Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă
Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, a poveștilor și a
povestirilor sale. Acesta este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române, mai ales
datorită operei sale autobiografice „Amintiri din Copilărie”.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane
care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate
de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile de la norme
sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în
,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață
prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult,
păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular
prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea
deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale,
importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor
la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic.
Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai
are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind
calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un
caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic
atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este
departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană-este
şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a
asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea.
Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de
arhisemn (simbol) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei
calităţi-Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi- extind această
calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare din
basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect
fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa umană
– „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de
om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu
însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi
contrariază pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre
impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale fiinţei umane. Acţiunile lor se
înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât în sfera supranaturalului. Ochilă şi Păsări-LăţiLungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor exagerate se circumscriu
sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul,
albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în vedere
caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult fantasticul este puternic
antropomorfizat ( umanizat ).
Realismul este un curent literar care a apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Opera aparține realismului prin folosirea tehnicii
detaliului, dar și prin faptul că fantasticul este umanizat și localizat în Humulești.
O primă trăsătură a realismului prezentă în text este folosirea tehnicii detaliului pentru
prezentarea caracterelor personajelor. Harap-Alb se dovedește a fi ușor de manipulat. („Fiul
Craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să
îl trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), Împăratul Roș este aspru, cârcotaș, iar Craiul are
orgoliu familial.
O a doua trăsătură a realismului reiese din faptul că fantasticul lui Ion Ceangă este umanizat
și localizat în Humulești. Opera este influențată de satul natal al autorului. Ilustrativă în acest
sens este relația dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul care parcurge un drum al
maturizării cu scopul de a deveni un bun conducător, dând dovadă de trăsături înaltele de
caracter (bunătate: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută”).
Spânul dă dovadă de trăsături negative de caracter, fiind omul lingușitor, mincinos, care-și
maschează cu greu răutatea („Hei, hei! zise Spânul tremurând de ciudă”, „Spânul, bodrogănind
din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”). Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu
surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman). Fiul
craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma
învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântânăsimbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu
de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de
crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două
personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă
Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul
inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul
dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide
inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile
dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare
dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar
este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei,
dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate,
de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului devine
,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu).
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit al basmului, căci, conform
opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două
principii Yin şi Yang: fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împărat, Harap-Alb este ales de soartă
să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul-mitul
androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate unul
altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt singurele care pot
explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct
de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului spiritual: el devine
sclavul propriului său păcat, „fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi
omul spân sunt regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina de dincolo
»).
Incipitul și finalul se află într-o relație de simetrie care marchează intrarea și ieșirea din
fabulos. Formula inițială („Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”) îl
introduce pe cititor în universul ficțional. Indicativul, imperfect sugerează un timp mitic, vag și
suspendă cronologia, ca în orice basm. Formula finală îl readuce pe cititor la realitatea cotidiană
și marchează granița universului ficțional: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă;
cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită
şi rabdă.” Acest basm atinge dorințele sociale dintre bogați și săraci în viața cotidiană.
Conflictul textului este unul dublu, fiind vorba pe de o parte de un conflict general specific
basmului (bine-rău) și pe de o altă parte, de un conflict particular, între Harap-Alb și Spân.
Conflictul debutează în momentul întâlnirii celor doi, când fiul Craiului este păcălit de Spân
și devine sluga acestuia, fiind constrâns să respecte cu sfințenie toate regulile impuse. Evoluția
conflictului se bazează pe toate probele la care este supus Harap-Alb, menite să îl aducă la
pierzanie, dar, care în cele din urmă îl fac mai puternic. Conflictul se finalizează în mod pozitiv,
deoarece Harap-Alb, deși este decapitat de Spân, este mai apoi readus la viață de fata Împăratului
Roș, iar Spânul sfârșește prin a fi omorât de cal.
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a treia de către un narator
omniscient și omniprezent. Obiectivitatea naratorială este încălcată, însă, pe alocuri prin
intervenții directe ale naratorului în discurs. Este o trăsătură a oralității stilului, marcă
inconfundabilă a lui Creangă.
Umorul are următoarele surse: jocul de logică în care prima propoziție este contrazisă de cea
imediat următoare: ,,Ba Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură’’
(personajul se zgribulește de frig); o propoziție o repetă pe prima în termeni aparent deosebiți,
care ascund sinonimia: ,,zi-i pe nume să ți-l spun’’ (Ochilă, care nu știe un nume, vrea să-l arate
că-l știe); crearea raporturilor de falsă adversitate: ,,pân-acum ți-a fost mai greu, dar de acum
înainte tot așa are să-ți fie’’; expresii pleonastice ,,Stăpânu-tău ca stăpânu-tău; ce-ți face el, asta-i
deosebit de bașca’’; enumerări hilare: ,,Ochilă, frate cu Orbilă...’’; asocieri de cuvinte
nepotrivite: ,,numai pe sine nu se vede cât e de frumușel’’(caracterizare ironică a lui Ochilă);
deformarea în scopuri satirice a profesiei clericale: Gerilă vrea să se încălzească ,,bând sângele
Domnului’’; Gerilă parafrazează citate din Biblie: ,,al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii
vecilor, amin!’’; raportarea la animale a viciilor umane: Păsări-Lăți-Lungilă ospătează ,,cu
lăcomie ca un vultan hămăsit’’, Gerilă clănțănește din măsele ,,ca un cocostârc din cei
bătrâncioși’’; împerecheri fonetice hilare: Gerilă se adresează tovarășilor: ,,mangosiților și
farfasiților’’ (apelativele sugerând grotescul personajelor); Gerilă are ,,buzoaie groase și
dăbălăzate’’.
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar naratorul intervine în
text prin comentarii şi prin reflecţii personale, participând la povestire. Oralitatea derivă din
apariția următoarelor elemente: punctele de suspensie sugerează discontinuitatea vorbirii,
variațiile de durată ale sunetelor: ,,Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de
frig. Bu...nă treabă!’’; intonația vioaie rezultă din exprimarea paratactică: ,,ieie-vă și pielea de pe
cap, ce am eu de acolo?’’; repetiția: ,,la calic slujești, calic rămâi’’; eliminarea conjuncției: ,,Și
dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta’’; topica ,,dar Harap-Alb ca de foc se
ferea’’; încheietura puternică a unor fraze, care sugerează fluctuații, curbe în rostire: ,,Și cum
ajung, o dată intră buluc în ogradă’’; introducerea locuțiunilor conjuncționale aparent negative
(care implică diferențe de nivel în vorbire): ,,Și-atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni
deodată în gură câte o haraba de pâine’’(unde adverbul ,,nu’’ arată neprevăzutul); repetarea
interjecțiilor sugerează mișcări ritmice: ,,Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap’’.
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi
trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic.
Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o
probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj
și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta constituie
un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de
Omul Roș și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă
interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului,
aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia probă cuprinde mai multe
serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept
răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii
din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre,
ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă
vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata
identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în
înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă
moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și
împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de
formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate manifestată
prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor
tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate, încât
lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu)