UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU
FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE
ANTREPRENORIAT
Note de curs
Conf univ. Dr. Paul Lucian
1
Ideea conform căreia nu oricine poate deveni un bun antreprenor
nu ar trebui introdusă într-o sferă pesimistă, ci ar trebui privită, mai
degrabă, ca fiind una realistă.
2
Cuprins
Unitatea de studiu 1.Antreprenoriat………………………………………....5
Unitatea de studiu 2 Drumul de la ideea de afaceri la planul de afaceri…13
Unitatea de invatare 3 Planul de afaceri…………………………………....16
Unitatea de invatare 4 Planul de afaceri- Structura planului de afaceri....21
Unitatea de invatare 5 Surse de finanţare…………………………………..31
Unitatea de invatare 6 Leasingul – modalitate de finantare………………39
Unitatea de studiu 7 Antreprenor imobiliar Creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare...........................................................................................49
Unitatea de studiu 8 Documentaţia pentru realizarea planului de afaceri.55
Unitatea de studiu 9.Riscul .............................................................................70
Unitatea de studiu 10.Eficienta.......................................................................80
Unitatea de studiu 11.Alte elemente legate de antreprenoriat.....................87
3
Materialul de studiu intitulat „Antreprenoriat " este destinat studentilor
specializarilor Management,Economia Comertului Turismului si Serviciilor precum
si specializarii Marketing şi a fost elaborat în conformitate cu programa analitică a
disciplinei, adaptată formei de învătământ la distantă,dar in acelaşi timp lucrarea
poate fi utilizat şi de studentii de la cursurile cu frecventă.De asemenea poate fii
util si studentiilor de la alte specializări unde , în planurile de învătământ, sunt
incluse notiuni despre antreprenoriat si despre planul de afaceri.
Scopul materialului este de a dezvolta un suport informational care
să constituie o importanta bază teoretica utila studentiilor care studiaza aceasta
disciplina si care ulterior le ofera o viziune de
ansamblu asupra antreprenoriatului si mai ales asupra Planului de afaceri
Obiectivul disciplinei este acela de a-i familiariza pe student cu aspectele
legate de notiunea de antreprenor,antreprenoriat de modul de intocmire aunui
plan de afaceri ,despre finantare,despre risc ,despre modalitatea de implementate a
acestuia
După studierea materialului „Antreprenoriat ”, studentii vor fi capabili:
1. Să inteleaga notiunile cu care opereaza disciplina ,sa fie activi într-o discutie
despre antreprenoriat
2. Să intocmesca un plan de faceri cit mai complet care sa cuprinda inclusiv
problema riscului si a finantarii ;
3. Să cunoasca etapele implementarii planului de afaceri,
4
Unitatea de studiu 1 Antreprenoriat
Introducere
Antreprenoriatul reprezintă un proces ce constă în identificarea şi urmărirea
unei oportunităţi de afaceri, în scopul valorificării acesteia.
De-a lungul timpului mai multe instituţii naţionale şi internaţionale având ca
principală activitate studierea mediului şi a comportamentului antreprenorial au
definit antreprenorul astfel: „Un antreprenor este o persoană care, pe baza unor
clauze şi condiţii contractuale, se obligă să presteze în favoarea altei persoane şi
organizaţii, diverse lucrări (industriale, de construcţii, etc.), în schimbul unei
recompense dinainte stabilite. Aceste lucrări sunt părţi componente ale unui proiect”
sau „antreprenorul care contractează cu subantreprenori părţi din lucrarea pentru
care s-a angajat faţă de beneficiar, se numeşte antreprenor principal Răspunderea
pentru întregul proiect îi aparţine antreprenorului principal. Contractul prin care
atreprenorul se obligă faţă de beneficiar să execute un anumit proiect se numeşte
contract de antrepriză.” Cea de-a doua definiţie este mai puţin cuprinzătoare, dar
introduce concepte noi privind activitatea unui antreprenor.
Obiective :
- să definească conceptul de antreprenoriat
-sa defineasca conceptul de antreprenor
- să argumenteze importanta antreprenoriatului;
Cuvinte cheie: antreprenor,antreprenoriat ,trasaturiile unui antreprenor ,mediul
antreprenorial
Conceptul de antreprenor
Definitie:Antreprenorul este persoana care identifică oportunitatea unei
afaceri, îşi asumă responsabilitatea iniţierii acesteia şi obţine resursele necesare
pentru începerea activităţii, deci persoana care îşi asumă riscurile conducerii unei
afaceri şi gestionează resursele necesare funcţionării unei afaceri bazate pe inovaţie.
In sensul modem al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent economic
care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat riscuri
financiare pentru a dezvolta proiecte noi. în acest sens, un număr semnificativ de
societăţi acordă o mare atenţie şi recunoaştere antreprenorilor, în mare parte şi
datorită aportului pe care îl aduc aceştia la evoluţia mediului antreprenorial şi a
influenţei pe care o au asupra indicatorilor macroeconomici
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, expresia „antreprenor”
este de provenienţă franceză şi pune accent pe funcţia primară a antreprenorului:
5
„Antreprenor, -oare, antreprenori, -oare, s.m. şi s.f. Persoană care conduce o
antrepriza - Din fr. entrepreneur”.
Alte definiţii:
-antreprenorul este persoana care identifică oportunitatea unei afaceri, îşi
asumă responsabilitatea iniţierii acesteia şi obţine resursele necesare pentru
începerea activităţii.
-antreprenorul este persoana care îşi asumă riscurile conducerii unei afaceri.
-antreprenorul este cel care gestionează resursele necesare funcţionării unei
afaceri bazate pe inovaţie.
-antreprenorul este o persoană fizică autorizată sau o persoană juridică care,
în mod individual sau în asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane
juridice, organizează o societate comercială în vederea desfăşurării unor fapte şi acte
de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv
prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă.
O altă definiţie apreciază antreprenoriatul ca „un proces prin care indivizi şi
grupuri mobilizează un ansamblu unic de resurse pe care le utilizează pentru a crea
valoare şi a exploata oportunităţile existente pe piaţă”.
Analizind definiţia antreprenoriatului putem afirma ca:
-Antreprenoriatul este un proces, o serie de activităţi şi nu o activitate
extraordinară sau supranaturală destinată doar unor oameni predestinaţi. Activităţile
antreprenoriale implică o serie de competenţe şi abilităţi care pot fi învăţate şi pot fi
aplicate oricăror situaţii organizaţionale. De asemenea, aceste activităţi trebuie
analizate pentru a învăţa din greşeli şi pot fi îmbunătăţite în permanenţă.
-Este o activitate care împlică mai mulţi actori şi nu doar antreprenorul.
Aceşti; nu acţionează izolat, ci trebuie să identifice colaboratori, să-i motiveze şi săi coordoneze către realizarea propriei viziuni asupra afacerii pe care a iniţiat-o.
-Antreprenorul trebuie să creeze valoare pentru el şi pentru societate, deoarece
în caz contrar îşi pierde motivaţia pentru activitatea desfăşurată, îşi pierde clienţii şi
implicit raţiunea de a acţiona ca antreprenor.
-Activitatea antreprenorială implică inovare în cele mai variate forme:
ca modde mobilizare şi utilizare a resurselor, ca mod
de servirea clienţilor, de
obţinere a produselor, de identificare şi satisfacere a nevoilor de pe piaţă;
-Activitatea antreprenorială vizează exploatarea diferitelor oportunităţi de
către cei care sunt deschişi şi pregătiţi să le întâmpine, adică de către antreprenori
Pentru a completa lista de informaţii despre activitatea şi calităţile care
impulsionează rezultatele antreprenorilor s-au întreprins numeroase studii.
Concluzia comună a acestora a fost că toţi antreprenorii de succes prezentau
următoarele calităţi: controlul interior, capacitatea de planificare, asumare®
riscurilor, inovaţia, folosirea feedback-ului, luarea deciziilor, independenţa. Aceast
listă se află între-un proces de îmbunătăţire continuă prin adăugarea de noi
caracteristici.
Trasaturiile unui antreprenor de success
6
Principale elementele ce caracterizează un antreprenor: inovatori, lideri,
asumatori de riscuri, independenţi, creatori, tenaci, energici, originali, optimişti,
orientaţi spre rezultate, flexibili, materialişti.
Caracteristicile antreprenorului au fost definite de catre Jacques Fillon
care in unul din studiile sale realizează o abordare realista a caracteristicilor
specifice antreprenorilor si anume.
-Determinare şi perseverenţă: dedicarea totală către succes ca antreprenor
poate depăşi obstacolele. Determinarea puternică şi perseverenţa pot face un
antreprenor să facă faţă oricăror greutăţi pe care alte persoane le-ar considera
insurmontabile şi chiar pot compensa lipsa de experienţă şi de îndemânare a
personalului angajat.
-Dorinţa de a câştiga: Antreprenorii examinează o situaţie, determină cum îşi
pot mări şansele de câştig şi trec mai departe. Ca rezultat riscurile considerate mari
de persoanele obişnuite sunt riscuri mari pentru antreprenori.
-Căutarea feedback-ului: Antreprenorii eficienţi sunt adesea descrişi ca având
capacitatea de a învăţa repede şi dorinţa puternică de a şti cât de bine se descurcă şi
cum îşi pot îmbunătăţi rezultatele. Feedback-ul este important deoarece
antreprenorul este dispus să înveţe din greşeli şi din experienţele anterioare.
-Rezolvarea problemelor persistente: Antreprenorii nu sunt intimidaţi de
situaţii dificile. încrederea în sine şi optimismul general îl fac să vadă imposibilul ua
pe ceva ce doar necesită mai mult timp pentru a fi rezolvat. Problemele simple îi
plictisesc, antreprenorii sunt extrem de persistenţi, însă sunt realişti în a aprecia ceea
' ce pot şi ceea ce nu pot să facă şi unde au nevoie de ajutor pentru rezolvarea unor
probleme dificile, dar de neevitat.
-Iniţiativă şi responsabilitate: Antreprenorii au fost întotdeauna consideraţi
persoane independente, ei caută şi preiau iniţiativa, se pun în situaţii în care sunt
personal răspunzători pentru succesul sau eşecul întregii operaţiuni. Le place să se
implice în probleme în care impactul lor personal să poată fi măsurat.
-Orientare spre oportunităţi: Un lucru care îi diferenţiază clar pe antreprenori
este concentrarea spre oportunitate mai mult decât spre resurse, structură sau
strategie. Când se hotărăsc să întreprindă o acţiune o fac într-un mod calculat,
încearcă să facă totul pentru a obţine cât mai multe şanse de câştig, dar evită să-şi
asume riscuri ce nu sunt necesare.
-Toleranţă pentru eşec: Antreprenorii folosesc eşecul ca pe o experienţă din
care pot învăţa ceva. Cei mai eficienţi antreprenori sunt cei care se aşteaptă ta
dificultăţi şi nu sunt dezamăgiţi, descurajaţi sau deprimaţi de un eşec.
-încredere în sine şi optimism: Deşi antreprenorii întâmpină adesea obstacole
majore, încrederea în abilităţile personale îi determină să le depăşească şi îi face pe
ceilalţi să-şi menţină propriul optimism.
-Realizarea de viziuni: Antreprenorii ştiu unde vor să ajungă. Ei au o viziune
sau concept despre ceea ce vor să fie firma lor. De exemplu, Steve Jobs de la Apple
Computers dorea ca firma sa să producă microcomputere ce pot fi folosite de oricine,
de la copiii din şcoli până la oamenii de afaceri. Nu toţi antreprenorii au viziuni
predeterminate pentru firmele lor, unii îşi dezvoltă viziunea în timp, conştientizând
ce este firma şi ce poate ajunge.
7
-Nivelul mare de energie: Cantitatea mare de munca depusă de antreprenori
presupune din partea acestora existenţa unei energii superioare. Mulţi antreprenori
îşi dozează cantitatea de energie monitorizând cu grijă ce mănâncă, ce beau, fac
exerciţii fizice şi ştiu când să se retragă pentru relaxare.
-Creativitatea şi spiritul de inovaţie: Creativitatea a fost privită timp
îndelungat ca ceva genetic, cu care te naşti şi nu o poţi dobândi. Una dintre teoriile
celebre apărute spre sfârşitul secolului al-XX lea afirmă că aceasta poate fi învăţată.
-Independenţa: Frustrarea în faţa sistemelor birocratice, împreună cu dorinţa
de a face o „diferenţa” îi face pe antreprenori nişte persoane foarte independente care
doresc să facă lucrurile în felul lor. Totuşi antreprenorii nu iau toate deciziile, ci
doresc ca autoritatea să le ia pe cele importante.
-Lucrul în echipă: Dorinţa de independenţă şi autonomie nu îl opreşte pe
antreprenor să dorească lucrul în echipă. De fapt în timp ce antreprenorul ştie clar
unde se află firma (sau unde ar dori să se afle) personalul se ocupă de activităţile de
„zi cu zi” din firmă.
-Abilităţi manageriale: Aceasta nu reprezintă o caracteristică absolut necesară
' a antreprenorilor însă este important de ştiut că un antreprenor de succes are nevoie
şi de acest tip de cunoaştere.
Antreprenorul este un actor principal şi un simbol al economiei de pia:â. Rolurile şi
contribuţia antreprenorilor se amplifică substanţial, simultan cu manifestarea lor pe
plan calitativ superior, ceea ce se reflectă în revoluţia antreprenorială actuală, care
potrivit afirmaţiilor a numeroşi specialişti, va ajunge la apogeu în secolul XXI,
generând multiple mutaţii, unele încă dificil de imaginat în prezent.
In societăţile dezvoltate, pentru a permite accesul noilor domenii, multe
universităţi dezvoltă adevărate incubatoare de afaceri, care sunt puse la dispoziţia
antreprenorilor, pentru a avea posibilitatea de a experimenta şi verifica noile teorii
de business.
Gradul de adaptabilitate şi flexibilitate a personalităţii antreprenorului au un
cuvânt greu de spus. Astfel, un antreprenor cu cunoştinţe solide în domeniul
resurselor umane va da dovadă de tact şi diplomaţie în cazul unei crize de personal.
In aceeaşi măsură un antreprenor care nu se informează despre legislaţia care îi
reglementează activitatea, chiar dacă beneficiază de consiliere juridică, se va afla în
imposibilitatea deschiderii şi menţinerii unui dialog productiv cu statul român sau
va obţine cu dificultate o finanţare, fie ea prin societăţi financiar-bancare, cât şi prin
instituţii europene.
Caracteristicile de personalitate ale unui bun antreprenor
Să reziste în faţa dificultăţilor şi a stării de incertitudine. Probabil că cel mai
important element al personalităţii antreprenorului, deoarece antreprenoriatului
înseamnă dificultăţi zilnice şi dezamăgiri frecvente. Dacă doreşti să devii
antreprenor este obligatoriu să faci faţă obstacolelor - ca şi cum ar fi ceva pe care
trebuie să depăşeşti - şi nu să le priveşti ca pe o barieră pusă în faţa obiectivelor pe
care ţi le-ai propus.
8
-Asumarea riscului: Un bun antreprenor poate să-şi asume riscul atunci când este
necesar, dar mai întâi evaluează oportunităţile şi ameninţările existente într-o situaţie
dificilă.
-Creativitatea: Antreprenorul bun are înţelepciunea de a acţiona pe segmerr1 de piaţă
specializate sau de a satisface nevoile de consum care nu au fost acoperite de către
concurenţa sa, prin noi produse/ servicii.
-Angajamentul deplin: Multă muncă, energie şi concentrare pe obiectivele propuse
sunt caracteristicile principale ale unui bun antreprenor.
Există cel puţin cinci motive pentru care o persoană ar putea decide să intre
în procesul de antreprenoriat, asumându-şi şi riscul:
-Satisfacţia personală: Antreprenorul planifică, organizează şi pune în practică o
activitate provocatoare, care îl inspiră. înfiinţarea întreprinderii sale este însoţită,
aşadar, de înalte satisfacţii personale.
-Independenţa: Antreprenorul este propriul său angajator. îşi alege clienţii şi
produsele/serviciile care le va oferi.
-Statutul social: Un antreprenor bun se bucură de stima altor persoane.
-Bani: Unele întreprinderi câştigă suficienţi bani cât să supravieţuiască. Există însă
şi altele care au un profit de multe milioane. Probabilităţi există întotdeauna.
-Contribuţia la consolidarea antreprenoriatului ţării.
Care ar fii cea mai potrivita definitie a antreprenorului
Trasaturiile unui antreprenor de succes
Factorii care influenteaza mediului antreprenorial
Factorii care influenteaza , activitatea unei companii sunt: de natură legislativnormativă, sociali, financiari, tehnologici, politici şi globali.
Factori de natură legislativ-normativă Principala trăsătură a acestor factori se
referă la caracterul lor extern. Acest tip de factori sunt generaţi în principal de statul
român, de instituţiile sale, şi din momentul aderării la Uniunea Europeană şi de
reglementările ei. Vizează în mod direct legile, actele, ordonanţele de guvern,
dispoziţiile cu caracter special sau alte proiecte de legi care se referă în mod direct
la mediul antreprenorial. Spre deosebire de ceilalţi factori, raportul de forţe pentru
această situaţie este inegal. Indiferent de statutul, domeniul de activitate sau cit
elementele care ţin strict de persoana antreprenorului, asupra factorilor menţionaţi
societatea comercială nu are putere de decizie în sensul schimbării lor. La nivel
individual, fiecare companie trebuie să manifeste un comportament de adaptare şi
de înţelegere asupra condiţiilor pieţei pe care activează. Aici, un cuvânt greu de spus
îl au organizaţiile profesionale. Un astfel de organism, cu un număr mare de
membrii, rezultate remarcabile, o anumită conduită şi o reprezentanţă puternică
poate fi un barometru bun pentru statul român şi un punct de vedere pe care organele
statului îl va consulta în momentul elaborării documentelor legislativ-normative.
9
Principala lege la care se raportează mediul antreprenorial din România este Legea
numărul 31 din 16/11/1990 privind societăţile comerciale. Prin această lege se
stabilesc formele de constituirea a unei societăţi comerciale, precum şi obligaţiile si
drepturile acestora. Din momentul în care mediul anteprenorial din România a trecut
de etapa “organizaţională”, statul român trebuie să elaboreze proiecte de lege care
au drept obiectiv stimularea înfiinţării şi dezvoltării de noi întreprinderi.
Factorii sociali Sunt factori cu caracter dual şi subiectiv, se întâlnesc atât înmediul extern, cât şi în mediul intern al întreprinderii. Factorii sociali în raport w
mediul extern înteprinderii sunt reprezentaţi de furnizori, clienţi (posibili şi actuali),
funcţionarii statului, posibilii investitori şi partenerii de afaceri. în ceea ce priveşte
factorii sociali interni, cea mai mare pondere o au angajaţii unei companii.
Relaţia antreprenor - furnizor/client este bazată pe încredere, porneşte de pe
poziţii egale şi în care, fiecare element urmăreşte păstrarea subunitară a raportului
economic: minimum de efort/maximum de efect. De obicei, acest tip de relaţie este
ghidat de cutume comerciale care s-au format de-a lungul timpului.
Relaţia antreprenor - intraprenor sau anagajator - angajat este reglementată în primă
instanţă de Codul Muncii şi Drepturile de Proprietate Intelectuală. Deşi, la nivel de
structură de companie este considerat un raport de subordonare, angajatul este “un
consumator” sau “un client” de sarcini duse la îndeplinire, în termene < stabilite şi
cu rezultate semnificative. Factorul uman are un rol determinant în activitatea unei
companii. Aşa cum un angajat bun contribuie la bunăstarea şi extinderea unei
afaceri, un angajat mai puţin competent poate da un sens negativ unor parteneriate
de afaceri care până la momentul respectiv se desfăşurau în bune condiţii.
