociere la nivel naţional şi descentralizat permiţând stabilirea unor punţi între aceste
diferite nivele;
• o viziune comună a dezvoltării durabile şi un ansamblu de obiective strategice;
• un ansamblu de mecanisme flexibile destinate atingerii obiectivelor fixate (sistem de
informare, mijloace de comunicare şi analiză, angajare la nivel internaţional, dispozitive
coordonate pentru integrare diferitelor politici, bugetarea, mecanisme de evaluare);
• principii şi norme susceptibile a fi adoptate de către actorii implicaţi şi sectoarele vizate;
• activităţi experimentale destinate favorizării învăţării şi însuşirii obiectivelor strategiei la
nivel local;
• un secretariat sau alt tip de structură competentă pentru coordonarea acestor
mecanisme;
Strategia trebuie să includă de asemenea mecanisme de evaluare a punerii în practică a
strategiei. Acest proces trebuie să acompanieze de la bun început procesul de formulare a strategiei
şi trebuie bineînţeles continuat în timp. Supravegherea proceselor şi a indicatorilor de rezultat
trebuie să facă obiectul unei supravegheri continue în raport cu examenul finalităţilor şi a
obiectivelor strategiei.
Înțelegerea dezvoltării durabile în cadrul Agendei 2030
Într-o lume din ce în ce mai globalizată și hiper-conectată, orice intervenție în numele unui
singur obiectiv poate duce la consecințe neintenționate pentru realizarea altor obiective apropiate
sau îndepărtare. Agenda 2030 adoptă o abordare sistemică a obiectivelor de dezvoltare durabilă,
informată, prin cunoașterea interacțiunilor dintre acestea. În acest fel, Agenda 2030 identifică în
mod explicit interconectările obiectivelor și țintelor dar și a beneficiilor rezultate. Cheia
implementării Agendei 2030 constă, așadar, în valorificarea interacțiunilor dintre Obiectivele de
dezvoltare durabilă, departe de compromisuri și către co-beneficii, de la cercuri vicioase la cele
virtuoase. Pe baza evaluărilor și dovezilor existente, raportul începe prin a analiza unde ne aflăm
astăzi în căutarea dezvoltării durabile. Apoi identifică punctele de intrare sistemice pentru
transformare care ar putea accelera implementarea Agendei 2030 în mai multe obiective și ținte.
Aceste puncte de intrare sunt mijloacele de a valorifica sinergii importante, compromisuri în mai
multe obiective, astfel încât să se accelereze progresul. Ele ajută la identificarea pârghiilor și a
actorilor care pot face acest lucru. La nivel de țară, punctele de intrare ar putea servi la introducerea
216
unei abordări mai integrate în ceea ce privește implementarea și evaluarea statusului de dezvoltare.
Țările și entitățile subnaționale ar putea apoi să dezvolte foi de parcurs pe baza dovezilor științifice
cele mai relevante pentru circumstanțele și contextul lor.
Lumea este azi este strâns interconectată prin fluxurile de bunuri, capital, oameni și
informații. Aceste fluxuri se suprapun, se interconectează și leagă dezvoltarea națiunilor și
regiunilor din nord și sud, la nivel global / local. Fluxurile produc multe beneficii: de exemplu,
prin remitențe, finanțele sunt transferate din părți mai bogate ale lumii în cele mai sărace, iar
utilizarea internetului poate oferi micilor antreprenori și meșteșugari acces la piața globală.
Pe de altă parte, fluxurile pot avea ca rezultat sau pot propaga efecte negative, cum ar fi
adâncirea inegalităților, concurența neloială, epuizarea resurselor și poluarea și distrugerea
mediului. În multe cazuri, cum ar fi utilizarea resurselor nesustenabile sau degradarea mediului,
acele impacturi pot fi văzute ca un transfer al problemei dincolo de jurisdicțiile naționale și prezintă
provocări pentru țările care ar putea fi slab echipate pentru a le rezolva.
Fluxurile interacționează cu interconectările naturale între obiective, astfel încât deciziile și
acțiunile dintr-o țară sau regiune pot afecta rezultatele dintr-o altă țară și chiar să lase amprente
peste tot în lume. În schimb, cele mai eficiente soluții la problemele critice de durabilitate dintr-o
țară pot fi găsite prin acțiuni în alte țări, facilitate de colaborarea internațională.
Fluxurile transnaționale de informații, bunuri, capital și oameni au crescut dramatic în
ultimele decenii, sprijinind o lume mai interconectată ca niciodată.
217
Fig. Fluxuri transnaționale de informații, bunuri, capital și oameni
Drept urmare, statele pot simți uneori că au mai puțină autonomie pentru a-și modela propria
dezvoltare. Deși acest lucru poate duce la starea de lipsă de putere a statelor și comunităților, este
de asemenea o oportunitate pentru ei de a lucra în mod colectiv către un viitor comun bazat pe
dezvoltare durabilă. Prin urmare, lumea din secolul al XXI-lea este marcată de legături sistemice
strânse cu sinergii pozitive, dar și de interacțiuni și externalități negative care implică
compromisuri dificile între diferite dimensiuni - sectoriale, locale, regionale, globale și temporale.
Avansarea Agendei 2030 trebuie să implice o transformare urgentă și intenționată a sistemelor
socio-ecologice-economice, diferențiate între țări, dar și agregare pentru rezultatele regionale și
globale dorite, astfel încât să se asigure bunăstarea umană, justiția socială și impactul limitat asupra
mediului. Agenda 2030 solicită: eradicarea sărăciei și a altor lipsuri, sporirea capacităților umane,
reducerea inegalităților, încurajarea păcii, inversarea degradării planetei și consolidarea
Parteneriatului global pentru dezvoltare durabilă.
218
În acest scop, Agenda oferă o foaie de parcurs detaliată sub formă de obiective, ținte și
indicatori, elaborate cu atenție. Dar Agenda este mai mult decât o lungă listă de dorințe, este, de
asemenea, o viziune integrată a modului de realizare a obiectivelor de dezvoltare durabilă, în timp
ce promovează în comun bunăstarea umanității și a planetei, asigurându-se că resursele naturale
pot fi partajate și conservate pentru bunăstarea oamenilor lumii în 2030 și nu numai.
Dezvoltarea durabilă, în timp ce identifică o punte către viitor, este inevitabil dependentă de
luarea de decizii prin procesul politic.
Cele șase puncte cheie ale Agendei 2030 sunt:
✓ Bunăstarea și capacitățile umane
✓ Economii durabile și corecte
✓ Sistemele alimentare și tiparele de nutriție
✓ Decarbonizarea energiei și accesul universal
✓ Dezvoltare urbană și periurbană
✓ Bunuri comune globale de mediu
Schimbări climatice:
De la revoluția industrială, activitățile umane au crescut
concentrațiile atmosferice de gaze cu efect de seră, în principal CO2. Prezența lor în atmosferă a
încălzit deja Pământul cu o temperatură medie medie de aproximativ 1oC. Emisiile sunt din nou în
creștere la nivel global și, dacă tendințele actuale continuă, încălzirea globală va depăși valoarea
de referință de 1,5°C între 2030 și 2052.
Activitatea umană induce schimbări climatice: creșterea nivelului de CO2, creșterea
temperaturilor medii, scăderea gheții marine, creșterea nivelului mării.
219
Impacturile încălzirii planetare sunt deja evidente. În ultimul deceniu, un număr mare de țări
și-au înregistrat anii cei mai calzi. Evenimentele extreme, cum ar fi uraganele, inundațiile și
incendiile forestiere, au devenit, de asemenea, mai grave. Chiar și o creștere a temperaturii limitată
la 1,5°C peste nivelurile preindustriale, ar putea afecta perspectivele Obiectivelor de dezvoltare
durabilă și ar putea pune presiune pe 500 de milioane de persoane expuse și vulnerabile la stresul
apei, 4 miliarde de persoane expuse valurilor de căldură și zeci de milioane de oameni expuși la
inundații din zona de coastă.
O creștere a temperaturii de 1,5°C ar reduce, de asemenea, randamentele agricole și ar crește
nivelurile de dispariție a speciilor. În cazul în care creșterea efectivă a temperaturii ar fi mai mare,
scara devastării ar fi mai gravă. Pe baza politicilor și promisiunilor actuale, se estimează că
încălzirea globală cauzată de om va depăși 3oC până la sfârșitul acestui secol.
Obiectivele de dezvoltare durabilă sunt caracterizate de trei elemente de semnătură:
echilibrarea dimensiunilor economice, de mediu și sociale ale dezvoltării durabile; să nu lase pe
nimeni în urmă; și asigurarea cerințelor de bază pentru bunăstarea generațiilor viitoare. Toate
aceste elemente riscă să nu fie realizate. Evaluările recente arată că, conform tendințelor actuale,
sistemele biofizice sociale și naturale ale lumii nu pot susține aspirațiile pentru dezvoltarea umană
universală care este încorporată în Obiective.
Nici o țară nu este încă capabilă să răspundă în mod convingător unui set de nevoi umane de
bază la un nivel durabil la nivel global de utilizare a resurselor. Acest lucru este ilustrat în figura
de mai jos, care arată statutul țărilor în funcție de măsura în care îndeplinesc pragurile sociale 220
adică niveluri minim acceptabile de bunăstare individuală și socială de-a lungul mai multor
dimensiuni, (în timp ce transgresează granițele biofizice - adică evaluări multidimensionale ale
impactului asupra mediului). Majoritatea țărilor mai bogate sunt grupate în cadranul din dreapta
sus, în timp ce țările mai sărace se află în cadranul din stânga jos. Poziția ideală - bazată pe mediile
naționale - dar neglijând distribuțiile intracomunitare - este cadranul din stânga sus, în care țările
ar îndeplini sau depăși pragurile sociale fără a încălca granițele biofizice.
Supraviețuirea și dezvoltarea umană depind de accesul la energie pentru încălzirea caselor,
producerea de bunuri și conectarea la distanță. Cu toate acestea, în lumea de astăzi, sărăcia
energetică rămâne extinsă, cu 840 de milioane de oameni fără acces la electricitate, predominant
în Africa subsahariană și peste 3 miliarde de oameni care se bazează pe combustibili solizi poluanți
pentru utilizări caznice. În același timp, dependența puternică a umanității de combustibilii fosili
pentru satisfacerea nevoilor energetice are un preț inacceptabil de ridicat pentru climă și mediu. În
îndeosebi, îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare durabilă și a obiectivelor Acordului de la Paris
pentru schimbările climatice depind de transformarea și decarbonizarea rapidă a încălzirii,
electricității, industriei și transporturilor. Prin urmare, provocarea este de a oferi tuturor capacitatea
221
de a-și satisface nevoile esențiale de energie - să nu lase pe nimeni în urmă - și, în același timp, să
protejeze clima și mediul.
În ciuda adoptării Acordului de la Paris și a Agendei 2030 în 2015, producția globală de
petrol, cărbune și gaz crește în continuare pentru a satisface cererea tot mai mare de investiții în
energie și infrastructură. Această tendință este complet incompatibilă cu atingerea majorității
obiectivelor de dezvoltare durabilă. Cu excepția cazului în care nivelul de ambiție cu privire la
înlocuirea combustibililor fosili cu surse de energie pe bază de combustibili nefosili, nu este
crescut masiv, emisiile globale de CO2 legate de energie vor continua să crească până în 2030.
Conform dreptului internațional, bunurile comune mondiale se referă la 4 zone specifice care
nu intră în jurisdicții naționale: marea liberă, atmosfera, Antarctica și spațiul cosmic. Discuțiile
privind dezvoltarea durabilă și protecția mediului au inclus în ultimul timp și alte bunuri comune,
care se pot afla în jurisdicții naționale sau regionale bine definite, dar a căror existență conferă
beneficii dincolo de acestea. Acestea includ păduri tropicale tropicale, terenuri, biodiversitate și
climă. Aceste bunuri comune alcătuiesc un stoc de capital natural, din care sunt aduse beneficii
omenirii. Pentru unii, cum ar fi pădurile, exploatațiile, drepturile de proprietate , se pot suprapune,
dar nu sunt neapărat excludente reciproc cu conceptul de bunuri comune. Acțiunile asupra
bunurilor comune globale de mediu ar trebui să contribuie la asigurarea bunăstării umane și la
supraviețuirea tuturor speciilor vii. Stocul de capital natural se deteriorează în prezent cu mult
222
peste rata sa de reînnoire. Exploatarea excesivă a bunurilor comune de mediu, împreună cu emisiile
de substanțe poluante dăunătoare, radiații, deșeuri și utilizarea excesivă a substanțelor chimice
periculoase, duce la schimbări potențial ireversibile și pune în pericol stabilitatea sistemului
terestru. Cerințele noastre reale asupra bunurilor de mediu globale au devenit atât de mari încât
influențează sistemul Pământului în ansamblu.
