UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE
EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR. SILVIA RALUCA MATEI
ABSOLVENT,
TĂNASĂ ȘTEFANA-ARINA
IULIE, 2022
UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE
EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
CARACTERISTICILE DEPRESIEI
ȘI ANXIETĂȚII LA PERSOANELE
CU DIZABILITĂȚI
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR. SILVIA RALUCA MATEI
ABSOLVENT,
TĂNASĂ ȘTEFANA-ARINA
IULIE, 2022
CUPRINS
FUNDAMENTARE TEORETICĂ .................................................................................................... 3
I.
CAPITOLUL 1. ANXIETATEA................................................................................................................ 3
1.
1. Istoricul anxietății ....................................................................................................................... 3
1.
2. Delimitări conceptuale ................................................................................................................ 6
1.
3. Tulburările anxioase ................................................................................................................... 9
1.
3. 1. Fobia specifică ................................................................................................................... 10
1.
3. 2 .Tulburarea anxioasă socială (fobia socială) ...................................................................... 12
1.
3. 3. Tulburarea anxioasă generalizată .................................................................................... 16
CAPITOLUL 2. DEPRESIA .................................................................................................................... 18
1. Delimitări conceptuale .................................................................................................................. 18
2.
2.
2. Depresia ca tulburare și tulburările depresive ........................................................................ 21
2. 2. 1. Tulburarea depresivă majoră .............................................................................................. 22
2. 2. 2. Tulburarea depresivă persistentă (distimia) ....................................................................... 23
CAPITOLUL 3. TULBURAREA DE SPECTRU AUTIST (TSA) ......................................................... 25
3.
1. Istoricul tulburării de spectru autist ........................................................................................ 25
3. 2. Delimitări conceptuale și prezentare clinică ............................................................................... 27
3. 2. 1. Caracteristici generale și prezentare clinică ....................................................................... 27
3. 2. 2. Elemente de diagnostic și posibile cauze ............................................................................... 29
3. 3. Anxietatea și depresia la persoanele cu tulburare din spectrul autist ......................................... 31
CAPITOLUL 4. TULBURAREA CU DEFICIT DE ATENȚIE/HIPERACTIVITATE (ADHD)......... 32
4.
1. Istoric și caracteristici generale ................................................................................................ 32
4. 1. 1. Istoric ..................................................................................................................................... 32
4. 1. 2. Caracteristici generale .......................................................................................................... 32
4. 2. Tablou clinic și elemente de diagnostic ......................................................................................... 35
4. 3. Anxietatea și depresia la persoanele cu ADHD ........................................................................... 38
II.
METODOLOGIA CERCETĂRII................................................................................................ 40
1.
Obiectivele și ipotezele cercetării .................................................................................................. 40
2.
Descrierea lotului de participanți ................................................................................................. 41
3.
Instrumentele cercetării ................................................................................................................ 42
4.
Designul cercetării ........................................................................................................................ 46
5.
Rezultatele cercetării și semnificația acestora .............................................................................. 47
Ipoteza 1: ........................................................................................................................................... 47
Ipoteza 2............................................................................................................................................. 49
Ipoteza 3............................................................................................................................................. 53
Ipoteza 4............................................................................................................................................. 57
Ipoteza 5............................................................................................................................................. 62
Ipoteza 6............................................................................................................................................. 63
REZUMAT
Lucrarea de față a avut ca temă generală caracteristicile depresiei și anxietății la persoanele
cu dizabilități, iar scopul acesteia a fost de a analiza și sublinia importanța conștientizării
comorbidităților de tip anxios și depresiv la persoanele cu tulburări/ dizabilități.
Din punct de vedere metodologic, avem un eșantion omogen de 30 de persoane, postadolescenți și tineri, cu TSA și ADHD. Metoda de lucru a fost ancheta pe bază de chestionar, iar
aceștia au avut de completat un chestionar din patru scale consacrate: încredere de sine, stabilitate
emoțională, anxietate și depresie. Acestea fac parte din chestionarele Markerii Big Five, Fațetele
NEO-PI-R și Fațetele Hogan Personality Inventory (HPI), care au la bază modelul celor 5 factori.
Aceste instrumente au fost facilitate de studiul Adaptarea românească a Setului International de Itemi
de Personalitate: IPIP-Ro coordonat de Iliescu, D., Popa, M., & Dimache, R.
În realizarea cercetării mi-am propus 5 obiective din care putem enumera: identificarearea
diferențelor din punct de vedere al tulburării referitor la scorul total, anxietate și depresia; din punct
de vedere al genului privind anxietatea și depresia și din punct de vedere al grupei de vârstă în ceea
ce privește anxietatea și depresia; identificarea relațiilor dintre anxietate- încredere de sine și depresiestabilitate emoțională. Din acestea au rezultat șase ipoteze, dintre care una a fost validată complet,
una a fost validată parțial, iar celelalte patru nu s-au verificat.
Din punct de vedere teoretic, lucrarea a fost alcătuită din patru capitole după cum urmează:
anxietatea, depresia, tulburarea de spectru autist (TSA) și tulburarea cu deficit de
atenție/hiperactivitate (ADHD).
ABSTRACT
The main topic of this paper was the characteristics of depression and anxiety for people with
disabilities, and its purpose was to analyze and emphasize the importance of awareness of anxiety
and depressive comorbidities for people with disorders / disabilities.
From a methodological point of view, we have a homogeneous sample of 30 people, postadolescents and young people, with ASD and ADHD. The working method was a questionnairebased survey, and they had to complete a questionnaire composed of four established scales: selfconfidence, emotional stability, anxiety and depression. These are part of the Big Five Questionnaires,
NEO-PI-R Facets and Hogan Personality Inventory (HPI) Facets, which are based on the 5-factor
model. They were facilitated by the study Romanian Adaptation of the International Set of Personality
Items: IPIP-Ro coordinated by Iliescu, D., Popa, M., & Dimache, R.
For this research I chose 5 objectives from which we can list: identifying the differences in
terms of the disorder regarding the total score, anxiety and depression; based on gender in terms of
anxiety and depression and in terms of age group in terms of anxiety and depression; identifying the
relationship between anxiety - self-confidence and depression - emotional stability. These resulted in
six hypotheses, one was fully validated, one was partially validated, and the other four were not
verified.
Theoretically, the paper consisted of four chapters as follows: anxiety, depression, autism
spectrum disorder (ASD) and attention deficit / hyperactivity disorder (ADHD).
1
INTRODUCERE
Constructele anxietate și depresie reprezintă o tematică din ce în ce mai actuală, deoarece
aceastea au început să reprezinte o problemă frecvent întălnită atât la adolescenți, cât și la tinerii
secolului XXI. Preocupările intensive ale cercetătorilor din numeroase țări precum SUA, Germania,
Japonia și multe altele s-au materializat într-un amalgam de observații bogate și o creștere bogată a
publicațiilor științifice pe tema acestor subiecte. Cum pentru persoanele cu o dezvoltare normală
acestea au deja un efect semnificativ asupra vieții lor, constructele menționate joacă un rol important
și în dezvoltarea persoanelor cu dizabilități/tulburări.
Din acest considerent, anxietatea și depresia în relație cu anumite tulburări/dizabilități
constituie un subiect ce nu trebuie neglijat, acesta reprezentând domeniul perfect de cercetare pentru
lucrarea de față.
Intenția urmărită în partea teoretică a reprezentat descrierea celor două constructe atât din
punct de vedere istoric cât și conceptual, și prezentarea posibilelor corelații cu tulburări de acest gen;
descrierea detaliată a tulburării de spectru autist și tulburării cu deficit de atenție/hiperactivitate. În
partea aplicativă am urmărit 5 obiective după cum urmează: identificarearea diferențelor din punct de
vedere al tulburării referitor la scorul total, anxietate și depresie; din punct de vedere al genului privind
anxietatea și depresia și din punct de vedere al grupei de vârstă în ceea ce privește anxietatea și
depresia; identificarea relațiilor dintre anxietate - încredere de sine și depresie - stabilitate emoțională
și verificarea a 6 ipoteze. Metoda de lucru a fost metoda anchetei psihologice pe bază de chestionar,
acesta fiind aplicat online.
2
FUNDAMENTARE TEORETICĂ
I.
CAPITOLUL 1. ANXIETATEA
1. 1. Istoricul anxietății
Cuvântul ”anxietate” provine din cuvânul latin anxietas care are la bază cuvântul angh din
greaca veche, care era folosit cu sensul de copleșit sau neliniștit, în principal pentru a desemna senzații
fizice (LeDoux, J., 2018).
Dicţionarul de psihiatrie şi psihopatologie clinică Larousse (Postel, J., 1998, p.66) defineşte
anxietatea ca o stare de nelinişte în care predomină preceperea unei situaţii care, deşi în general
nedeterminată, s-ar dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă.
În franceză, precum și în alte limbi romanice, anxiété (anxietate; din latinescul anxietas) este
adesea diferențiată de angoisse (angŭstĭa; din latinescul angŭstĭa). Uneori, cei doi termeni sunt
considerați sinonimi de către unii autori. Mai frecvent, se stabilește o nuanță: anxietatea desemnează
un sentiment psihologic în timp ce angoasa desemnează experiența somatică. Joseph Lévy-Valensi
(1879-1943), un profesor de psihiatrie la Paris, care a murit la Auschwitz, a definit „anxiété” în
manualul său de psihiatrie ca un sentiment întunecat și tulburător de așteptare. Anxietatea a fost
descrisă ca incluzând aspectele psihologice și cognitive ale îngrijorării.
În schimb, „angoisse” a fost definită ca experiența constricției spastice a fibrelor musculare
voluntare sau involuntare. Angoisse (angoasa) poate fi experimentată ca o constricție care afectează
mușchii tuturor sistemelor; manifestări caleidoscopice au fost menționate în cartea lui Lévy-Valensi:
spasm bronșic, dificultăți de respirație, crampe intestinale, vaginism, urgență urinară, pseudoangină
pectorală, cefalee.
În alte limbi romanice, ca în franceză, anxietatea și angoasa pot fi considerate mai mult sau
mai puțin sinonime de unii autori; dacă alți autori găsesc o nuanță, anxietatea poartă atunci conotația
de îngrijorare psihologică, în timp ce angoasa implică un sentiment somatic de constrângere. O privire
asupra dicționarelor de referință ale diferitelor limbi romanice confirmă că aceeași nuanță de sens este
reprodusă în perechile de cuvinte ansiedad vs angustia în spaniolă, ansietat vs angoixa în catalană,
ànsia sau ansietà vs angòscia în italiană și ansiedade vs angústia în portugheză. Singura excepție este
3
cea mai răsăriteană limbă romanică, româna. Anxietate, cuvântul folosit în articolele medicale
românești pentru a traduce anxietatea, pare a fi un împrumut recent din francezul anxiété, atestat
pentru prima dată în 1934. Unul dintre cuvintele tradiționale românești pentru anxietate este neliniște
(neliniște), o negație a liniște (liniște, odihnă), din latinescul lenis (neted, blând).
În trecut, în textele literare și religioase, în artă, oamenii au demonstrat că au înțeles
întotdeauna starea mentală care denumește astăzi termenul de anxietate.
Scrierile filozofice latine, cum ar fi tratatele lui Cicero și Seneca, prefigurează multe puncte
de vedere moderne cu privire la caracteristicile clinice și tratamentul cognitiv al anxietății. Cicero
(106 î.Hr. - 43 î.Hr.) a scris că suferința (molestia), îngrijorarea (sollicitudo) și anxietatea (angor) sunt
numite tulburări (aegritudo), din cauza analogiei dintre o minte tulburată și un corp bolnav. Acest text
arată că afectul anxios se distinge de tristețe; de asemenea, anxietatea este definită ca o boală medicală
(aegritudo). Cuvântul latin aegritudo este cuvântul obișnuit pentru boală în manualele de medicină.
Cicero arată clar că acest termen este folosit pentru a traduce termenul grecesc pathos.
Pe vremea lui Cicero, autorii romani creau termeni noi pentru concepte filozofice și medicale
și s-au referit la cuvintele grecești originale pentru a defini aceste neologisme. Cicero oferă o descriere
clinică a diferitelor afecte anormale: Angor (anxietatea) este caracterizată clinic ca o tulburare
„constrictivă” (premens), în timp ce molestia (afecțiunea) este descrisă ca fiind permanentă
(permanens), iar sollicitudo (îngrijorarea) ca ruminativă ( cum cogitatione). Cicero face o distincție
interesantă între anxietas care desemnează anxietatea de trăsătură sau faptul de a fi predispus la
anxietate și angor care se referă la anxietatea de stare sau anxietatea actuală. Aceasta anticipează
lucrările lui Cattell și Schleier, cărora li se atribuie adesea că au introdus termenii „stare” și „trăsătură”
anxietate.
Boissier de Sauvages (1706-1767) a publicat prima nosologie medicală franceză
semnificativă. Această lucrare a fost ultimul manual important de medicină care a fost scris în latină.
Curând a fost urmată de o traducere postumă franceză. Aceasta arată că Boissier de Sauvages s-a
aflat la o tranziție între două epoci, fiind deopotrivă moștenitor al antichității clasice și precursor al
științei moderne, proclamându-se discipol al metodei observației clinice a lui Thomas Sydenham. La
fel ca Cicero, Boissier de Sauvages a folosit termenul Aegritudo pentru „boală” sau „tulburare” în
ediția latină a cărții sale. Clasificarea lui Boissier de Sauvages a enumerat 10 clase majore de boli,
care au fost defalcate în ordine, genuri și 2400 de specii (boli individuale).
În anii 1800, teologul și filosoful danez, Soren Kierkegaard considera anxietatea un element
definitoriu omului.
4
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, anxietatea a fost o
componentă cheie a diferitelor categorii noi de diagnostic, de la neurastenie la nevroze. George Miller
Beard a descris prima dată neurastenia în 1869. Simptomele ei au fost multiple, variind de la stare
generală de rău, dureri nevralgice, isterie, ipocondrie, până la simptome de anxietate și depresie
cronică. Beard a fost primul autor american de succes în domeniul psihiatriei. Neurastenia a avut o
viață lungă: a supraviețuit până în zilele noastre, fiind păstrată ca categorie în ICD-10. Sigmund Freud
și Emil Kraepelin au fost contemporani, ambii născuți în 1856. Pierre Janet s-a născut 3 ani mai târziu,
în 1859. Janet a dezvoltat ideea că manifestările anxioase ar putea fi declanșate de idei fixe
„subconștiente”. El a inventat termenul de „psihastenie” pentru ceea ce trebuia să fie una dintre cele
două nevroze majore, împreună cu isteria. Freud a separat nevroza de anxietate de neurastenie. El a
inventat mulți dintre termenii care sunt folosiți astăzi pentru diferite tulburări de anxietate, chiar dacă
acești termeni și-au scuturat până acum în mare măsură conotațiile lor psihanalitice.
Emil Kraepelin a acordat multă atenție anxietății ca simptom asociat cu alte diagnostice, dar
a scris mai puțin pe anxietate ca diagnostic separat. În cea de-a 8-a ediție a manualului său, Kraepelin
descrie anxietatea ca fiind cel mai frecvent dintre toate afectele anormale de suferință. Anxietatea este
descrisă ca asocierea tensiunii interioare cu un fel de anhedonie (eine Verbindung von Unlust mit
innerer Spannung). Ea pătrunde complet atât în organism, cât și în starea mentală. Kraepelin admite
o categorie nosologică separată pentru fobii, inclusiv cele care apar în situații sociale
(Situationsphobien). Cu toate acestea, în cea de-a 8-a ediție, fobiile sunt grupate în același capitol ca
gânduri și frici obsesiv-compulsive. O contribuție majoră a lui Kraepelin a fost descrierea lui a
posibilei prezențe a anxietății semnificative în boala maniaco-depresivă, într-un mod care anticipează
specificatorul „detresei anxioase” pentru tulburările bipolare care au apărut în DSM-5. În cuvintele
lui Kraepelin, starea de spirit la pacienții maniaco-depresivi poate fi anxioasă, cu o tensiune
chinuitoare care poate culmina cu o disperare mută sau neajutorat, sau cu o neliniște anxioasă care se
exprimă prin diferite manifestări motorii, stări de excitație sau autoagresiune neconsiderată. . Unul
dintre criteriile pentru specificatorul de suferință anxioasă din DSM-5 este sentimentul că individul
ar putea pierde controlul asupra sa, iar o notă din DSM-5 afirmă că nivelurile ridicate de anxietate au
fost asociate cu riscuri mai mari de sinucidere.
De-a lungul istoriei, cuvântul ”anxietate” nu a desemnat inițial o stare de tulburare și/sau
neliniște, ci o sursă psihopatoligică până la începutul secolului XX. În acea perioadă, Sigmund Freud
își dezvoltă teoria psihanalitică despre tulburările mentale care are la bază anxietatea. Chiar dacă nu
5
a fost primul psihopatolog care a formulat idei despre anxietate, Freud a fost cel care a vorbit despre
anxietate ca concept patologic.
Conform lui Freud, anxietatea stă la baza majorității bolilor mintale și este esențială pentru
înțelegerea minții umane ”Fără îndoială că anxietatea este ...o enigmă, a cărei dezlegare va aduce
lumina lămuritoare asupra întregii noastre existențe mentale”. Freud a privit anxietatea ca o stare
naturală și utilă, dar si o trăsătură comună a problemelor mentale care îi copleșesc pe oameni în viața
de zi cu zi. Încă de atunci, anxietatea este privită ca o stare mentală caracterizată prin îngrijorare,
spaimă, neliniște și teamă anticipativă.
Anxietatea era pentru Freud, înainte de toate, ”ceva simțit”, un ”tip special de neplăcere”. La
fel ca grecii, el a subliniat disticția dintre Angst (anxietate) și Furcht (frică). Anxietatea, spunea el, se
referă la starea în sine și nu ținea seama de obiectul care o provoacă, în vreme ce frica atrage atenția
în mod precis asupra obiectivului său. Freud a menționat că anxietatea descrie o stare de anticipare a
pericolului ori de pregătire pentru un pericol și spaima de acesta, deși sursa reală a acestuia poate fi
necunoscută; în cazul fricii, există un obiect concret de care ne temem (LeDoux, J., 2018).
Tot Freud este cel care face distincția între anxietate primară, care are un obiect imediat, și
anxietate-semnal, care nu are un obiect și implică mai mult sentimetul de neclaritate și incertitudine,
pentru care un pericol poate apărea în viitorul apropiat. Potrivit teoriei acestuia, anxietatea apare în
momentul în care mecanismul defensiv al reprimării ascunde în inconștient impulsuri care au la bază
gânduri sau amintiri stresante, iar când reprimarea eșuează aceste impulsuri ajung în conștient de unde
apare anxietatea nevrotică.
Filosofi existențialiști precum Martin Heidegger și Jean-Paul Sartre s-au axat pe conștiință,
în ceea ce privește anxietatea. Sartre nu a fost de acord cu Freud, în accepțiunea sa persoanele sunt
definite prin alegerile conștiente pe care le fac. Pentru existențialiști, anxietatea era privită ca o parte
a naturii, nu ca o tulburare sau o problemă (LeDoux, J., 2018).
1. 2. Delimitări conceptuale
Anxietatea este o reacție fiziologică, comportamentală și psihologică. La nivel fiziologic,
aceasta poate provoca reacții ale corpului, dintre care se pot enumera pulsul crescut, tensiune
musculară, greață, transpirații și/sau frisoane. Din punct de vedere comportamental, anxietatea poate
juca un rol negativ asupra abilităților de acționare, de exprimare și de a face față unor situații de viață
6
obișnuite. În ceea ce privește latura psihologică, anxietatea este o stare subiectivă de aprehensiune si
de neliniște.
Janet P. definește anxietatea ca o frică fără scop manifestată prin anxietate psihomorfă,
modificări vegetative și disfuncție comportamentală. Anxietatea are caracteristici latente care
distorsionează experiențele actuale în raport cu viitorul (Tudose et. Al, 2011)
Anxietatea, frica și instinctul de a alerga sunt mecanisme de apărare împotriva pericolului.
Când fricile devin cvasipermanente, ele nu mai sunt considerate normale. Anxietatea patologică este
diferită de neliniștea sau frica obișnuită (anxietatea ca stare) pe care orice subiect o simte atunci când
se confruntă cu o situație nouă sau cu un nivel crescut de dificultate.
Tulburările de anxietate se caracterizează prin:

Fără putere;

Se referă la un pericol iminent și incert, pentru care o atitudine de așteptare (o stare de
vigilență);

Cu o credință în neputință și confuzie în fața pericolului;

Asociat cu simptome vegetative care produc disconfort fizic.
În DSM-5, anxietatea este definită ca anticiparea amenințărilor viitoare; este diferită de frică,
care este un răspuns emoțional la o amenințare reală sau percepută iminentă. Mai mult, termenul de
îngrijorare din DSM-5 adaugă o nuanță suplimentară, referindu-se la aspectul cognitiv al așteptării cu
frică. Anxietatea este o emoție normală. Dintr-o perspectivă evolutivă, este adaptativă deoarece
promovează supraviețuirea prin încurajarea oamenilor să evite locurile periculoase. Tulburările de
anxietate au fost, de asemenea, o tulburare în clasificarea psihiatriei încă din secolul al XX-lea. Pragul
clinic dintre anxietatea adaptativă normală în viața de zi cu zi și anxietatea patologică supărătoare
care necesită tratament depinde de judecata clinică (American Psychiatric Association, 2013).
Se scrie adesea că istoria tulburărilor de anxietate este relativ recentă. Această anxietate a
reapărut; ca și schizofrenia, nu a fost numită boală până în secolul al XIX-lea.. Cu toate acestea, s-ar
putea să nu fie chiar adevărat că anxietatea este o construcție relativ recentă. Există indicii că
anxietatea a fost identificată în mod clar ca un afect negativ distinct și ca o tulburare separată de către
filozofii și medicii greco-romani. În plus, filosofia antică a sugerat tratamente pentru anxietate care
nu sunt prea îndepărtate de abordările cognitive de astăzi.
7
Sistemul de clasificare DSM, introdus la mijlocul secolului XX a fost dominat inițial de
orientarea psihanalitică, iar acest lucru a condus la categorizarea tulburărilor mintale în stări de
psihoză ori de nevroză. Bolile psihice erau considerate acelea care implică tulburările de gândire,
inclusiv iluzii și/sau halucinații, pierderea contactului cu realitatea și, în general, incapacitatea de a
funcționa în situații sociale normale (LeDoux, J., 2018). Bolile nevrotice cel mai strâns legate de
frică și anxietate erau nevroza anxioasă, nevrozele fobice, nevrozele obsesive și nevroza de război.
În DSM-I (1952), anxietatea era aproape sinonimă cu „tulburări psihoneurotice”. DSM-I
afirmă că principala caracteristică a tulburărilor psihonevrotice a fost „anxietatea” care putea fi simțită
și exprimată direct sau care ar putea fi controlată în mod inconștient și automat prin utilizarea
diferitelor mecanisme de apărare psihologică (depresie, conversie, deplasare etc.). „Anxietatea” în
tulburările psihonevrotice a fost interpretată ca un semnal de pericol transmis și perceput de partea
conștientă a personalității. Se presupune că a fost produs de o amenințare din interiorul personalității
(de exemplu, de emoții reprimate supraalimentate, inclusiv impulsuri agresive precum ostilitatea și
resentimentele). Impulsurile reprimate care dă naștere anxietății pot fi descărcate de diferite expresii
simptomatice sau deviate către diferitele expresii simptomatice. După manifestările aparente,
diagnosticul poate fi reacție de anxietate, când anxietatea era difuză și nu se limitează la diferite
situații obiecte; reacție disociativă; reacție de conversie, când impulsul care provoacă anxietatea a fost
„convertit” în simptome funcționale în organe sau părți ale corpului; reacție fobică, când anxietatea
pacientului s-a desprins de o idee, obiect sau situație specifică din viața de zi cu zi și a fost deplasată
către o idee sau situație simbolică sub forma unei frici nevrotice specifice; reacție obsesivcompulsivă, când anxietatea era asociată cu persistența unor idei nedorite și a impulsurilor repetitive
de a efectua acte; și reacția depresivă, când anxietatea a fost atenuată și parțial atenuată de depresie
și autodepreciere.
În DSM-II, categoria generală pentru simptomatologia anxioasă a fost numită nevroze. S-a
afirmat că anxietatea era caracteristica principală a nevrozelor, care a stabilit anxietatea și nevroza ca
cvasi-sinonime. Anxietatea poate fi simțită și exprimată direct sau poate fi controlată în mod
inconștient și automat prin conversie, deplasare și diverse alte mecanisme psihologice. În general,
aceste mecanisme au produs simptome experimentate ca suferință subiectivă de la care pacientul
dorea alinare. Categoria nevrozelor includea nevroza de anxietate, caracterizată prin îngrijorare
excesivă anxioasă care se extinde până la panică și asociată frecvent cu simptome somatice; nevroze
isterice, în care simptomele erau simbolice ale conflictelor subiacente și puteau adesea fi modificate
prin sugestie, incluzând două tipuri (tip de conversie și tip disociativ); nevroze fobice, în care temerile
8
au fost deplasate către obiectul fobic de la un alt obiect de care pacientul nu era conștient; nevroza
obsesiv-compulsivă; nevroza depresivă; și nevroza neurastenică, caracterizată prin plângeri de
slăbiciune cronică, oboseală ușoară și uneori epuizare.
În ediția a treia a DSM din 1980, anxietatea și nevroza au fost împărțite în două stări separate,
în urma cercetărilor realizate de psihiatrrul Donald Klein. Acesta studiase un medicament
experimental, imipramina, pentru tretarea pacienților care sufereau de schizofrenie, în speranța
reducerii nivelului de anxietate. Pacienții au susținut ca nu au existat schimbari în nivelul resimțirii
anxietății, însă Klein a observat o scădere spectaculoasă a fecvenței cu care pacienții apelau la
asistente pentru simtomele fiziologice (stare de sufocare, ritm cardiac accelerat, amețeli) și distres
psihologic. Accesele de frică intensă s-au redus dupa câteva săptămâni de tratament. Diferențele
dintre imipramină și benzodiazepine l-au ajutat pe Klain să facă disticția între două tipuri de tulburări
de anxietate și anume tulburarea de anxietate generalizantă și tulburarea de panică.
În anul 1994 apare cea de-a patra ediție a DSM, care integrează afecțiuni legate de celelalte
forme de nevroză, alături de tulburarea anxioasă generalizantă și de tulburarea de panică. Acestor
două tulburări le-au fost adăugate două categorii de afecțiuni fobice: fobiile specifice și fobiile
sociale; printre acestea s-au mai adăugat tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburarea de stres
posttraumatic.
În ultima ediție, DSM-5, publicat în 2016, au fost realizate reduceri și reorganizări, astfel încât
au fost scoase două tulburări care în DSM-IV se aflau în categoria tulburărilor de anxietate și
introduse în categori separate prin urmare tulburarea de stres posttraumatic a devenit parte a
tulburărilor legate de traumă și alți agenți de stres, iar tulburarea obsesiv-compulsivă parte a
tulburărilor obsesiv-compulsive și alte tulburări asociate.
1. 3. Tulburările anxioase
Termenul și eticheta de tulburări de anxietate subsumează faptul că majoritatea afecțiunilor
implică frica, însă acestea sunt diferite față de anxietatea normală. Tulburările anxioase se diferențiază
unele de altele prin obiecte sau situații care induc frica, anxietatea sau comportamentul evitant.
9
Potrivit DSM-5, frica este un răspuns emoțional la un pericol iminent sau presupus, în timp
ce anxietatea este asociată cu o creștere rapidă a stimulilor plantelor. Tulburările de anxietate diferă
de fricile normale și anxietățile specifice stadiilor de dezvoltare prin faptul că sunt excesive sau
persistente după finalizarea acelor etape. Ele diferă de fricile sau anxietatea trecătoare, care sunt de
obicei cauzate de stres, datorită naturii lor pe termen lung (American Psychiatric Association, 2013).
Din tulburările anxioase depre care voi discuta în acest capitol, prezente și în DSM-5, enumăr
fobia specifică, tulburarea anxioasă socială (fobia socială), tulburarea de panică, specificatorul atac
de panică, agorafobia și tulburarea anxioasă generalizantă.
1. 3. 1. Fobia specifică
Persoanele cu fobii specifice experimentează frică sau anxietate atunci când se confruntă cu
obiecte și/sau situații pe care le evită. În această tulburare, frica, anxietatea sau evitarea sunt cauzate
aproape imediat de situația de frică și au o manifestare pe termen lung și disproporționată a riscului
real implicat. În funcție de indicatorul fobiei, pot exista mai multe tipuri de fobii specifice: animale,
natură, sânge, injecții, răni, anumite situații etc. (Asociația Americană de Psihiatrie, 2013).
Criterii de diagnostic pentru fobia specifică (American Psychiatric Association, 2013):
a) teamă sau anxietate marcată față de un anumit obiect sau situație;
b) Obiectul sau situația de temut provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate;
c) Evitați sau îndurați în mod conștient obiectele sau situațiile de temut cu frică sau
anxietate intensă;
d) Temerile sau anxietatea nu sunt proporționale cu pericolul real al obiectului sau
situației și cu contextul sociocultural;
e) Frică persistentă, anxietate sau comportament de evitare timp de cel puțin 6 luni;
f) Evitarea temerilor, anxietatea sau comportamentele care cauzează disconfort
semnificativ clinic sau deficite în domeniile sociale, profesionale sau în alte domenii
importante de funcționare;
Tulburările nu corespund mai bine simptomelor unei alte tulburări mintale, cum ar fi: frica,
anxietatea, evitarea situațiilor asociate cu simptome de panică sau alte simptome invalidante; obsesia
10
pentru obiecte sau situații; amintirea evenimentelor traumatice; părăsirea casei, atașamentul sau frica
de socializare.
Categoriile de situații sau obiecte de anxietate sunt numite specificatori. Mulți oameni se tem
de obiecte sau situații care se încadrează în mai multe categorii, sau de stimuli de frică. Pentru ca o
anumită fobie să fie diagnosticată, răspunsul trebuie să fie diferit de fricile normale, de scurtă durată,
care apar de obicei la oamenii normali. Pentru a îndeplini criteriile de diagnostic, frica sau anxietatea
trebuie să fie intense sau severe.
Intensitatea fricii poate varia în funcție de apropierea de obiect sau de situația de anxietate și
poate apărea atunci când obiectul sau situația este așteptat sau există efectiv.
O altă caracteristică a fobiilor specifice este că frica sau anxietatea apar aproape de fiecare
dată când un individ este expus la un stimul temut. Prin urmare, o persoană care doar ocazional devine
anxioasă atunci când se confruntă cu o situație sau un obiect nu va fi diagnosticată cu o fobie specifică.
Cu toate acestea, intensitatea fricii sau a anxietății variază în diferite contexte în care apare obiectul
sau situația de frică (de la anxietate anticipativă până la atacul de panică total), în funcție de diverși
factori de mediu, cum ar fi prezența altor persoane, durata expunerii și alte factori. Frica de factori
precum loviturile de zbor pentru persoanele care călătoresc cu avionul. Frica și anxietatea sunt adesea
exprimate diferit la copii decât la adulți. Frica și anxietatea apar, de asemenea, imediat după
expunerea la un obiect sau la o situație de frică.
De asemenea, trebuie luat în considerare contextul socio- cultural al individului. Spre
exemplu, frica de întuneric poate fi explicabilă în contextul violenței permanente, iar frica de insecte
poate fi mai severă în zonele în care se consumă insecte în alimentație. Frica, anxietatea sau evitarea
este persistentă, cu durată în mod obișnuit de cel puțin 6 luni, element ce poate fi util pentru
diferențierea tulburării de frica tranzitorie care apare frecvent în populație, în special la copii. Totuși,
criteriul de durată trebuie utilizat doar ca recomandare generală, fiind permis un anumit grad de
flexibilitate. Fobia specifică trebuie să cauzeze disconfort sau deficit în domeniile social, profesional
sau în alte arii importante de funcționare pentru a fi stabilit acest diagnostic (American Psychiatric
Association, 2013).
11
1. 3. 2 .Tulburarea anxioasă socială (fobia socială)
Conform DSM-5, în tulburarea anxioasă socială (fobia socială), individul se teme sau este
anxios în interacțiunile sociale și/sau în situațiile în care este posibil să fie criticat, prin urmare acesta
le evită. Aceste interacțiuni sociale pot fi: întâlnirea unor personae necunoscute, vorbitul în public
etc. În ceea ce privește planul cognitiv, ideile specifice ce declanșează un episod fobic sunt legate de
evaluarea negative de către ceilalți, frica de ridicol, umilire sau respingere (American Psychiatric
Association, 2013).
Persoanele care suferă de tulburare anxioasă socială doar la apariția în public le este frică de
interpretările în public, prin urmare aceasta poate afecta viața profesională sau rolurile care presupun
susținerea regulată a unor discursuri.
Criterii de diagnostic pentru tulburarea anxioasă socială (American Psychiatric Association,
2013):
a) O teamă sau anxietate marcată cu privire la una sau mai multe situații sociale în care
individul poate fi judecat de alții. Exemple în acest sens sunt interacțiunile sociale (de
exemplu, a avea o conversație, a întâlni străini), a fi observat sau a apariția în fața unui
public.
b) Preocuparea unui individ că poate acționa într-un anumit mod sau că simptomele de
anxietate pot fi evidente va fi evaluată negativ.
c) Situațiile sociale provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate.
d) Evitați sau îndurați situațiile sociale cu frică sau anxietate intensă.
e) Frica sau anxietatea sunt disproporționate față de pericolul pe care îl reprezintă situația
socială și mediul sociocultural.
f) Frica, anxietatea sau evitarea sunt persistente, de obicei timp de cel puțin 6 luni.
g) Frica, anxietatea sau evitarea care are ca rezultat disconfort semnificativ clinic sau
deficite în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare.
h) Frica, anxietatea sau evitarea nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale substanței sau
ale stării medicale.
i) Frica, anxietatea sau evitarea nu sunt explicate mai bine prin simptomele unei alte
tulburări mintale, cum ar fi tulburarea de panică, tulburarea dismorfică corporală sau
tulburarea din spectrul autismului.
12
j) Dacă sunt prezente și alte afecțiuni medicale (de exemplu, boala Parkinson, obezitatea,
desfigurarea din cauza arsurilor sau rănilor), frica, anxietatea sau evitarea trebuie să
fie în mod evident fără legătură sau excesive.
Când un individ este expus unor situații sociale cu potențial anxios acesta se teme că va fi
apreciat negativ, este îngrijorat că va fi considerat anxios, slab, stupid, plictisitor, timid sau
respingător. Poate manifesta simptome anxioase precum tremor, transpirații, balbism sau fixarea
privirii. Situațiile sociale provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate, prin urmare, individul
care devine anxios ocazional doar în situațiile sociale nu va fi diagnosticat cu tulburare anxioasă
socială. Cu toate acestea, gradul si tipul de frică și anxietate pot varia cu diferite ocazii. Anxietatea
anticipativă poate apărea cu mult timp înaintea evenimentului.
Uneori anxietatea nu este considerată excesivă deoarece este asociată cu un pericol real.
Totuși, indivizii cu tulburare anxioasă socială pot supraevalua consecințele negative ale situațiilor
sociale.
Persoanele cu tulburare anxioasă socială pot fi extrem de încrezători sau excesiv de docili și,
mai rar, încearcă să controleze conversația. Pot avea o postură rigidă a corpului sau un contact vizual
inadecvat și/sau vorbesc cu voce foarte joasă. Aceștia pot fi timizi sau retrași, fiind mai puțin deschiși
în conversații și dezvăluie puține lucruri despre ei.
1. 3. 3. Tulburarea de panică și specificatorul atac de panică
În tulburarea de panică, individul suferă de atacuri de panică repetate imprevizibile și este in
mod constant îngrijorat sau este îngrijorat ca va avea un alt atac de panica sau va schimba
comportamentul inadecvat (cum ar fi evitarea efortului fizic sau locurile necunoscute) ca urmare a
atacului de panica.
Atacurile de panică sunt caracterizate de frică intensă sau disconfort care crește rapid în
intensitate, ajungând la vârf în câteva minute și este însoțită de simptome fizice și/sau cognitive.
Unele atacuri de panică au mai puțin de patru simptome. Atacurile de panică sunt previzibile, deoarece
apar ca răspuns la obiecte cunoscute sau situații anxioase, sau imprevizibile atunci când apar fără un
13
motiv aparent. Atacul de panică este un indicator al diagnosticului și un factor de prognostic
(American Psychiatric Association, 2013).
Un atac de panică este un debut brusc de frică intensă sau disconfort intens care atinge vârful
în câteva minute, timp în care apar patru sau mai multe simptome fizice și cognitive.
Criteriile de bază pentru un atac de panică sunt apariția bruscă a fricii sau disconfort intens
care atinge un maxim în câteva minute, timp în care apar 4 sau mai multe din 13 simptome fizice și
cognitive. Unsprezece dintre cele 13 simptome au fost somatice (de exemplu, palpitații, transpirații)
și două au fost cognitive (frica de a pierde controlul sau de a înnebuni, frica de a muri).
Atacurile de panică pot apărea în contextul unei stări calme sau anxioase și ar trebui să
evalueze timpul până la intensitatea maximă independent de orice tip de anxietate anterior. Cu alte
cuvinte, un atac de panică începe cu o creștere bruscă a disconfortului, nu atunci când apare prima
dată anxietatea. Un atac de panică diferă de anxietatea persistentă prin durata de atingere a intensității
maxime - apare în câteva minute; prin natura episodului; și prin severitate - care este de obicei mai
severă. Un episod care îndeplinește toate celelalte criterii, dar prezintă mai puțin de patru simptome
fizice și/sau cognitive se numește episod de simptome limitate (parțiale). Există două tipuri
caracteristice de atacuri de panică: previzibile și imprevizibile.Termenul imprevizibil se referă la un
atac de panică pentru care nu este prezent niciun semn sau factor declanșator evident la momentul
apariției, iar atucrile de panică previzibile sunt acelea pentru care există un semn sau factor
declanșator evident, precum o situație în care atacul de panică apare în mod tipic.
Frecvența și severitatea atacurilor de panică variază destul de mult. Atacurile de panică pot
avea o frecvență moderată (ex. unul pe săptămână) timp de câteva luni consecutive, sau pot exista
perioade scurte cu atacuri mai frecvente (ex. zilnice) separate de săptămâni sau luni fără atacuri sau
cu atacuri mai rare timp de mai mulți ani. Din punct de vedere al severității, indivizii cu atacuri de
panică pot prezenta atacuri de panică complete cât și cu simptomatologie limitată, iar numărul și tipul
simtomelor atacului de panică diferă de la un atac la altul (American Psychiatric Association, 2013).
14
1. 3. 4. Agorafobia
Persoanele cu agorafobie se tem sau prezintă anxietate față de două sau multe din următoarele
situații: să utilizeze transportul în comun, să se afle în spații deschise, să se afle în spații închise, să
stea la rând sau să se afle în mulțime, sau să se afle singur în afara casei în diverse alte contexte.
Criterii de diagnostic ale agorafobiei (American Psychiatric Association, 2013):
a) Teamă sau anxietate semnificativă în legătură cu două (sau mai multe) dintre
următoarele cinci condiții:

Folosiți transportul public (de exemplu, mașină, autobuz, tren, barca, avion).

Există în spații deschise (ex. parcări, piețe, poduri).

Există în spații închise (de exemplu, magazine, teatre, cinematografe).

La coadă sau într-o mulțime.

Un bărbat a leșinat în afara casei.
b) Individul se teme sau evită aceste situații pentru că consideră că evadarea poate fi
dificilă sau poate lipsi ajutorul dacă apar simptome de panică sau alte simptome care
provoacă dizabilitate sau jenă (de exemplu, frica de cădere la vârstnici; frica de
incontinență).
c) Agorafobia provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate.
d) Evitarea agresivă a situațiilor agorafobe care necesită ca compania să fie prezentă sau
să suporte frică sau anxietate intensă.
e) Frica sau anxietatea sunt disproporționate față de pericolul actual reprezentat de
agorafobie și de fondul sociocultural.
f) Frica, anxietatea sau evitarea sunt persistente, de obicei timp de cel puțin 6 luni.
g) Frica, anxietatea sau evitarea pot duce la disconfort semnificativ clinic sau deficite în
domeniile sociale, profesionale sau în alte domenii importante de funcționare.
h) Frica, anxietatea sau evitarea sunt în mod clar excesive, chiar și atunci când este
prezentă o altă tulburare.
i) Frica, anxietatea sau evitarea nu sunt explicate mai bine prin simptomele unei alte
tulburări psihiatrice - de exemplu, simptome care nu se limitează la o fobie specifică,
o formă situațională; nu numai care implică locuri publice (de exemplu, tulburarea de
15
anxietate socială); nu sunt pe deplin legate de tulburarea obsesiv-compulsivă (de
exemplu, tulburare obsesiv-compulsivă), așa-numitele deficite sau deficite fizice (de
exemplu, tulburare dismorfică corporală), amintirea evenimentelor traumatice (de
exemplu, tulburare de stres post-traumatic) sau frica de separare (de exemplu,
tulburare de anxietate de separare).
În formele cele mai grave ale agorafobiei, indivizii devin complet legați de casă, incapabili să
părăsească locuința și dependenți de serviciile sau ajutorul altora pentru a le asigura nevoile de bază.
1. 3. 3. Tulburarea anxioasă generalizată
Tulburarea anxioasă generalizată este caracterizată de anxietate și îngrijorare persistentă și
excesivă privind diferite domenii precum activitățiile profesionale și școlare pe care individul le
consideră greu de controlat. Indivitul prezintă simptome somatice cum ar fi neliniște sau senzație de
agitație, iritabilitate, tensiune musculară, dificultăți de concentrare și perturbări ale somnului.
Criterii de diagnostic pentru tulburarea de anxietate generalizată:
a) Anxietate și îngrijorare excesivă (anticiparea) în majoritatea zilelor timp de cel puțin
6 luni cu privire la anumite evenimente sau activități (cum ar fi performanța la serviciu
sau la școală).
b) Indivizilor le este greu să-și controleze anxietatea.
c) Anxietatea și îngrijorarea sunt asociate cu trei (sau mai multe) dintre următoarele șase
simptome (dintre care cel puțin unele au fost prezente în majoritatea zilelor din
ultimele 6 luni):

Senzație de anxietate sau nerăbdare sau limită.

Obosit usor.

Dificultate de concentrare sau senzație de gol.

Iritabilitate.

Tensiune musculară.

Tulburări ale somnului (dificultate de a adormi sau de a rămâne, sau iritabilitate,
somn slab).
16
d) Anxietate, îngrijorare sau simptome fizice care cauzează disconfort clinic sever sau
deficite în domeniile sociale, profesionale sau în alte domenii importante de
funcționare.
e) interferenta nu poate fi atribuita unui efect fiziologic al unei substante sau altei
afectiuni medicale;
f) Tulburarea nu este explicată mai bine de o altă tulburare mintală (de exemplu,
anxietate sau teamă de a declanșa atacuri de panică în tulburarea de panică, evaluări
negative în tulburarea de anxietate socială/fobie socială, contaminare sau alte obsesii
în TOC). Oameni, anxietate de separare, amintirea evenimentelor traumatice în PTSD,
creșterea în greutate în anorexia nervoasă, tulburarea de încărcare corporală cu
simptome somatice, imperfecțiunea fizică în tulburarea dismorfică corporală, frica de
neurofobie sau de conținut idei halucinogene sau idei schizofrenice).
Intensitatea, durata și/sau frecvența anxietății și îngrijorării sunt disproporționate față de
probabilitatea de a se întâmpla sau impactul evenimentului anticipat. Individului îi este greu să
controleze îngrijorarea și să împiedice apariția gândurilor anxioase și îngrijorătoare.
Alături de tensiunea musculară pot apărea spasme, tremor, senzația de instabilitate și dureri
musculare sau sensibilitate musculară. Persoanele cu tulburare anxioasă generalizată prezintă
simptome somatice (ex. transpirații, greață) precum și reacții de tresărire exagerată.
17
CAPITOLUL 2. DEPRESIA
2. 1. Delimitări conceptuale
Cuvântul “depresie” se referă la o boală potențial invalidantă care îi afectează pe mulți, dar
este înțeleasă de puțini. Adesea, cei care suferă nu își dau seama de natura stării lor teribile de rău
până când sunt atât de devastați încât nu se mai pot ajuta singuri sau ei poate recunoaște ce ei au trecut
prin asta numai după ce au ieșit din umbră. Motivul este simplu. Depresia este un hoț furiș, alunecând
în viață treptat și răpindu-i sensul, câte o pierdere pe rând. Pierderile sunt insesizabile la început, dar
în cele din urmă cântăresc atât de mult încât viața persoanei devine goală. Odată începută, cursul
depresiei variază în funcție de individ și de forma bolii. Netratată, poate dura săptămâni, luni sau chiar
ani (Ainsworth, P., 2000).
În populația generală, până la unul din cinci indivizi poate suferi în cele din urmă o boală
depresivă semnificativă, deși majoritatea nu vor căuta tratament. În timpul oricărui an, unul din zece
oameni se confruntă cu leneșarea minții, a corpului și a spiritului pe care o cunoaștem ca depresie.
Riscul este aproximativ același la băieții și fetele prepubertali, dar raportul se modifică la vârsta
adultă, femeile fiind de două ori mai predispuse decât bărbații să devină depresive.
Depresia este atât de comună încât este numită pe bună dreptate „tuse psihotică” (Seligman,
1975). Tratamentul este foarte necesar. Dintr-o perspectivă generală, depresia este considerată o
cădere emoțională, însoțită de sentimente reînnoite de neplăcere, tristețe și amenințare. Depresia se
referă la „depresia simptomatică”, așa cum a fost definită în trecut, iar definiția este academică doar
pentru că se manifestă ca un sindrom sau o entitate bazată pe boală.
Cauzele depresiei sunt multiple (Weissmann, 1982):

Tulburări de neurotransmițători;

Depresie sau alcoolism în familie;

Pierderea unui părinte;

Neglijarea în copilăria timpurie;

Evenimente negative de viață;
18

Parteneri ostili;

lipsa de intimitate;

lipsa suportului social;