Factori de ordin financiar Factorii financiari nu introduc numai noţiuni
teoretice în privinţa unor indicatori, ci prin analiza lor oferă informaţii relevante pe
baza cărora se pot face verificări ale situaţiei actuale, evaluări, dar şi previziuni
pentru o perioadă determinată de timp. O altă noţiune în definirea factorilor de ordin
financiar se referă la posibilitatea infuziei cu cash-flow prin: credite, fonduri
europene, împrumuturi de la stat şi alte modalităţi. Principalii actori în categoria
factorilor de ordin financiar sunt: instituţiile financiar-bancare, Banca Naţională a
României (BNR), Bursa de Valori Bucureşti (BVB).
Factorii tehnologici. Au în vedere evoluţia tehnologică şi se regăsesc pe mai
multe nivele. Astfel, îşi fac simţite efectele atât asupra obiectului principal de
activitate al firmei, cât şi asupra producitvităţii unei companii.
Factorii politici .Pentru că stau la baza dezvoltării mediului antreprenorial, îi
putem numi factori primari. Regimul politic a influenţat în mod decisiv apariţia sau
dezvoltarea mediului antreprenorial într-o anumită ţară sau zonă geografică.
Factori de ordin global .Tratează cu precădere efectele pe care le au
evenimentele din economiile puternice ale lumii, politica statelor care deţin monopol
pe o anumită piaţă, conflictele armate, acordurile privind circulaţia mărfurilor sau
ultimele descoperiri în domeniu.
Fiecare dintre factori au influenţa asupra mediului antreprenorial atit in sens
pozitiv cit si negativ îritr-un mod diferit şi pot acţiona atât în sensul scăderii cât şi în
sensul creşterii performanţelor sale.
\
10
Influenţa pozitiva sau negativa ale factorilor asupra activitatii antreprenoriale
Influenţe positive
Influenţele pozitive ale factorilor de natură legislativ-normativă:
- crearea unui cadru normal de desfăşurare a activităţilor întreprinderilor mici şi
mijlocii
acordarea de beneficii pentru a stimula extinderea mediului antreprenorial
- consultanţa gratuită în domeniul juridic şi contabil, cursuri de perfecţionare
- organizarea de evenimente special adresate comunităţii antreprenoriale
- înlesnirea unei comunicări facile cu autorităţile statului român şi accesul la fonduri
europene.
Factorii sociali pot aduce mediului antreprenorial următoarele beneficii: - putere
creativă şi diferenţiere în faţa concurenţilor, “faţa umană” a unei companii, contracte
avanatajoase pe termen lung, pot reprezenta subiecte de negociere în privinţa
obţinerii anumitor facilităţi de la statul român.
Factorii de ordin financiar: - contribuie în mod semnificativ la creşterea lichidităţilor
unei companii, dezvoltarea pe termen lung, bugetul de promovare a
produselor/serviciilor oferite şi la o îmbunătăţire continuă în relaţia cu clienţii, atunci
când se referă preponderent la atragerea de fonduri prin diferite modalităţi Sunt
principalul suport pentru dezvoltarea companiei şi un fond bine gestionat creşte
viteza de rotaţie a capitalului.
Factorii tehnologici: - îmbracă activitatea antreprenorială şi îmbunătăţeşte serviciile
oferite, susţin evoluţia şi competitivitatea mediului antreprenorial.
Influenţe negative
Factorii de natură legislativ-normativă: - aplicarea legilor constituie unul
dintre cele mai dese motive de dispută între companie şi statul român, multe articole
de lege suferă lipsa cercetării sau a concordanţei dintre nevoile mediului
antreprenorial şi ceea ce se vor a fi aceste nevoi. Deşi au existat iniţiative din partea
statului pentru simplificarea procedurilor de înfiinţare a unei firme, procesul este
încă anevoios.
Factorii sociali: - sunt cei care reclamă cea mai mare atenţie din partea
antreprenorilor. Din cauza caracterului subiectiv necesită resurse de motivare,
perfecţionare continuă şi monitorizare. Influenţele negative pot fi evitate de
antreprenori încă de la început prin planul de afaceri: dacă se proiectează numănf
optim de oameni de care firma va avea nevoie, un plan salarial care să nu aha
consecinţe negative asupra cash-flow-ului companiei, sarcini bine trasate şi evaluare
neîntreruptă la un anumit interval de timp. Astfel, pentru o companie care a
înregistrat o creştere a numărului de salariaţi peste media admisă, va fi destul de
complicat să-şi urmeze planurile de dezvoltare în perioade economice de regres.Este
factorul cel mai sensibil la schimbările mediului antreprenorial şi se formează întrun timp îndelungat. De multe ori, cel puţin în cazul companiilor care activează în
11
\.
zona serviciilor, factorul uman este determinant în stabilirea nivelului de calitate
pentru produsele oferite.
Factorii de ordin financiar: - constituie punctul de atracţie în mediul antreprenorial.
în raport cu legile în vigoare, atrag impozite mai mari, cereri de sponsorizare
nejustificate, pretenţii salariale. Cererea pentru un credit mai mare decât este
capabilă structura financiară a companiei să susţină, va amplifica lipsa de lichididate
şi nu-şi va arăta eficienţa.
Factori tehnologici: - sunt condiţionaţi de pregătirea antreprenorilor, de
bugetul alocat, de aceştia pentru modernizare şi retehnologizare şi de modul cvir
angajaţii vor şti să profite de investiţia făcută. Sunt factorii cu cel mai înalt grad de
perisabilitate şi din acest motiv întâmpină dificultăţi din partea antreprenorului
asupra luării unei decizii ferme de modernizare a activităţii.
Care este cea mai important factor de influenta asupra mediului
antreprenorial
Credeti ca viitorul ar putea aduce noi factori de influenta asupra mediului
antreprenorial-argumentati raspunsul
Test de autoevaluare
1.Antreprenor si antrepenoriat
2.Enumerati factorii de influenta asupra mediului antreprenorial
3Explicati infuenta factorului de natura legislativ normativa
Biblografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antreprenoriat
http://www.pr0universitaria.r0/carte/antreDren0riat/rasf0ire/p
http://www.antreprenor.su/2012/03/antreprenor-intreprinzator.html
http://caravanacarierei.bns.rO/wp-content/uploads/sites/2/2012/12/Ro9
12
Unitatea de studiu 2 Drumul de la ideea de afaceri la planul de afaceri
Introducere
Totul ar trebui sa porneasca de la toate ideile de business pe care le ai, fără să
le excluzi pe cele care par, la primă vedere, mai puțin viabile. După ce ai identificat
câteva idei, discută despre ele și cu alții mai ales când ești în perioada de explorare
pentru ca poate vei descoperi că problema la care te-ai gândit este o problema cu
care se confruntă și alții iar soluțiile care sunt folosite până în prezent fie sunt
incomplete fie pot fi îmbunătățite.Orice discutie despre idea ta cu altii iti poate oferii
mai multe solutii decit cele pe care le-ai gasit.Orice inceput inseamna momentul in
care îți pui ideile pe hârtie! Poate vei descoperi că problema la care te-ai gândit este
una cu care se confruntă și alții. Sau poate vei afla că soluțiile care sunt folosite până
în prezent sunt incomplete și pot fi îmbunătățite. În orice caz, nu evita să vorbești
despre ea - în acest fel, vei obține insighturi valoroase, care îți vor provoca
presupunerile. Vei afla mai multe despre ele și modurile în care le poți testa în
capitolele următoare - acum e momentul să îți pui ideile pe hârtie!
Obiective:
-sa identifici mai multe idei de afaceri
-sa alegi cea mai potrivita idee de afaceri
-sa verifici viabilitatea ideii
Cuvinte cheie:
Idee de afacei,evaluare idee de afacei ,plan de afaceri
Definitie: Ideea de afacere este o idee a unei persoane de a porni o
activitate economica, intr-un anumit domeniu, care are sansa de a aduce
profituri. Din punctul de vedere al tipurilor de idei de afaceri acestea pot fi
idei normale, idei inovative, idei trasnite sau chiar idei depasite.
Totul porneste de la intrebarea O „idee buna de afaceri ” este suficientă pentru
construirea unei afaceri? Succesul in afaceri este de multe ori legat de idei de
afaceri sau de anumite oportunitati de afaceri. Se spune ca marea majoritate
a celor care au avut succes in afaceri fie au avut o idee de afaceri
nemaipomenita fie au avut sansa ca cineva sa le ofere sau “sa le deschida
ochii” la o oportunitate de afaceri deosebita.
De multe ori cei doi termeni de confunda, iar unii considera ca ideile de
afaceri si oportunitatile de afaceri sunt cam acelasi lucru. Este foarte
13
adevarat ca intre ideea de afacere si oportunitatea de afacere exista o foarte
stransa legatura si ideile de afaceri care pot fi transpuse in realitate devin
oportunitati de afaceri, dar exista diferente clare intre cei doi termeni.
Oportunitatea de afaceri este de fapt o dorita stare viitoare, diferita de cea
prezenta si concomitent credinta a unei persoane (antreprenorul) ca este
posibila realizarea cu succes a starii viitoare. Oportunitatea de afaceri nu
exista decat in prezenta antreprenorului care intelege foarte bine care este
starea de la care se pleaca si isi imagineaza starea la care se poate
ajunge.Intrebarea este daca reuşiţi să recunoaşteţi o idee originală şi să începeţi
o activitate care va conduce la un produs (sau serviciu) pentru care clienţii vor fi
dispuşi să plătească.
Realistă trebuie să fie şi ideea afacerii, care reprezintă cea de-a doua etapă în
demersul planului de afaceri. E adevărat, contează foarte mult ceea ce vă doriţi, în
calitate de viitori antreprenori, pentru că, până la urmă, e vorba de urmarea unui vis,
dar dorinţa voastră trebuie să corespundă şi cu dorinţa şi nevoia viitorilor
consumatori trebuie să se plieze pe dimensiunile şi posibilităţile reale oferite de către
piaţă.
Ideea afacerii trebuie să pornească de la un vis, însă e imperios necesar ca la
baza ei să stea, totodată, un proces riguros de colectare şi analizare a informaţiilor
necesare despre :
-Piaţa - studiul acesteia implică atât clienţii, concurenţii, furnizorii,
intermediarii, cât şi oportunităţile oferite de piaţa respectivă, gradul său de saturaţie,
contextul economic etc.
-Natura juridică - legislaţia, fiscalitatea şi reglementările reprezintă aspecte
importante, care trebuie luate în considerare pentru ca întregul proces să fie
desfăşurat fară probleme.
-Resursele (financiare, materiale, umane)
-Care e suma de bani necesară pentru a demara afacerea?
-Care e necesarul de personal pentru început?
-Care sunt resursele materiale necesare?
-De ce fel de spaţiu este nevoie?
-Este mai rentabilă închirierea/ achiziţionarea spaţiului?
-Care sunt utilajele/ maşinile de care e nevoie?
Odată ce informaţiile au fost culese şi analizate, se pot contura mai multe
variante de afaceri. Alegerea variantei optime va conduce, ulterior, la structurarea
planului de afaceri şi la pregătirea acestuia.In etapa de evaluare a ideeii de afaceri
nu trebuie să ezitaţi să cereţi ajutorul persoanelor pe a căror părere contaţi care
trebuie să fie sinceri şi să nu ezite să fie critici dar trebuietinut cont si de instinctul
dumneavoastră care vă îndeamnă să treceţi la acţiune, merită să o faceţi chiar dacă
opinia celor cărora le-aţi solicitat-o a fost negativă. Trebuie să ţineşi cont de faptul
că, dacă ideile dvs. sunt cu adevărat inovatoare, este greu să fie evaluate înainte de
a fi puse în practică şi să aducă primele rezultate. La sfârşitul evaluarii trebuie sa va
formulati şi propria convingere dacă merită să vă ocupaţi de o oportunitate de
afacere sau nu
14
Practic trebuie raspuns la o serie de intrebari in procesul realizarii ideii si
anume:
-Este ideea cu adevarat originală ?
-Prin ce diferă ideea de alte idei asemănătoare de pe piaţă ?
-Poate fi realizată?
- Care sunt factorii care pot conduce ideea la realizarea în practică cu succes?
-Care sunt factorii care pot conduce ideea la un eşec ?
-Ce s-ar întâmpla daca aţi modifica puţin produsul sau serviciul pe care doriti
sa-l oferiti.?
-Cărui tip de clienţi se adreseaza produsul sau serviciul . ?
-De ce vor cumpără clienţii produsul sau serviciul . ?
-Există unele restricşii (instituţionale sau juridice) care pot fi un obstacol în
realizarea ideii . ?
-Dacă veţi pune în practică ideea dvs., care consideraţi că va fi beneficiul
pentru clienţi?
Ulterior trebuie să identificaţi resursele necesare, pentru că în funcţie de '
acestea va trebui să identificaţi necesitatea viitorilor acţionari (persoane fizice sau
juridice), forma juridică a societăţii, obiectul de activitate, sediul social, capitalul
social, durata de funcţionare, modul de dizolvare, lichidarea societăţii şi, poate cel
mai important lucru pentru viitorul firmei, realizarea unui plan al afacerii.
Raspunsurile creonate permit transformarea ideii de afaceri intr-un planul de
afaceri
Diferenta intre idea de afaceri si oportunitatea de afaceri
Care sunt intrebarile la care trebuie sa raspunda o idee de afaceri pentru a fii validata
Test de autoevaluare
1Definiti idea de afaceri
2 Definiti oportunitatea de afaceri
Biblografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antreprenoriat
http://www.pr0universitaria.r0/carte/antreDren0riat/rasf0ire/p
http://www.antreprenor.su/2012/03/antreprenor-intreprinzator.html
http://caravanacarierei.bns.rO/wp-content/uploads/sites/2/2012/12/Ro9
15
Unitatea de invatare 3 Planul de afaceri
Introducere
Nu există două afaceri la fel. Nu există două organizaţii la fel. Şi de asemenea
nu există formule magice pentru elaborarea planurilor de afaceri.
Planul de afaceri trebuie să fie un instrument de lucru simplu, sugestiv şi pragmatic.
Anumite aspecte tipice este bine să fie atinse în elaborarea planului de afaceri. Prin
abordarea acestora, întreprinzătorul demonstrează că are o percepţie globală asupra
afacerii, că înţelege toate aspectele ei, atât cele tehnice cât şi cele financiare sau de
resurse umane. Demonstrează mediului exterior (dar şi celui interior) că stăpâneşte
situaţia.
Planul de afaceri ar trebui, înainte de toate, să pornească de la procesul de
autocunoaştere. Aşadar, înainte de existenţa unei idei de afacere, ar trebui realizat
un proces obiectiv de introspecţie, care, pe lângă o analiză atentă a propriei persoane,
să ţină cont, în egală măsură, de posibilele satisfacţii, avantaje, responsabilităţi şi
riscuri pe care statutul de antreprenor le implică.
Obiective:
-Ce este este un plan de afaceri ?
-De ce este nevoie de un plan de afaceri ?
Cuvinte cheie : conceptul de afacere,plan de afaceri,
Definitie: Planul de afaceri este documentul ce sintetizează rezultatul activităţilor
de cercetare, concepere şi dezvoltare a unor proiecte privind crearea unei noi
întreprinderi, a unui nou produs şi/sau a unui nou serviciu.
Conceptul de afacere
Pentru a înţelege ce este un plan de afaceri trebuie definit întâi conceptul de
„afacere”. O definitie rieconvenţională a acestui concept, poate fi: intenţia unei
persoane (fizice sau juridice) de a face/a întreprinde anumite activităţi în scopul
obţinerii unui profit.
Planul de afaceri reprezintă, aşadar, instrumentul necesar în vederea iniţierii şi
dezvoltării ulterioare a unei afaceri. Acesta va “trasa” direcţiile pe care viitoarea
firmă le va urma. Planul trebuie să pună în valoare ideea afacerii, să prezinte
obiectivele care urmează a fi realizate, resursele şi activităţile necesare pentit
atingerea acestora. Planul de afaceri trebuie să reprezinte, totodată, dovada afacerea
este una profitabilă, astfel încât să atragă potenţialii acţionari/ investitori.
Un plan de afaceri se bazează pe următoarele elemente:
un întreprinzător (omul de afaceri), care îşi asumă conştient anumite riscuri şi
doreşte să obţină un anumit profit
mai multe activităţi care consumă resurse şi care generează profit (ideea de
afacere)
un mediu în care se desfăşoară aceste activităţi (mediul de afaceri).
16
Necesitatea planului de afaceri
Este nevoie de un plan de afaceri pentru ca conceptul firmei se naşte în mintea
oricărui întreprinzător, incluzind in mod obligatoriu concepţia şi calculele. Astfel
este proiectul unui planu de afaceri si evident, o afacere bună necesită un plan de
afaceri bine conceput pentru ca :
-la început a fost ideea ta de afacere
-apoi din idee s-a născut viziunea ta
-la care pentru a ajunge ai nevoie de o strategie
-şi în final pentru a aplica strategia ta ai nevoie de planul afacerii tale.
Planul de afaceri este instrumentul necesar atât pentru:
-Previzionarea afacerii
Finanţarea întregii afaceri
-Organizarea, coordonarea şi controlul proceselor implicate în demersul
antreprenorial de valorificare a unei oportunităţi economice
Scopurile elaborării unui plan de afaceri sunt:
-Determinarea profitabilităţii respectivei idei de afacere
-Stabilirea principalelor elemente de natură economică, financiară, producţii
management, precum şi a elementelor de marketing
-Obţinerea surselor de finanţare (de la bancă, atragerea unor fonduri de investiţii etc)
Lipsa unui plan de afaceri poate conduce la eşecul afacerii. Inexistenţa unor
obiective precise, a unor previziuni şi estimări bugetare este sinonimă cu lipsa unor
direcţii pentru viitor. Afacerea reprezintă un proces serios, în cadrul căruia deciziile
şi viitoarele obiective nu se stabilesc “din mers”.
Un plan bine gândit şi implementat va oferi direcţiile precise care trebuie urmate,
acesta va trasa calea pe care firma trebuie să păşească. „transmitind” tuturor celor
din jur, clienţi, furnizori, parteneri strategici, finanţatori, acţionari, că tu ştii cu
certitudine ce ai de făcut, iar într-o economie de piaţă funcţională, partenerii tăi de
afaceri serioşi apreciază acest lucru şi te vor percepe ca pe un actor pertinent al
mediului economic.
Un plan de afaceri corect întocmit şi bine folosit creşte şansele de succes ale
afacerii. Riscurile afacerii sunt identificate a priori şi este aleasă şi urmată cea mai bună
secvenţă decizionala, cea care conduce cel mai probabil la atingerea obiectivelor
proiectate (pieţe noi, produse noi, vânzări, profit etc).
Planul afacerii este important pentru toţi cei implicaţi în afacere : întreprinzători;
proprietari (asociaţi, acţionari); manageri; investitori; instituţii financiare (bănci şi
organisme de finanţare); parteneri de afaceri, furnizori şi clienţi.
Proprietarii, ca şi investitorii sau întreprinzătorii, sunt interesaţi în obţinerea unui
profit cât mai mare în condiţiile diminuării riscului afacerii.
Finanţatorii îşi doresc finanţarea unor firme cu imagine bună, credibile, care să
ofere garanţii şi să posede capacitatea de rambursare necesară.
Managerii şi întreprinzătorii sunt interesaţi în obţinerea performanţei
manageriale - luarea celor mai bune decizii, alegerea celei mai bune strategii, pentru
atingerea obiectivelor.
Partenerii de afaceri vor să vadă o firmă solidă, stabilă, cu o bună imagine.
17
Planul de afaceri asigură premisele unei bune înţelegeri a afacerii şi unei
comunicări corespunzătoare.
Planul de afaceri reprezintă o schemă de acţiune construită logic şi presupune o
gândire de perspectivă asupra afacerii respective. Pornind de la obiectivele stabilite,
planul de afaceri cuprinde toate etapele şi resursele de care întreprinzătorul are nevoie
pentru a le realiza într-o perioadă de timp determinată.