Fig. Supraviețuirea umană și bunurile comune globale
Strategiile pentru transformarea sectorului energetic trebuie să utilizeze toate instrumentele
disponibile pentru a promova energia accesibilă și decarbonizată, inclusiv prin extinderea rapidă
a energiei regenerabile, modernizarea transportului și distribuției energiei electrice, creșterea
eficienței energetice.
223
Curs 9. Modele de valorificare turistică. Tehnici de evaluare ecologică
sectorială. Ecoturismul în ariile protejate la nivel naţional şi internaţional
În ultimele decenii de la finele sec. XX şi începutul sec. XXI, se manifestă tendinţa
dezvoltării industriei turismului, prin întoarcerea sa către natură şi valori culturale autentice, mai
ales în ţările puternic industrializate. La baza acestei forme de turism stă acţiunea de a petrece о
vacanţă sau un concediu într-un mediu natural şi antropic original, care se bucură de prezenţa unor
obiective deosebite. Acestea sunt mai mult decât nişte eventuale destinaţii turistice, reprezentând
chei majore ale unui turism durabil, care au menirea să pregătească minuţios conştientizarea
fiecărui turist pentru a le păstra intacte, pentru generaţiile care vin.
Politici de stimulare a activităţilor turistice
Analiza atentă a politicii guvernamentale de până acum a scos în evidenţă două dimensiuni:
a) Tipologică, alegerea unei forme de turism cu rol deosebit şi prioritar în contextul general
al procesului de tranziţie la economia de piaţă, pentru dezvoltarea zonelor rurale;
b) Zonală, prin delimitarea zonelor de maxim interes pentru turismul naţional, dar
preponderent pentru cel internaţional.
Primii paşi pot fi estimaţi ca pozitivi, dar ei trebuie să fie urmaţi de alţii privind: acordarea
de credite, încurajarea investiţiilor în sfera serviciilor adiacente activităţii turistice, sprijinirea
dezvoltării şi modernizării de infrastructură, etc.
Dezvoltarea turismului rural într-o serie de ţări vest-europene relevă ca importantă
stimularea localnicilor sau a unor mici agenţi economici în orientarea resurselor de capital în
vederea realizării de:
- Capacităţi turistice mici şi mijlocii, în zonele cu potenţial neutilizat sau insuficient utilizat
- Amenajări şi modernizări de echipamente din zonele de litoral, montane sau
balneoclimaterice
- Reechipări sau modernizări ale dotărilor existente ale unităţilor comerciale sau de alimentaţie
publică, a celor de agrement turistic.
Trebuie remarcat faptul că până la momentul prezent, resursele de capital proprii au fost
suportul majorităţii echipamentelor, instalaţiilor şi dotărilor existente în turismul rural românesc
actual.
Alături de echipamentele turistice, un rol determinant în dezvoltarea turismului în spaţiul
rural îl are infrastructura generală (căile de acces, canalizarea, alimentarea cu apă, energie electrică,
224
etc.). În acest sens este necesar a se acorda subvenţii de la bugetul statului cu prioritate zonelor
care au probat că prezintă interes şi atracţie turistică. Este necesar ca administraţiile publice locale
să se constituie în promotori ai gestionării profitabile a patrimoniului turistic, iniţiind programe
locale în sprijinul turismului rural păstrând personalitatea construcţiilor şi a localităţilor în procesul
de sistematizare şi amenajare teritoriului
Tehnici de evaluare ecologică
În sens larg, potenţialul turistic al unui teritoriu reprezintă ansamblul elementelor naturale,
economice şi cultural – istorice, care prezintă anumite posibilităţi de valorificare turistică, dau o
anumită funcţionalitate pentru turism şi deci constituie premise pentru dezvoltarea activităţii de
turism.
Un teritoriu interesează din punct de vedere turistic în măsura în care oferă resurse turistice
naturale sau antropice, acestea fiind privite ca atracţii turistice sau resurse turistice.
Potenţialul turistic reprezintă oferta turistică potenţială a unui teritoriu care împreună cu baza
tehnico – materială şi cu infrastructura generală şi turistică formează oferta turistică reală (efectivă)
sau patrimoniul turistic.
Varietatea resurselor turistice, specificul, influenţa lor în activitatea turistică duc la
delimitarea a două categorii de potenţial turistic, şi anume: natural şi antropic.
Potenţialul turistic natural reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul
natural prin componentele sale: relief, condiţii climatice, ape, vegetaţie şi faună, cât şi modificările
acestora din urmă.
Potenţialul turistic natural cuprinde elementele oferite de cadrul natural –relief, climă, reţea
de ape, vegetaţia etc., urmărind atragerea fluxurilor de turişti în vederea petrecerii vacanţelor.
225
Relieful reprezintă un element de atracţie turistică de sine stătător, reprezentat prin tip
(vulcanic, carstic, glaciar), trepte şi atitudini, toate acestea realizând cadrul propice practicării
drumeţiilor şi alpinismului, cât şi de petrecere a vacanţelor.
Clima este reprezentată de tipul şi volumul precipitaţiilor, mărimea temperaturilor
înregistrate, perioadele cu soare etc.; creează condiţii propice schierii, curelor heliomarine etc.
Reţeaua de ape, reprezentată de apele curgătoare şi cele stătătoare, ape minerale şi termale,
creează cadrul adecvat pentru pescuit, cure heliomarine, sporturi nautice etc.
Vegetaţia prin bogăţia şi diversitatea speciilor, existenţa speciilor florale rare, dă
posibilitatea practicării unor forme particulare ale turismului: cercetare ştiinţifică, vizitarea
rezervaţiilor naturale.
Fauna, sub aspect turistic, prezintă importanţă prin valoarea sa cinegetică şi estetică.
Potenţialul turistic antropic cuprinde creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în
elemente de cultură, istorie, artă şi civilizaţie, care prin caracteristicile lor atrag grupurile de turişti.
Structura potenţialului antropic cuprinde elementele:
• vestigii arheologice şi monumente de artă (cetăţi, castele, statui, biserici);
• etnografie şi folclor (obiceiuri şi tradiţii, port popular, muzică şi dansuri populare etc.);
• instituţii şi evenimente cultural-artistice (muzee, case memoriale, târguri şi expoziţii);
• realizări tehnico-economice şi ştiinţifice contemporane (porturi, poduri şi viaducte,
baraje şi lacuri de acumulare);
• aşezări umane (oraşe, sate turistice).