Lipsa stimei de sine pe termen lung.
Componentele definitorii ale depresiei sunt starea de spirit depresivă, procesele de gândire
încetinite și retardul psihomotoriu, în plus față de o serie de simptome auxiliare exprimate somatic.
Dispoziția depresivă se manifestă prin tristețe semnificativă (Schneider K.), pierdere senzorială, gol
și neliniște interioară, conținut perceptiv cenușiu. Procesele de gândire încetinite sunt caracterizate de
incompetență în luarea deciziilor, conținut depresiv și ruminare. Gândurile pot lua forma
autoînvinovățirii, vinovăției și iluziilor zadarnice. Lentoarea psihomotorie se caracterizează prin
mișcări încetinite, activități expresive și imitative reduse și dificultăți de exprimare a limbajului.
Simptomele auxiliare exprimate somatic se pot traduce prin tulburări senzoriale de viață: slăbiciune,
anorexie și pierdere în greutate, insomnie, disfuncție sexuală.
Mitchell, Goodwin, Johnson și Hirschfeld (2008) au descoperit că simptomele somatice,
atunci când sunt prezente, au valoare mare de regulă pentru diagnostic, dar nu oferă o clasificare
adecvată asupra acestora proprii. În schimb, potrivit acestor autori, starea de spirit și simptomele
emoționale sunt cele mai multe utile din punct de vedere clinic pentru a face diagnostice precise.
Acest lucru sugerează că simptomele somatice joacă un rol în depresie, dar pot să nu fie esențiale
pentru tulburare în toate cazurile. Acea fiind spuse, simptomele somatice au o semnificație
prognostică; sunt asociate cu depresie mai severă şi prezic simptome depresive mai mari de 6 luni şi
2 ani mai târziu (Hung, L,, Wang, Juang & Yang, 2010).
Atunci când depresia este însoțită de anxietate, tensiunea mentală insuportabilă se poate
manifesta sub formă de neliniște motorie, agitație și atacuri în extaz depresiv, însoțite de
comportament impulsiv, ego și uneori chiar agresivitate heterosexuală.
Mai concret, depresia se caracterizează prin următoarele:

trăirea sentimentului de tristete;
o plâns frecvent;
o sentimente de culpabilitate;
o iritabilitate;

anxietate;
19

tensiune psihicǎ;

subiectul nu se mai bucură de activitățile normale;

nivelul energiei psihice este redus și orice acțiune, cât de mică, presupune efort;

tendinta de retragere;

pacientii petrec mult timp în pat sau in fotolíu;

activități obișnuite și agreabile, cum ar fi lectura ziarelor sau vizionarea unor programe
TV, devin dificile și plictisitoare, pentru că subiectul nu se mai poate concentra;

subiectul este absorbit de starea sa proastă sau de dificultățile insolubile cu care se va
confrunta;

somnul este dificil;

apetitul scade;

nevoile sexuale sunt diminuate.
Kielholz a stabilit o clasificare care combină criteriile de boală și etiologie, descriindu-le astfel
după cum urmează (apud. Tudose et al., 2011):

Depresie somatogenă: organică, simptomatică;

Depresie endogenă: schizotipală, bipolară, unipolară, involută;

Depresie psihogenă: nevroticism, depresie de oboseală, reactivitate.
În funcție de intensitatea depresiei, se poate descrie o depresie nevrotică și o depresie
psihotică. Depresia cu forță nevrotică se caracterizează prin episoade psihogene caracterizate prin
tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderea apetitului, insomnie, disfuncție
sexuală, iritabilitate și anxietate. În depresia de intensitate psihotică, componentele depresiei ating
intensitatea maximă. Emoțiile deprimate au fost trăite ca un vid, cu o lipsă completă de contact cu
lumea și rezonanță emoțională, iar subiecții s-au simțit stresați.
Depresia este asociată cu mai multe caracteristici clinice comune neincluse în criterii de
diagnostic. Furia sau ostilitatea sunt adesea o caracteristică a depresiei. Important, se pare că
iritabilitatea este corelată cu severitatea mai mare a depresiei (Perlis et al., 2005) și că aceasta
reprezintă un factor de risc suplimentar în cadrul acestei populații, mai degrabă decât un subtip de
iritabil depresiei. Alții au descoperit, de asemenea, că furia îi distingea pe cei cu un istoric de tentative
de sinucidere din partea celor fără (Perlis et al, 2005). Mai mult, mânia pare să caracterizeze și
relațiile persoanelor deprimate cu ceilalți, inclusiv prietenii, străinii, terapeuții și soții (Joiner, 2002).
20
Indivizii depresivi prezintă deficite de abilități sociale și tind să caute excesiv reasigurare și
feedback negativ din partea altora. Aceste comportamente interpersonale aversive pot duce la
frustrare în cei apropiați și în cele din urmă, la respingere. În plus, dovezile din studii longitudinale
indică faptul că căutarea excesivă de reasigurare și căutarea de feedback negativ sunt factori de risc
robusti pentru depresie.
2. 2. Depresia ca tulburare și tulburările depresive
Depresia este o tulburare mintală comună care se manifestă cu o stare de spirit depresivă,
pierderea interesului sau a plăcerii, sentimente de vinovăție sau stimă de sine scăzută, somn sau apetit
perturbat, energie scăzută și concentrare slabă. Apare de obicei ca urmare a unor evenimente adverse
ale vieții, cum ar fi: pierderea unei persoane, obiect, relație sau sănătate semnificativă, dar poate
apărea și fără o cauză aparentă (Tudose et. al, 2011, p. 229). Aceste probleme pot deveni cronice sau
recurente și pot duce la deficiențe substanțiale în capacitatea unui individ de a-și realiza
responsabilitățile zilnice. În ciuda îmbunătățirilor semnificative în înțelegerea bazei biologice a
stărilor mentale, informațiile despre genetică, imagistica neuroendocrină și funcțională nu au a fost
găsite suficient de valide pentru a fi incluse în criteriile de diagnostic enumerate în rapoartele
internaționale de clasificare, cum ar fi DSM-IV sau ICD- 10.
Depresia, inclusiv tulburare afectivă perturbatoare, tulburare depresivă majoră (inclusiv
episod depresiv major), tulburare depresivă persistentă (distimie), tulburare disforică premenstruală,
depresie indusă de substanțe sau medicamente, tulburare medicală secundară unei afecțiuni medicale,
altă depresie specifică și depresie inexplicabilă. Comun tuturor acestor afecțiuni este prezența
emoțiilor triste, goliciune interioară sau iritabilitate, însoțite de modificări fizice și cognitive care
afectează semnificativ capacitatea individului de a funcționa. Ceea ce le separă este durata, momentul
apariției sau presupusa etiologie.
Din tulburările menționate mai sus, conform DSM-5, voi pune accent pe următoarele:

tulburarea depresivǎ majoră (inclusiv episodul depresiv major);

tulburarea depresivă persistentă (distimia);
21
2. 2. 1. Tulburarea depresivă majoră
Tulburarea depresivă majoră se caracterizează prin episoade distincte care durează cel puțin
2 săptămâni (dar majoritatea episoadelor sunt mai lungi) cu modificări marcate ale efectelor
autonome, cogniției și funcției și ameliorării interpersonale. Este posibil un diagnostic cu un singur
episod, dar în majoritatea cazurilor afecțiunea reapare. Trebuie avută o grijă deosebită pentru a
distinge durerea de durerea normală și de episoadele depresive majore. Durerea poate provoca stres
emoțional sever, dar de obicei nu declanșează un episod depresiv major.
Episoadele depresive ușoare se caracterizează prin intensitatea scăzută a simptomelor
depresive. Dificultate în desfășurarea activităților de muncă și sociale, dar este puțin probabil să
renunțe complet. Apetitul pacientului reduce și libidoul. Insomnia poate apărea dimineața și poate fi
trezită cu cel puțin 2 ore înainte ca timpul să revină la normal.
Episodul depresiv moderat (mediu) este caracterizat prin intensitate medie a simptomelor
depresive. Apar dificultăți în continuarea activităților de lucru, iar evenimentele sociale devin
chinuitoare. Există inhibiție psihomotorie accentuată, iar scăderea libidoului vine cu un risc crescut
pentru impotență, la bărbați, și frigiditate la femei. Insomnia este prezentã, iar episodul depresiv
moderat poate fi asociat cu anxietate de intensitate medie.
Episod depresiv grav (major) este caracterizat prin intensitate mare a simptomelor depresive.
Pacientul poate deveni absent din activitățile normale, de zi cu zi - inhibiția psihomotorie este la un
punct maxim, acest fapt ducând la lentoare si stupor. Individul devine necomunicativ și refuză să
mănânce sau să bea apă. Intensitatea tulburărilor de somn ating cote maxime, iar riscul de suicid este
crescut. Episodul depresiv se poate asocia cu o tulburare de anxietate de intensitate mare.
Criterii de diagnostic pentru tulburarea depresivă majoră (American Psychiatric Association,
2013):
a) Cinci (sau mai multe) dintre următoarele simptome în aceleași 2 săptămâni și se modifică față
de nivelul anterior de funcționare; cel puțin unul dintre simptome este (1) dispoziție depresivă
sau (2) pierderea interesului sau a fericirii.

A te simți dezamăgit de cele mai multe ori, aproape în fiecare zi, fie prin povești
personale (ex. tristețe sau goliciune interioară, lipsă de speranță), fie prin observații
ale altora (de ex. expresii triste).
22

Semnificativ mai puțin interes sau plăcere pentru toate sau aproape toate activitățile
(fie prin povești personale, fie observate de alții) în cea mai mare parte a zilei, aproape
în fiecare zi.

Scădere involuntară semnificativă în greutate sau creștere în greutate (de exemplu,
modificarea greutății cu peste 5% într-o lună), sau scăderea sau creșterea poftei de
mâncare aproape în fiecare zi.

Insomnie sau somnolență aproape în fiecare zi.

Agitație sau întârziere psihomotorie aproape zilnică (observate de alții; nu doar
sentimente subiective de anxietate sau retard).

Să te simți obosit sau fără energie aproape în fiecare zi.

Simțirea de vinovăție inutilă sau excesivă sau insuficientă (posibil delirant) aproape în
fiecare zi (nu doar autoînvinovățire sau vinovăție pentru că ești bolnav).

Scăderea capacității de gândire sau concentrare sau indecizie (observată prin poveștile
personale sau altele) aproape zilnic.

Gânduri recurente de moarte (nu doar frica de moarte), ideație suicidară recurentă sau
tentativă de sinucidere fără un anumit plan sau un anumit plan de sinucidere.
b) Simptomele provoacă suferință semnificativă clinic sau deteriorare în domeniile sociale,
profesionale sau în alte domenii funcționale importante.
c) Evenimentul nu poate fi atribuit efectelor fiziologice ale substanței sau stării medicale.
d) Apariția episoadelor depresive majore nu este mai bine explicată prin tulburarea
schizoafectivă, schizofrenie, tulburare asemănătoare schizofreniei, tulburare delirală sau alte
tulburări specificate și nespecificate în schizofrenie și alte spectre psihotice.
e) Fără episoade maniacale sau hipomaniacale.
2. 2. 2. Tulburarea depresivă persistentă (distimia)
Un diagnostic de depresie persistentă (o formă mai cronică de depresie) se stabilește atunci
când tulburarea afectivă persistă cel puțin 2 ani la adulți și 1 an la copii. Acest diagnostic, nou introdus
în DSM-5, include tulburarea depresivă majoră cronică și distimia în DSM-IV.
Criterii de diagnostic pentru tulburarea depresivă persistentă (American Psychiatric
Association, 2013):
23
a) Dispoziția depresivă este prezentă în cea mai mare parte a zilei, unele mai multe zile
decât niciuna, fie că este coroborată de povești personale sau observată de alții, de cel
puțin 2 ani.
b) Prezența a două (sau mai multe) dintre următoarele stări depresive:

Pierderea poftei de mâncare sau apetit excesiv.

Insomnie sau letargie.

Energie scăzută sau oboseală.

înjosirea de sine.

Dificultate de concentrare sau de luare a deciziilor.