Dintre cele mai importante argumente care justifică necesitatea întocmirii unui
plan de afaceri, menţionăm:
redactarea acestui document permite întreprinzătorului să realizeze o
imagine de ansamblu asupra întregii afaceri şi nu să se concentreze numai asupra
unor aspecte particulare ale acesteia;
- planul de afaceri realizează o evaluare a noii idei de afaceri sau poate anticipa
şansele de succes ale afacerii în curs, reprezentând, practic, un studiu de fezabilitate;
- planul de afaceri se constituie într-un instrument de proiectare, realizare,
conducere şi control al afacerii;
- planul de afaceri este cel care facilitează comunicarea, către mediul ambiant al
întreprinderii, a noii idei de afaceri;
- planul de afaceri furnizează scheme detaliate ale activităţilor implicate de noua
afacere, în vederea acordului de finanţare a acesteia;
- planul de afaceri facilitează menţinerea direcţiilor de acţiune stabilite,
permiţând întreprinzătorului să-şi concentreze energia pentru atingerea scopului
şi/sau a obiectivelor propuse.
Concluzionând, subliniem faptul că orice plan de afaceri, îndeplineşte trei funcţii,
după cum urmează:
- se constituie într-un util instrument de lucru al întreprinzătorului,
capabil să-i permită acestuia comunicarea propriilor idei, identificarea
celor mai eficiente soluţii, efectuarea propunerilor de finanţare etc;
- reprezintă baza de conducere a noii afaceri;
- este un veritabil "dispozitiv" de evaluare a schimbărilor necesar a fi efectuate.
Clasificarea planurilor de afaceri
Tipologia planurilor de afaceri este în funcţie de criterii diverse.
- în funcţie de modul de elaborare, planul de afaceri poate exista în varianta scrisă,
dar şi mental.
- După modul de prezentare, planul de afaceri poate fi prezentat în varianta scrisă
sau în varianta vorbită (orală).
- O mare varietate de planuri de afaceri se înregistrează după destinaţie (scopul
pentru care planul a fost elaborat): există planuri de afaceri pentru obţinerea de credite,
pentru investiţii, pentru iniţierea unei afaceri etc.
- Cât priveşte dimensiunile, nu există o lungime optimă sau o lungime
recomandată a planului de afaceri. Totul depinde de resursele avute la dispoziţie
pentru elaborarea sa (timp, bani, informaţii). Cu cât se lucrează mai mult la elaborarea
unui plan de afaceri, cu atât el devine mai cuprinzător şi mai corect, deci mai valoros.
18
Etapele elaborării şi conţinutul unui plan de afaceri
Pentru realizarea unui plan de afaceri eficient este necesară cunoaşterea unor
elemente caracteristice întreprinderii (în cazul în care afacerea urmează a se desfăşura
în cadrul acesteia) , respectiv a unor date aferente istoricului şi misiunii întreprinderii,
strategiei şi obiectivelor urmărite, mijloacelor de realizare a obiectivelor propuse în
următorii ani etc.
Abordarea corectă a unui plan de afaceri trebuie să urmărească:
- analiza-diagnostic a situaţiei economico-financiare a întreprinderii;
- identificarea şi stabilirea poziţiei pe care doreşte să se situeze întreprinderea în
mediu ambiant, respectiv stabilirea misiunii, a obiectivelor urmărite şi a avantajului
competitiv al produsului/serviciului nou realizat;
- determinarea modalităţilor concrete de a ajunge în situaţia dorită, respectiv
stabilirea strategiei cea mai adecvată pentru realizarea obiectivelor.
Specialiştii apreciază că elaborarea unui plan de afaceri pertinent presupune
parcurgerea a două etape şi anume:
Etapa I: culegerea datelor şi a informaţiilor necesare;
Etapa a ll-a: sistematizarea acestora.
In cadrul primei etape, se vor culege o serie de date şi informaţii referitoare la:
- afacere - determinarea, cu claritate, a ceea ce se doreşte a fi realizat;
- piaţa - căror clienţi li se va adresa viitoarea afacere (respectiv, nevoile şi
doleanţele exprimate de aceştia); care vor fi potenţialii concurenţi; care este cota de
piaţă estimată; ce canale de distribuţie vor fi utilizate; etc;
- managementul afacerii - descrierea detaliată a procesului de producţie (in cazul
realizării unui produs nou); cine va urmări şi conduce afacerea (manageri, specialişti,
alte persoane din întreprindere);
- fondurile financiare necesare - provenienţa şi utilizarea acestora, precum şi
proiecţiile financiare de recuperare a lor.
În cadrul celei de-a doua etape, sistematizarea datelor şi a informaţiilor culese se
va realiza în funcţie de scopul şi/sau obiectivele pentru care se întocmeşte planul de
afaceri. Spre exemplu, dacă afacerea propusă constă în deschiderea unui mic magazin,
planul de afaceri va avea o structură mult mai simplă, comparativ cu situaţia în care
afacerea ar avea, ca finalitate, asamblarea şi comercializarea de calculatoare pe piaţa
internă şi internaţională, fn situaţia în care planul de afaceri se întocmeşte pentru
obţinerea unui împrumut bancar, vor fi necesare informaţii cât mai complete despre
întreprinzător şi echipa de conducere a viitoarei întreprinderi.
Elementele ce trebuiesc luate în considerare la elaborarea unui plan de afaceri
sunt:
- planul de afaceri trebuie să fie cuprinzător, simplu şi concis;
- planul de afaceri trebuie să fie adaptat strict necesităţilor pentru care a fost
elaborat;
- obiectivele stabilite trebuie să fie clare şi convingătoare ;
19
- este recomandabilă prezentarea structurată a ideilor, în capitole distincte, care să
cuprindă aspecte specifice ale afacerii;
- nu este suficientă numai cunoaşterea completă a unei afaceri; este foarte
important şi modul în care aceasta este prezentată partenerilor de afaceri, pentru a-i
convinge;
- secretul reuşitei unui plan de afaceri constă în focalizarea eforturilor şi atragerea
resurselor disponibile (interne şi/sau externe) pentru atingerea scopului şi/sau
obiectivelor propuse.
Ce este planul de afaceri ?
Importanta planului de afaceri
Test de autoevaluare
1.De ce este necesar un plan de afaceri
2.Etapele necesare pentru a intocmi un plan de afaceri
Biblografie
20
Unitatea de invatare 4 Planul de afaceri- Structura planului de afaceri
Obiective:
-Care este conţinutul unui plan de afaceri ?
Cuvinte cheie :etapele planului de afaceri,studiu de fezabilitate
Componentele unui plan de afaceri sunt : sinteza planului de afaceri; prezentarea
întreprinderii; produsele şi serviciile firmei; programul de marketing şi de vânzări;
programul de dezvoltare al produselor şi/sau al produselor; programarea activităţilor
operaţionale; managementul activităţilor; planul financiar; oferta finală a planului
de afaceri; anexe;
Sinteza planului de afaceri. Acest capitol se mai numeşte frecvent şi sinteza
executivului şi cuprinde în principal următoarele elemente: descrierea succintă a
firmei; prezentarea produselor şi/sau serviciilor; piaţa potenţială; proiecţiile cercetării
de piaţă; avantajul competitiv al produselor şi/sau serviciilor; principalele aspecte
financiare implicate; profitabilitatea firmei; echipa managerială; oferta sau propunerea
adresată destinatarului planului de afaceri.
Acest capitol reprezintă un element vital al planului de afaceri şi include, în esenţă,
declararea scopului pentru care a fost întocmit. Planul de afaceri prezentat de noi poate
fi unul din sutele sau chiar miile de planuri propuse şi evaluate de către instituţiile de
creditare abilitate. Valoarea acestuia este apreciată în primul rând în funcţie de sinteza
prezentată. Dacă această suscită suficient interes, atunci şi restul documentului poate
fi încredinţat spre analiza persoanelor în analiză.
Prezentarea întreprinderii. Capitol cu caracter introductiv, inserează informaţii
referitoare la: profitul firmei; un scurt istoric al organizaţiei; regimul juridic al firmei.
Acest capitol inclus în planul de afaceri are o importanţă deosebită, mai ales în
situaţiile în care el este utilizat pentru contactarea unor noi potenţiali parteneri de
afaceri, respectiv a: instituţiilor de creditare (pentru acordarea de împrumuturi);
investitorilor (în vederea, spre exemplu, a dezvoltării retehnologizării sau fuzionării
întreprinderii); viitorilor clienţi (pentru realizarea unor contracte pe termene medii
şi/sau lungi); etc. Apare deci firesc ca, înainte de a se decide asupra finanţării
întreprinderii, potenţialii viitori parteneri de afaceri să cunoască persoanele care le
solicită ajutorul şi, să se convingă de faptul ca acestea prezintă garanţia realizării
profitului.
lată de ce în cadrul acestui capitol trebuie formulate răspunsuri la următoarele
întrebări:
- când a fost înfiinţată întreprinderea şi de către cine?
- care este forma juridică de constituire a întreprinderii? (S.A.-societate pe
acţiuni; S.R.L.- societate cu răspundere limitată; S.R.L.A.U.- societate cu răspundere
limitată cu acţionar unic; S.N.C.- societate în nume colectiv; S.C.A.- societate în
comandită pe acţiuni; S.C.S.- societate în comandită simplă)
- unde se află sediul şi/sau filialele întreprinderii?
- datele de înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Român şi la
21
Direcţia Generală a Finanţelor Publice;
- care este natura capitalului societăţii (particular, de stat, străin, mixt)?
- dacă viitoarea afacere este o societate comercială pe acţiuni: care este numărul
acţionarilor? cine sunt aceştia?; cum sunt împărţite acţiunile? cum sunt reprezentaţi
acţionarii în Consiliul de Administraţie?
- există contracte de colaborare sau societăţi mixte cu parteneri străini?
- care este tipul activităţii desfăşurate de către Societate, conform datelor de
înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Român? (producţie, sevicii,
comerţ, construcţii, agricultură)
Produsele şi serviciile firmei. Principalele informaţii cuprinse în acest capitol
au drept conţinut: prezentarea naturii şi destinaţiei lor; descrierea proceselor de
fabricaţie implicate; evidenţierea caracteristicilor definitorii ale produselor şi
serviciilor (cost, calitate, performanţe etc); indicarea licenţelor şi patentelor folosite;
caracterizarea stadiului dezvoltării tehnice a produsului; indicarea fazei ciclului de
viaţă în care se află produsele şi serviciile; relevarea produselor competitive şi a
punctelor forte şi slabe ale acestora; evidenţierea necesităţii schimbărilor
tehnologice, ţinând cont de ceea ce fac concurenţii şi de tendinţele tehnice pe plan
internaţional în respectivul domeniu.
In acest capitol trebuie precizat, cât mai sugestiv, ce doleanţe ale viitorilor
potenţiali clienţi doreşte întreprinderea să satisfacă, lată de ce este necesară găsirea
unor relaţii logice între modalităţile în care este percepută afacerea de către proprietarul
ei şi cele în care cred viitorii potenţiali clienţi că ar trebui să acţioneze întreprinderea
respectivă pentru a le putea satisface exigenţele şi/sau doleanţele. în acest context,
printre principalele întrebări la care trebuie formulate răspunsuri, amintim:
- din perspectiva proprietarului: ce produse/servicii credeţi că veţi putea vinde?;
ce produse/servicii credeţi că vă vor aduce cel mai mare profit?; din perspectiva
clienţilor; ce produse/servicii doresc să cumpere aceştia?; care este produsul/serviciul
cel mai dorit?
Dacă răspunsurile la aceste întrebări vor fi convergente, se poate considera că
afacerea propusă are şanse mari de reuşită.
De asemenea, menţionez faptul că descrierea afacerii poate fi abordată şi din
perspectiva a două componente fundamentale ale strategiei oricărei întreprinderi,
respectiv : misiunea întreprinderii şi obiectivele strategice ale acesteia.
Obiectivele strategice ale întreprinderii reprezintă totalitatea rezultatelor pe
care acesta doreşte să le obţină prin realizarea misiunilor asumate. Ele constituie,
astfel, puncte esenţiale de referinţă pentru urmărirea evoluţiei activităţii întreprinderii.
Programul de marketing şi planul de vânzări. Elementele principale
încorporate în acest capitol se referă la : segmentul de piaţă ţintit; concurenţii firmei;
strategia de marketing; situaţia vânzărilor în trecut, prezent şi în viitor; politica de
preţuri; politica de distribuţie; condiţiile de vânzare a produselor, în special de plată a
acestora; programul de reclamă şi promovare a produselor; alte elemente comerciale
considerate esenţiale în cazul fiecărei situaţii; de exemplu indicele de sezonalitate,
reglementări comerciale speciale, programe guvernamentale de asistenţă la export,
noi tendinţe de marketing pe alte pieţe etc.
22
Definirea stării de spirit marketing. Pentru orice plan de afaceri, definirea
pieţei reprezintă componenta cea mai importantă şi, totodată, cel mai dificil de
elaborat. Acesta trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
- pieţele ţintă ale unei întreprinderi sunt reprezentate de viitorii clienţi potenţiali ai
întreprinderii. Pentru a identifica o piaţă-ţintă este necesară realizarea unei
segmentări a pieţei. Identificarea varietăţii de segmente2 din care este alcătuită piaţă,
ne oferă cheia înţelegerii modului în care întreprinderea urmează să îşi adapteze, cât
mai dinamic, propria-i activitate la cerinţele pieţei. Pătrunderea pe aceste pieţe
presupune găsirea combinaţiei optime a următoarelor variabile ale mix-ului de
marketing: produsul/serviciul, preţul, distribuţia şi promovarea acestuia;
- concurenţii actuali şi cei potenţiali. Pentru a putea avea o imagine cât mai exactă
a situaţiei tuturor concurenţilor cu care se va confrunta pe piaţă întreprinderea, se
apreciază că este necesară identificarea acestora. în general, situaţiile concurenţiale în
care se poate afla o întreprindere sunt următoarele: concurenţa frontală directă (când
şi alte întreprinderi au aceeaşi percepţie, atât asupra unei nevoi a clientelei, cât şi
asupra concepţiei produsului, a poziţiei pe care acesta urmează să o ocupe pe piaţă, a
promovării lui etc); concurenţa frontală prin variante (percepţia asupra nevoilor
clienţilor este identică dar diferă foarte mult concepţia, poziţionarea şi promovarea
produsului); concurenţa de substituţie închisă (cererea este instabilă, clienţii având
posibilitatea să-ţi schimbe modalitatea de satisfacere a nevoii). Cele mai uzuale
întrebări care pot apărea în cadrul acestui capitol pot fi: Care sunt principalii
dumneavoastră concurenţi?; Ce calitate au produsele/serviciile lor?; Ce reputaţie au
concurenţii ?; Care sunt clienţii acestora ? Sunt fideli?; Care este reţeaua de distribuţie
utilizată?; Cât de mare este segmentul de piaţă deţinut de aceştia?
Programul de dezvoltare a produselor şi serviciilor. Informaţiile cuprinse în
acest capitol se referă la situaţia actuală şi viitoare a produselor din următoarele puncte
de vedere: preţuri; caracteristici tehnice şi tehnologice; viitoarea generaţie de produse;
acţiunile proprii de cercetare şi dezvoltare desfăşurate în prezent şi cele prevăzute
pentru perioada următoare, cu precizarea produselor modernizate care vor rezulta;
segmentul de piaţă pe care va fi marketat fiecare produs nou; anticiparea dezvoltărilor
de noi produse şi servicii în viitorii ani.
Programul activităţilor operaţionale. Conţinutul acestui capitol este axat
predominant asupra activităţilor de producţie, abordând cu prioritate următoarele
aspecte: programarea producţiei; gestiunea stocurilor de materii prime,
semifabricate, piese de schimb etc. aferente fiecărui produs, ţinând cont de cerinţele
clientului; programarea aprovizionării cu materii prime, în funcţie de structura
producţiei şi eşalonarea fabricaţiei; cheltuielile necesare pentru a satisface
necesităţile primelor trei programe; service-ul pentru produse; previziuni privind
creşterea capacităţii de producţie împreună cu costurile şi perioadele aferente;
măsurile de amplificare a eficienţei activităţilor de producţie; relaţiile contractuale cu
furnizorii actuali şi sursele alternative de aprovizionare.
2
Structurate după criterii specifice modului de manifestare a cererii, cum sunt: natura cumpărătorului (persoana fizică sau juridică); nivelul
veniturilor; comportamentul cumpărătorului; etc.
23
Managementul activităţilor. Fără a avea un caracter exhaustiv, acest capitol are în
vedere îndeosebi următoarele elemente principale: prezentarea organigramei, cu
punctarea principalelor caracteristici; prezentarea echipei de manageri superiori, a
C.V.- urilor acestora, cu reliefarea abilităţilor care pot să contribuie la dezvoltarea
organizaţiei; descrierea concepţiei manageriale şi a practicilor utilizate faţă de
comercianţii cu ridicata, concurenţi, comunitatea locală etc; indicarea modalităţilor
de motivare a salariaţilor; relaţiile cu sindicatul; structura proprietăţii firmei şi
reglementarea sa juridică; serviciile de contabilitate, juridice, consultantă, training,
la care firma apelează de regulă.
Se consideră că aceste elemente manageriale au cea mai mare relevanţă pentru
demersul intreprenorial, proiectat prin planul de afaceri.
Planul financiar. Capitol cu o mare importanţă în economia de ansamblu a
planului de afaceri, ce încorporează, de regulă, următoarele elemente: situaţia
costurilor şi veniturilor; proiecţiile de cash-flow în diverse variante, ţinând cont de
sursele de finanţare posibile; bilanţul contabil; analiza break-even pentru ansamblul
firmei şi principalele produse.
Orizontul planului financiar corespunde orizontului planului de afaceri.
In realizarea analizelor încorporate se apelează la un set de metode şi tehnici bine
formalizate. Calitatea proiecţiilor financiare depinde decisiv de exactitatea şi realismul
informaţiilor de plecare. Având în vedere volatilitatea accentuată a unora dintre
elementele monetare şi financiare implicate, mai ales cele care ţin de contextul
macroeconomic şi - când este cazul - mondoeconomic, se recomandă realizarea mai
multor variante de proiecţii financiare.
Deci, unul dintre cele mai importante scopuri ale unui plan de afaceri este acela
de a prezenta rezultatele financiare prognozate pentru activitatea ce se va desfăşura.
Planul de afaceri trebuie, deci, să arate investitorilor viitori de ce este eficient să
investească în afacerea propusă, să le prezinte schema de recuperare a fondurilor etc.
în general, informaţiile financiare sunt grupate pe următoarele subpuncte:
Informaţii financiare privind activitatea trecută a întreprinderii. în acest
subpunct trebuie oferite date şi informaţii care să facă posibilă o diagnosticare
financiară generală a situaţiei întreprinderii, respectiv: bilanţurile contabile ale
ultimilor trei ani; situaţia veniturilor şi a cheltuielilor din ultimii trei ani; contul de
profit/pierderi pentru ultimii trei ani; situaţia creditelor existente (dacă este cazul);
calculul indicatorilor de bonitate.
Planul de finanţare al afacerii şi previziunile financiare privind perioada de
rambursare a creditului. Sursele de finanţare a afacerii se asigură fie din capital
propriu, fie din credite bancare (situaţie în care se va prezenta graficul de rambursare
a creditelor). Pentru întocmirea planului de finanţare sunt necesare unele date ca:
estimarea contului de profit/pierdere pentru anul în curs şi pentru viitorii trei ani;
fluxul de numerar previzionat pentru perioada următoare (trei ani) şi situaţia
veniturilor şi a cheltuielilor atât pentru afacerea propusă, cât şi pentru întreaga
activitate a întreprinderii. Fluxul de numerar va oferi o imagine de ansamblu asupra
tuturor disponibilităţilor băneşti la începutul perioadei de referinţă, inclusiv a
veniturilor şi cheltuielilor previzionate a întreprinderii, fluxul de numerar va fi
prezentat aferent fiecărei luni caracteristice; bilanţul previzionat pentru următorii trei
24
ani.