După importanţă întâlnim:
- staţiuni de importanţă internaţională: Poiana Braşov, Sinaia, Predeal, Borsec, Sovata, Eforie
Nord şi Sud, Mamaia, Mangalia Nord şi Sud, Băile Herculane etc.;
- staţiuni de importanţă naţională – sunt staţiunile care prin dotări nu pot concura cu staţiunile
mari din Europa sau alte regiuni ale globului (Geoagiu, Moneasa, Buşteni, Covasna, Băile
Olăneşti, Borşa, Păltiniş, Lacul Roşu etc.);
- staţiunile de importanţă regională sunt destinaţii pentru turiştii dintr-o anumită parte a ţării
servind, în general, turismul de durată scurtă (Bazna, Călan-Băi, Cheia, Lipova, Pucioasa,
Rânca, Stâna de Vale, Vaţa de Jos, Voineasa etc.);
-staţiuni de importanţă locală – caracteristic turismului de durată scurtă (Cojocna, Malnaş-Băi,
Lacul Sărat, Ocnele Mari, Băile Homorod, Ocna Dej, Semenic, 2 Mai etc.)
226
După funcţie întâlnim:
- staţiunile climaterice ce asigură un loc adecvat pentru odihna de lungă durată (concediu, vacanţă),
având un efect pozitiv asupra organismului.
Aceste staţiuni climaterice dispun de instalaţii şi amenajări specifice cum ar fi: plaje, solarii,
ştranduri, piscine, terenuri sport, trasee marcate etc., fiind amplasate în zona montană şi
subcarpatică, dar şi în zona litorală. Dintre acestea, mai reprezentative sunt: Buşteni, Breaza, Băiţa,
Cheia, Izvorul Mureşului, Păltiniş, Poiana Ţapului, Rânca, Timişul de Sus şi de Jos, 2 Mai,
Costineşti, Năvodari, Venus, Saturn, Aurora etc.;
- staţiunile balneare, specific turismului curativ, de îngrijire a sănătăţii, fiind răspândite în Carpaţi,
Subcarpaţi, Depresiunea Transilvaniei, Câmpia de Vest şi estul Câmpiei Române şi chiar zona
litorală. Au un rol deosebit în prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unor boli (Amara, Bazna,
Băile Felix, Buziaş, Lipova, Pucioasa, Sărata Monteoru, Techirghiol, Târgu Ocna etc.;
- staţiunile cu funcţii complexe, balneoclimaterice sunt cele mai importante staţiuni, datorită
specializării lor multilaterale, atât pentru odihnă cât şi pentru tratament datorită capacităţii de
cazare mai mari (Sovata, Voineasa, Băile Tuşnad, Băile Herculane, Borsec, Călimăneşti –
Căciulata, Eforie Nord, Mangalia, Moneasa etc.);
- staţiunile pentru practicarea sporturilor de iarnă se dezvoltă în zonele montane care dispun de
condiţii climatice favorabile, strat de zăpada persistent, pantă corespunzătoare cu structuri de
primire adecvate (Predeal, Poiana Braşov, Semenic, Azuga, Sinaia etc.).
Ecoturismul în ariile protejate la nivel naţional şi internaţional
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) a decis să se folosească conceptul de “ecoturism”
pentru a reflecta “toate formele de turism în care motivaţia principală a turistului о reprezintă
observarea şi aprecierea naturii, care contribuie la conservarea ei, şi care generează impacturi
minime asupra mediului inconjurător şi a tradiţiilor culturale”.
О strategie pe acest tip de turism, care protejează resursele turistice a fost publicată de către
Secretariatul Naţional de Turism din Mexic, în colaborare cu Alianţa Mondială pentru Natură,
adoptată ulterior şi de O.M.T.
Aceasta include idei esenţiale menite să pună în echilibru natura şi turismul, şi anume:
- zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes continental sau
mondial şi să facă parte din patrimoniul turistic al planetei;
- prin ecoturism, se încearcă minimalizarea efectelor negative asupra mediului local şi
natural, ca şi asupra populaţiei locale;
- ecoturismul trebuie să contribuie la gestionarea spaţiilor protejate şi să amelioreze relaţiile
dintre comunităţile locale şi persoanele abilitate să gestioneze aceste spaţii protejate;
227
- această formă de turism trebuie să furnizeze avantaje economice şi sociale locuitorilor
zonelor turistice şi să asigure participarea lor în luarea deciziilor în ceea ce priveşte genul şi
volumul activităţilor turistice;
- noul turism poate să favorizeze о interacţiune autentică între populaţia de primire şi turişti,
şi un interes real pentru о dezvoltare durabilă şi protecţia zonelor naturale;
- prin ecoturism se încearcă lărgirea spectrului de activităţi economice tradiţionale
(agricultură, creşterea animalelor, apicultură, pescuit) fără a le marginaliza sau înlocui;
- activităţile turistice desfăşurate sub emblema ecoturismului trebuie să ofere oportunităţi
specifice în aşa fel încât populaţiile locale şi angajaţii din industria turistică să fie în măsură să
utilizeze spaţiile naturale într-o manieră durabilă şi să aprecieze obiectivele natural şi culturale
valoroase, care sunt puncte de maximă atracţie pentru turişti.
"Ecoturismul" s-a născut la mijlocul anilor 1980, ca urmare a creşterii cererii turismului axat
pe natura sălbatică, în locurile cele mai restrânse şi fragile ale planetei.
Turismul se evidenţiază prin caracteristicile proprii şi prin cele propagate în toate ţările ca o
activitate care înregistrează un grad mai ridicat de eficienţă economică, în comparaţie cu celelalte
sectoare ale unei economii naţionale. În ultimele decenii, activităţile turistice au avut un mers
ascendent, iar formele de turism s-au multiplicat, fapt ce a permis o mai bună valorificare a
resurselor turistice.
Între turism şi mediul înconjurător există o relaţie complexă, legăturile dintre ele
manifestându-se în ambele direcţii. Pe de o parte acestea reprezintă resursele de bază ale
turismului, iar pe de altă parte activitatea turistică are influenţă asupra mediului ecologic,
modificându-i elementele componente.