Sentimente de deznădejde.
c) Pe o perioadă de 2 ani (1 an pentru copii și adolescenți), simptomele care îndeplinesc
criteriile A și B au lipsit mai mult de 2 luni consecutive.
d) Criteriile pentru tulburarea depresivă majoră pot persista timp de 2 ani.
e) Nu a avut niciodată un episod maniacal sau hipomaniacal și nu a îndeplinit niciodată
criteriile pentru o tulburare ciclonică.
f) Tulburarea nu poate fi atribuită tulburării schizoafective persistente, schizofreniei,
tulburării delirante, altor schizofrenie specificate sau nespecificate și altor tulburări
psihotice.
g) Simptomele nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substanțe sau altor
afecțiuni medicale.
h) Simptomele provoacă suferință semnificativă clinic sau deteriorare în domeniile
sociale, profesionale sau în alte domenii funcționale importante.
Depresia persistentă are de obicei un debut precoce și insidios (de exemplu, în copilărie,
adolescență sau adolescență) și, prin definiție, are un curs cronic. la persoanele cu depresie persistentă
și tulburare de personalitate. Edge, covariația caracteristicilor în timp sugerează rolul mecanismelor
comune. Debutul precoce (de exemplu, înainte de vârsta de 21 de ani) este asociat cu o probabilitate
mai mare de tulburări de personalitate comorbide și consum de substanțe.
24
CAPITOLUL 3. TULBURAREA DE SPECTRU AUTIST
(TSA)
3. 1. Istoricul tulburării de spectru autist
Cele mai vechi publicații despre autism au descris calitatea atipică a interacțiunilor sociale
dintre copil și adult, au documentat prezența utilizării repetitive a obiectelor și insistența asupra
aceleași și au făcut distincția între diagnosticele categorice de autism și schizofrenia cu debut în
copilărie (Al Ghazi, L., 2018).
Descrisă pentru prima dată de psihiatrul american Leo Kanner (1943) și mai târziu de pediatrul
Hans Asperger (1944), tulburarea din spectrul autismului a făcut obiectul multor discuții despre
cauzele tulburării, multe teorii fiind propuse pe această temă, cum ar fi că un copil diagnosticat cu
autism este influența unui părinte iubitor și permisiv (Bettelheim, B., 1967).
În 1943, Kanner a descris pentru prima dată un grup de 11 copii, inclusiv 8 băieți și 3 fete, cu
„tulburare de contact emoțional autist” (Kanner, L., 1943).
Rezumând descoperirile lui Kanner, caracteristicile pe care le-a remarcat în grupul de
cercetare includ lipsa de atracție și interes a subiecților pentru ceilalți, nevoia de a-și păstra mediul la
fel, înclinații și fascinație pentru anumite obiecte și prezența stereotipurilor cu autostimulare.
acțiunea, cu absența completă a limbajului sau a întârzierii, are în mod clar probleme de ecou sau de
articulare sau de exprimare.
Pe măsură ce rezultatele legate de aceste ipoteze au fost amânate, teoria lui Kanner a început
să fie confirmată în anii 1970, demontând asocierea dintre autism și un mediu parental dăunător,
invalidând toate ipotezele conform cărora educația sau personalitatea parentală ar fi un factor
determinant al autismului.
Observațiile dr. Kanner și Asperger rămân relevante și astăzi și au modelat definiția actuală a
autismului. În ciuda acestor studii de caz bine documentate, care au fost publicate la începutul anilor
25
1940, Asociația Americană de Psihiatrie (APA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) nu au
recunoscut imediat autismul ca o categorie distinctă de diagnostic.
În 1967, Clasificarea Internațională a Bolilor, a opta revizuire (ICD-8) a menționat autismul
pentru prima dată, enumerând „autismul infantil” în grupul schizofrenie, în timp ce Manualul APA
de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale, ediția a doua (DSM-II), publicat în jurul în același
timp, a specificat „schizofrenie, tip copilărie” fără nicio referire la autism. În 1977, ICD-9 a specificat
„autism infantil”, „psihoză dezintegrativă”, „altul” și „nespecificat” sub gruparea „psihoze cu origine
specifică copilăriei”
Adăugările la DSM-III au inclus întrăriri similare de subtip cu formulare ușor modificată,
„tulburare autistă” și „tulburare mentală pervazivă de dezvoltare – nespecificată altfel (PDD-NOS),”
dar nu s-au făcut modificări la ICD. La începutul anilor 1990, DSM-IV a propus adăugarea a trei
subtipuri: „tulburarea Asperger”, „tulburarea dezintegrativă a copilăriei” și „tulburarea Rett”, care
reflectau cele mai recente modificări ale ICD-10. În noul publicat DSM-5, termenul general „tulburare
pervazivă de dezvoltare” este înlocuit cu „tulburare din spectrul autismului”, care este denumirea
propusă și pentru ICD-11.
Întrucât autismul rămâne un termen prost definit, APA continuă să încerce să evidențieze cât
mai clar posibil tulburările din spectrul autist, atribuind cele mai definitive criterii de diagnostic. Prin
urmare, următoarele versiuni ale DSM, DSM-IV și respectiv DSM-V, au adus modificări în ceea ce
privește catalogarea TSA. În perioada 90’-2000, DSM-IV a introdus un sistem de diagnostic cu mai
multe categorii și a inclus autismul și tulburările generalizate nespecifice Asperger, Rett sau
nespecifice (Grazadzinski, R., Huerta, M. ., Lord, C., 2013).
Cu toate acestea, termenul de tulburare din spectrul autist a fost introdus în DSM-V ca o
singură dimensiune diagnostică, având în vedere că simptomele autismului sunt cel mai bine
exprimate prin afectarea relațiilor sociale și prezența comportamentelor și intereselor repetitive
(Grazadzinski, R. ., Huerta, M. , Lord, C., 2013).
26
3. 2. Delimitări conceptuale și prezentare clinică
3. 2. 1. Caracteristici generale și prezentare clinică
Conform DSM-IV, tulburările din spectrul autist sunt un grup de tulburări incluse în
tulburările pervazive de dezvoltare. Termenul a fost introdus de Wing și Cohen pentru a acoperi mai
multe grade ale severități, toate având deficite comune de comunicare, interacțiune socială și deficite
de imaginație (Hershel et al., 2003; apud Tudose et al., 2011, p. 128). Acestea includ:
• Autism;
• boala Asperger;
• Autism atipic.
Termenul de tulburare din spectrul autist înseamnă trei tulburări pentru că au trăsături comune
și distincte, iar severitatea deficitelor variază între cele trei diagnostice și la nivelul fiecărui individ.
Cuvântul „Spectru” se referă la o serie de sindroame și stadii de detriment care pot fi
experimentate de copiii cu autism. Spectrul autismului variază la copii de la simptome ușoare până la
severe, mulți dintre copiii cu autism fiind diagnosticați și cu dizabilități intelectuale. Deși principala
caracteristică a autismului este un sindrom care afectează interacțiunea socială și comunicarea în
multe dintre manifestările sale, sunt asociate și alte trăsături, printre care putem aminti problemele
comportamentale, anxietatea, depresia, tulburările de somn.
Tulburarea de spectru de autist este o incapacitate de dezvoltare care poate provoca dificultăți
semnificative în sfera socială, în comunicare și comportament. Cuvântul "autism" își are originea în
cuvântul grecesc "autos", ceea ce înseamnă "de sine". Copiii cu TSA sunt deseori absorbiți de sine și
par a exista într-o lume privată în care au o capacitate limitată de a comunica și de a interacționa cu
succes cu alții. De asemenea, pot avea dificultăți în dezvoltarea competențelor lingvistice și în
înțelegerea a ceea ce spun ceilalți. Adesea sunt prezente dificultăți în comunicarea nonverbală, cum
ar fi contactul vizual și expresiile faciale.
TSA este caracterizată ca fiind o tulburare ce duce la scăderea capacității de a interacționa
atât în planul social, cât și în cel de a comunica, de comportament repetitive și stereotip, cu simptome
27
ce apar de regulă, înaintea vârstei de trei ani. În acest caz, aproximativ 75% din persoanele ce suferă
de această afecțiune, manifestă și un handicap mintal.
Având în vedere DSM-V (American Psychiatric Association, 2013) și criteriile de
diagnosticare pe care le regăsim aici, Tulburarea de Spectru Autist poate fi definită având la bază
câteva criterii specifice, ce au în vedere: un anumit deficit ce se află constant în interacțiunea socială
cât și în comunicare, în anumite medii mai diferite; identificarea unor pattern-uri comportamentale,
activități sau chiar interese ce conturează un caracter repetitiv sau chiar restrictiv; în perioada de
dezvoltare timpurie, simptomele trebuie să își facă prezența; și faptul că afectarea conturată în plan
social sau cel ocupațional sau în oricare zonă cu o mare importanță în funcționarea de zi cu zi este
determinată de simptomatologie. Astfel, TSA, reprezintă o tulburare de dezvoltare, ce duce la
afectarea comunicării, imaginației și a socializării.
Autismul debutează în primii doi ani si jumătate de viață, dupǎ o perioadă de dezvoltare
normală. În descrierea clasică a lui Kanner, copilul autist este solitar, se izoleaza si este incapabil să
stabilească relații emoționale, calde cu alți oameni. Ei nu răspund prin zâmbet sau gângurit
comportamentului afectuos al părinților. Pare să nu le facă plăcere să fie luați în brațe sau sărutați.
Comportamentul lor este relativ același față de oameni sau de obiecte neînsuflețite. Evită privirea
celorlalți.
Un semn important îl reprezintă tulburarea de vorbire și limbaj, acesta putându-se dezvolta
mai târziu sau niciodată. Lipsa limbajului este manifestarea deficitului cognitiv sever care afectează
în egală măsură și comunicarea nonverbală. Copiii autiști nu iau parte la jocurile imitative și nu
folosesc jucăriile în mod adecvat. Au o imaginație redusă în jocurile care presupun creativitate. Când
cresc, aproximativ jumătate dintre copii dobândesc un vocabular elementar, dar au deficite severe (de
exemplu, folosirea greșită a pronumelor, ecolalie).
Copilul autist prezintă o dorință obsesivă de uniformitate, având comportamente stereotipe.
Prezintă suferință manifestată prin anxietate, agitație atunci când se schimbă ceva în mediul lor sau
la persoanele apropiate. Pot prefera să mănânce aceeași mâncare, insistă să poarte aceleași lucruri,
joacă aceleași jocuri. Comportamentul bizar și manierismele sunt frecvente. Unii copii autiști se învârt
încontinuu, scutură mâinile, degetele, sau se leagănă, în timp ce alții nu diferă în comportamentul
motor de copiii normali. Copilul autist poate arăta brusc semne de spaimă sau furie în lipsa unui motiv
aparent.
28
3. 2. 2. Elemente de diagnostic și posibile cauze
Conform DSM-V (American Psychiatric Association, 2013), pot fi propuse următoarele criterii de
diagnostic:
a) Deficiențe persistente în comunicare și interacțiune socială care apar în multe cazuri, prezente
sau trecute, manifestate prin:
 Deficiențe în reciprocitatea social-emoțională, inclusiv modalități anormale de
socializare și incapacitatea de a menține dialogul: niveluri scăzute de interese, emoții
sau sentimente comune, astfel încât incapacitatea de a iniția sau de a răspunde la
interacțiunile sociale.
 Slăbiciuni în comportamentele de comunicare nonverbală utilizate în interacțiunile
sociale, inclusiv o slabă integrare a comunicării verbale și nonverbale; viziune și
limbaj corporal anormale sau lipsa de înțelegere și utilizare a gesturilor; până la
absența completă a expresiilor faciale și a comunicării nonverbale.
 Slăbiciuni în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor, inclusiv dificultăți de
adaptare a comportamentului pentru a se potrivi diferitelor situații sociale, dificultăți
de a împărtăși jocuri imaginative sau de a face prieteni, până când colegii își pierd
interesul.
b) Tipare restrictive, repetitive de comportament, interese sau activități, prezente sau în trecut,
astfel cum se manifestă în cel puțin două dintre următoarele:
 Activitate motrică, folosirea obiectelor și vorbirea – toate acestea au trăsături
stereotipe și repetitive (de ex. stereotipuri motorii simple, jucării de aliniere sau
aruncare, fluturarea obiectelor, ecouri, fraze speciale).
 Aderarea la aderarea uniformă, inflexibilă la rutină sau tipare ritualizate de
comportament verbal și nonverbal.
 Interes foarte limitat și fix de intensitate neobișnuită (de exemplu, atașament puternic
sau preocupare excesivă pentru obiecte neobișnuite, interes extrem de limitat sau
persistent).
 Hipersensibilitate sau hiperreactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobișnuit
pentru elementele senzoriale ale mediului (de exemplu, indiferență aparentă față de
durere/temperatură, reacții adverse la anumite sunete sau texturi, miros sau atingere
excesiv, sensibilitate la lumină sau mișcare fascinație vizuală).
c) Simptomele trebuie să apară devreme în dezvoltare (dar să se manifeste pe deplin numai atunci
când solicitările sociale depășesc abilitățile limitate și pot fi mascate ulterior prin strategii
învățate).
d) Simptomele provoacă afectare semnificativă clinic în domeniile actuale sociale, profesionale
sau în alte domenii funcționale importante.
e) Aceste deficiențe nu sunt mai bine explicate prin dizabilitate intelectuală (dizabilitate de
dezvoltare intelectuală) sau întârziere globală a dezvoltării. Dizabilitatea intelectuală și TSA
29
sunt adesea comorbide; pentru a stabili ambele diagnostice, nivelul de comunicare socială
trebuie să fie mai scăzut decât s-ar aștepta la nivelul general de dezvoltare.
Printre acestea, mulți indivizi cu tulburare din spectrul autismului pot prezenta afectări
intelectuale și/sau de limbaj. Deficiențele motorii sunt frecvent prezente și includ mers ciudat, lipsă
de îndemânare și alte semne motorii anormale. Auto-lezare, comportamentele explozive/provocatoare
sunt mai comune la copiii și adolescenții cu TSA decât la cei cu alte tulburări.
Deși cauzele exacte ale tulburării spectrului autist (TSA) sunt necunoscute, unele cercetări
sugerează că atât genetica, cât și factorul de mediu joacă un rol major în dezvoltarea acestei tulburări.
În ceea ce privește factorii genetici, s-a demonstrat că în 9 din 10 cazuri, dacă unul dintre gemeni
identici este diagnosticat cu autism și are același cod genetic ca celălalt, acesta din urmă dezvoltă și
această afecțiune. De asemenea, faptul că un frate este diagnosticat cu tulburare din spectrul
autismului crește cu 35% probabilitatea ca mulți dintre frați să fie diagnosticați cu autism. Cu toate
acestea, știința nu a reușit să determine exact ce gene sunt implicate în acest tip de situație.
Un procent mare de persoane cu tulburare de spectru autist nu au raportat rapoarte de familie
în care să apară autismul, așa că este probabil ca persoana cu risc să fie afectată de anumite mutații
genetice circumstanțiale și puțin frecvente. Este important de înțeles că o mutație corespunde oricărei
modificări a codului genetic normal, care poate fi ereditară sau prezentă fără niciun motiv anume și
care poate fi avantajoasă, dăunătoare sau pur și simplu să nu genereze niciun efect. Faptul că un copil
are un risc genetic mai mare nu este sinonim cu faptul că va fi diagnosticat de Autism cu siguranță.
Unii oameni de știință și cercetători ai domeniului își bazează cercetările pe interacțiunea care are loc
între mai multe grupuri de gene, precum și pe cauzele de mediu, pentru a înțelege mai ușor cum acești
factori cresc riscul de a provoca autism la copii .
În domeniul medicinei, mediul este tot ceea ce se află în afara corpului uman și care are
capacitatea de a le altera sănătatea. În acest fel, aerul, apa, alimentele și chiar medicamentele sunt
considerate parte din acel „mediu”. De asemenea, atunci când ființele umane se află în pântecele
mamei noastre, mediul este tot ceea ce ne înconjoară în uterul tău.
Unii oameni de știință s-au concentrat pe analiza anumitor factori de mediu, cum ar fi vârsta
părinților, istoricul medical familial și expunerea la substanțe toxice în timpul sarcinii și complicațiile
care ar fi putut apărea în timpul aceleiași sau în momentul nașterii. probabil că există mai mult de un
30
factor implicat în riscul crescut de autism. Cu toate acestea, multe persoane care au fost supuse
factorilor de risc de mediu nu au prezentat semne de dezvoltare a tulburării din spectrul autismului.
3. 3. Anxietatea și depresia la persoanele cu tulburare din spectrul
autist
Se consideră că adulții cu tulburări din spectrul autist (TSA) prezintă un risc disproporționat
de a dezvolta comorbidități de sănătate mintală, anxietatea și depresia fiind considerate cele mai
proeminente dintre acestea. Conform studiilor, adolescenții și adulții cu tulburare din spectrul
autismului sunt predispuși la anxietate și depresie. Prin urmare:

40% dintre persoanele cu TSA au niveluri crescute de anxietate sau una sau mai multe
tulburări de anxietate

30% dintre persoanele cu TSA au o fobie specifică

17% dintre persoanele cu TSA au tulburare obsesiv-compulsivă (TOC)
În timp ce anxietatea este destul de răspândită pentru cei care au TSA, poate fi dificil să
descifrezi anxietatea din comportamentele comune de autism, deoarece unele comportamente se pot
prezenta în mod similar. Comportamentele anxioase la copiii cu TSA pot include crize de furie, fuga,
evitarea sarcinilor noi și lovirea.
Provocările comunicative și sociale ale TSA pot împiedica adesea diagnosticarea corectă a
unei persoane cu anxietate. Uneori, pacienții au dificultăți în explicarea sentimentelor (numită
alexitimie), care face parte de obicei din procesul de diagnosticare. Cu toate acestea, pe măsură ce
cercetarea privind anxietatea și autismul avansează, au fost create instrumente de diagnosticare pentru
a ajuta la diagnosticarea și mai târziu tratarea anxietății la copiii și adolescenții cu TSA.
31
CAPITOLUL 4. TULBURAREA CU DEFICIT DE
ATENȚIE/HIPERACTIVITATE (ADHD)
Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este o afecțiune cronică care afectează
milioane de copii, persistând adesea până la vârsta adultă. ADHD include o combinație de probleme
persistente, cum ar fi dificultatea de a rămâne concentrat, hiperactivitate și comportament impulsiv.
ADHD este la fel de comun ca înainte, dar nu a fost observat și dezbătut la fel de mult ca astăzi.
4. 1. Istoric și caracteristici generale
4. 1. 1. Istoric
La mijlocul anilor ’20, a existat o pandemie de encefalită. Copiii și adolescenții care au
supraviețuit infecției au suferit de un sindrom postencefalic comportamental caracterizat prin lipsă de
coordonare, hiperactivitate, tulburări de învățare, impulsivitate și agresivitate. Comportamentul
copiiilor a fost etichetat drept comportament de tip minimă leziune cerebrală. Adulții care au fost
afectați au avut simptome de tip parkinsonian, incluzând tremor sever, neliniște patologică și akatisie.
Similaritățile dintre prezentările clinice ale sindromului postencefalic și ADHD au condus la
o înțelegere a faptului că leziunile cerebrale structurale pot genera simptome ca neliniște, deficit de
atenție, distractibilitate și tulburări de comportament.
4. 1. 2. Caracteristici generale
Definițiile și criteriile de diagnostic pentru ADHD s-au schimbat de multe ori de-a lungul
timpului datorită modificărilor în conceptualizarea tulburării, dar se bazează pe modele persistente de
impulsivitate neatentă și/sau hiperactivă. Principalele caracteristici ale ADHD includ neatenția și
comportamentul hiperactiv-impulsiv. Simptomele ADHD încep înainte de vârsta de 12 ani, iar la unii
32
copii, pot fi observate încă de la vârsta de 3 ani. Simptomele ADHD pot fi ușoare, moderate sau
severe și pot persista până la vârsta adultă. ADHD apare într-o rată mai mare la bărbați decât la femei,
iar băieții și fetele se pot comporta diferit. De exemplu, băieții pot fi mai activi, în timp ce fetele pot
avea tendința de a fi neglijenți în tăcere.
Există 3 subtipuri de ADHD (Tudose, F., 2011, p. 297):

În principal neatent: Majoritatea simptomelor se încadrează în categoriile de neatenție,
distragere a atenției, tulburări de memorie pe termen scurt și învățare.

Hiperactivitate-predominană impulsivă: Cele mai multe simptome sunt hiperactivitate
și impulsivitate/control de sine slab.