Informaţii privind activitatea viitoare a întreprinderii. Acestea sunt strict
necesare pentru aprecierea viabilităţii financiare a afacerii sau investiţiei
preconizate. Printre informaţiile ce sunt prezentate, amintesc: calculul de
rentabilitate financiară a investiţiei. Aceasta reprezintă acea rată de actualizare
pentru care venitul net actualizat este egal cu zero. Afacerea este viabilă din punct de
vedere financiar dacă valoarea ratei interne de rentabilitate financiară este egală cu
sau mai mică decât valoarea rentabilităţii marginale a capitalului (costul de
substituţie a capitalului); calculul ratei curente a lichidităţii; calculul serviciului
previzionat al datoriei; analiza pragului de rentabilitate, care reprezintă acel nivel al
activităţii de la care întreprinderea începe să obţină profit.; calculul acestui indicator
presupune determinarea nivelului minim al producţiei pentru care sunt acoperite
costurile şi pentru care profitul este zero. Menţionez şi faptul că volumului
producţiei, astfel determinat, i se poate aplica un test de sensibilitate, în funcţie de
diferitele preţuri ale unui produs.
Oferta finală a planului de afaceri. Precedentele componente ale planului de
afaceri - dintre care o pondere deosebită o are planul financiar - oferă fundamentele
necesare stabilirii ofertei de afaceri. în mod firesc, conţinutul sau diferă într-o
anumită măsură în funcţie de scopurile prioritare avute in vedere. De regulă, oferta de
afaceri cuprinde elemente referitoare la: mărimea sumelor solicitate furnizorilor
potenţiali de fonduri; termenii financiari în care se solicită sumele respective;
destinaţiile exacte ale sumelor solicitate; condiţiile de parteneriat.
Conţinutul şi modul de prezentare al ofertei finale variază în cea mai mare măsură
de la un plan de afaceri la altul, întrucât aceasta se adaptează la particularităţile şi
cerinţele anticipate ale băncilor, fondurilor de risc, companiilor partenere etc. avute în
vedere.
Un alt model de plan de afaceri
Principalele aspecte care pot fi avute în vedere în cadrul unui plan de
afacerisunt:
1Numele afacerii - creaţi un nume nou sau reevaluaţi-1 pe cel pe care îl aveţi deja.
Se potriveşte perfect cu profilul afacerii? Este uşor de scris, de pronunţat şi de
reţinut? Poate fi branduit pe parcursul timpului? Poate fi utilizat în denumirea
website-ului? Atunci când începeţi procesul căutării unui nume pentru compania
dumneavoastră trebuie să aveţi în minte întrebarea: doriţi să se integreze sau să iasă
în evidenţă? O dată ce aţi stabilit numele companiei, nu uitaţi să înregistraţi marca
la OSIM pentru a o proteja
2Viziune- cum va arăta afacerea dumneavoastră peste 5 ani? Intr-un fel, stabilirea
viziunii pentru afacere înseamnă să puneţi pe hârtie visele şi speranţele
dumneavoastră în legătură cu evoluţia afacerii. în felul acesta, viziunea devine
inspiraţia principală şi cadrul general pentru ' planificarea strategică. Fără o viziune
strategică pe termen lung, planificarea efectivă a activităţilor ar fi imposibilă, pentru
că aceasta oferă destinaţia finală, şi fară a şti încotro vrei să te îndrepţi este imposibil
*& stabileşti paşii prin care să ajungi acolo.
25
3Misiune - stabilirea misiunii trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce?
Cum? Pentru cine? De ce? Misiunea trebuie să transmită ce este afacerea, ce
activităţi sunt realizate, care sunt clienţii şi ce anume o face unică în raport cu
competiţia.
4Scopuri şi obiective - în acestă etapă trebuie să definiţi clar ce doriţi să obţineţi prin
intermediul afacerii. De obicei obiectivele fac referire la: performanţa financiară,
poziţionarea pe piaţă şi cota de piaţă, dezvoltarea tehnologică, etc. Când stabiliţi
obiectivele trebuie să vă asiguraţi că respectă acronimul SMART — să fie specifice,
măsurabile, accesibile,plu-si-concis/relevante şi încadrate în timp.Stabiliţi obiective
specifice pentru fiecare produs / linie de produse şi serviciu în parte.
5. Puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări - prin analizarea acestor
caractersitici ale afacerii veţi obţine o imagine cât mai clară asupra stadiului curent
al companiei şi veţi şti care sunt etapele de parcurs pentru a asigura performanţa
afacerii. în plus, analiza ajută la cunoaşterea şi înţelegerea contextului larg în care
funcţionează compania. Realizarea acestei analize şi exploatarea rezultatelor
obţinute în urma ei pot face diferenţa între succesul şi eşecul afacerii.
Punctele tari şi punctele slabe sunt elemente din interiorul companiei asupra cărora
aveţi un control direct, în timp ce oportunităţile şi ameninţările vin din mediul
exterior şi vă pot influenţa pozitiv sau negativ, în funcţie de cât de dinamică este
compania şi de cât de prevăzător/inspirat sunteţi atunci când luaţi deciziile
Exemple de întrebări la care ar trebui să răspundă Analiza SWOT:
S - Puncte tari
W-Puncte slabe
La ce suntem cei mai buni?
Ce aptitudini specifice are forţa de muncă?
Ce resurse unice deţinem?
De ce resurse financiare dispunem?
Ce tehnologie folosim?
Care este gradul de optimizare al proceselor interne?
O - Oportunităţi
La ce suntem cei mai slabi?
Ce fel de instruire le lipseşte angajaţilor noştri?
Care este nivelul de ataşament al angajaţilor noştri?
Care e poziţia noastră financiară?
T –Ameninţări
Ce schimbări ale mediului extern putem exploata?
La ce tehnologie nouă am putea avea acces?
Ce pieţe noi ni s-ar putea deschide?
Cum s-a modificat comportamentul de consum al potenţialilor clienţi?
Rolul analizei SWOT este acela de a vă ajuta să
Vă consolidaţi punctele tari;
îmbunătăţiţi acele aspecte care reprezintă puncte slabe;
Exploataţi oportunităţile din mediu;
Evitaţi ameninţările care vă pot pune în pericol profitul sau afacerea.
Ce ar putea face concurenţa în detrimentul nostru?
26
Ce legislaţie nouă ne-ar putea lovi interesele?
Ce schimbări sociale ar putea fi o ameninţare pentru noi?
Cum ne va afecta ciclicitatea economica (avânt-declin)?
Care sunt etapele planului de afaceri ?
Importanta analizei S.W.O.T?
Relaţia plan de afaceri – studiu de fezabilitate
În practică se utilizează frecvent, pe lângă planuri de afaceri, şi studii de
fezabilitate. Potrivit majorităţii specialiştilor1, studiul de fezabilitate precede planul
de afaceri, reprezentând o modalitate mai puţin complexă şi mai rapidă de analiză a
unei oportunităţi de afaceri din punct de vedere al viabilităţii sale, stabilind dacă
merită să continui eforturile de analiză şi valorificarea a sa. Menirea studiului de
fezabilitate este de a elimina sau diminua substanţial riscurile întreprinzătorului în
valorificarea oportunităţilor economice identificate.
In esenţă, un studiu de fezabilitate se recomandă să realizeze succesiv mai multe
teste de fezabilitate.
Aceste teste sunt : testul de fezabilitate generală; testul de fezabilitate financiară;
testul de fezabilitate a vânzării; testul de fezabilitate de marketing; testul de fezabilitate
umană sau a personalului; teste specifice fiecărei oportunităţi de afaceri;
Testul de fezabilitate generală sau de ansamblu a oportunităţii de afaceri se
recomandă să se realizeze prin intermediul analizei SWOT. Ca urmare a aplicării sale,
se evidenţiază:
- punctele forte ale oportunităţii economice, care pledează pentru valorificarea
sa;
- punctele slabe ale oportunităţii economice, care trebuie eliminate sau
contrabalansate, dacă este posibil;
- oportunităţile oferite de contextul implicat (comerciale, juridice, fiscale, umane
etc.) pentru a valorifica respectiva oportunitate;
- ameninţările contextului implicat (comerciale, fiscale, umane etc.) în raport cu
oportunitatea economică, ce trebuie luate în considerare pe parcursul valorificării
oportunităţii de afaceri.
Dacă punctele slabe ale oportunităţii de afaceri şi ameninţările mediului sunt
intense, atunci analiza se poate opri în această fază, întrucât oportunitatea economică
potenţială dovedeşte de la prima examinare ca de fapt nu reprezintă o oportunitate
economică, cel puţin în mediul considerat. în cazul unor rezultate de ansamblu pozitive
ale analizei SWOT, se continuă analizele.
Testul de fezabilitate financiară are drept scop să determine capacitatea
oportunităţii economice de a genera profit. Dacă în urma analizei costurilor necesare
şi a veniturilor de obţinut se ajunge la concluzia că oportunitatea economică este
profitabilă, se continuă cu următoarele teste. în caz contrar, întregul demers
intreprenorial se stopează, întrucât, dacă nu se anticipează că este posibilă obţinerea
de profit, nu există în realitate oportunitate economică şi deci nici bază de plecare
pentru a construi o afacere.
27
Testul de fezabilitate a vânzării cantităţii de produse şi servicii previzionate.
Practica demonstrează că aproape orice oportunitate economică este fezabilă
financiar, dacă se reuşeşte să se producă şi să se vândă o cantitate suficientă de
produse şi de servicii. De aceea, acest test este esenţial. Analizele făcute în mod
realist, ţinând cont de cererea, existenţa pe piaţă, de concurenţi actuali şi viitori, de
parametrii tehnici şi economici ai produselor noastre, vor evalua volumul posibil al
vânzărilor. Uneori, în urma testului de vânzare, este necesar să se refacă testul
financiar. Şi testul de vânzare are un caracter eliminatoriu, dacă nu se anticipează
vânzarea care să asigure profitabilitate.
Testul de fezabilitate de marketing. Acesta este o continuare firească a testului
precedent. Conţinutul său principal rezidă în creionarea unui program de marketing
care să cuprindă principalele modalităţi de reclamă, promovare, distribuţie, service,
cercetare de piaţă etc. care va asigura vânzarea cantităţii de produse şi/sau servicii
previzionate.
Testul de fezabilitate umană sau a personalului. Rezultatele precedentelor teste
fiind pozitive, valorificarea oportunităţii economice va depinde de asigurarea cu
resurse umane adecvate. Cea mai bună oportunitate economică nu va deveni o
afacere de succes dacă nu se asigură manageri şi specialişti de calitate superioară. Mai
concret, în cadrul acestei testări se răspunde succesiv la două întrebări:
- personalul managerial şi de specialitate existent este capabil să
realizeze cu succes procesele implicate de noua afacere?
- putem angaja managerii şi specialiştii de care avem absolută nevoie?
De reţinut că asigurarea resurselor umane de calitatea necesară este cel puţin la
fel de importantă ca şi asigurarea celorlalte elemente punctate anterior.
Teste specifice fiecărei oportunităţi de afaceri. Pe lângă precedentele teste,
obligatorii, poate apărea necesitatea unor testări suplimentare, în funcţie de
specificul fiecărei afaceri. Testele specifice complementare pentru fiecare
oportunitate apar atunci când se constată că există şi alţi factori care condiţionează
decisiv valorificarea oportunităţii de afaceri. Asemenea factori pot fi: capacitatea de
a asigura furnizorii de materii prime, capacitatea de a furniza clienţilor service-ul
necesar etc. Pentru fiecare dintre factorii critici identificaţi se testează capacitatea de
a-i satisface cu aceeaşi minuţiozitate ca în precedentele testări. In cazul în care
rezultatul testărilor este negativ, demersul intreprenorial trebuie stopat.
Un profesionist studiu de fezabilitate cuprinde ansamblul testărilor menţionate,
realizate în mod aprofundat, realist. Dacă ele sunt pozitive, atunci se va acţiona pentru
valorificarea oportunităţii de afaceri. în caz contrar, întreprinzătorul trebuie să se
oprească, întrucât altminteri există foarte mari şanse de pierdere a timpului şi a
resurselor financiare alocate.
Relaţia dintre principalele instrumente utilizabile în pregătirea şi proiectarea
unei afaceri economice
Studiu de
oportunitate
Studiu de
fezabilitate
Planul de
afaceri
28
Sistemul de indicatori utilizaţi în conţinutul unui plan de afaceri
Profitul este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale, sau diferenţa
dintre valoarea producţiei la preţul de vânzare şi valoarea producţiei la costul de
producţie.
Profitul este de două feluri Pn şi Pb (profit net şi profit brut).
Profitul net se află în funcţie de cota de impozitare pe profit. Din profitul brut se
scade cota de impozit pe profit.
P = VT – CT ; unde : VT – venituri totale; CT – cheltuieli totale
Rata profitului
Rp =
P
100
CT
unde : P – profit, CT – cheltuieli totale
Rata profitului net
RPN =
Pn
100 unde : Pn – profit net; VT – venituri totale
VT
Rata rentabilităţii economice
RRE =
Pb
100 unde : Pb = profit brut
Cp
Cp = capital permanent = capital propriu + împrumuturi + provizioane pentru riscuri
şi cheltuieli
Rata rentabilităţii financiare
RRF =
Pn
100 unde : Cp – capital propriu
Cp
Cp = capital propriu = capital social + fonduri proprii
Fondurile proprii = rezervă, investiţii, profit nevărsat.
Rata rentabilităţii comerciale
RRC =
P
100 unde : P – profit; CA – cifră de afaceri;
CA
Rata profitabilităţii faţă de cheltuieli
29
RPch =
Pb
100 unde : Pb – profitul brut; CT – cheltuieli totale;
CT
Rata rentabilităţii nete
RRN =
Pn
100 unde : Pn – profitul net; CA – cifra de afaceri
CA
Capacitatea de producţie
C=
Q
unde : Q – producţia anuală ; K – gradul de utilizare a capacităţii de
K
producţie.
Test de autoevaluare
1.Principalele componente ale planului de afaceri ?
2.Necesitatea si importanta intocmirii corecte ?
3.Ce este studiul de fezabilitate?
4.Principalii indicatori utilizati in evaluare
Biblografie
http://www.romania-startup.ro/piro/wp-content/uploads/2015/04/BAZF.LEantrenrennriatului.ndf
http://www.romania-startup.ro/piro/wp-content/uploads/2015/04/BAZELEantrenrenoriatulm.ndf
http.//www.plandeafacere.ro/cum-sa/cum-sa-scrii-un-plan-de-afacere/8-pasi-inrealizarea-unui-plan-de-afacere-sim
30
Unitatea de invatare 5
Surse de finanţare
Introducere
Orice plan de afaceri necesita identificarea celei mai convenabile si eficiente surse
de finantare din multitudinea celor existente .Recomandabil ar fii fondurile priprii iar
in cazul cind acestea nu exista trebuie identificata cea mai potrivita forma de imprumut
care trebuie obtinut in cele mai bune conditii.
Orice antreprenor atunci cind transpune in practica un plan de afaceri face ce se
numeste o investitie
Obiective:
-Cunosterea surselor de finantare pentru o afacere
-Alegerea celei mai bune variante
Cuvinte cheie :
Surse de finantare,imprumut bancar ,leasing
Realizarea unui plan de afaceri este condiţionat de existenta surselor de finanţare. In
practică, indiferent de profilul societăţilor comerciale, finanţarea se realizează pe
perioade lungi şi are în vedere toate obiectivele prevăzute în strategia de dezvoltare pe
termen lung între care se regăsesc şi obiectivele curente.
In fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt asigurarea certă a
resurselor necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului financiar al
societăţii între resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de finanţare pe termen
mediu si lung.
Diversitatea surselor de finanţare
Sursele de finantare sunt sub mai multe forme:
-Fondul de dezvoltare: este o sursă proprie, autohtonă, constituit de societăţile
comerciale şi regiile autonome şi alimentat din profitul net repartizat pentru investiţii,
amortizarea destinată acestui scop, sume încasate din vânzarea activelor fixe. Deşi
HG909/1997 prevedea renunţarea la constituirea fondului de dezvoltare, trebuie
menţionată importanţa lui ca sursa posibilă de finanţare a investiţiilor.
-Emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni este sursa proprie de fmanţare.Fiecare
titlu financiar are avantajele şi dezavantajele lui atât pentru emitent cât şi pentru
beneficiar. Pentru emitent, acţiunile, care sunt titluri de proprietate, aduc surse
suplimentare de finanţare în momentul emiterii şi vânzării lor; în cazul încetării
31
activităţii agentului economic,contravaloarea lor se plăteşte doar în limita
posibilitşţilor; dividendele se plătesc beneficiarilor doar dacă există profit; se plătesc
numai după plata dobânzii aferente obligaţiunilor. Acestea se emit pe o perioadăa
determinată şi li se stabileşte o dobândă.
-Imprumuturile bancare reprezintă un principal canal de funcţionare a pieţei
capitalului şi finanţare a investiţiilor. Formele de creditare pentru investiţii sunt:
împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale, credite ipotecare,
credite de cash - flow. Tendinţa ţărilor dezvoltate este acordarea de credite de cash flow, bazate pe studii de fezabilitate bine fundamentate. De ele beneficiază majoritatea
agenţilor economici, deşi, pentru bănci sunt cele mai riscante tipuri de credit, iar
garanţia este chiar investiţia realizată
-Fondurile mutuale sunt instituţii financiare care colectează economiile băneşti ale
populaţiei pe calea emiterii si vânzării de acţiuni. Economiile atrase sunt fructificate
prin plasamente de capital pe piaţa financiară. Deţinătorii de acţiuni primesc anual
dividende şi le pot vinde fie fondului mutual (prin răscumpărare) fie prin intermediul
bursei de valori.
-Imprumuturile participative, care sunt surse atrase, reprezintă finanţări ale băncilor
sau ale statului acordate întreprinderilor mici şi mijlocii în anumite condiţii: se acordă
fie din fonduri publice de către organisme specifice, fie din fonduri private de către
bănci; bancherul împrumutator are ca principală garanţie acoperirea data de un fond
mutual de garantare, dar nu poate beneficia de garanţii luate asupra împrumutatului.
-Alocaţiile de la buget sunt surse autohtone cu destinaţia de realizare a proiectelor
de anvergură, în ramuri vitale ale economiei naţionale ca agricultura, protecţia
mediului,obiective energetice, minerit, petrol, obiective socio-culturale, transporturi.Pe
lângă aceste surse autohtone de capital, o alta sursă importantă a investiţiilor care se
dezvolta tot mai mult în ultimul timp este cea externă, formată din creditele externe,
investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe de capital. Creditele externe sunt cele
guvernamentale, creditele bancare şi creditele acordate de instituţiile financiare
internaţionale.
-Creditele guvernamentale au la baza convenţia încheiată între guvernul tării care
acordă creditul şi guvernul celei care primeşte, stabilindu-se cu această ocazie şi
plafoanele de garanţii.
-Creditele bancare sunt sursele atrase de la băncile străine, în general
private,contractarea facându-se pe riscul acestora şi cu garantare din partea
împrumutatului. Garanţiile pot fi cele materiale sub forma aurului, produselor obţinute
sau fluxurilor comerciale create. Acordarea creditelor se fundamentează pe studii de
fezabilitate şi puternice garanţii de solvabilitate.
Pentru finantarea oricarui plan de afaceri pot fi utilizate doua feluri de resurse:
Resurse proprii
32
Resurse imprumutate
Resurse proprii. Se formeaza din profitul destinat dezvoltarii, din amortizarea sau
din incasarile rezultate din vanzarea activelor fixe si din alte surse.
Ideal ar fi ca toate resursele financiare care concura la realizarea investitiiei sa fie
acoperite din surse proprii (autofinantare), iar resursele imprumutate sa acopere doar
decalajul intre perioada de formare a resurselor proprii si perioada de efectuare a
cheltuielilor pentru investitii.