Practicarea ecoturismului impune protejarea zonelor sau resurselor turistice, ce sunt
destinate studierii, admiraţiei, recreării şi refacerii fizice şi psihice şi nu distrugerii. În sensul real
al ecoturismului, se regăsesc modernizarea infrastructurii, dezvoltarea rural-urbană durabilă,
utilizarea de forme de energie neconvenţională şi de tehnologii nepoluante.
În accepţiunea unui număr tot mai mare de specialişti, teoreticieni sau practicieni ai
domeniului, principiile ecoturismului sunt:
a) exploatarea raţională, astfel industria (de orice natură şi o dată în plus cea turistică) nu
trebuie să degradeze resursele, ci să fie dezvoltată de o asemenea manieră încât să protejeze
mediul;
b) şanse egale de dezvoltare, unde activităţile economice se cuvin să asigure beneficii pe
terme lung pentru resurse, comunităţile locale şi industriale;
În domeniul ecoturismului un loc aparte îl ocupă conceptul de marketing. Importanţa
marketingului adecvat este în mare măsură recunoscută în tot sectorul turismului, încât astăzi piaţa
turismului a devenit segmentată din ce în ce mai mult, şi metodele de comunicare pentru a ajunge
la consumatori s-au multiplicat şi diversificat.
228
Marketingul este întradevăr o componentă de bază în planificarea destinaţiilor turistice şi în
procesul de schiţare a produsului. Furnizorii de servicii şi produse de ecoturism ar trebui să fie mai
atenţi în selectarea canalelor de marketing şi a metodelor de promovare. În primul rând, trebuie
să-şi stabilească foarte atent ţinta segmentului din piaţă pentru a putea atrage numai tipul de
vizitatori care vor împărţi aceleaşi interese care vor avea acelaşi respect pentru mediul înconjurător
şi culturile locale, astfel făcând experienţa şi mai interesantă pentru toţi.
În al doilea rând, trebuie să folosească toate informaţiile disponibile pentru a înţelege ţintele
din piaţă şi evoluţia lor constantă. Ecoturismul fiind un produs relativ nou care generează speranţe
mari printre consumatori, trebuie să se acorde atenţie la produsele noi din ecoturism care vin pe
piaţă. Improvizaţia, lipsa de profesionalism, abuzul de natură sau de culturile locale, şi situarea
sub aşteptările turiştilor, constituie drumul sigur spre eşec, iar eşecul poate duce la o decădere de
imagine care poate dura mulţi ani până la revenire. Este important să se comporte profesional în
ceea ce se oferă şi să se ofere produse care să satisfacă segmentul de piaţă identificat.
Noua tehnologie, în special Internetul, are fără îndoială un potenţial vast fiind ca o unealtă
pentru marketing şi promovarea ecoturismului. Pe lângă capacitatea sa de difuzare impresionantă
de informaţii, Internetul facilitează de asemenea tranzacţiile directe dintre furnizori şi consumatori,
acest lucru fiind relevant în special pentru furnizorii mici.
Organizaţiile de conservare şi alte organizaţii neguvernamentale pot juca un rol major în
promovarea directă sau indirectă prin educaţia mediului adresată consumatorilor, acele produse şi
destinaţii în care dezvoltarea ecoturismului este realizată printr-o maniera substanţială. Relaţia
turism-mediu este una irevocabil nedestructibilă iar practicarea ecoturismului poate asigura
valorificarea şi utilizarea adecvată a resurselor turistice. În aceste condiţii, dezvoltarea unei zone
turistice se realizează concomitent cu păstrarea integrităţii ecologice a acesteia.
Cercuri de interes (U.I.C.N., W.N.F (World Naturopathic Federation) au definit conceptul
de "turism durabil" drept "dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul
turistic care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a mediului, cu asigurarea
exploatării resurselor natural şi culturale şi pentru generaţiile viitoare". Au fost stabilite
componentele unei strategii de realizare a turismului durabil, cerinţele acestei activităţi fiind:
- respect şi grijă faţă de mediul de viaţă al comunităţilor umane;
- creşterea nivelului de viaţă al habitatelor umane;
- reducerea exploatării resurselor epuizabile şi păstrarea capacităţii de susţinere a planetei;
- conservarea ecosistemului Terrei, a biodiversităţii umane;
- schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;
- crearea posibilităţilor comunităţilor de a-şi păstra propriul mediu ambiant.
Ecoturismul reprezintă de fapt cea mai valoroasă formă de manifestare a turismului durabil.
229
Dezvoltarea durabilă trebuie să ţină cont de modul de sosire şi de interesele dintre gazde şi
vizitatori, dintr-o anumită regiune.
Astăzi, relaţia dintre ecoturism şi turism durabil, ca urmare a faptului că problemele de
protecţie a mediului înconjurător au o cu totul altă prioritate, poate fi prezentată schematic astfel:
Turism convenţional – Turism durabil – Ecoturism.
Societatea Internaţională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor dezbaterilor din 1991 până
în prezent într-un set de principii redate mai jos, care au fost acceptate şi preluate de tot mai multe
organizaţii, guverne, firme private, universităţi şi comunităţi locale.
Figura. Ecoturismul ca formă a turismului durabil
Dintre toate continentele, Europa este continentul cel mai vizat, deoarece prezintă câteva
contradicţii majore:
- spaţii rurale puternic antropizate;
- arii protejate suprasolicitate;
- slabă diversitate biologică;
- litoraluri urbanizate;
- puternice concentrări umane în aşezările urbane;
- poluarea şi degradarea siturilor naturale.
Este evident că în Europa nu se doreşte realizarea unui turism pentru naturaliştii de excepţie,
ci doar exceptarea unor practici de ocrotire a mediului înconjurător.
Odată stabilită importanţa ecoturismului ca suport al dezvoltării durabile a turismului la
nivelul organismelor mondiale, acesta a început să fie acceptat în tot mai multe ţări. în urma
Conferinţei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro din 1992, Organizaţia
230
Mondială a Turismului a realizat un program de adaptare a Agendei 21 la necesitatea de dezvoltare
durabilă a turismului.