Combinat: Aceasta este o combinație a primelor două subtipuri. Majoritatea copiilor
cu ADHD se încadrează în această categorie
Profesorul Thomas Zentall (1985) consideră că ADHD apare la niveluri scăzute de excitare și
ajută la menținerea unor niveluri optime. Cercetări recente, teoretizând despre sindromul deficitului
de atenție, poziționează inhibiția comportamentală drept tulburarea centrală a tulburării.
ADHD include deficite în inhibiția comportamentală. În acest sens, a fost dezvoltat un model
teoretic care leagă inhibiția comportamentală de patru funcții neuronale care apar și depind de
execuția lor reală:

Memorie de lucru;

Auto-reglarea excitării emoționale;

Internalizarea limbajului;

Reorganizare.
ADHD poate fi asociat cu afectarea secundară a acestor patru abilități executive. Inhibarea
comportamentală este specifică ca defect central în ADHD. Este propus un model care leagă inhibarea
răspunsului la patru funcții executive care depind de această inhibiție pentru o performanță eficientă.
Aceste patru funcții sunt folosite pentru a plasa comportamentul sub controlul informațiilor
reprezentate intern și al acțiunii autodirijate. Astfel, aceste patru funcții permit acțiuni mai direcționate
și misiuni de durată mai lungă.
Funcția executivă are o influență decisivă asupra modului în care ne comportăm în viața de zi
cu zi. Ei sunt responsabili pentru felul în care răspundem. Acțiunile lor fac posibilă corelarea datelor
33
din diferite procese cognitive și susțin o coerență a comportamentului direcționat către obiective.
Funcțiile executive sunt responsabile pentru controlul cognitiv și comportamentul de autoreglare în
creier.
Thomas Brown (2005) a folosit metafora unei orchestre fără dirijor pentru a conceptualiza
rolul funcției executive. „Imaginați-vă o orchestră simfonică în care fiecare muzician cântă bine la
instrumentele sale, dar din moment ce nu există un dirijor care să coordoneze ordinea în care se cântă
instrumentele, toate încep în același timp, iar sunetele se suprapun pentru a crea zgomot, nu muzică.
„Acești copii Succesul în anumite activități arată că nu sunt complet incapabili să-și folosească
atenția.
Intensitatea simptomelor ADHD este influențată de mulți factori contextuali și de specificul
sarcinii îndeplinite de copil. De exemplu, comportamentul copiilor cu ADHD este mai problematic
în activitățile prelungite (cum ar fi temele pentru acasă) sau în mediile care presupun respectarea unor
reguli, mai ales când implică evaluare și critică publică (biserică, restaurant), decât în situații de joc
liber. de exemplu odihnă, drumeții). În acest sens, orice schimbare comportamentală trebuie să
înceapă cu o analiză funcțională a acelei manifestări.
Factori de risc pentru tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate (Asociația Americană de
Psihiatrie, 2013):

Factori temperamentali: această tulburare poate fi asociată cu niveluri scăzute de inhibiție,
control și limitări comportamentale. cu emoții negative.

Factori de mediu: Greutatea mică la naștere (mai puțin de 1500 de grame) crește riscul de
ADHD de două până la trei ori, dar majoritatea copiilor cu greutate mică la naștere nu dezvoltă
ADHD. Deși ADHD este asociat cu fumatul în timpul sarcinii, această asociere reflectă doar
parțial riscul genetic. Un număr mic de cazuri pot fi legate de o reacție la o problemă
alimentară. Este posibil să existe antecedente de abuz asupra copiilor, neglijență, schimbări
frecvente în orfelinat, expunere la neurotoxine, infecții precum encefalita sau expunere la
alcool în uter.

Factori genetici și fiziologici: ADHD este mai răspândit în rândul rudelor de gradul întâi ale
pacienților cu ADHD.
34
4. 2. Tablou clinic și elemente de diagnostic
Simptomele ADHD sunt împărțite în două categorii principale: deficitul/ lipsa de atenție și
hiperactivitate-impulsivitate. Diagnosticul se bazează pe numărul, persistența și istoricul simptomelor
și pe măsura în care se produc modificări de comportament, mai mult decât într-un singur context
(American Psychiatric Association, 2013):
a) Un model persistent de lipsă de atenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care
afectează funcționarea sau dezvoltarea caracterizat prin:
1) Lipsă de atenție: șase sau mai multe dintre simptome au persistat mai mult de
6 luni cu o intensitate necorepunzătoare nivelului de dezvoltare și care
afectează negativ activitățile sociale și școlare/profesionale.

Individul eșuează în efortul de concentrare asupra detaliilor sau face
greșeli din neglijență la școală, serviciu sau în timpul altor activități.

Poate avea dificultăți în menținerea atenției când efectuează sarcini (ex.
are dificultăți în a-și păstra concentrarea în timpul conversațiilor,
cititului etc.).

Pare să nu asculte atunci când i se vorbește direct.

Nu urmează întocmai instrucțiunile pe care le primește și nu își
finalizeză sarcinile (ex. începe o sarcină, dar este distras și nu o
finalizeză).

Are dificultăți în organizarea sarcinilor și activităților (ex. dificultăți de
gestionare a sarcinilor secvențiale, organizare ineficace a timpului).

Evită, își exprimă neplăcerea sau nu este dispus să se angajeze în sarcini
(ex. temele la clasă/acasă, pentru adolescenți și pentru adulți
completarea formularelor, redactarea rapoartelor).

Deseori pierde obiecte necesare îndeplinirii sarcinilor sau activităților.

Poate fi distras de stimuli externi.

Uită frecvent aspecte legate de activitățile zilnice (ex. a îndeplini
comisioane, pentru adolescenți sau adulți a returna apelurile
telefonice).
35
2) Hiperactivitate și impulsivitate: șase sau mai multe dintre următoarele
simptome au persistat minim 6 luni la o intensitate necorespunzătoare.

Individul se joacă nervos cu mâinile sau cu picioarele, este lipsit de
astâmpăr când stă pe scaun.

Se ridică de pe scaun și pleacă în situații în care ar trebui să rămână
așezat.

Aleargă în jur sau se cațără pe obiecte, în momente în care acest lucru
este considerat inadecvat.

Deseori este incapabil să se angajeze în jocuri sau activități distractive
în liniște.

Este frecvent “pe punct de plecare”, este incapabil sau se simte
inconfortabil să stea liniștit pentru o perioadă mai lungă de timp.

Deseori vorbește în exces.

Răspunde brusc înainte ca întrebarea să fie formulată până la capăt.

Are dificultăți în a-și aștepta rândul.

Întrerupe sau intervine în activitatea altora (ex. se amestecă în
conversațiile altora).
b) Câteva din simptome au fost prezente înainte de vârsta de 12 ani.
c) Câteva dintre simptome sunt prezente în două sau mai multe situații.
d) Există dovezi clare că simptomele interferează cu funcționarea socială, școlară sau
profesională, sau afectează calitatea ei.
e) Simptomele nu apar exclusiv în timpul schizofreniei sau altei tulburări psihotice, nu
pot fi explicate printr-o altă tulburare mentală.
Este necesară specificarea tipului:

Tablou clinic combinat: au fost prezente în ultimele 6 luni atât criteriul a1 (lipsa de atenție),
cât și criteriul a2 (hiperactivitate-impulsivitate).

Tablou clinic cu preponderența lipsei de atenție: în ultimele 6 luni a fost întrunit doar criteriul
a1.

Tablou clinic cu preponderența hiperactivității/impulsivității: este întrunit doar criteriul a2 în
ultimele 6 luni.
36
La adulții cu ADHD, ADHD se poate manifesta prin anxietate extremă sau prin faptul că
acești indivizi epuizează pe cei din jur. Impulsivitatea se referă la acțiunile care sunt întreprinse în
grabă la momentul respectiv, fără pregătire prealabilă și cu o probabilitate crescută de a provoca un
prejudiciu individului (cum ar fi traversarea străzii fără a ști dacă vine o mașină). Un impuls poate fi
o expresie a dorinței pentru o recompensă imediată sau a incapacității de a amâna satisfacția.
Comportamentul impulsiv se poate manifesta ca intruziune socială (de exemplu, abuzarea
altora) și/sau luarea de decizii importante fără a lua în considerare consecințele sale pe termen lung
(de exemplu, acceptarea unui loc de muncă fără informații adecvate).
ADHD începe în copilărie. Necesitatea ca anumite simptome să apară înainte de vârsta de 12
ani indică importanța de a avea un număr mare de tablouri clinice în copilărie. În același timp, nu a
fost specificată o vârstă mai mică de debut deoarece este dificil de determinat retrospectiv momentul
exact de debut în copilărie. Amintirile adulților despre simptomele copilăriei sunt adesea nesigure și
necesită informații de sprijin.
Un element fundamental al tulburării cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este un
model persistent de neatenție și/sau hiperactivitate care afectează funcția sau dezvoltarea.
Comportamentul neatent în ADHD se manifestă ca lipsă de sarcină, lipsă de coerență, dificultăți de
concentrare, dezorganizat și nu este cauzat de rezistență sau lipsă de înțelegere. Hiperactivitatea se
referă la indivizii care fac exerciții fizice excesive în situații nepotrivite.
Manifestările bolii trebuie să fie prezente în mai multe situații. Adesea, este imposibil să se
confirme cu exactitate dacă individul are simptome substanțiale în diferite situații fără a consulta
persoana care l-a văzut pe individ în aceste situații. Adesea, simptomele vor varia în funcție de context
într-un anumit cadru. Când un individ este recompensat în mod regulat pentru fericire, când este
supravegheat îndeaproape, când se află într-un mediu nou, când este angajat într-o activitate deosebit
de interesantă, când are stimuli externi semnificativi, pot exista puține semne de interferență sau nu,
sau atunci când interacționați cu oamenii față în față.
Elementele relevante pot include toleranță scăzută la frustrare, iritabilitate sau instabilitate
emoțională. Chiar și fără un handicap specific de învățare, performanța școlară sau la locul de muncă
este adesea afectată.
37
La început perioadei adulte, ADHD se asociază cu un risc crescut de tentative de suicid, în
special dacă există afecțiuni comorbide cum ar fi tulburări afective, tulburare de conduită sau tulburări
ale consumului de substanțe.
4. 3. Anxietatea și depresia la persoanele cu ADHD
Comorbiditatea este frecventă în ADHD și poate afecta somnul. Aproximativ jumătate dintre
copiii cu ADHD au tulburare de opoziție sfidătoare, 33% au o tulburare de anxietate și 33% au
tulburare distimică sau depresie majoră.
Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și anxietatea sunt afecțiuni
separate, dar pentru mulți oameni vin ca un pachet. Aproximativ jumătate dintre adulții cu ADHD au
și tulburări de anxietate.
Când suferi de anxietate împreună cu ADHD, poate agrava unele dintre simptomele ADHD,
cum ar fi să vă simțiți neliniștit sau să aveți probleme de concentrare. Dar tulburarea de anxietate vine
și cu propriul set de simptome, cum ar fi:

Îngrijorare constantă pentru multe lucruri diferite

Stres

Oboseală

Probleme cu somnul
Conform DSM-V, neatenția este un simptom atât al ADHD, cât și al tulburărilor de anxietate.
Persoanele cu ADHD au probleme de concentrare deoarece sunt atrase de stimuli externi, activități
noi sau atenție la activitățile plăcute. Aceasta este diferită de neatenția cauzată de îngrijorarea și
ruminația întâlnită în tulburările de anxietate. Tulburări de anxietate Poate exista anxietate. În cazul
ADHD, totuși, anxietatea nu a fost asociată cu îngrijorarea sau ruminația.
Un studiu publicat în 2015 a constatat că din 135 de copii diagnosticați cu ADHD în Shanghai, China,
42% sufereau de anxietate și 33% sufereau de depresie. Cercetătorii au observat că alte studii au arătat
rate de depresie între 12% și 50%, iar anxietatea între 13% și 51%.
Potrivit Asociației pentru Anxietate și Depresie din America, depresia afectează adesea adulții cu
ADHD.
38
ADHD poate fi o provocare pentru copiii care încă se dezvoltă emoțional, mental și fizic, în
parte pentru că s-ar putea să nu înțeleagă ce se întâmplă. Problemele cu comportamentul și stima de
sine pot duce la depresie. Comportamentul neobișnuit poate duce la intimidare și izolare.
Simptomele depresive la copiii cu ADHD includ:
o senzație foarte scăzută
o Pierderea interesului pentru activitățile preferate sau departe de familie și prieteni
o Schimbări ale tipurilor de somn și de alimentație
o Note scăzute sau eșecul la finalizarea temelor
o a nu merge la școală
o Te simți fără speranță, neajutorat sau sinucigaș
o Depresia poate duce la o creștere a comportamentelor legate de ADHD.
Semnele depresiei la adulții cu ADHD includ:

Probleme de concentrare și de a rămâne concentrat

Concentrare excesivă pe o activitate

Confuzie și uitare

Impulsiv

Dificultăți emoționale, inclusiv incapacitatea de a gestiona emoții precum furia sau depresia

Hiperactivitate sau neliniste
Acestea pot fi, de asemenea, semne de ADHD fără depresie, așa că poate fi dificil de știut dacă cineva
cu ADHD are depresie. Potrivit unui sondaj, tulburarea depresivă majoră afectează 18,6% dintre
persoanele cu ADHD, comparativ cu 7,8% dintre persoanele fără ADHD.
39
II. METODOLOGIA CERCETĂRII
1. Obiectivele și ipotezele cercetării
Obiectivele cercetării:
1. Identificarea diferențelor dintre persoanele cu TSA și ADHD în urma chestionării.
2. Identificarea diferențelor dintre persoanele cu TSA și ADHD din punct de vedere al anxietății
și depresiei.
3. Identificarea diferențelor dintre persoanele de gen masculin și feminin din punct de vedere al
anxietății și depresiei.
4. Identificarea diferențelor dintre postadolescenți și tineri din punct de vedere al anxietății și
depresiei.
5. Identificarea relațiilor dintre încredere de sine și anxietate, respectiv stabilitate emoțională și
depresie.
Ipotezele cercetării:
1. Se prezumă că există diferențe din punct de vedere al tulburării de neurodezvoltare, iar
persoanele cu TSA au cumulat un punctaj mai ridicat în urma chestionării.
2. Se prezumă că există diferențe din punct de vedere al tulburării de neurodezvoltare, iar
persoanele cu TSA prezintă un nivel mai ridicat al anxietății și depresiei.
3. Se prezumă că persoanele de gen feminin prezintă un nivel mai accentuat al anxietății și
depresiei.
4. Se prezumă că există o diferență din punct de vedere al grupei de vârstă, iar tinerii prezintă un
nivel mai ridicat al anxietății și depresiei.
5. Se prezumă că există o relație între încrederea de sine și anxietate.
6. Se prezumă că există o relație între stabilitatea emoțională și depresie.
40
2. Descrierea lotului de participanți
În realizarea cercetării au participat 30 de persoane. Pentru realizarea cercetării au fost luate
în considerare două grupe generale de participanți: persoane cu tulburare de spectru autist și persoane
cu tulburare cu deficit de atenție/hiperactivitate, din acestea 16 cu TSA și 14 cu ADHD.
Numărul participanților în funcție de
tulburare
TSA
ADHD
13
13.5
14
14.5
15
15.5
16
16.5
Figura II.1. Repartiția participanților în funcție de tulburare
Cei 30 de participanți au avut vârste cuprinse între 19 și 30 de ani, prin urmare eșantionul este
alcătuit din post adolescenți și tineri. Totodată, eșantionul este unul omogen, cu persoane de gen
masculin și feminin, atât din mediul urban, cât și rural.
GEN
16.5
16
15.5
15
14.5
14
13.5
13
FEMININ
MASCULIN
Figura II.2. Repartiția participanților în funcție de gen
41
3. Instrumentele cercetării
Pentru realizarea părții practice a lucrării au fost folosite 3 instrumente care au la bază modelul
Big Five, și anume: Markerii Big Five, Fațetele NEO-PI-R și Fațetele Hogan Personality Inventory
(HPI). Din acestea am folosit: factorul IV Big Five, stabilitate emoțională (scala scurtă), din NEOPI-R scala nevrotismului, subscala de anxietate și subscala de depresie, iar din inventarul Hogan scala
ambiției, subscala încredere de sine. Instrumentele folosite au fost furnizate de studiul Adaptarea
românească a Setului Internaţional de Itemi de Personalitate: IPIP-Ro. Din subscalele folosite a fost
întocmit un chestionar (vezi Anexa 1) care a fost aplicat online.
Inventarul pentru evaluarea celor cinci factori majori ai personalității / Big Five Inventory /
BFI (O. P. John, E. M. Donahue și R. L. Kentle) a fost construit pentru a permite evaluarea eficienței
și flexibilitatea celor cinci dimensiuni (factori) majore ale/i personalității, fiind deosebit de utilă în
scopuri de cercetare. Factorul IV, stabilitatea emoțională, varianta scurtă, are 10 itemi, dintre care 8
sunt cu cotare reversibilă este o scală sumativă de tip likert.
Inventarul de personalitate NEO revizuit (NEO PI-R) a fost creat de către Paul T. Costa și
Robert R. McCrae pentru operaționalizarea modelului Big Five. Acesta a fost construit ca să evalueze
coprehensiv personalitatea, oferind un profil global ce rezumă stilurile emoțional, interpersonal,
experențial, atitudinal și motivațional. Conform lui Costa & McCrae (1992, apud. Engler, 2014),
NEO-PI-R beneficiază de șase tipuri din fiecare dintre cei cinci factori, după cum urmează:

Nevrotism – pentru niveluri de anxietate, ostilitate, depresie, timiditate, impulsivitate si
vulnerabilitate;

Extraversia – se referă la scalele „căldură”, sociabilitate, încredere în sine, activitate, căutare
de senzații tari și emoții pozitive;

Deschidere – exprimă scara fanteziei, estetică, emoții, acțiuni, gânduri și valori;

Plăcerea – este o scară care măsoară încrederea, onestitatea, altruismul, ascultarea, smerenia
și sensibilitatea;

Responsabilitate - reprezintă gradul de competentță ordine, respectarea îndatoririlor, eforturile
de atingere a scopurilor, autodisciplina si chibzuiala.
42
Feist & Feist (2006) au realizat chiar o diferențiere a însemnătății scorurilor pentru fiecare
dintre cei cinci factori, în funcție de nivelul crescut și de cel scăzut al rezultatelor obținute de individ
uman la modelul de evaluare realizat de către Costa & McCrae:

Nevrotism - scorurile mari indică o personalitate anxioasă, capricioasă,
autocompătimită, timidă, emoțională și vulnerabilă; scorurile scăzute indică o
personalitate calmă, blândă datorită extraversiunii - scorurile mari indică afecțiune,
angajament, comunicare, dragoste Dispoziție distractivă, activă și entuziastă; scăzut
scorurile se referă la dispoziții introvertite, solitare, tăcute, sobre, pasive și insensibile.

Deschidere - Scorurile mari vizează personalități imaginative, creative, originale care
se bucură de varietate, curiozitate și desfrânare; scorurile mici vizează o personalitate
realistă, necreativă, tradițională, căreia îi place rutina, lipsă de curiozitate și
conservatoare.

Agreabilitate - scorurile mari reprezintă toleranță, încredere, generozitate, supunere,
blândețe și caracter uman; scorurile mici reprezintă personaje reci, suspicioase,
meschine, ostile, critice și iritabile.

Conștiinciozitate – scorurile mari constituie o personalitate conștiincioasă, harnică,
bine organizată, punctuală, ambițioasă și perseverentă; scorurile mici constituie o
personalitate neglijentă, leneșă, dezorganizată, întârziată, lipsită de țel și care renunță
cu ușurință.
Inventarul de personalitate Hogan (HPI) este un instrument de măsurare a personalității
normale. Oferă informații detaliate în ceea ce privește partea bună a personalității: caracteristici care
facilitează sau inhibă capacitatea unei persoane de a obține împreună cu ceilalți și pentru a-și atinge
obiectivele educaționale și ocupaționale. Bazat pe modelul de personalitate cu cinci factori, HPI
conține șapte scale primare, 42 de subscale și 206 itemi. Acești itemi sunt afirmații scurte la care
respondenții răspund „Adevărat” dacă afirmația descrie ele sau „Fals” dacă nu.
Scala de ajustare măsoară gradul în care cineva pare calm și autoacceptat sau dimpotrivă,
anxios și tensionat. Subscalele sunt deosebit de utile atunci când o persoană are un scor mediu sau
scăzut și sunt următoarele:

Empatie

Lipsa anxietății
43

Lipsa vinovăției

Atitudine calmă

Temperat

Lipsa reclamărilor somatice

Încredere

Atașament bun
Scala Ambiție măsoară gradul în care cineva pare ca lider, încrezător și motivat.
Competitivitatea și încredere în sine reflectă o orientare către atingerea scopului și încrederea în sine.
Următoarele două subscale sunt realizare și leadership. Ratele mai scăzute de aprobare ar putea indica
nemulțumirea față de realizările în carieră și ezitarea de a-și asuma roluri cu responsabilități sporite
de conducere. Ultimele două subscale sunt identitate și fără anxietate socială. Participanții care susțin
multe dintre articolele de identitate vor fi mulțumiți de cariera lor traiectorie și au idei clare despre
viitorul lor.
Sociabilitatea măsoară gradul în care o persoană are nevoie și îi place să interacționeze cu
ceilalți, iar subscalele acesteia sunt:

Îi plac petrecerile

Îi plac mulțimile

Căutarea experiențelor

Exhibiționism

Captivant
Sensibilitatea interpersonală indică gradul în care o persoană pare plină de tact, sensibilă social
și perceptiv cu privire la emoțiile și indiciile sociale ale altora. Subscalele acesteia sunt:

Cu care este ușor de trăit

Sensibil

Grijuliu

Îi plac oamenii

Lipsa ostilității
44
Scala Prudență măsoară gradul în care o persoană pare conștiincioasă, conformă și de
încredere. Subscalele acesteia sunt:

Moralizator

Stăpânire

Virtuozitate

Lipsa Autonomiei

Lipsa Spontaneității

Controlul Impulsurilor

Evită Problemele
Curiositatea măsoară gradul în care cineva pare strălucit, creativ și interesat de intelectual
chestiuni și preocupări, iar subscalele acesteia sunt:

Abilitate științifică

Curiozitate

Căutarea senzațiior tari

Jocuri intelectuale

Generează idei

Cultură
Scala finală HPI este Abordarea învățării. Măsoară gradul în care un individ se bucură de
studii academice activități și oferă o perspectivă asupra modului în care o persoană preferă să preia
informații. Subscalele acesteia sunt:

Educație

Abilitate matematică

Memorie bună

Citire
45
4. Designul cercetării
Pentru realizarea lucrării de licență am ales să folosesc ca procedură metoda anchetei
psihologice pe bază de chestionar. Chestionarul reprezintă una dintre cele mai folosite metode de
cercetare în domeniul psihosociologic.
P. Pichot spune despre chestionare că "sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai
mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele,
interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise“. Prin chestionar se înțelege metodă de
colectare a datelor prin întrebări puse subiecților sau prin acordul/dezacordul referitor la diferite
puncte de vedere.
Anchetele bazate pe chestionare presupun utilizarea chestionarelor ca instrument de lucru și
sunt împărțite în mai multe etape:

Faza preliminară sau pre-sondaj, inclusiv: identificarea respondenților la sondaj,
documentarea, elaborarea ipotezelor, determinarea domeniului anchetei (populația),
eșantionarea.

Faza I – inclusiv selecția tehnologiei și pregătirea chestionarelor. În prima etapă, este necesar
să aplicați o scuză și să vedeți dacă chestionarul este bine conceput înainte de a-l scrie cu
certitudine (chestionar). Tot în această etapă, gestionarea chestionarelor se va stabili prin
autoadministrare sau prin personal de specialitate.

Faza II - Rezervat pentru cercetarea propriu-zisă.

Faza III - Prelucrarea datelor dobândite.