Pentru finantare se utilizeaza bugetul de venituri si cheltuieli intocmit special pentru
finantarea activitatii de investitie. In acest buget sunt prevazute, imobilizarile,
mobilizarile si finantarea temporara. Mobilizarile sunt sume recuperabile in perioada
de gestiune, creante de incasat si altele. Imobilizarile sunt fonduri incorporate in lucrari
neterminate si care trebuie lichidate operativ.
Imobilizarile majoreaza sarcina de finantare a perioadei de gestiune, iar mobilizarile
o diminueaza.
Resursele imprumutate apar frecvent in strategia de realizare a investitiilor. Ele
pot fi credite bancare, titluri financiare etc. care pot fi achizitionate atat de pe piata
interne cat si de pe piata externa.
Sursele de pe piata interna sunt: bancile si institutile financiare, bursele de valori,
intermediari sau bugetul public national sub forma de alocatii si subventii bugetare.
Creditul bancar
Bancile intervin in realizarea obiectivelor de investitii in doua ipostaze:
- ca prestatori de servicii. In acest caz , gestioneaza conturile de trezorerie ale
ordonatorilor de credite bugetare pentru obiectivele de investitii, finantate din surse
publice sau gestioneaza conturile curente sau la termen ale investitorilor care i-si
finanteaza obiectivele de investitii din surse private proprii.
- ca si creditori ai investitiilor. In acest caz investitorii fac apel la creditul bancar
provenit din surse private atrase, in vederea finantarii obiectivelor de investitii.
Admiterea la finantarea de catre banci a lucrarilor de investitii, finantate din surse
publice se face in baza urmatoarelor documente:
- fila de plan cu plafoanele de credit anual aprobate de ordonatorul principal de
credite si de Mnisterul de Finante.
- studiul de fezbiliate aprobat
- proiectul de executie – partea desenata
-devizul de oferta al executantului pe baza caruia s-a incheiat contractul de executie
a obiectivului de investitie.
- contractul de achizitie al utilajelor, dotarilor si echipamentelor.
- autorizatia de constructie.
Bancile sunt obligate sa faca plati numai conform destinatiei creditului bugetar si in
limitele plafonului aprobat pe baza unui plan de afaceri corect si realist.
33
Decontarea de catre banci a situatiilor de lucrari lunare si a facturilor furnizorilor se
va face in urma verificarii de catre ofiterii de credite a acelorasi aspecte pe care le au in
vedere beneficiarii la acceptare la plata.
Decontarea efectiva se va face pe baza aprobarii date de ofiterul de credite pe ordinul
de plata emis de beneficiar.
Pentru obiectivele de investitii finantate de credite bancare, admiterea la finantare
se face pe baza urmatoarelor documente: contract de credit ; studiu de fezabilitate
aprobat ; proiectul de executie – desenat ; devizul de oferta al executantului ; contractul
de executie al obiectivului de investitie ;contractul de achizitie al utilajelor,
echipamentelor si dotarilor ; autorizatia de constructie
Eliberarea transelor de credit si decontarea lunara a situatiilor de lucrari, de catre
bancile creditoare se face numai conform destinatiei creditului.
Decontarea efectiva se face pe baza aprobarii date de Ofiterul de credit pe ordinul
de plata emis de titularul contractului de credit, in urma verificarii acelorasi aspecte pe
care le au in vedere beneficiarii.
Nerespectarea destinatiei creditului de catre titularii de credit da dreptul bancii sa
sisteze creditul.
Ofiterii de credit au obligatia sa urmareasca destinatia creditului in teren.
Creditul poate fi comercial, bancar, obligatar, ipotecar si credit de consum.
Dupa timpul, in care, se acorda creditul poate fi pe termen lung, mediu sau scurt
Dupa debit creditul poate fi: credit guvernamental destinat statului ;credit
neguvernamental destinat firmelor de stat sau firmelor private si populatiei.
Care sunt sursele de finantare a proiectelor ?
Surse externe de finantare
Fondurile europene
Fondurile europene reprezintă totalitatea instumentelor de finanțare nerambursabilă
alocată statelor member ale Uniunii Europene cu scopul de a elimina diferențele de
dezvoltare socială și economică dintre acestea.“Din 2007, de când România a devenit
membră UE, poate beneficia de fonduri europene nerambursabile. Înainte ca România
să fie stat membru, putea să apeleze doar la fondurile de preaderare. Fondurile Europene
reprezintă o sursă foarte importantă de finanțare pentru România, desigur și pentru toate
celelalte țări. Pentru a beneficia de aceste fonduri, s-au realizat diferite Programe
Operaționale prin care accesezi mai ușor fondurile
Fondurile de care poate beneficia România, de când e stat membru, sunt următoarele:
34
1.
2.
3.
4.
5.
Fondul european de dezvoltare regional (FEDR)
Fondul de coeziune (FC)
Fondul social european (FSE)
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)
Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime.
Aceste fonduri, enumerate mai sus se pot folosi pentru:







inovare;
cultură;
dezvoltare regională;
creșterea competitivității;
cercetare;
învățământ;
protecția mediului.
Un program operațional este un document strategic multianual (pe 7 ani) prezentat de
un stat membru și adoptat de Comisia Europeană, care definește o strategie de
dezvoltare corespunzătoare obiectivelor tematice și priorităților de investiții din cadrul
Politicii de Coeziune a UE, asumate prin Acordul de Parteneriat 2014-2020, și care se
finanțează din FEDR, FC, FSE și FEPAM.
Principalele programe finanțate din fondurile europene structurale sunt:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
Programul Operațional Capital Uman (POCU);
Programul Operațional Competitivitate (POC);
Programul Operațional Infrastrtuctura Mare (POIM);
Programul Operațional Capacitate Administrativă (POCA);
Programul Operațional Regional (POR);
Programul Operațional Asistență Tehnică (POAT);
Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR);
Programul Național pentru Pescuit și Afaceri Maritime (PNPAM).
Proiecte cu finanțare europeana
Un proiect economic reprezintă, un ansamblu de activități, cu legături între ele
pentru a îndeplini un scop, care este menit să dea naștere unei realități economice noi.
În accepțiunea Comisiei Europene, proiectul este o succesiune logică de activități
controlate și coordonate, activitățiile fiind diferite.
Această succesiune este realizată într-un stil foarte organizat, metodic și
progresiv, având constrângeri de timp, cost și resurse, destinat obținerii de rezultate noi,
nmecesare pentru îndeplinirea unor obiective clar definite.
35
Proiectul economic poate fi definit doar prin 4 cuvinte cheie: obiective, resurse,
activități și rezultate. Proiectul poate fi finanțat atât prin surse proprii cât și prin surse
externe. Cateva surse externe ar putea fi finanțarea nerambursabilă prin fonduri
europene.
Proiectele cu finanțare nerambursabilă derulate prin programele Uniunii
Europene prezintă anumite caracteristici care fac diferența dintre acestea și alte
proiecte.
Accesarea acestor fonduri, la nivelul Uniunii Europene, se poate face doar pe
baza unui formular standardizat, numit cererea de finanțare.
Etapele unui proiect de finanțare în metodologia elaborate dezvoltatat de
Comisia Europeana, sunt:
 Programare;
 Identificare;
 Formulare;
 Implementare;
 Evaluare și audit.
În concluzie, putem afirma faptul că fondurile europene joacă un rol foarte important
în Uniunea Europenă, mai ales în Romănia deoarece acestea pot fi folosite în mai
multe cazuri, cand nu este suficientă resursa financiară.
Dacă fiecare investitor ar implementa proiecte din aceste fonduri, ar aduce un beneficii
atât sociale cât și economice României. Beneficiile sociale se vor resimți prin punerea
la dispoziție a unor noi locuri de muncă mult mai bine plătite și reducerea ratei
șomajului. Cât despre beneficiile economice, acestea vor ajuta la îmbunătățirea
economiei din zona în care se află firma respectivă.
Atunci cind un antreprenor se confrunta cu lipsa capitalului autohton sau cu lipsa
de tehnologie poate recurge la capitalul strain care sa ii asigure transfer de tehnica si
tehnologie intr-un sector prioritar ale economiei nationale. O parte din profitul obtinut
poate fii reinvestit in schimnbul unor avantaje fiscale si administrative oferite de
guvernul tarii gazda.
Antreprenorii nu se pot baza pe Investitiile de portofoliu pentru ca au o importanta
mai mica, datorita insuficientei pietelor titlurilor de valoare,iar emisiunile de obligatiuni
reprezinta un sistem de finantare a dezvoltarii pe termen lung preferabil imprumuturile
bancare.
In lipsa resurselor interne de multe ori finantarea unor proiecte e face prin
intermediul a doua institutii europene care ofera conditii de creditare mult mai bune
.Aceste institutii sunt:
Banca Europeana de Investitii este o institutie autonoma, infiintata cu scopul de a
finanta proiecte de investitii de capital, pentru echilibrarea procesului de dezvoltare atat
in interiorul UE cat si in exteriorul ei.
36
Nu exista formalitati specifice in a aborda BEI pentru finantare. In toate cazurile
cererile de finantare trebuie asigurate de proiecte specifice si sa aiba acordul
autoritatilor din tara respectiva.
Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) Banca ofera
consultanta, imprumuturi, participari de capital si garantii pentru credite cu scopul de a
sprijini “tranzitia” spre democratie.
Banca accepta proiectele propuse de intreprinderile private sau in curs de privatizare
care demonstreaza ca au parteneri sau posesori puternici si programe de investitii
credibile. BERD isi limiteaza finantarea la maxim 35 % din costul total al capitalului
debitorului, calculat pe baza valorii de piata.
Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale sunt în general pe termen
lung şi pentru atragerea lor trebuie îndeplinite anumite condiţii.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) acordă împrumuturi "pe
proiect", finanţând în acest mod doar anumite proiecte bine delimitate, de la care se cer
efecte clare, bine conturate în acordul de împrumut. In categoria surselor de finanţare
externe se pot deosebi două tipuri principale de fluxuri financiare sub forma de
investiţii: investiţii de portofoliu şi investiţii străine directe (ISD).
Investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital de natura pur financiară în care
investitorul cumpără acţiunile unei societăţi comerciale, implicându-se prin realizarea
investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei financiare.
Investiţiile străine directe sunt transferuri complexe de resurse, în cadrul căora, de
cele mai multe ori, componenta financiară este mai puţin importantă iar implicarea
investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive dezvoltate
primează.
Riscul este de natură antreprenoriala, iar investitorul poate să intervină direct pentru
a influenţa convertirea lui în câştig. Aşadar, ISD pot fi definite ca "fluxuri internaţionale
complexe care includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială si
organizaţională, pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al
firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive
într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă sau persoană este rezidentă" 3.
Această formă de implicare economică internaţională a firmelor se face în mod evident
cu renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de tranzacţionare, prin internalizarea ,respectiv
integrarea în structurile de proprietate, organizaţionale şi manageriale proprii firmelor,
a unor active şi activităţi dezvoltate în străinătate. Integrarea se poate face pe orizontală,
prin constituirea în alte spaţii naţionale a unor replici ale firmei-mama, cu acelaşi gen
de activitate economică, sau pe verticală, atunci când în structurile de proprietate şi de
control ale firmei sunt integrate activităţi situate în amonte sau în aval de obiectul sau
de activitate.
3
Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele si competitivitatea - o perspectiva est europeana, Ed. Economica, Bucureşti
37
Investiţiile directe se împart la rândul lor în investiţii "greenfield" , care reprezintă
acele investiţii efectuate în obiective noi (societăţi nou înfiinţate) şi investiţii în
privatizare, adică acele investiţii care constau în cumpărarea obiectivelor deja existente,
modernizarea sau dezvoltarea lor.
In concluzie, apare mai puţin implicantă pentru investitor şi mai uşor de adoptat o
decizie de a realiza o investiţie de portofoliu decât o investiţie directă. Cu toate aceste
riscuri pe care le implică o investiţie directă, este de remarcat tendinţa expansionistă a
acesteia în ultimul timp, pe plan mondial
Investiţiile directe de capital reprezintă una din cele mai eficace modalităţi de
finanţare a investiţiilor în condiţiile existente la noi în tara. Pentru ca acest lucru sa se
întâmple este însă nevoie de un mediu economic sănătos, controlabil şi de un cadru
legislativ adecvat. La acestea trebuie adăugată o anumită stabilitate în plan politic si
social.
Leasing-ul este o formă de finanţare a investiţiilor, în plină expansiune şi în
România, prin care se permite efectuarea unei investiţii, fără a dispune de toate resursele
financiare şi fără a apela la creditele bancare. Plata investiţiei se face în timp, din sumele
obţinute din exploatarea ei. Exista mai multe categorii de leasing, în funcţie de criteriul
selectat întâlnind leasing pe termen scurt, mediu şi lung, sau leasing direct si indirect,
sau leasing net si brut. Cea mai cunoscută împărţire a leasing-ului se face însă după
modul derecuperare a valorii bunului şi în acest caz deosebim leasing operaţional şi
leasing financiar.
Cum se realizeaza finantarea externa a proiectelor?
Test de autoevaluare
1.Fondurile europene sursa de finantare?
2.Resurse proprii si resurse imprumutate.
3.Creditul bancar
Biblografie
38
Unitatea de invatare 6 Leasingul – modalitate de finantare
Introducere
Din punct de vedere economic, leasingul reprezinta o operatiune de finantare, in care
finantatorul asigura fonduri necesare pentru intreaga investitie.
Din punct de vedere juridic reprezinta un contract complex, care permite unei
persone sa obtina si sa utilizeze un lucru fara a plati imediat pretul.
Obiective :
-cunoasterea notiunii de leasing
-importanta leasingului in activitatea economica
Cuvinte cheie:leasing ,leasing financiar ,leasing operational
Definitie Leasingul este operatiunea prin care o parte denumita finantator se
angajeaza, la cererea unui utilizator, sa-i asigure posesia spre folosirea unui bun,
cumparat sau realizat de finantator, contra unei redevente, iar la sfarsitul perioadei de
folosinta convenite sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a dobandi
proprietatea bunului la un pret rezidual sau de a prelungi contractul de leasing ori de a
inceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing
Contractul de leasing este un contract prin care proprietarul unor active le inchiriaza
pentru folosinta unei alte parti, pe o perioada determinata, contra unei chirii prestabilite.
Orice intelegere presupune cel putin doi participanti, locatorul adica proprietarul
activului si locatarul adica utilizatorul activului. Astfel, locatarul poate sa utilizeze
activul fara sa fie proprietarul legal al acestuia.
In practica, intr-un contract de leasing apar trei participanti: un furnizor proprietar,
un finantator creditor si un utilizator.
Creditorul cumpara bunul de la furnizorul proprietar si-l inchiriiaza utilizatorului
care se angajeaza sa exercite pe cheltuiala sa, toate actiunile pe care creditorul le poate
avea impotriva furnizorului proprietar cu privire la comportarea bunului inchiriat.
In timpul utilizarii creditorul va efectua controlul contractului ce se impune cu
privire la acest comportament, precum si la modul de utilizare.
Dupa expirarea tremenului de inchiriere se va incheia proces verbal de constatare a
starii tehnice.
Exista trei categorii de locatori: : producatorii de echipamente ; băncile ; companiile
independente de leasing
39
Plata chiriei
In contractul de leasing se va specifica modul in care utilizatorul va efectua platile
catre proprietar.
Chiria de leasing se poate calcula astfel: Se determina pretul real al bunului ; Se
stabileste comisionul ce revine societatii de leasing ; Se calculeaza cotele de amortizare
a bunului ; Se determina profitul.
La expirarea contractului de leasing activul revine locatarului
Tipuri de contracte de leasing
Leasing financiar. Durata acestui contract acopera intreaga viata economica
estimata a activului. Daca, contractul este anulat, proprietarul trebuie despagubit pentru
pierderi.
Utilizatorul, desi nu este proprietarul legal suporta toate riscurile de proprietate ale
activului.
Locatorul nu suport decat riscul incetarii platii chiriei.
Leasingul financiar poate fi asimilat cu efectuarea unui imprumut banesc. El
reprezinta o alternativa de finantare.
Leasing de operare. Este un cotract de inchiriat pe termen scurt. Locatarul poate sa
decida incetarea contractului printr-o simpla notificare a proprietarului, intr-un anumit
termen.
Locatarul nu se asteapta sa recupereze pretul integral al activului plus profitul ci ia
in considerare valoarea ramasa.
Utilizatorul nu mai suporta nici un risc de proprietate asupra activului, deoarece are
optiunea de a anula contractul in orice moment. Acest tip de leasing este privit mai mult
ca un instrument de marketing al unui activ decat ca o forma de finantare.
Leasing-ul ca sursă de finanţare
Cunoscut la noi numai din literatura de specialitate dar foarte frecvent utilizat
practica multor ţări dezvoltate, credit-bail a apărut ca o variantă franceză a istemului
american de leasing.
Fără a fi propriu-zis o sursă de finanţare a investiţiilor, credit-bail creează
osibilitatea pentru întreprindere de a dispune de anumite bunuri fără a fi obligată să e
cumpere (fără a deveni proprietara lor).
Conform legii franceze, credit-bail este definit ca "o operaţiune de închiriere a
unurilor de echipament, a utilajelor şi bunurilor imobiliare de folosinţă comună,
cumpărate special pentru a fi închiriate de către întreprinderea care le păstrează în
proprietate, dând dreptul locatarului de a achiziţiona integral sau parţial bunurile
respective la un preţ convenit în funcţie de vărsămintele efectuate sub formă de chirie".
In efectuarea unei operaţiuni de credit-bail intervin trei organisme: întreprinderea
care are nevoie de bun, furnizorul (vânzător) şi organismul financiar de credit-bail.
Spre deosebire de o închiriere obişnuită, credit-bail conferă locatarului dreptul de a
deveni proprietarul bunului la sfârşitul contractului, la un preţ convenit. Astfel creditbail apare ca un substitut interesant al unei surse de finanţare a investiţiilor.
40
Credit-bail prezintă avantaje importante pentru toate cele trei tipuri de organisme
implicate. Aceste avantaje sunt create mai ales prin atenuarea sau chiar eliminarea
efectelor riscului indus prin operaţiunile de finanţare şi investiţionale clasice.
Evident, principalul avantajat al operaţiunii de credit-bail pare a fi utilizatorul, care
poate beneficia de efectele folosirii bunurilor respective fără a angaja integral suma, aşa
cum ar trebui să facă în cazul cumpărării. Utilizatorul alege bunul de care are nevoie de
la un furnizor, depunând o documentaţie completă apoi organismului de credit-bail cu
care încheie un contract.
Organismul de credit-bail este cel care acoperă financiar operaţiunea faţă de
furnizor. Uneori acesta obligă utilizatorul la plata unui avans care însă nu reprezintă
decât o parte din valoarea bunului. în perioada de exploatare utilizatorul plăteşte o
chirie, de regulă la începutul fiecărei perioade.
Utilizatorul realizează astfel o economie de investiţii, chiar dacă suma avansului şi
a plăţilor ulterioare succesive depăşeşte valoarea preţului integral de achiziţie a bunului.
în plus, are posibilitatea de a cumpăra bunul la un preţ şi termen convenite. Riscul
operaţiunii este de fapt împărţit între cele trei organisme.
În sens relativ credit-bail asigură şi posibilităţi suplimentare de împrumut pentru
utilizator, sumele plătite neafectând rata îndatorării.
Furnizorul are avantajul că încasează suma de la organismul de credit-bail, fără a-şi
asuma riscuri suplimentare.
în plus, operaţiunile de credit-bail "împing" cererea la bunurile respective de
echipament, ceea ce este un avantaj important pentru furnizor.
Organismul de credit-bail pare a fi mai supus riscului operaţiunilor respective.
Acesta însă nu este supus riscului de faliment al utilizatorului, el rămânând în
continuare proprietarul bunului. Pentru "serviciul" oferit el primeşte un comision şi, în
plus revinde utilizatorului bunul la termenul şi preţul convenit, recuperând astfel din
suma angajată anterior.