Sprijinirea şi promovarea turismului ecologic în toate zonele turistice nu se vor putea realiza
decât prin adoptarea şi aplicarea următoarelor cerinţe esenţiale:
- realizarea unui inventar detaliat al resurselor actuale şi al potenţialelor resurse şi evaluarea
stării lor şi a modului de valorificare;
- identificarea produselor turistice care pot fi realizate şi a pieţelor, în corelaţie cu tendinţele
de viitor, pentru selectarea unor produse;
- elaborarea unor planuri, de realizare a produselor turistice, cu personalizarea schemelor
cadru de dezvoltare pentru fiecare produs turistic;
- punerea în aplicare a planurilor de dezvoltare aprobate şi urmărirea atentă a fazelor de
realizare;
- atragerea şi organizarea unor acţiuni comune cu toţi factorii care pot participa la realizarea
şi dezvoltarea produselor turistice selectate;
- realizarea structurilor legale care să asigure un suport instituţional şi financiar corespunzător
pentru susţinerea planurilor de valorificare şi dezvoltare, şi a menţinerii parteneriatului între toţi
factorii interesaţi;
- colectarea de date asupra efectelor postproiect ale planurilor de dezvoltare şi revizuirea lor
în funcţie de disfuncţionalităţile constatate.
La nivel mondial, diversificarea formelor de turism, a condus la includerea în patrimoniului
touristic al multor ţări a zonelor naturale protejate, ca potenţiale resurse turistice insuficient
valorificate.
Ecoturismul este mai întâi de toate, o acţiune de dezvoltare sub forma unui parteneriat între
tour - operatori, agenţii de turism, comunităţile locale, gestionari de zone naturale protejate,
asociaţii de mediu şi colective de specialişti în domeniu.
Dezvoltarea ecologică a turismului în zonele naturale protejate vizează în principal patru
planuri:
1. Economic, prin creşterea gradului de valorificare a resurselor, îndeosebi a celor puţin
cunoscute pentru reducerea presiunii asupra celor mai intens exploatate.
2. Ecologic - prin asigurarea utilizării raţionale, a tuturor resurselor, cu reducerea şi
eliminarea deşeurilor şi reziduurilor menajere, reciclarea conservării şi protecţia mediului.
3. Social - prin sporirea numărului de locuri de muncă, menţinerea unor meserii tradiţionale
sau calificare în domeniul turismului.
231
4. Cultural prin valorificarea elementelor de civilizaţie, artă, cultură, deosebite şi originale,
care sunt expresia unei anume identităţi culturale şi poate dezvolta prin turism spiritul de toleranţă.
Orice gestionare şi amenajare trebuie să aibă în vedere câteva elemente importante:
- zonele naturale protejate trebuie să constituie o bază ştiinţifică pentru cercetarea ştiinţelor
naturii;
- zonele naturale protejate pot contribui la dezvoltarea socio-economică cu ridicarea
standardului de viaţă în plan local şi regional;
- toate zonele naturale protejate trebuie să-şi păstreze funcţia educativă, mai ales formarea
unei atitudini pro ecologice prin forme de instruire pentru tineret şi adulţi;
- zonele naturale protejate pot asigura dezvoltarea unor relaţii internaţionale pe linia
cooperării ştiinţifice şi informaţionale şi prin integrarea lor pe anumite pieţe turistice şi de
cercetare.
Pentru practicarea unui turism "verde" este nevoie să se implice mai mulţi factori
decizionali, în primul rând statul, prin politica sa de dezvoltare economică, prin elaborarea unor
planuri de dezvoltare durabilă cu asigurarea unor servicii de calitate pentru a se reduce exploatarea
excesivă şi inadecvată a patrimoniului natural şi cultural.
Statul este în măsură ca prin pârghii de ordin economic, prin reglementări juridice,
legislative, financiar-bancare, să impulsioneze preocuparea pentru protecţia mediului înconjurător,
să crească responsabilitatea agenţilor turistici faţă de componentele cadrului natural pe care le
exploatează în folosul său.
Pentru a se obţine rezultate cât mai bune în practicarea şi dezvoltarea unui turism ecologic
este nevoie de o mai mare colaborare între diferite departamente (agricultură, silvicultură,
amenajarea teritoriului). în plan local oraşele vecine sau comunele apropiate îşi pot conjuga
eforturile şi investiţiile pentru a permite dezvoltarea unei zone turistice, pentru balizarea zonelor
de protecţie a naturii, a punctelor de interes istoric şi cultural.
Practicarea turismului verde presupune o modernizare a infrastructurii a dezvoltării
ruralurbane durabile, utilizarea de forme de energie, neconvenţională, tehnici mai puţin poluante.
În acelaşi timp, este nevoie de un marketing eficient, de o bună cunoaştere a locurilor cu destinaţie
turistică, o dezvoltare macroeconomică eficientă care să evite supraexploatarea unor zone, cu
evitarea investiţiilor şi a poluării active.
Un rol deosebit îl are şi exprimarea opiniei populaţiilor locale, faţă de dezvoltarea zonelor
turistice şi participarea acestora la aceste programe de dezvoltare economică.
Practicarea unui turism va favoriza mai eficient resursele diferitelor zone şi regiuni de pe
glob, a disponibilităţilor de forţă de muncă, la atenuarea dezechilibrelor interregionale, mijloc
complex de diversificare a economiilor naţionale.
232
O necesitate a implementării dezvoltării durabile impune în prezent punerea accentului pe
sporirea cunoştinţelor în ansamblu asupra conceptului de producţie curată, precum şi răspândirea
lor în întreaga lume. Principiul ecoeficienţei reprezintă "o rată performantă de ghidare a
întreprinzătorului în rolul său din societate, măsoară simultan efortul de minimizare a sarcinii
ecologice pe care întreprinderea îşi permite să o producă iar salariaţii săi îşi permit să o plătească".
Neconservarea destinaţiilor turistice conduce la ruinarea lor şi în mod implicit la dispariţia
destinaţiilor, atracţiilor, diminuarea până la dispariţie a fluxurilor turistice, respectiv a turiştilor.
Depăşind momentul imediat, perspectiva conturează produse turistice nu neapărat noi dar sigur
mai curate şi mai corecte. Chiar dacă unele privelişti sunt alarmante, reuşind a speria pe unii dintre
noi, simptomele nu sunt ale sfârşitului ci a unui nou început, un început marcat de răspundere,
educaţie, responsabilitate faţă de gazde şi oaspeţi faţă de tot ce aparţine planetei şi generaţiilor ce
vor urma.
Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nişe guvernate de
forţele şi de legile pieţei. El a fost promovat iniţial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale,
iar lipsa politicilor sociale şi de mediu din unele ţări, firme şi destinaţii a condus la o confuzie
generală în privinţa sensului ecoturismului ca segment de piaţă. Astfel s-a simţit nevoia unor linii
directoare specifice şi a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar
discuţiile referitoare la aceste probleme sunt în plină desfăşurare.
Figura de mai jos prezintă locul ecoturismului în cadrul pieţei turismului. El apare ca o
subpiaţă a turismului în arii naturale şi în acelaşi timp având legături puternice cu turismul cultural
şi rural.
Figura. Ecoturismul ca segment de piaţă
În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care
activităţile desfăşurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază două
componente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului înconjurător şi oferirea unor
servicii specifice.
Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură din Australia a inclus în
definiţia turismului în natură şi componenta durabilă. Putem anticipa că pe măsură ce criteriile de
233
certificare turistică vor fi acceptate şi implementate la nivel global, această definiţie va fi şi singura
acceptată:”Turismul care pune accent pe cunoaşterea zonelor naturale şi care asigură utilizarea
durabilă a resurselor naturale.”
Întrucât tot mai mulţi turişti şi-au manifestat dorinţa de a-şi petrece timpul liber în mijlocul
naturii, segmentul de piaţă a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru
nişe distincte: ecoturism, turism de aventură, turism în medii sălbatice şi camparea, diferenţiate în
funcţie de motivaţia principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste segmente are un echipament
specializat, necesităţi informaţionale distincte, impact diferit asupra mediului.
Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri
noi şi palpitante cu intenţia de a căuta aventura. Turiştii care practică această formă de turism nu
urmează un program fix, preferând spontaneitatea şi incertitudinea. Turismul de aventură include
adesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc.,
necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip de turism se desfăşoară de obicei în mijlocul
naturii, el implică puţin sau deloc protejarea şi conservarea mediului.
Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru
a cunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor
natural.
Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu
bicicleta, cu barca, cu animale de tracţiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezeşte interesul pentru
frumuseţile naturii, dar contribuie puţin la conservarea echilibrului fragil al naturii.
Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi sălbăticie, de
cele mai multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie automobilul
(carcamping). Motivaţia principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului
indică o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.
Ecoturismul se deosebeşte de turismul în natură prin accentul pus pe conservare, educare,
responsabilitate şi implicarea activă a comunităţii locale. Un turist în arii naturale poate merge să
observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un
ghid local şi va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale.
Câteva reglementări:
▪
▪
frecvenţa circulaţiei turistice:
▪
divizarea teritoriului ariilor protejate în funcţie de valoarea şi concentrarea
resurselor naturale, fragilitatea şi sensibilitatea lor, capacitatea de suport ecologic;
▪
ghidarea fluxurilor turistice numai pe potecile şi drumurile special amenajate;
▪
limitarea numărului de vizitatori pe an sau sezon, a orelor de vizitare în funcţie de
capacitatea de suport pentru fiecare areal.
primirea şi sensibilizarea publicului vizitator:
234
▪
cunoaşterea categoriilor de turişti şi a motivaţiilor pentru care preferă vizitarea unor
areale protejate;
▪
realizarea unor structuri de primire în scop recreativ şi educativ concepute în funcţie
de specificul ariei protejate şi de cerinţele turiştilor;
▪
organizarea unor moduri de primire diferenţiate în funcţie de segmentele de turişti;
▪
informaţiile oferite turiştilor să se refere nu numai la caracteristicile arealelor
protejate, dar să includă şi mijloacele de păstrare a calităţii mediului înconjurător.
Fiecare dintre aceste produse turistice specializate a atins niveluri diferite de maturitate în
cadrul ciclului de viaţă al produsului. Eagles (1995) afirma că ecoturismul şi turismul de aventură
se găsesc în prima fază a ciclului, cu un număr mic de consumatori, dar cu o creştere rapidă.
Turismul în zone sălbatice a atins pragul de maturitate, aceasta din cauza nivelului redus de
exploatare pe care îl cere, iar camparea înregistrează un număr mare de participanţi, dar
popularitatea sa este în declin.
Acest model se manifestă pe piaţa nord americană şi cu siguranţă nu este valabil în orice colţ
al lumii. De aceea, se impune un studiu mai larg asupra conceptului de specializare a pieţei turistice
şi asupra celui de ciclu de viaţă al produselor turistice, mai ales în zonele cu potenţial ridicat pentru
dezvoltarea turismului în natură.
Figura . Ciclul de viaţă al produsului ecoturistic comparativ cu celelalte produse specializate ale
turismului în natură
Acreditarea ecoturistică în Australia – Studiu de caz
Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură (NEAP) este o iniţiativă a
asociaţiei Ecoturism Australia (EA) şi a Reţelei Australiene a Operatorilor din Turism (ATON),
răspunzând nevoii de a identifica operatorii de turism în natură şi ecoturism autentici. Programul
oferă asigurarea că un produs turistic acreditat se bazează pe cele mai bune practici de management
235
al mediului şi reprezintă o garanţie a calităţii. Eligibilitatea pentru acreditare se bazează pe
următoarele opt principii:
1. Accent pe natură: Pune accent pe contactul direct cu natura, în moduri care să ducă la o
mai bună înţelegere şi apreciere.
2. Interpretare: Integrează oportunităţi de înţelegere a naturii în fiecare experienţă.
3. Durabilitatea de mediu: Aplică cele mai bune practici pentru un turism durabil din punct
de vedere ecologic.
4. Contribuţia la conservare: Contribuie în mod pozitiv la conservarea permanentă a
zonelor naturale.
5. Implicarea comunităţilor locale: Contribuie în mod constant la bunăstarea comunităţilor
locale.
6. Componenta culturală: Protejează, explică şi implică diferitele culturi locale.
7. Satisfacţia consumatorilor: îndeplineşte în mod consecvent aşteptările consumatorilor.
8. Marketing responsabil: Acţiunile de marketing sunt precise şi conduc la aşteptări
realiste.
Fiecare dintre aceste principii se reflectă în criterii de evaluare specifice, care stabilesc trei
niveluri de acreditare: turism în natură, ecoturism şi ecoturism avansat.
NEAP se bazează pe principiul îmbunătăţirii continue. O secţiune integrală a programului o
reprezintă reevaluarea şi îmbunătăţirea criteriilor la fiecare trei ani.