Faza IV - Analiza și interpretarea datelor și redactarea și comunicarea raportului final de
investigație.
Cele mai dificile, dar și cele mai importante momente dintr-o anchetă prin chestionar sunt
selecția eșantionului, care trebuie să fie reprezentativ – adică să reproducă la scară mică toate
caracteristicile populației chestionate – și întocmirea chestionarului. Definit ca „continuumul logic și
psihologic al întrebărilor scrise sau al imaginilor grafice cu funcții stimulative legate de ipoteza
cercetării, prin administrarea operatorului de anchetă sau prin autoadministrare, pentru a determina
comportamentul verbal sau non-verbal al respondenților, urmat în Înregistrări scrise” (L. Chelcea,
1975), chestionarele necesită o atenție deosebită la conținutul întrebărilor și tipul, forma și
46
succesiunea acestora. La formularea întrebărilor trebuie evitate eventualele greșeli: întrebări excesiv
de generale, limbaj dificil, artificial, cuvinte cu dublu sens, întrebări părtinitoare etc.
5. Rezultatele cercetării și semnificația acestora
Ipoteza 1: Se prezumă că există diferențe din punct de vedere al tulburării de neurodezvoltare, iar
persoanele cu TSA au cumulat un punctaj mai ridicat în urma chestionării.
Tabel II.1. Testul normalității în funcție de tulburare
TULBURARE
Kolmogorov-Smirnov
Statistic
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
TSA
.117
16
.200*
.943
16
.391
ADHD
.217
14
.073
.859
14
.030
TOTAL
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru TSA. Eșantionul a fost unul
omogen, rezultatele arătând că persoanele cu TSA au un punctaj mai ridicat.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru punctajul total, atât pentru grupul cu TSA, cât și
pentru cel cu ADHD. Distribuția este una asimetrică/ nonnormală, prin urmare se aplică test
nonparametric pentru verificarea ulterioară.
47
Figura II. 3. Distribuția punctajului total pentru TSA
Figura II. 4. Distribuția punctajului total pentru ADHD
48
Tabel II. 2. Test nonparametric pentru tulburare privind chestionarea
TOTAL
Mann-Whitney U
49.000
Wilcoxon W
154.000
Z
-2.622
Asymp. Sig. (2-tailed)
.009
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai mic de
0,05, prin urmare ipoteza nu este verificată. Așadar nu există o diferență din punct de vedere al
tulburării pentru cumularea punctajului pentru eșantionul prezent.
Ipoteza 2: Se prezumă că există diferențe din punct de vedere al tulburării de neurodezvoltare, iar
persoanele cu TSA prezintă un nivel mai ridicat al anxietății și depresiei.
Tabel II. 3. Testul normalității pentru anxietate
TULBURARE
Kolmogorov-Smirnova
Statistic
ANXIETAT
E
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
TSA
.201
16
.083
.927
16
.215
ADHD
.115
14
.200*
.948
14
.534
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru ambele grupe. Eșantionul a fost
unul omogen, rezultatele arătând că persoanele cu ADHD au un punctaj mai ridicat.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru punctajul total, atât pentru grupul cu TSA, cât și
pentru cel cu ADHD. Distribuția este una simetrică/ normală, prin urmare se aplică test parametric
pentru verificarea ulterioară.
49
Figura II. 5. Distrtibuția anxietății pentru TSA
Figura II. 6. Distribuția anxietății pentru ADHD
50
Tabel II. 4. Test parametric T privind anxietatea
Levene's Test for
t-test for Equality of Means
Equality of Variances
F
TSA
.831
Sig.
t
.370
df
Sig. (2-
Mean
Std. Error
tailed)
Difference
Difference
1.452
28
.158
4.277
2.945
1.463
27.980
.155
4.277
2.923
ANXIETATE
ADHD
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai mare de
0,05, prin urmare ipoteza este verificată. Așadar există o diferență din punct de vedere al tulburării
privind anxietatea pentru eșantionul prezent, persoanele cu TSA resimt mai puternic anxietatea
Tabel II. 5. Testul normalității pentru depresie
TULBURARE
Kolmogorov-Smirnov
Statistic
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
TSA
.138
16
.200*
.934
16
.279
ADHD
.121
14
.200*
.965
14
.807
DEPRESIE
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru ambele grupe. Eșantionul a fost
unul omogen, rezultatele arătând că persoanele cu ADHD au un punctaj mai ridicat.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru punctajul total, atât pentru grupul cu TSA, cât și
pentru cel cu ADHD. Distribuția este una simetrică/ normală, prin urmare se aplică test parametric
pentru verificarea ulterioară.
51
Figura II. 7. Distribuția depresiei pentru TSA
Figura II. 8. Distribuția depresiei pentru ADHD
52
Tabel II. 6. Test parametric T privind depresia
Levene's Test for
t-test for Equality of Means
Equality of
Variances
F
DEPRESIE
TSA
Sig.
.006
t
.940
ADHD
df
Sig. (2-
Mean
Std. Error
tailed)
Difference
Difference
1.686
28
.103
5.598
3.320
1.693
27.824
.102
5.598
3.306
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai mare de
0,05, prin urmare ipoteza este verificată. Așadar există o diferență din punct de vedere al tulburării
privind anxietatea pentru eșantionul prezent, persoanele cu TSA resimt mai puternic acest sentiment.
Prin urmare această ipoteză este validată pentru lotul prezent, persoanele cu TSA resimt
anxietatea și depresia mai puternic.
Ipoteza 3: Se prezumă că persoanele de gen feminin prezintă un nivel mai accentuat al anxietății și
depresiei.
Tabel II. 7. Testul normalității pentru anxietate din perspectiva genului
GEN
Kolmogorov-Smirnov
Statistic
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
masculin
.204
16
.075
.886
16
.048
feminin
.133
14
.200*
.953
14
.607
ANXIETATE
53
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru genul feminin. Eșantionul a fost
unul omogen, rezultatele arătând că persoanele de gen feminin ar resimții mai mult anxietatea.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru anxietate, atât pentru genul masculin, cât și pentru
cel feminin. Distribuția este una asimetrică/ nonnormală, prin urmare se aplică test nonparametric
pentru verificarea ulterioară.
Figura II. 9. Distribuția anxietății pentru genul masculin
Figura II. 10. Distribuția anxietății pentru genul feminin
54
Tabel II. 7. Test nonparametric privind genul și anxietatea.
ANXIETATE
Mann-Whitney U
110.000
Wilcoxon W
215.000
Z
-.083
Asymp. Sig. (2-tailed)
.934
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai mare de
0,05, prin urmare ipoteza este verificată. Așadar există o diferență din punct de vedere al genului, iar
persoanele fe gen feminin chiar resimt mai puternic anxietatea.
Tabel II. 9. Testul normalității pentru depresie privind genul
GEN
Kolmogorov-Smirnov
Statistic
df
Sig.
Shapiro-Wilk
Statistic
df
Sig.
masculin
.115
16
.200*
.948
16
.456
feminin
.150
14
.200*
.977
14
.957
DEPRESIE
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru ambele genuri, însă genul feminin
prezentând un coeficient mai ridicat. Eșantionul a fost unul omogen, rezultatele arătând că persoanele
de gen feminin ar resimții mai mult anxietatea.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru anxietate, atât pentru genul masculin, cât și pentru
cel feminin. Distribuția este una simetrică/ normală, prin urmare se aplică test parametric pentru
verificarea ulterioară.
55
Figura II. 11. Distribuția depresiei pentru genul masculin
Figura II. 12. Distribuția depresiei pentru genul feminin
56
Tabel II. 10. Test parametric T pentru depresie privind genul
Levene's Test for
t-test for Equality of Means
Equality of Variances
F
Sig.
t
df
Sig. (2-
Mean
Std. Error
tailed)
Difference
Differenc
e
Masculi
DEPRESIE
n
.072
.791
Feminin
2.397
28
.023
7.607
3.174
2.416
27.987
.022
7.607
3.149
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai mic de
0,05, prin urmare ipoteza nu este verificată, persoanele de gen feminin nu resimt mai puternic
depresia.
Prin urmare această ipoteză nu este validată per total, persoanele de gen feminin resimt
anxietatea mai puternic, dar când vine vorba de depresie nu exista o diferență semnificativă din punct
de vedere al genului.
Ipoteza 4: Se prezumă că există o diferență din punct de vedere al grupei de vârstă, iar tinerii prezintă
un nivel mai ridicat al anxietății și depresiei.
Tabel II. 11. Testul normalității pentru anxietate privind grupa de vârstă
VARSTA
Kolmogorov-Smirnova
Statistic
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
post-adolescenti
.086
17
.200*
.984
17
.984
tineri
.168
13
.200*
.938
13
.430
ANXIETATE
57
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru ambele grupe de vârstă, însă postadolescenții prezentând un coeficient mai ridicat. Eșantionul a fost unul omogen, rezultatele arătând
că post adolescenții ar resimții mai mult anxietatea.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru anxietate, atât pentru post-adolescenți, cât și pentru
tineri. Distribuția este una simetrică/ normală, prin urmare se aplică test parametric pentru verificarea
ulterioară.
Figura II. 13. Distribuția anxietății pentru post-adolescenți
58
Figura II. 14. Distribuția anxietății pentru tineri
Tabel II. 11. Test parametric T pentru anxietate privind grupa de vârstă
Levene's Test for
t-test for Equality of Means
Equality of Variances
F
Sig.
t
df
Sig. (2-tailed)
Mean
Std. Error
Difference Differenc
e
Postadolescenț
ANXIETATE
.204
.655
-.050
28
.960
-.154
3.074
-.051
27.504
.960
-.154
3.014
i
Tineri
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai are de 0,05,
prin urmare ipoteza nu este verificată deoarece nu există nicio diferență între grupele de vârstă .
59
Tabel II. 12. Testul normalității pentru depresie privind grupa de vârstă
VARSTA
Kolmogorov-Smirnov
Statistic
df
Shapiro-Wilk
Sig.
Statistic
df
Sig.
post-adolescenti
.163
17
.200*
.959
17
.612
tineri
.158
13
.200*
.934
13
.386
DEPRESIE
Conform testului normalității Shapiro-Wilk, care se aplică și eșantioanelor mai mici de 50 de
participanți, pragul de semnificație p este mai mare de 0,05 pentru ambele grupe de vârstă, însă postadolescenții prezentând un coeficient mai ridicat. Eșantionul a fost unul omogen, rezultatele arătând
că post adolescenții ar resimții mai mult depresia.
Mai jos sunt prezentate distribuțiile pentru anxietate, atât pentru post-adolescenți, cât și pentru
tineri. Distribuția este una simetrică/ normală, prin urmare se aplică test parametric pentru verificarea
ulterioară.
Figura II. 15. Distribuția depresiei pentru post-adolescenți
60
Figura II. 16. Distribuția depresiei pentru tineri
Tabel II. 13. Test parametri T pentru depresie privind grupa de vârstă
Levene's Test for
t-test for Equality of Means
Equality of Variances
F
Sig.
t
df
Sig. (2-
Mean
Std. Error
tailed)
Difference
Difference
Postadolescen
DEPRESIE
.026
.874
.353
28
.727
1.235
3.500
.351
25.430
.728
1.235
3.519
ți
Tineri
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, pragul de semnificație este mai are de 0,05,
prin urmare ipoteza nu este verificată deoarece nu există nicio diferență semnificativă între grupele
de vârstă .
Prin urmare această ipoteză nu este validată, nu există diferențe semnificative când vine vorba
de anxietate și depresie din punct de vedere al grupei de vârstă.
61
Ipoteza 5: Se prezumă că există o relație între încrederea de sine și anxietate.
Tabel II. 14. Corelația anxietate- încrederea de sine
ANXIETATE
Spearman's rho
Correlation
Coefficient
Sig. (2-tailed)
N
Correlation
INCREDERE_DE_SIN Coefficient
E
Sig. (2-tailed)
N
ANXIETAT
E
INCREDERE
_DE_SINE
1.000
-.606**
.
.000
30
30
-.606**
1.000
.000
.
30
30
În urma testului de corelare Spearman, între scalele anxietate și încredere de sine, obținem un
coeficient negativ de 0,6. Ca urmare putem spune ca nu exista o corelatie semnificativa statistic între
cele doua tipuri de variabile, deci nivelul de anxietate nu influenteaza încrederea de sine pe lotul
prezent de subiecți. Mai departe pentru întărirea concluziei de nevalidare voi adauga și un grafic.
Figura II. 17. Graficul norilor de puncte pentru corelația anxietate-încredere de sine
62
Ipoteza 6: Se prezumă că există o relație între stabilitatea emoțională și depresie.
Tabel II. 15. Corelația depresie- stabilitate emoțională
DEPRESIE
STABILITATE_
EMOTIONALA
Correlation Coefficient
DEPRESIE
Sig. (2-tailed)
N
Spearman's rho
Correlation Coefficient
STABILITATE_EMOTIONA
LA
Sig. (2-tailed)
N
1.000
-.547**
.
.002
30
30
-.547**
1.000
.002
.
30
30
În urma testului de corelare Spearman, între scalele depresie și stabilitate emoțională, obținem
un coeficient negativ de 0,5. Ca urmare putem spune ca nu există o corelație semnificativă statistic
între cele două tipuri de variabile, deci nivelul de depresie nu influentează stabilitatea emoțională și
invers, pe lotul prezent de subiecți. Mai departe pentru întărirea concluziei de nevalidare voi adăuga
și un grafic.
Figura II. 18. Graficul norilor de puncte pentru corelația depresie- stabilitate emoțională
63
CONCLUZII FINALE
În realizarea cercetării am întâmpinat unele dificultăți de tipul frecvenței reduse în
completarea chestionarului, chestionare cu răspunsuri incomplete, din aceste considerente au existat
dificultăți și din punct de vedere al eșantionului.
În urma cercetării realizate, obiectivele lucrării în număr de 5 dintre care pot enumera
identificarearea diferențelor din punct de vedere al tulburării referitor la scorul total, anxietate și
depresia; din punct de vedere al genului privind anxietatea și depresia și din punct de vedere al grupei
de vârstă în ceea ce privește anxietatea și depresia; identificarea relațiilor dintre anxietate- încredere
de sine și depresie- stabilitate emoțională au fost atinse parțial, iar din cele 6 ipoteze, două dintre ele
au fost validate complet, iar una validată doar parțial.
Prima ipoteză, cea care face referire la diferențele din punct de vedere al tulburării, persoanele
cu TSA cumulând un punctaj mai ridicat în urma chestionării a fost nu validată. Cea de-a doua ipoteză,
care privește diferențele din punct de vedere al tulburării prin prisma anxietății și depresiei, a fost
verificată, prin urmare există diferente semnificative, iar persoanele cu TSA resimt mai puternic
aceste sentimente. Ipoteza cu numărul trei, cea referitoare la diferențele privind genul, a fost validată
parțial, persoanele de gen feminin resimțind mai puternic doar anxietatea.
În ceea ce privește a patra ipoteză, aceasta nu a fost validată, prin urmare nu există diferențe
semnificative din punct de vedere al grupei de vârstă, iar, referitor la ultimele două ipoteze, nici
acestea nu au fost valitate, așadar nu există relații puternice între scalele anxietate - încredere de sine,
respectiv depresie - stabilitate emoțională.
În concluzie, în urma realizării acestei cercetări, mi-aș dori ca pe viitor să pot relua această
temă, având la dispoziție un eșantion mai mare cu tulburări/ dizabilități diferite și grupe de vârstă mai
vaste, în speranța obținerii unor rezultate mai pertinente și mai detaliate.
64
BIBLIOGRAFIE
1. Ainsworth, P. (2000) Understading depression. University Press of Mississippi: Jackson;
2. Al Ghazi, L. (2018). History of autism. The beginnings. Collusions or serendipity, Journal of
Educational Sciences, XIX • nr. 2(38);
3. American Psychiatric Association. (1994) Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (4th ed.). Author;
4. American Psychiatric Association.(1980). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders. (3rd ed). Washington: Author;
5. American Psychiatric Association.(2013) Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor
mintale (DSM-5), ediția a cincea;
6. Bettelheim, B. (1967). The empty fortress: infantile autism and the birth of the self. Free Press
of Glencoe;
7. Boissier de Sauvages, F., (1772) Nosologie méthodique. Lyon, France: Jean-Marie Bruyset;
1772;Vol 7:242–245;
8. Cattell RB., Schleier IH.(1960) Stimuli related to stress, neuroticism, excitation, and anxiety
response patterns. J Abn Soc Psychol. 1960;60:195–204;
9. Chelcea, S., (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Stiintifică si Enciclopedică:
București;
10. Crocq. M. A., (2015) A history of anxiety: from Hippocrates to DSM., Dialogues Clin
Neurosci. 2015 Sep; 17(3): 319–325. doi: 10.31887/DCNS.2015.17.3/macrocq;
11. Engler, B. (2014), Personality Theories – An Introduction. Cengage Learning: Wadsworth.
12. Feist, J., & Feist, G. (2006), Theories of Personality. New York: The McGraw-Hill
Companies, Inc;
13. Grazadzinski, R., Huerta, M., Lord, C., (2013), DSM-5 and autism spectrumdisorders (ASDs):
an opportunity for identifying ASD subtypes, in Molecular Autism 2013, 4:12;
14. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie comportamental cognitivă. Editura Trei:
București;
15. Hollocks, M. J., Lerh, J. W., Magiati, I., Meiser-Stedman, R., & Brugha, T. S. (2019). Anxiety
and depression in adults with autism spectrum disorder: A systematic review and metaanalysis. Psychological
Medicine, 49(4),
559572. https://doi.org/10.1017/S0033291718002283;
16. Hung, C. I., Liu, C. Y., Wang, S. J., Juang, Y. Y., & Yang, C. H. (2010). Somatic symptoms:
An important index in predicting the outcome of depression at six-month and two-year followup points among outpatients with major depressive disorder. Journal of Affective Disorders,
125, 134–140;
17. Iliescu, D., Popa, M., Dimache, R. (2015) Adaptarea românească a Setului Internaţional de
Itemi de Personalitate: IPIP-Ro Psihologia Resurselor Umane, 13 (2015), 83-112;
18. Kanner, L.(1943). Autistic disturbances of affective contact. NervousChild.;2(3):217–50;
65
19. LeDoux, J. (2018). Anxios: Cum ne ajută creierul să înțelegem și să tratăm frica și anxietatea,
Editura Asociației de Științe cognitive din România: Cluj-Napoca;
20. LeMoult, J., Battaglini, A., Rnic, K., Castonguay, L. G. (2021) Psychopathology: From
Science to Clinical Practice. Guilford Publications., Chapter 2: Depression ( pp. 17- 55);
21. Lévy-Valensi, J., (1948) Précis de Psychiatrie. Paris, France: Baillière. 1948:62–63;
22. Ousley, O., Cermak, T. (2013). Autism Spectrum Disorder: Defining Dimensions and
Subgroups, Curr Dev Disord Rep (2014) 1:20–28 DOI 10.1007/s40474-013-0003-1;
23. Postel, J. (1998). Larousse, Dicționar de psihiatrie si psihopatologie clinică, Editura Univers
Enciclopedic: București;
24. Sillamy, N. (1998). Larousse, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic:
București;
25. Sîntion, F., Călin, F. M. (2013), Statistică pentru științe socio-umane, Volumul I. Ovidius
University Press: Constanța;
26. Tudose, F. Tudose, C. Dobranici, L. (2011). Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru
psihologi. Editura Trei: București;
27. WHO (1993) The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders: Diagnostic
criteria for research. Geneva: Author;
28. Wolff, S. (2003) The history of autism. Eur Child Adolesc Psychiatry (2004) 13:201–208 DOI
10.1007/s00787-004-0363-5.
66
ANEXE
Anexa 1 : Chestionar anxietatea și depresia la persoanele cu dizabilități
Mă numesc Tănasă Ștefana Arina, sunt studentă la specializarea Psihopedagogie Specială,
facultatea de Psihologie și Stiințele Educației, din cadrul Universității Ovidius din Constanța. Acest
chestionar reprezintă baza lucrării mele de licență și vizează efectele anxietății și depresiei asupra
persoanelor cu dizabilități. Nu există răspuns greșit sau corect. Citiți cu atenție și nu vă gândiți prea
mult la răspuns. De obicei, primul răspuns care vă vine în minte este și cel mai bun. Răspunsurile
dumneavoastră sunt confidențiale, numele neapărând în rezultatul cercetării.
Vă mulțumesc pentru timpul și ajutorul acordat!
Inițiale nume și prenume:
Vârsta:
Tulburarea/ Dizabilitatea:
Încrederea de sine
1. Sunt sigur(ă) de ceea ce reprezint.
o Adevărat
o Fals
2. Am o părere foarte bună despre mine.
o Adevărat
o Fals
3. Știu imediat ce trebuie să fac, într-o situație.
o Adevărat
o Fals
4. Am o părere proastă sau mai puţin bună despre mine.
o Adevărat
o Fals
5. Sunt uşor de intimidat.
o Adevărat
o Fals
6. Mă simt cu ușurință ameninţat.
o Adevărat
o Fals
67
Stabilitate emoțională
Alegeți variata potrivită pentru dumneavoastră după cum urmează:
1= foarte rar
2= rar
3= uneori
4= des
5= foarte des
1. Sunt relaxat(ă) în cea mai mare parte a 1
timpului.
2
3
4
5
2. Rareori mă simt trist(ă) sau melancolic(ă).
1
2
3
4
5
3. Devin cu uşurinţă stresat.
1
2
3
4
5
1
2
3
4
5
5. Sunt deranjat(ă) cu ușurință în starea mea 1
emoțională de evenimentele din jurul meu.
2
3
4
5
6. Mă supăr uşor.
1
2
3
4
5
7. Îmi schimb starea de spirit foarte des.
1
2
3
4
5
8. Am frecvent schimbări ale stării de spirit.
1
2
3
4
5
9. Devin iritat(ă) cu ușurință.
1
2
3
4
5
10. Deseori mă simt trist(ă).
1
2
3
4
5
4. Îmi fac griji pentru multe lucruri.
68
Anxietate
Alegeți variata potrivită pentru dumneavoastră după cum urmează:
1= foarte rar
2= rar
3= uneori
4= des
5= foarte des
1. Îmi fac griji pentru multe lucruri.
1
2
3
4
5
2. Mă tem să nu se întâmple ce e mai rău.
1
2
3
4
5
3. Îmi este teamă de multe lucruri.
1
1
2
2
3
3
4
4
5
5
1
1
1
2
2
2
3
3
3
4
4
4
5
5
5
1
2
3
4
5
9. Nu îmi fac griji despre lucruri care deja s-au 1
întâmplat.
10. Mă adaptez uşor la situaţii noi.
1
2
3
4
5
2
3
4
5
4. Devin cu uşurinţă stresat.
5. Devin absorbit de problemele mele.
6. Nu mă las cu uşurinţă agasat(ă) de lucruri.
7. Sunt relaxat(ă) în cea mai mare parte a
timpului.
8. Nu mă las cu uşurinţă tulburat(ă) de
evenimente.
Depresie
Alegeți variata potrivită pentru dumneavoastră după cum urmează:
1= foarte rar
2= rar
3= uneori
4= des
5= foarte des
69
1. Deseori mă simt trist(ă).
1
2
3
4
5
2. Nu-mi place propria persoană.
1
1
1
2
2
2
3
3
3
4
4
4
5
5
5
2
2
3
3
4
4
5
5
2
2
2
3
3
3
4
4
4
5
5
5
2
3
4
5
3. Sunt deseori nefericit(ă).
4. Am o părere proastă sau mai puţin bună despre
mine.
5. Am frecvent schimbări ale stării de spirit.
1
6. Deseori mă simt disperat(ă), nu mai știu ce să 1
mă fac.
7. Simt că viaţa mea nu are o direcție clară.
1
8. Rareori mă simt trist(ă) sau melancolic(ă).
1
9. Mă simt bine și împăcat(ă) cu mine 1
însumi(însămi)
10. Sunt
foarte
mulţumit(ă)
de
mine 1
însumi(însămi).
70