Credit-bail apare astfel ca un substitut al împrumutului.
Determinarea costurilor implicate prin credit-bail este o operaţiune destul de
complexă. Aspectul este important mai ales în stabilirea structurii de finanţare a
investiţiilor când se pune problema alegerii surselor, a contribuţiei acestora la formarea
fondului pentru realizarea proiectelor sau programelor firmei.
Finanţările prin sistem leasing constituie in economia romaneasca o adevărata gura
de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţa esenţiala
pentru dezvoltarea activităţii lor. Si cum 99% din activităţile din economie necesita
investiţii pentru a se dezvolta, finanţările in sistem leasing vor cunoaşte o creştere
constanta.
Leasing-ul s-a impus si la noi in tara, asa cum a facut-o peste tot in lume (poate mai
puţin in economiile tarilor din lumea a IlI-a) in primul rând prin simplitate. In condiţiile
in care mediul concurential din tara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a
companiilor la schimbările din mediul extern este vitala. Leasing-ul, prin operativitatea,
41
sa satisface in intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a
agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evita procedurile
complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea
unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru constituirea de garanţii.
Leasingul presupune existenta a trei terţe persoane: furnizorul, societatea
finanţatoare (societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de
leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator si ii cedează acestuia din
urma pe o anumita perioada de timp contra unor redevente lunare. Aceasta reprezintă
in esenţa operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operaţiune ii
va aduce si alte avantaje cum ar fi: îi permite realizarea de investiţii atunci când nu
dispune de lichidităţile necesare. Si cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la
sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi redeventele lunare; îi
permite sa-si folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor
circulante), cele care sunt aducătoare de bani. ; îi permite sa fie in pas cu noua
tehnologie prin aceea ca la sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul societăţii
finanţatoare si sa inchirieze altul ale cărui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o
eficienta mai mare in exploatare; îi permite sa beneficieze de amânarea plaţii taxelor
vamale pana la sfârşitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor
vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului; îi permite sa beneficieze de
facilităţile fiscale întreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru IMM
In leasingul financiar, bunul finanţat este evidenţiat in contabilitatea utilizatorului
(beneficiarul finanţării). Utilizatorul va inregistra amortizarea aferenta mijlocului fix
intrat in patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit
legislaţiei in vigoare.
Redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului
fix si din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct
de vedere fiscal pentru utilizator.
Paleta definiţiilor pe care le putem intalni este foarte larga. Chiar si cărţile de
specialitate accesibile in mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar greşit, fara
a surprinde in fapt esenţa fenomenului. Exista păreri ca leasingul este o operaţiune de
finanţare, alţii o asimilează cu o vânzare in rate sau cu un contract de locaţie pura. Ei
bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte
apropiate de oricare dintre ele.
Definiţia corecta a leasingului este următoarea:
Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumita locator, transmite celeilalte
parti denumita utilizator, contra unei plaţi periodice, denumita rata de leasing, dreptul
de posesie si folosinţa al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioada determinata
de timp.
Elementele ceje mai importanţe care decurg din aceasta definiţie si pare delimitează
leasingul de alte operaţiuni inrudite, sunt următoarele:
- Locatorul ramane proprietarul bunului ce constituie obiectul; contractului de
42
leasing, pe toată perioada de derulare a contractului; aceasta implică şi faptul că, în
cazul neachitarii ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-si retrage bunul.
- Utilizatorul are dreptul sa beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele
folosirii bunului, asumandu-si in acelaşi timp si riscurile exploatării acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, menţionam o alta caracteristica importanta a
leasingului, si anume flexibilitatea. In general, contractele care se încheie sunt croite pe
obiectul de leasing si pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenţa ratelor,
valoarea reziduala pot fi liber negociate de cele doua parti, astfel incat termenii
contractului sa corespunda cel mai bine intereselor si mai ales posibilităţilor acestora.
Prezentam in continuare câteva situaţii mai des intalnite.
Exista forme de leasing in care, la sfârşitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a
opta fie pentru achiziţionarea bunului la o valoare reziduala, fie pentru prelungirea
contractului, fie pentru renunţarea Ia bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte
din categoria operaţiunilor de leasing financiar.
Probabil ca aceste forme de leasing sunt cele mai populare. In esenţa, locatorul apare
ca finanţator al utilizatorului, datorita faptului ca este foarte probabil - inca de la
începutul contractului - ca utilizatorul va opta pentru achiziţionarea definitiva a
obiectului de leasing. In aceasta situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul
contractului sa ramana in posesia bunului si ne putem aştepta ca si ratele de leasing sa
reflecte acest lucru. Locatorul isi va acoperi in timpul perioadei de leasing toate
cheltuielile generate de operaţiune, iar valoarea reziduala va fi mult mai mica decât
valoarea de piaţa a bunului la sfârşitul contractului.
Exista si situaţii in care existenta unei pieţe second-hand sau faptul ca locatorul este
specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a
ratelor si o creştere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator.
In oricare dintre situaţii, locatorul va trebui sa analizeze foarte bine afacerea si
clientul cu care operează.
Un alt factor important in derularea operaţiunii de leasing este furnizorul. In general,
si acesta isi asuma responsabilităţi legate de derularea contractului, mai ales in ceea ce
priveşte exploatarea (asistenta tehnica, instruirea personalului etc, contract de buyback). Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul ca este posibil ca
furnizorul sa-si asume si rolul de locator. Aceasta situaţie poate fi interesanta pentru
producătorii sau distribuitorii care pot sa-si asigure ei insisi finanţarea, facilitandu-si
astfel desfacerea produselor.
Exemple in acest sens, chiar pe piaţa romaneasca, sunt distribuitorii de autoturisme
sau de utilaje si echipamente specializate - pornind de la computere pana la tractoare.
In principiu, aceasta forma de leasing este cea mai ieftina pentru utilizator, intrucat
producătorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul si piaţa de
desfacere, ceea ce diminuează in mare măsura riscurile asumate de locator. Nu este
exclus ca in viitorul foarte apropiat, sub presiunea pieţei, si producătorii sau
43
distribuitorii romani de instalaţii sau echipamente pentru industria alimentara sa-si
desfacă produsele sub forma de leasing.
Ce este leasing-ul?
Avantajele si impactul economic al leasingului
Îin punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul ca contractul de leasing ii
protejează dreptul de proprietate si deci poate acţiona direct asupra bunului in cazul in
care utilizatorul nu se achita de obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul
finanţării fiind legat direct de contract si fiind personalizat, exista posibilitatea urmăririi
afacerii in intimitatea ei si este mult mai uşor de luat o decizie in caz de insolvabilitate
temporara a utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regăsesc la utilizator.
Acesta poate sa plătească dreptul de folosinţa si, in cele din urma, sa achiziţioneze un
bun investitional pe măsura ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate si cadenţate
incat sa permită plata ratelor si chiar obţinerea unui profit fara a supune utilizatorul la
sarcini impovaratoare. De exemplu, pentru activităţi sezoniere - cum ar fi industria
zahărului - ratele pot fi orientate spre sfârşitul perioadei de producţie, când veniturile
inregistrate din vânzarea produselor vor permite achitarea obligaţiilor de plata. In aceste
cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotrivă, pentru
activităţi unde incasarile sunt ritmice si se intind pe tot parcursul anului - cum ar fi
panificaţia, industria laptelui - ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se incheie pe o perioada de cel puţin un an. Nu exista o cerinţa
expresa ca contractul sa fie incheiat in forma scrisa, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează
clauzele obligatorii intr-un contract de leasing, astfel ca forma scrisa trebuie
subinteleasa.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus in executare
contra utilizatorului fara nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) daca
utilizatorul refuza sa inapoieze bunul, in următoarele situaţii: la sfârşitul perioadei de
leasing, daca acesta nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii
contractului; in cazul rezilierii contractului din vina exclusiva a utilizatorului..
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse inregistrarii in
Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, in condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru
opozabilitate fata de terţi, dar interesul unei astfel de inregistrari este al locatorului, iar
nu al utilizatorului (ca in cazul leasing-ului imobiliar).
Achiziţionarea de mijloace fixe (intre care se includ echipamentele TI) prin leasing
financiar intra sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (in principal, Legea nr.
15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale,
astfel cum a fost modificata si republicata), astfel incat deductibilitatea ratelor de
leasing va fi tratata diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibila ca dobânda, o alta
44
parte ca prima de asigurare si o alta parte ca preţul de achiziţionare a bunului, acesta
din urma fiind determinat conform legislaţiei referitoare la amortizare.
Ordonanţa nr. 51 conţine si unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, e
străine, sau de societăţi de leasing persoane juridice romane, in baza unor contracte de
leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice romane, bunul se incadreaza
in regimul vamal de admitere temporara, pe toata durata contractului de leasing, cu
exonerarea totala de la obligaţia de plata a sumelor aferente drepturilor de import. Daca
utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, el va fi
obligat sa achite taxa vamala calculata la valoarea reziduala a bunului din momentul
incheierii contractului de vanzare-cumparare, care nu poate fi mai mica de 20% din
valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din
punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie sa cumpere bunul intro perioada de 7 ani de la data incheierii contractului.
Reglementările in vigoare cu privire la operaţiunile de leasing:
Ordonanţa nr. 51/28.08.1997 privind operaţiunile de leasing si societăţile de
leasing;
Legea nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea 0(5 nr. 51/1997 privind operaţiunile
de leasing si societăţile de leasing;
Modificarea si completarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing si societăţile de leasing;
Norme privind înregistrarea in contabilitate a operaţiunilor de leasing;
Propunere de ordonanţa de modificare a Legii nr. 99/1999 privind activităţile
de leasing si societăţile de leasing;
Ordonanţa nr. 51/1997 republicata privind operaţiunile de leasing si societăţile
de leasing.
Legea nr. 414/26.06.2002 privind impozitul pe profit (M.O. 456/27.06.2002);
HG nr. 859/16.08.2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia
de calcul a impozitului pe profit (MO 640/29.08.2002);
OMFP 1784/2002 pentru aprobarea precizărilor privind unele masuri
referitoare la includerea exerciţiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care,
potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicata, au obligaţia sa
întocmească situaţii financiare anuale (M.O. 21/16.01.2003);
HG 22/16.01.2003 privind unele modificări si completări ale metodologiilor
contabile si fiscale (M.O. 44/24.01.2003);
OG 36/30.01.2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar fiscala (M.O. 68/02.02.2003).
Etapele procedurii de leasing
În general, in derularea unui contract de leasing, sunt implicate, in diverse etape ale
procesului de finanţare, cel puţin cinci parti: societatea de leasing, clientul sau
45
utilizatorul final, furnizorul bunului achiziţionat, banca finanţatoare si, nu in ultimul
rând, societate de asigurare.
Alegerea bunului si a furnizorului
In funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra caracteristicilor
bunului cat si asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice, amănunte
privind livrarea, condiţii de instalare si punere in funcţiune, in cazul echipamentelor)
vor fi negociate de utilizator direct cu furnizorul ales, urmând a respecta in contractul
de vânzare cumpărare si in contractul de leasing, toate aspectele negociate.
Obţinerea ofertei si solicitarea de leasing
Pe baza preturilor negociate cu furnizorul intocmeste o oferta generala de finanţare,
in care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea asigurării, etc. In urma
transmiterii solicitării de leasing, oferta transmisa iniţial poate suferi modificări in
funcţie de clasa de risc in care se va incadra clientul. Analiza riscului are la baza atât
documentele financiare puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţa, cont de profit
si pierderi) cat si alte documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activităţii
companiei, business-plan, etc).
Analiza si aprobarea solicitării de leasing
Evaluarea solicitării de leasing se realizează de către specialişti intr-un interval de
timp ce nu depăşeşte 48 ore. In funcţie de complexitatea proiectului supus finanţării,
societatea de leasing poate solicita clientului informaţii suplimentare referitoare la
unele aspecte analizate, răspunsul fmal al evaluării urmând a fi prelungit in funcţie de
furnizarea informaţiilor solicitate.
Încheierea contractului
In cazul unui răspuns afirmativ, se va incheia un contract de leasing, financiar sau
operaţional, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul bunului, cat
si clauze specifice politicii societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plata a
ratelor, asigurarea efectuării plaţilor, etc.
Asigurarea generala a bunului
Bunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către societatea de
leasing, pe toata derularea contractului de leasing, in opţiunea pentru toate riscurile, in
condiţiile stabilite cu societatea de asigurări si banca finanţatoare, iar prima de asigurare
va fi achitata de către utilizator.
In cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va calcula la valoarea
DDP a bunului.
Livrarea bunurilor
Obligaţia livrării bunurilor revine in intregime furnizorului, operaţiunea fiind
asistata de specialiştii societăţii de leasing
Condiţiile si costurile finanţării
46
Pot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri in leasing atât persoane juridice,
infiintate in baza Legii 31/1990 republicata, cat si persoane fizice sau persoane fizice
autorizate.
Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe piaţa romaneasca,
sau second-hand, caz in care se va efectua o evaluare suplimentara de către specialiştii
societăţii de leasing.
Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cat si
echipamente medicale, telecomunicaţii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor
achiziţionate va fi cuprinsa intre 3.000 euro si 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia intre 12 si 48 luni, in funcţie de
necesităţile clientului si rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei
în funcţie de personalitatea juridică a solicitantului (persoană juridică, persoană
fizică autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite tipuri de documente menite să
reliefeze bonitatea şi capacitatea de plată a acestuia.
In principal documentele solicitate sunt:
- Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă, documente tipizate;
- Documente financiare, care să prezinte situaţia financiară din ultimii doi ani de
activitate;
- Documente legale (certificate de înregistrare, cod fiscal, certificat
constatator, act constitutiv şi acte adiţionale)
Costul finanţării prin leasing
Juridic, leasing-ul reprezintă o închiriere însoţită de o opţiune de cumpărare.
Utilizatorul bunului care face obiectul leasing-ului este, din punct de vedere economic,
proprietarul bunului. De aceea leasing-ul poate fi privit ca un mod de finanţare particular
care se poate analiza ca un împrumut al cărui cost se evaluează după principiul actuarial.
Costul pentru societatea care închiriază bunul economic este, în contrapartidă pentru
societatea de leasing, o rentabilitate şi se poate determina din relaţia:
S=

(1  RI )  Lt  RI  A
VR

t
(1  k d )
(1  k d ) n
unde:
S - valoarea bunului închiriat la începutul perioadei, respectiv valoarea leasingului;
Lt - chiria sau rata anuală de leasing;
VR - valoarea reziduală sau preţul rezidual de cumpărare de la sfârşitul perioadei;
RI - rata impozitului pe profit.
At - amortizarea anuală.
Importanta leasing-ului in economie ?
47
Test de autoevaluare
1.Etapele operatiunii de leasing.
2. Ce ştim despre contractul de leasing ?
Biblografie
https://www.calculatorvenituri.ro/fonduri-europene-nerambursabile-beneficiarieligibili-si-modalitati-prin-care-pot-fi-accesate
48
Unitatea de studiu 7 Antreprenor imobiliar. Creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare
Introducere
Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare desemnează acel tip de credite acordate
de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială
sau comercială.
Obiective :
-cunosterea unei alte surse de finantare
-importanta lui pentru dezvoltarea activitatii economice
Cuvinte cheie :credit ipotecar
În condiţiile în care, după explozia creditului ipotecar din România începând cu anul
2003, se încearcă o calmare a acestuia, perspectiva accesului la oferte mai largi din
statele membre ale U.E. devine atractivă pentru români, pe termen mai lung. O piaţă
europeană a creditului ipotecar cu mai puţine bariere interstatale şi cu larg acces al
publicului la oferte din străinătate este ceea ce doreşte Comisia Europeană, în efortul ei
de creare treptată a pieţei unice a serviciilor în U.E.
În anul 2005, Comisia Europeană a lansat o vastă consultare privind ameliorarea
sistemului de credit ipotecar în U.E., sub forma „Cărţii verzi a creditului ipotecar”.
Constatând că, în cea mai mare parte, acest tip de credit se derulează numai în limitele
frontierelor statelor membre ale U.E., Comisia intenţionează să liberalizeze piaţa, să
deschidă frontierele intracomunitare şi să faciliteze contractarea de credite de către
cetăţenii unui stat într-un alt stat membru. Consultarea lansată are menirea de a stabili,
de comun acord cu actorii interesaţi, ce poate face Comisia pentru a ameliora piaţa
ipotecară la nivelul U.E.
La sfârşitul anului 2003, creditul garantat prin imobile reprezenta în U.E. peste 40%
din PIB, respectiv 4200 miliarde euro. Aproape toate creditele de acest gen sunt
contractate, conform datelor Comisiei, în limitele frontierelor naţionale. Mai puţin de
1% din creditele ipotecare acordate în U.E. se derulează între un creditor şi un debitor
din două state diferite ale Uniunii. Comisia urmăreşte, ca şi în cazul altor servicii
financiare, liberalizarea pieţei şi stimularea concurenţei, în favoarea consumatorului, în
cazul acesta al beneficiarului de credite. Nu se exclude o propunere de directivă
europeană, ca o excepţie de la moratoriu, dacă părţile interesate o doresc. În acelaşi
timp, nu exclude o activare liberă a forţelor pieţei, fără alte intervenţii administrative,
dacă vocea consumatorilor şi a operatorilor economici va orienta lucrurile în acea
direcţie.
49
S-ar putea lua în considerare, de asemenea, o standardizare paneuropeană a
clauzelor contractuale ipotecare, sau adoptarea unor contracte tipizate la nivel
european, ca o alternativă la contractele model din fiecare stat membru ( un aşa-zis al
26-lea regim). Formula aceasta ar putea fi dezvoltată într-un posibil credit euroipotecar, ca un instrument de asigurare a creditelor prin proprietăţi imobiliare la nivelul
întregii Uniuni.
Comisia a analizat apoi, într-un forum larg, toate propunerile, urmând să acţioneze,
dacă va fi cazul, începând cu anul 2006. Analiza cost/profit îşi va spune cuvântul,
consumatorii şi comunitatea de afaceri fiind elementele deja cunoscute ale ecuaţiei.
Diferenţele actuale între statele membre sunt substanţiale, generând serioase
obstacole în calea tranzacţiilor. Unele state, de exemplu, refuză să recunoască
deductibilitatea dobânzilor vărsate către creditorii străini, în timp ce pentru creditele
naţionale se recunoaşte o asemenea deductibilitate.
Alte bariere ţin de modul diferit de evaluare a valorilor imobiliare în diverse state
membre, de formulele diferite de rambursare anticipată a creditului, taxare, acces al
debitorului la baza de date şi la cadastru etc. În practică, s-a constatat spre exemplu că
este aproape imposibil de recuperat o valoare imobiliară într-un alt stat membru al U.E.,
de către un împrumutător care nu şi-a putut încasa la termen, de la debitor, ratele
scadente.
Un împrumutător dintr-o ţară trebuie să aibă suficient acces la informaţiile dintr-o
altă ţară membră a U.E., pentru a putea servi onorabil un client de acolo. Altfel, neşansa
şi necunoaşterea l-ar putea costa scump, imobilul sau terenul pe care contează drept
garanţie putând fi revendicate de un alt proprietar.
Legea 190/1999 privind creditul ipotecar impune mai multe restricţii, printre care
condiţia să fii cetăţean român cu domiciliul stabil în România pentru a putea obţine
astfel credite. Conform legislaţiei actuale aliniată la cea a Uniunii Europene creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare se acordă pe o perioadă de minimum 5 ani pentru
persoanele juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Creditul ipotecar
pentru investiţii imobiliare va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt
definite în legislaţia naţională (la art. 1.737 din Codul civil), asupra imobilului - teren
sau construcţii - pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel constituită pentru
garantarea creditului poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta
ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării
creditului. Sunt aplicabile o serie de excepţii de la cadrul legislativ comun:
- prevederile art. 1.775 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite pentru
garantarea împrumuturilor acordate în condiţiile prezentei legi.
- ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare
durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost
înfiinţate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1.786 din Codul civil.
- în cazul în care părţile sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui
imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior.
50
- după înscrierea ipotecii asupra noului imobil garanţiile anterior constituite asupra
acestuia îşi încetează de drept efectele.
- dispoziţiile art. 1.722 din Codul civil se aplică numai în cazul în care formalităţile
de publicitate prevăzute de lege au fost îndeplinite înainte de înscrierea ipotecii.
- până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi
înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar. Contractele încheiate cu
nerespectarea acestei dispoziţii sunt lovite de nulitate absolută.
Politicile privind utilizarea instrumentelor financiare de interes public ( cum este şi
creditul ipotecar) în sectorul privat trebuie să definească operatorii calificaţi pe
segmentul respectiv. În practica din România sunt precizate în legea cadru atât
instituţiile care acordă credite ipotecare şi persoanele care pot beneficia de credite
ipotecare. Astfel, conform cadrului existent pot acorda credite ipotecare: Băncile,
Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii
financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare.
Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi
domiciliul în România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă,
industrială sau comercială, precum şi persoanele juridice române care doresc să
construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor.
Un alt element important al politicii de organizare a instrumentelor financiare este
indicarea unor componente esenţiale ale contractelor specifice în scopul evitării
confuziilor pe piaţa financiară şi al eliminării unor eventuale fraude ( pe linia finanţării
sau a evaziunii fiscale).
Conform legislaţiei naţionale contractul de credit ipotecar are o serie de clauze
obligatorii pentru protecţia împrumutaţilor. Acestea permit să nu fie generate efecte
pentru a căror contrabalansare ar fi necesare fonduri publice.
Cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar
împrumutătorul va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde
toate condiţiile contractului, precum şi termenul de valabilitate a acestuia.
Contractul de credit ipotecar nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al
părţilor, cu respectarea prevederilor legale.
Suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie beneficiarului de credit ipotecar
eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător în cazul cumpărării unui
imobil sau către constructor în celelalte cazuri.
În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în
regie proprie de către beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora
conform unui plan de finanţare stabilit prin contract.
Este interzisă condiţionarea acordării unui credit ipotecar de obligaţia beneficiarului
creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutătorului,
indiferent sub ce formă. Această interdicţie nu se aplică totuşi la achiziţionarea de titluri
de participare ale fondurilor ipotecare.
51
Clauzele de exigibilitate înainte de termen trebuie prevăzute în contractul de credit
ipotecar printr-o clauză distinctă.
Împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul primit, în condiţiile stabilite
de părţi prin contractul de credit ipotecar.
În caz de faliment sau de lichidare voluntară a împrumutătorului, împrumutaţii au
dreptul de a rambursa anticipat creditul ipotecar primit.
În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie
variabilă, se vor aplica următoarele reguli:
- variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă;
acesta trebuie să fie ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul
vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea acestora de către Banca
Naţională a României;
- contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens
crescător şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii. Contractul
poate să prevadă, de asemenea, că rata dobânzii nu variază decât atunci când
modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, faţă de rata iniţială a
dobânzii, o diferenţă minimală determinată;
- modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la
data aplicării noii rate.
În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii
dosarului şi constituirii ipotecii.
În scopul realizării unei pieţe financiare stabile şi sigure, singura care poate să
ajute în termeni reali dezvoltarea, sunt necesare a serie de contracte de asigurare
obligatorii.
Împrumutatul va încheia un contract de asigurare privind bunurile ipotecate,
valabil pe toată durata creditului ipotecar. În contractul de asigurare respectiv
împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare. În cazul în care
despăgubirile acordate vor depăşi valoarea creditului ipotecar rămas de rambursat şi a
celorlalte sume datorate împrumutătorului, diferenţa se cuvine beneficiarului creditului
sau moştenitorilor acestuia.
Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat, o dată cu rambursarea
ratelor privind creditul ipotecar primit.
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, acesta va trebui să încheie un
contract de asigurare pentru riscul nefinalizării construcţiilor pentru care s-a acordat
creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.
Toate contractele de asigurare cerute de normele speciale ale contractului de credit
ipotecar se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul
să impună împrumutatului un anumit asigurător.
Tot în scopul unei pieţe financiare sigure sunt prevăzute norme speciale privind
executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare
52
În cazul întârzierii la plată, împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului
o notificare prin scrisoare recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării
contractului de credit ipotecar.
În cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării legale, beneficiarul
creditului nu execută obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de
plin drept şi întreaga sumă a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.
O dispoziţie importantă este cea potrivit căreia contractul de credit ipotecar, precum
şi garanţiile reale şi personale subsecvente constituie titluri executorii, urmând să fie
învestite cu formulă executorie de către instanţa locului unde este situat imobilul.
Executarea debitorilor se va face fără condiţionarea ei de atribuirea unui alt spaţiu
de locuit.
În situaţii deosebite instanţa de la locul executării va putea acorda un termen de
maximum 90 de zile, în care debitorul îşi va găsi o altă locuinţă. Această prevedere se
aplică numai persoanelor fizice. Executarea creanţelor ipotecare sau privilegiate
(conform legislaţiei civile naţionale) se va face de către executorii proprii ai instituţiilor
financiare autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz, în condiţiile legii.
Lichiditatea pieţei financiare, condiţie ca aceasta să nu blocheze dezvoltarea, este
realizată prin mecanismele de cesiune a creanţelor ipotecare şi privilegiate şi
transformarea acestora în titluri de valoare. Creanţele ipotecare şi privilegiate (conform
legislaţiei civile naţionale) care fac parte din portofoliul unei instituţii financiare
autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să acţioneze pe
pieţele de capital.
Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul deţinut, care au caractere
comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.
În baza portofoliului creanţelor ipotecare şi privilegiate instituţiile financiare
abilitate vor putea emite titluri de valoarea negociabile pe piaţa de capital. Titlurile de
valoare vor fi emise în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut.
Titlurilor de valoare emise de instituţiile financiare autorizate li se aplică dispoziţiile
legislaţiei privind piaţa de capital (valorile mobiliare şi bursele de valori).
Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efecarea ei,
prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. În
cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea cesionară nu hotărăsc altfel,
rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin instituţia cedentă,
care va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute. Cheltuielile
generate de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor stabilite
prin actul de cesiune a portofoliului respectiv.
Dacă totuşi instituţia cedentă va continua să primească sumele rambursate,
executarea ipotecilor şi a privilegiilor conform legislaţiei civile speciale va fi făcută de
către aceasta în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din urmă.
O variantă prin care piaţa financiară ajută dezvoltarea este colectarea de resurse
latente din economie şi concentrarea lor spre obiective cu perspective în viitor. În acest
53
sens, conform legislaţiei din România, pentru a atrage fondurilor necesare creditelor
ipotecare, instituţiile financiare autorizate legal pot emite, în condiţiile legislaţiei
privind piaţa de capital, obligaţiuni în baza portofoliului de creanţe ipotecare sau
privilegiate deţinut. Obligaţiunile ipotecare vor putea fi emise în limita a 60% din
valoarea portofoliului.
Ce este creditul imobiliar si importanta pentru economie?
Test de autoevaluare
1.Care sunt avantajele şi dezavantajele creditului ipotecar fata de alte surse de
finantare ?
2.Ce presupune ipotecarea
Biblografie
54
Unitatea de studiu 8 Documentaţia pentru realizarea planului de afaceri.
Introducere
Proiectul de investiţii este motivaţia concretă a unei cheltuieli prezente în speranţa
unor avantaje viitoare. Proiectul de investiţii se distinge de celelalte proiecte prin
amploare, finalitate şi structură . Aceste proiecte se caracterizează prin ciclul de viaţă
care la rândul lui are la bază două motivaţii : evaluarea şi analiza oportunităţiilor şi
eficienţei proiectului pe care se fundamentează din punct de vedere economic şi a doua
gestiunea implementării proiectului adică programarea, urmărirea şi controlul execuţiei
lucrărilor.
Documentaţia pentru investiţii este întocmită de specialişti care au răspundere în
domenii ce ţin de îndeplinirea cerinţelor funcţionării obiectivului de investiţii. După
elaborarea documentaţiei şi a proiectului tehnic se poate cunoaşte cu o anumită
anticipaţie şi cu suficient de mare exactitate marimea eforturilor economice adică
costurile de realizare a obiectivelor de investiţii.
Rentabilitatea obiectivului de investiţii este rezervat viitorului supus unui nivel de
incerctitudine şi risc. Metodele de evaluare a proiectelor care fundamentează decizia de
a investi sunt : rata rentabilităţii contabile şi timpul de recuperare, metode mai simple
şi valoarea netă actualizată, rata internă de rentabilitate şi indicele de profitabilitate,
metode mai complicate deoarece iau în consiederare costul capitalului şi valoarea în
timp a banilor. După alegerea de proiect urmează implementarea proiectului care
presupune finanţarea şi execuţia propriu zisă.
Obiective
- să distingă proiectul de investiţii de celelalte tipuri de proiecte;
- să-şi însuşească etapele ce trebuie parcurse pentru obţinerea autorizaţiei de
construcţie;
- să cunoască metodele de selecţie a proiectelor de investiţii şi să le aplice pe
variante pentru a alege varianta optimă.
Cuvinte cheie : amplasament, deviz general, proiect tehnic, rentabilitate, ciclul de
viaţă a proiectelor, factor cu putere de decizie
55
Documentaţia pentru investiţii
Elaborarea documentaţiilor tehnico-economice pentru investiţii are ca obiect trei
scopuri:
- să prevină riscul în procesul investiţional
- să documenteze pe cel care formulează opţiunea pentru investiţii, asupra
oportunităţii, legislaţiei, posibilităţilor de realizare, eforturilor pe care le presupune
investiţia şi asupra efectelor şi eficienţei investiţiei
- să convingă pe cei care trebuie să finanţeze investiţia să-şi plaseze fondurile
băneşti în investiţia respectivă.
Aceste norme de reglementare sunt în concordanţă cu normele aplicate pe plan
european şi în mod special cu recomandările principalelor instituţii financiare
internaţionale cum ar fi Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii şi Comisia de Integrare Europeană.
În cadrul Societăţiilor Comerciale, tema de proiectare emisă de investitori trebuie să
fie aprobată de Adunarea Generală a Acţionarilor. Pentru investiţiile bugetare,
aprobarea este dată de Ordonatorul Principal de Credite. Normele metodologice
necesare întocmirii documentaţiei pentru investiţii se adresează atât persoanelor
juridice, cât şi persoanelor fizice, acestea trebuiesc respectate de proiectanţi, executanţi
şi beneficiari.
Tema de proiectare se alege de investitor sau de un consultant de specialitate pe baza
unor studii privind necesitatea şi oportunitatea realizării obiectivului de investiţii.
Elaborarea temei de proiectare este precedată de proiectare, avizare şi aprobarea
proiectului de execuţie a produsului finit.
Elaborarea documentaţiei în vederea aprobării, autorizării şi realizării obiectivelor
de investiţii, necesită parcurgerea ordonată a unor faze şi etape, care au ca scop
clarificarea şi obţinerea unor date care stau la baza procesului de concepţie a proiectului
tehnic.
Pe parcursul elaborării documentatiei trebuie să existe în mod inevitabil o colaborare
între specialişti, care pregătesc documentaţia şi care au răspunderi în anumite domenii
pentru a ajunge la o rezolvare de sinteză optimă a cerinţelor funcţionării obiectivului de
investiţii.
Elaborarea în faze şi etape a documentaţiei în mod logic impune ca fiecare problemă
legată de realizarea obiectivului de investiţii să fie studiată şi analizată global, pentru a
putea fi determinate relaţiile reciproce şi corelaţiile dintre diferite faze, etape şi părţi ale
proiectului tehnic, al obiectivului de investiţii.
Fiecare fază necesită parcurgerea succesivă a unor etape care se concretizează întro documentaţie scrisă şi desenată.
La elaborarea documentaţiilor pentru investiţii se parcurg de regulă următoarele
etape: elaborarea temei de proiectare; elaborarea studiului de amplasament; efectuarea
56
studiilor topografice şi geotehnice necesare; obţinerea certificatului de urbanism;
elaborarea studiului de prefezabilitate; obţinerea avizelor şi acordurilor necesare;
elaborarea studiului de fezabilitate; obţinerea autorizaţiei de construcţie; elaborarea
proiectului tehnic.
Menţionăm că sunt recomandate următoarele documentaţii tehnico-economice:
studiul de prefezabilitate; studiul de fezabilitate; proiectul tehnic.
Aprobarea şi avizarea realizării obiectivelor de investiţii diferă si în funcţie de
provenienţa surselor de finanţare care pot fi publice sau private.
În cadrul surselor private aprobarea şi avizarea fiecărei faze sunt date de către
investitorul beneficiar. În cadrul surselor publice aprobarea şi avizarea se fac de către:
- beneficiarul obiectivului de investiţii – Ordonatorul secundar sau terţiar de
credite
- investitorul – Ordonatorul principal de credite
- Ministerul de Finanţe
- pentru obiectivele de investiţii a căror valoare depăşeşte plafonul prevăzut în
Legea bugetul anual de stat, Guvernul României emite hotărâre de Guvern în baza
avizului dat de către Ministerul de Finanţe la solicitarea Ordonatorului principal de
credite.
Indiferent de sursa de finanţare, proiectul tehnic este supus verificării în vederea
avizării de către specialiştii atestaţi de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului şi Ministerul Industriei şi Comerţului, după care este aprobat de către
beneficiarul obiectivului de investiţii.
Ce este documentatia pentru implementarea planului de afaceri
Studii de amplasament
Studiile de amplasament a obiectivelor de investiţii cu caracter industrial au ca scop
identificarea celor mai convenabile amplasamente din punct de vedere economic,
social, tehnic şi ecologic. Aceste studii influenţează în mod direct volumul cheltuielilor
de execuţie, exploatare şi întreţinere a obiectivului de investiţii.
Studiile de amplasament a obiectivelor de investiţii cu caracter industrial trebuie
abordate atât la nivel macroeconomic cât şi la nivel microeconomic. Studiul de
amplasament la nivel macroeconomic are ca scop alegerea zonei unde se va amplasa
obiectivul iar studiul de amplasament la nivel microeconomic are ca scop alegerea
localităţii unde urmează să fie amplasat obiectivul de investiţii.
Studii de amplasament la nivel macroeconomic
Stabilirea zonei în care se va amplasa obiectivul de investiţii necesită o serie de
studii în teren asupra unor factori specifici locali. Aceşti factori sunt: perspectiva zonei
prin prisma Strategiei Naţionale de Dezvoltare a ţării; materiile prime şi piaţa; forţa de
muncă; energia şi combustibilul; apa şi clima; serviciile de transport.
57
Prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a ţării pe termen mediu se
impun anumite priorităţi pentru obiectivele de investiţii. Priorităţile care influenţează
alegerea zonei sunt cele care vizează protecţia mediului, amenajarea teritoriului şi
dezvoltarea regională a ţării.
Obiectivele de investiţii au următoarele scopuri: asigurarea unei dezvoltări durabile
şi echilibrate a tuturor localităţilor; extinderea procesului de urbanizare a ţării;
revitalizarea zonelor defavorizate; promovarea unor politici diferenţiate în funcţie de
particularităţile zonei (agricole industriale, miniere, zone de graniţă).
Unele dintre obiectivele de investiţii sunt însoţite şi de o serie de facilităţi fiscale:
scutiri de taxe şi impozite în zonele defavorizate, facilităţi stimulative pentru I.M.M.uri, garanţii pentru credite, subvenţionarea dobânzii, servicii de consultanţă şi training,
gratuite sau la preţuri reduse.
Cu privire la materiile prime şi piaţă, procesele de fabricaţie presupun intrări sub
forma de materii prime, materiale semifabricate şi ieşiri sub formă de produse finite sau
semifabricate. Cheltuielile de aprovizionare, desfacere sunt specifice fiecărui proces de
fabricaţie în funcţie de caracteristicile intrărilor, avantajul amplasării în apropierea
furnizorilor, a pieţei de desfacere, precum a reţelei de drum, căi ferate a zonei. În analiza
cheltuielilor de aprovizionare trebuie să se ia în considerare: distanţa, preţul, cheltuielile
de transport şi termenele de livrare. Subaprecierea preţului şi termenelor de livrare în
favoarea cheltuielilor de transport pot influenţa calitatea produselor finite şi
funcţionarea la parametrii proiectaţi a obiectivului de investiţii.
Analiza pieţei locale trebuie să se axeze atât pe volumul cererii cât şi a ofertei de
produse similare. Studiile de piaţă furnizează informaţii complete despre producătorii
locali privind: numărul, firma , poziţia ei pe piaţă, tehnologia, distribuţia produselor,
precum şi despre consumatorii.
Forţa de munca trebuie analizată din punct de vedere al disponibilităţii, nivelului
de pregătire, vârstei, costului vieţii, participarea în sindicate, problemele salariale.
Costul forţei de muncă şi costul vieţii diferă de la o zonă la alta ca urmare a raportului
cerere-ofertă, a nivelului de calificare şi a nivelului economic al zonei. Forţa de muncă
este un factor decisiv, care influenţează direct eficienţa obiectivului de investiţii pe
parcursul exploatării.
Energia reprezintă o cheltuială care se reflectă în preţul produselor finite. Costul
energiei diferă de modul cum se produce în centrale nuclere sau în hidrocentrale.
Distanţa mare faţă de sursa de enegie influenţează cheltuielile viitoarei investiţii. De
multe ori, este necesar să se ia în calcul şi rezervele de energie a zonei pentru un
eventual consum suplimentar.
Combustibilul utilizat poate fi cărbuni, gaze naturale sau petrol. În evaluarea
economică care are la bază combustibilul trebuie să se ia în calcul şi legislaţia privind
protecţia mediului precum şi cheltuielile necesare pentru realizarea instalaţiilor şi
echipamentelor ecologice. De exemplu, dacă se optează pentru gaz natural, trebuie să
se ia în considerare prezenţa unei conducte magistrale în apropierea obiectivului de
58
investiţii pentru a garanta aprovizionarea la parametrii normali pe toată durata de
funcţionare. În general, se ia în considerare aprovizionarea nu numai de la o singură
sursă de combustibili.
Pentru alegerea zonei pentru investiţie un factor important este aprovizionarea cu
apă. Alimentarea cu apă se poate face fie de la reţeaua publică sau cu surse de apă de
la suprafaţă si cu ape subterane. Modul de aprovizionare cu apă influenţează cheltuielile
suplimentare a obiectivului de investiţii. Cheltuielile necesare încălzirii spaţiilor de
producţie precum şi protejarea termică a mijloacelor de transport au o pondere
însemnată pentru obiectivul de investiţii.
Serviciile de transport sunt organizate de societăţiile de transport în zonele
industrializate iar în zonele neindustrializate aceste servicii sunt rare. Trebuie analizată
şi posibilitatea ca transportul să fie asigurat de la obiectivul de investiţii la clienţi şi
invers. Studiul de amplasament se reduce în final la o analiză a costurilor unor factori
cuantificabili analizaţi mai sus. Studiul are la bază un model matematic global pentru
analiza globală având în vedere factorii cuatificabili.
Studiul de amplasament la nivel microeconomic
Investigarea diferitelor amplasamente se va face numai după ce s-a ales localitatea
care corespunde cel mai bine din punct de vedere economic, social tehnic şi ecologic.
Alegerea amplasamentului la nivel microeconomic se va face pe baza planului
urbanistic general a localităţii. Planul urbanistic general se eliberează de către Direcţia
de Sistematizare şi Urbanism Teritorială din cadrul primăriei de care aparţine
localitatea. Localitatea este zonată pe funcţiuni: industrială, comercială, locuinţe, etc.