Caracteristici ale modului de organizare a parcurilor americane:
▪
crearea şi semnalizarea vizibilă a limitelor parcurilor;
▪
existenţa unor centre de primire şi informaţii spaţioase şi foarte bine dotate;
▪
serviciile complexe ale acestor centre (informaţie, achitare taxă, instalaţii sanitare etc.);
▪
prezenţa spaţiilor de parcare special amenajate (în medie de 80 de maşini şi 9 autocare);
▪
prezenţa locurilor de campare şi de caravane, special amenajate (aprovizionate cu apă
potabilă, pubele de gunoi, mese de piatră, vetre speciale pentru foc, achiziţionare lemn de
foc);
▪
existenţa în cadrul parcului de fose septice, puncte apă potabilă, pubele de gunoi;
▪
prezenţa unui număr suficient de paznici (rangeri) - ghizi, dotaţi cu mijloace auto, radio
portabil, ce asigură securitatea vizitatorilor şi a parcului;
236
▪
asigurarea nevoilor financiare din taxe, subvenţii ale primăriilor locale, donaţii, amenzi
consistente;
▪
acorduri încheiate cu armata federală aeriană şi terestră, pentru intervenţii de urgenţă şi
supraveghere a parcurilor în cazuri de necesităţi (avalanşe, incendii).
Activităţi turistice în parcurile americane:
▪
expoziţii cu specii floristice, faunistice conservate;
▪
expoziţii de fotografii şi documente istorice legate de înfiinţarea parcurilor;
▪
prezentarea de filme, diapozitive şi fotografii documentare;
▪
prezentarea de ghiduri, hărţi, pliante turistice;
▪
prezenţa potecilor tematice, de interes floristic, faunistic, istoric etc.;
▪
existenţa unor poteci pentru ciclism, echitaţie, pedestre;
▪
prezenţa unor platforme speciale pentru panorame generale;
▪
vizitarea de peşteri, grote;
▪
posibilitatea de practicare a schiului, pe pârtii naturale, a pescuitului şi vânătorii;
▪
practicarea sporturilor nautice pe lacuri antropice;
▪
activitate în aer liber în aşezările rurale apropiate;
▪
activităţi în ateliere de artizanat şi în cercuri artistice;
▪
activităţi sportive în aer liber: tenis, deltaplan;
▪
vizitarea centrelor ştiinţifice şi cunoaşterea activităţii de cercetare a parcului.
237
BIBLIOGRAFIE
Adeney, J.M., Christensen, N.L. & Pimm, S.L., (2009). Reserves protect against deforestation
fires in the Amazon. PLoS ONE, 4(4).
Barber, C.P. et al., (2012). Dynamic performance assessment of protected areas. Biological
Conservation, 149(1), pp.6–14.
Bavaru A., Godeanu S., Butnaru G., Bogdan A., (2007). Biodiversitatea şi Ocrotirea naturii,
Ed. Acad. Române, Bucureşti
Bebeşelea, A şi colab., (2013). Politici de mediu, Editura fundaţiei pentru cultură şi învăţământ
„Ioan SlavicI”, Timişoara, ISBN: 978-606-8480-09-1, 166 pag.
Boghean C., Boghean F. ECOTURISMUL – MODEL DE VALORIFICARE DURABILĂ A
RESURSELOR TURISTICE. Journal of tourism, pp:43-47.
Bruner, A.G., (2001). Effectiveness of Parks in Protecting Tropical Biodiversity. Science,
291(5501), pp.125–128.
Cristea V., Denaeyer S., Herremans J-P., Goia I, (1996). Ocrotirea naturii şi protecţia mediului
în Romania, Cluj Univ. Press, Cluj-Napoca
Duțu M., (2000). Dicţionar de drept al mediului, Bucureşti: Editura Economică
Ferraro, P.J. & Hanauer, M.M., (2011). Protecting ecosystems and alleviating poverty with
parks and reserves: “Win-win” or tradeoffs? Environmental and Resource Economics, 48(2),
pp.269–286
Ghiță S., (2008). Biodiversitate. Ed. Nautica
Gînju, S., Teleman, A. (2014). Educație ecologică. Chișinău: UPS „I.Creangă”
Heino, M. et al., (2015). Forest loss in protected areas and intact forest landscapes: A global
analysis. PLoS ONE, 10(10), pp.1–21.
Mackenzie, C.A., (2012). Accruing benefit or loss from a protected area: Location matters. Ecol.
Econ. 76, 119–129.
Mas, J.F., (2005). Assessing protected area effectiveness using surrounding (buffer) areas
environmentally similar to the target area. Environmental Monitoring and Assessment, 105(1–3),
pp.69–80.
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Ed. Scaiul, Bucureşti
Neacşu N., (2000) - Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti
Nistoreanu P., (2002)- Managementul în turism. Ed ASE, București.
238
Nolte, C. et al., 2013. Governance regime and location influence avoided deforestation success of
protected areas in the Brazilian Amazon. Proceedings of the National Academy of Sciences,
110(13), pp.4956–4961.
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002), Conservarea diversităţii biologice,
Ed. Tehnică, Bucureşti
Rădulescu, C., (2011). Politici şi drepturi de mediu. Editura Dobrogea, ISBN 978-606-565-0114, 146 pg.
Stanciu, E şi Florescu, F., 2009 – Ariile protejate din România. Noţiuni introductive. Editura
„Green Steps”, Braşov, ISBN: 978-606-92081-1-3, 86 pg.
Schneider, E., Drăgulescu, C., (2005). Habitate şi situri de interes comunitar, Editura
Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, ISBN 973-739-157-8
Torri, M., (2011). Conservation, relocation and the social consequences of conservation policies
in protected areas: Case study of the Sariska Tiger Reserve, India. Conservation and Society, 9(1),
p.54.
Vădineanu A., (2004). Managementul dezvoltării. O abordare ecosistemică, Ed. Ars Docendi,
Bucureşti
WRI/IUCN/UNEP, (1992) - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi White (eds) Conservation
biodiversity. Commonwealth Secretariat
*** Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, 2016
– Raport anual privind starea mediului în România, anul 2015. Disponibil la:
http://arpmtm.anpm.ro/Mediu/raport_privind_starea_mediului_in_romania-15
8. http://ec.europa.eu/environment/basics/natural-capital/natura2000/index_ro.htm
9. http://assets.panda.org/downloads/living_planet_report.pdf
10. http://ec.europa.eu/environment/nature/index_en.htm
11. http://www.iucn.org/ - IUCN – The World Conservation Union
12. http://www.wdpa.org - World Database on Protected Areas (WDPA
239