Pentru studiul de amplasament se vor analiza următoarele elemente:
- zone unde ar putea fi amplasat obiectivul de investiţii în funcţie de caracteristicile
procesului de fabricaţie, poluare, pericol de explozie şi incendii, sistem de transport
convenabil
- sistemul local de transport impune, ca localitatea să fie cât mai aproape de liniile
locale de transport etc.
- traseul conductelor de apă, canalizare şi gaz să fie în apropierea localităţii unde
va fi amplasat obiectivul
Studiul geotehnic
Studiul geotehnic cuprinde următoarele părţi:
- Introducerea, în care se arată scopul, natura şi volumul cercetărilor efectuate. Se
încadrează zona studiată într-o unitate geografică, geologică şi tectonică a ţării
- Partea generală cuprinde: geomorfologia zonei studiate, structura geologică,
condiţiile hidrogeologice şi hidrologice, roca de bază a terenului , vegetaţia, gradul de
seismicitate, adâncimea de îngheţ şi climatul zonei, antecedentele terenului etc.
- Partea specială curpinde fenomenele fizico-geologice nefavorabile construcţilor
(aluncări de teren, surpări, nisipuri, mâluri, etc); interpretarea rezultatelor obţinute prin
prospectare şi exploatarea terenului; interpretarea rezultatelor obţinute prin probele de
laborator; date cu privire la sursele de materiale locale folosite pentru construcţie
59
- Concluzii şi recomandări ce cuprind: amplasamentul şi sistemul constructiv,
stabilitatea terenului; adâncimea şi sistemul de fundare optim; deformările probabile
ale terenului; măsuri pentru execuţie dictate de teren; încadrarea rocilor din terenul de
fundare în categorii prevăzute în Normele de Deviz pentru lucrările de terasamente şi
săpături
- Devizul întocmit pe baza normativelor de deviz în vigoare, lista cu materiale
necesare (aparatura, utilaje şi cheltuieli transport)
Planul urbanistic de detaliu
Scopul eliberării planului urbanistic de detaliu (P.U.D.) este acela de a obţine
certificatul de urbanism.
În planul urbanistic de detaliu se reprezintă construcţiile aferente obiectivului de
investiţii, împrejmuirea, vecinii, carosabilul, trotuarul, aliniamentele construcţiilor faţă
de axul străzilor existente. În plan se specifică suprafaţa terenului, suprafeţele
construite, suprafaţa desfăşurată, indicele de utilizare a terenului, regimul de înălţime a
construcţilor.
Planul urbanistic de detaliu se elaborează pe baza planului de amplasament, a
planurilor cadastrale de drumuri şi reţele, studiul geotehnic, planul de ridicare
topografică şi planul general de principiu.
Mărimea suprafeţei construite depinde de configuraţia fluxului tehnologic general,
conceput de tehnolog, a capacităţii sistemului de fabricaţie a sistemului tehnicoeconomic (S.T.E.), a dimensiunilor sistemelor parţiale aferente sistemului logistic şi
suport, în funcţie de facilităţile oferite de localitate şi de amplasament.
Sistemul tehnico-economic este un ansamblu de factori de producţie în interacţiune,
organizaţi spaţial, integraţi în scopul obţinerii de profit din realizarea unor servicii şi
produse prin transformarea şi controlul materialelor, resurselor financiare, energiei şi
informaţiei4
Pentru obţinerea Certificatului de urbanism, planul urbanistic de detaliu trebuie
însoţit de o documentaţie scrisă, documentaţie pedologică şi de bonitate a terenului,
prin care se descrie caracteristicile geologice, hidrologice, climatologice, aprobată de
Oficiul de Studii Pedologice şi Agricultură precum şi de Actul de Proprietate asupra
terenului.
Studiul de prefezabilitate
Este prima documentaţie tehnico-economică prin care se formulează opţiunea
pentru investiţia respectivă: necesitatea, oportunitatea, eficienţa si condiţiile de
realizare. Pentru că îl reprezintă pe autorul opţiunii, el ştie să-si susţină studiul de
prefezabilitate. Numai în cazuri excepţionale pentru detalii tehnice de specialitate se
apelează la specialiştii avizaţi. În general, pentru elaborarea studiului de prefezabilitate
nu sunt necesare cheltuieli de proiectare. Toate documentaţiile tehnico-economice au
în general două părţi: partea scrisă şi partea desenată.
4
Stoica M. „Proiectarea sistemelor tehnico-economice” ed. Economica 2000
60
La partea scrisă se prezintă necesitatea şi oportunitatea investiţiei, investitor, adică,
ordonatorul de credite, amplasamentul, suprafaţa terenului caracteristicile construcţilor
şi ale reţelor, sursele de finanţare, valoarea estimativă a obiectivului de investiţii,
cheltuielile pentru studiile de prefezabilitate şi fezabilitate, cheltuielile pentru obţinerea
avizelor şi a documentaţiei necesare elaborării studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate.
La partea desenată, studiul de prefezabilitate cuprinde planul general de amplasare
cu unele detalii strict necesare.
Studiul de prefezabilitate se elaborează pe baza temei de proiectare, a studiului de
amplasament, ridicarea topografică şi studiul geotehnic.
Studiul de prefezabilitate aprobat împreună cu actul de proprietate asupra terenului
stau la baza obţinerii certificatului de urbanism.
Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate se eleaborează în baza aprobării studiului de prefezabilitate şi
a obţinerii avizelor stipulate în certificatul de urbanism.
Studiul de fezabilitate reprezintă un prim proiect ideal al obiectivului de investiţii
cu o evaluare bazată pe previziunia pieţei interne şi externe, evaluări şi calcule de
eficienţă economică din care rezultă următoarele: necesitatea şi oportunitatea
investiţiei; profilul, sortimentele şi capacitatea de producţie; termenele de punere în
funcţiune; tehnologia, utilajele şi instalaţiile tehnologice; destinaţia produselor;
furnizorii de materii prime şi materiale; soluţiile constructive şi arhitecturale de
principiu; utilităţile; sursele de finanţare; manopera şi numărul locurilor de muncă;
eficienţa economico-financiară a investiţiei; devizul general
Studiul de fezabilitate aprobat stă la baza obţinerii autorizaţiei de construcţie şi la
elaborarea proiectului tehnic.
Certificatul de urbanism
Certificatul de urbanism este un document eliberat de către Primăria de care aparţine
obiectivul de investiţii. Certificat de Urbanism are o valabilitate de doi ani de la data
emiterii şi atestă dreptul de a executa obiectivul de investiţii pe amplasamentul ales,
conform Planului Urbanistic de Detaliu fără a opera schimbări ulterioare. Orice
schimbare în planul urbanistic de detaliu necesită solicitarea unui nou certificat de
urbanism.
Prin certificatul de urbanism se atestă faptul că, obiectivul de investiţii se încadrează
armonios în zona respectivă din punct de vedere arhitectural şi urbanistic. În certificatul
de urbanism se specifică documentele şi avizele necesare în vederea obţinerii
autorizaţiei de construcţii în funcţie de destinaţia obiectivului şi de amplasament.
Avizele necesare sunt: actul de proprietate asupra terenului; avizul brigăzii de
pompieri; avizul centrului de medicină preventivă;:avizul protecţiei civile ; avizul
amplasament CONEL; avizul privind racordarea la reţele de apă canal; avizul de
furnizare energie termică; avizul ROMTELECOM; avizul Agenţiei de Protecţie a
Mediului; contract prestări servicii salubrizare; avizul Ministerului Lucrărilor Publice
şi Amenajării Teritoriului; studiu de fezabilitate aprobat.
61
Ce este studiul de fezabilitate?
Proiectul tehnic
Proiectul tehnic sau proiectul de execuţie este documentaţia scrisă şi desenată care
cuprinde detaliile soluţiilor adoptate în studiul de fezabilitate. Scopul elaborării acestuia
constă în:
- rezolvarea în detaliu a tuturor problemelor privind soluţiile funcţionale,
constructive, arhitecturale şi tehnologice
- elaborarea documentaţiei economice, care cuprinde devizele pe categorii de lucrări
pe obiecte şi a devizului general
- stabilirea etapelor de execuţie a lucrărilor de construcţii montaj
- proiectarea organizării şantierului.
Valoarea devizului general nu trebuie să depăşească valoarea aprobată prin studiul
de fezabilitate, dacă depăşeşte valoarea actualizată este necesară aprobarea alocării de
fonduri suplimentare de către beneficiar.
Elaborarea proiectului tehnic impune parcurgerea într-o succesiune logică a unor
etape, care permit rezolvarea tuturor problemelor în faza de proiectare concomitent, cu
elaborarea unor soluţii eficiente din punct de vedere tehnic, economic, social şi
funcţional. Toate datele necesare execuţiei şi care privesc tehnologia, amplasamentul,
soluţiile tehnice şi funcţionale, instalaţiile şi căile de comunicaţie nu pot fi soluţionate
decât prin respectarea strictă a etapelor urmatoare fără de care proiectarea obiectivelor
de investiţii cu caracter industrial ar căpăta o desfăşurare haotică.
Prima etapă în elaborarea proiectului tehnic o constituie proiectarea Sistemului
Tehnico-Economic care pune la dispoziţie celorlalte etape date referitoare la:
- tehnologie adică configuraţia spaţială a fluxului tehnologic general şi a fluxurilor
tehnologice parţiale legate de obiectivul de investiţii
- natura procesului tehnologic: condiţii de mediu, protecţia muncii şi PSI
- tipul depozitelor, suprafeţele şi înălţimile utile, condiţiile de mediu şi protecţia
muncii
- mijloace de transport utilizate în interiorul şi în exteriorul obiectivului de investiţii
- forţa de muncă: număr, specialişti grad de pregătire, etc.
- organizarea întreţinerii, repararea echipamentelor şi utilajelor, dotări şi amplasare
- natura, necesarul de utilităţi şi modul de asigurare
A doua etapă în elaborarea proiectului tehnic se referă la soluţiile de plan general
puse la dispoziţia celorlalte etape referitoare la:
- amplasarea clădirilor de producţie, a celorlalte construcţii, a platformelor, a
traseelor căilor de circulaţie, a reţelelor de utilităţi în strictă concordanţă cu fluxul
tehnologic general şi cu fluxurile tehnologice parţiale
- terenul de fundare, adâncimea de fundare şi adâncimea de îngheţ
- cotele de nivel a terenului, cotele construcţiilor, trotuarelor şi drumurilor
62
Documentaţia economică a proiectului tehnic este constituită din: devizele pe
categorii de lucrări; devize pe obiect; devizul general. Prin deviz se înţelege
documentaţia economică prin care se determină costul de execuţie al proiectului.
Devizul pe categorii de lucrări se întocmeşte pe baza antemăsurătorii, a indicatoarelor
de norme de deviz şi a preţurilor unitare pe articole de deviz. Antemăsurătoarea este
documentaţia prin care se determină cantităţile de lucrări pe categorii de lucrări ce
urmează a fi executate pe baza proiectului de execuţie. Indicatorul de norme de deviz
cuprinde norme de deviz grupate pe capitole de lucrări după tehnologia şi meseriile
dominante, care participă la execuţia lucrărilor respective.
Devizul pe obiect se întocmeşte pentru a determina costul de execuţie a unui obiectiv
de investiţie. Valoarea de execuţie pe obiect se determină pe baza devizelor pe categorii
de lucrări în care sunt cuprinse toate lucrările, care trebuie executate în vederea
realizării obiectivului de investiţii.
Nr.
Denumirea categoriilor de
Valoare pe
crt.
lucrări aferente obiectului
categ.
de
lucrări
fără
TVA
1.
Terasamente
...
2.
Construcţii
...
3.
Izolaţii
...
4.
Instalaţii electrice
...
5.
Instalaţii sanitare
...
6.
Instalaţii de încălzire
...
7.
Instalaţii de gaze
...
8.
Montaj utilaje tehnologice
...
TOTAL
A
TVA 0,18 x A
B
TOTAL
DEVIZ
PE
C
OBIECT
Deviz general
Este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală a obiectivelor
de investiţii în fazele de proiectare, studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic. În faza de
proiectare valoarea lucrărilor de construcţii montaj se determină pe baza unor indici
reprezentând valoarea unitară executată a unor categorii de lucrări. Exemplu: lei/m 2 .
Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli precizându-se valoarea totală
a acestora. Structura devizului general pe capitole de cheltuieli este necesară realizării
obiectivelor de investiţii, inclusiv pentru modernizări, dezvoltări, transformări etc.
Structura devizului este următoarea:
Partea I.
Cap. 1 Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului
63
- obţinerea terenului
- amenajarea terenului
- amenajări pentru protecţia mediului inclusiv refacerea cadrului natural după
terminarea lucrărilor
Cap. 2 Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului de investiţii
- reţele de racord
- utilităţi exterioare incintei
Cap. 3 Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică
- studii de teren, topo şi hidro
- cheltuieli pentru avize, autorizaţii, taxă aferentă inspecţiei pentru controlul
calităţii lucrărilor de construcţii şi alte cheltuieli de aceeaşi natura în sarcina
investitorului
- proiectare şi engineering
- cheltuieli pentru organizarea licitaţilor pentru execuţia lucrărilor
- consultanţă şi asistenţă tehnică, inclusiv plata personalului de supravegehre pe
parcursul realizării obiectivului
Cap. 4 Cheltuieli pentru investiţia de bază
- clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor şi reţelele de
utilităţi în incintă
- montaj si utilaje tehnologice, inclusiv reţelele aferente
- utilaje şi echipamente de transport
- utilaje echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj
- dotări, inclusiv utilaje şi echipamente independente cu durată mare de serviciu
Cap. 5 Alte cheltuieli
- organizare de şantier
- comision, taxe, etc
- cheltuieli diverse şi neprevăzute
Cap. 6 Cheltuieli pentru darea în exploatare
- pregătirea personalului de exploatare
- probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie
TOTAL: din care C + M
Unde C reprezinta cheltuielile, M mijloacele circulante .
Partea II
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe exsitente incluse în cadrul
obiectivului ce se construieşte
Partea III
Fondul de rulment necesar pentru primul ciclu de producţie
TOTAL GENERAL: din care C + M
Conţinutul devizului general pe capitole de cheltuieli este format din :
Partea I
Cap. 1 Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea teritoriului.
64
Obţinerea terenului cuprinde, cheltuieli pentru: cumpărări de terenuri, plata
concesionării pe durata realizării lucrărilor, cheltuieli cu exproprieri şi/sau despăgubiri,
precum şi cele pentru schimbarea naturii terenului.
Amenajarea terenului cuprinde cheltuieli pentru: demolări, demontări, evacuări,
devieri reţele din amplasament, sistematizări pe verticală, nivelări, drenaje, defrişări,
devieri de cursuri de apă, strămutări de localităţi sau de monumente istorice.
Amenajări pentru protecţia mediului, inclusiv refacerea cadrului natural după
terminarea lucrărilor.
Cap.2 Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului.
Cuprinde cheltuielile legate de utilizarea terenului de către investitor şi se referă la
lucrări ce se execută în afara incintei obiectivului (apă, canalizări, gaze etc.).
Cap. 3 Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică
Studiile de teren cuprind cheltuielile pentru studiile geo, topo, hidro.
Cheltuielile pentru avize, acorduri, autorizaţii şi anume: certificatul de urbanism,
autorizaţia de construire, de reconstruire, de modificare, de extindere, de reparare,
reprotejare, conservare; autorizaţia pentru desfinţarea totală sau parţială; autorizaţia de
foraje şi excavări; prelungirea certificatului de urbanism, precum şi a autorizaţiei de
construire; avizele şi acordurile pentru lucrările de racorduri şi branşamente de reţele
publice canalizare, gaze, energie electrică, telefonie etc.
Proiectare şi engineering. Cuprinde cheltuielile de la toate fazele.
Cheltuieli privind organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor. Cuprinde
cheltuielile pentru: conceperea documentaţiilor pentru licitaţii, aplicarea documentaţiei,
corespondenţă privind organizarea, onorariile participanţilor la lucrăriile comisiilor
pentru licitaţii, anunţuri publicitare, corespondenţă, fax, etc.
Consultanţă şi asistenţă tehnică inclusiv plata personalului de supraveghere pe
parcursul realizării obiectivului. Cuprinde cheltuielile investitorului ocazionate de:
unitatea de consultanţă angajată şi de persoanele fizice atestate, potrivit legii ca
responsabili tehnici cu execuţii, angajati cu contract; asistenţă tehnică din partea
proiectantului, inclusiv cheltuielile ocazionate de persoanele fizice atestate ca
verificatori tehnici ai proiectării; asigurarea supravegheri prin diriginţi de specialitate,
a executării corecte a lucrării.
Cap. 4 Cheltuieli pentru investiţia de bază
Clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor şi reţele de utilităţi în
incintă. Cuprinde cheltuieli necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi
instalaţii desfăşurate pe obiecte. Delimitarea obiectelor se face de către proiectant.
Cheltuielile pentru realizarea unui obiect sunt date de devizul pe obiect.
Montaj utilaje tehnologice, inclusiv reţelele aferente necesare funcţionării acestora,
cuprind cheltuielile pe obiecte.
Utilaje şi echipamente de transport ce comportă durate scurte de amotizare faţă de
celelalte construcţii.
65
Utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj, cheltuielile se defalcă pe
obiecte.
Dotări, inclusiv utilaje şi echipamente independente cu durată mare de serviciu.
Cheltuielile se suportă direct de către investitor şi se defalcă pe doua poziţii: din ţară şi
din import.
Cap. 5 Alte cheltuieli
Organizare de şantier - cuprinde cheltuielile necesare în vederea creării condiţiilor
de desfăşurare activităţi de construcţii montaj. Aceste cheltuieli se vor estima de
proiectant procentual faţă de valoarea lucrărilor de construcţii montaj. Procentul se va
stabili având în vedere amplasamentul obiectivului, posibilităţile de racord la utilităţi,
traseele acestora, căile de acces existenţa construcţiilor, spaţiilor, terenurilor sau
amenajărilor ce pot fi utilizate de contractant. Valoarea stabilită va cuprinde şi taxele
pentru obţinerea autorizaţiei de execuţie provizorie a lucrărilor de organizare în şantier,
taxe de amplasament, avize ale administraţiei domeniului public, cheltuieli legate de
spargeri, închirieri, semne de circulaţie, contracte de asistenţă cu poliţia, cu unităţile de
salubrizare teritorială etc.
Comisioane, taxe, cote etc - cuprinde comisionul băncii finanţatoare, cota aferentă
Inspecţiei de stat în contrucţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului,
Fonduri pentru Protecţia Socială a membrilor Casei Sociale a Constructorului precum
şi alte cheltuieli de natura acestora care se suportă de investitor.
Cheltuieli diverse şi neprevăzute. Estimarea acestora se face cu un procent de 5%
din valoarea cheltuielilor enumerate mai sus.
Cap. 6 Cheltuieli pentru darea în exploatare
Pregătirea personalului de exploatare.
Probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie. Pentru probele
tehnologice în devizul general se va înscrie numai valoarea rezultată din diferenţa dintre
cheltuielile realizate pe perioada probelor şi veniturile rezultate din acestea.
Partea II
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente incluse în cadrul
obiectivului ce se construieşte.
Mijloace fixe existente pot fi: construcţi (clădire, construcţie specială, instalaţie,
etc.) utilaje şi echipamente.
Actualizarea valorii mijloacelor fixe existente este o evaluare de patrimoniu şi se
face de către investitor.
Valoarea prevăzută în partea II a devizului general nu se finanţează şi serveşte la
stabilirea indicatorilor de eficienţă economică şi financiară din cadrul studiului de
fezabilitate.
Partea III
Fondul de rulment necesar pentru primul ciclu de producţie.
66
Cuprinde cheltuielile pentru asigurarea stocurilor de materiale şi materii prime,
energie, transporturi, salariile personalului direct productiv, piese de schimb de mare
uzură etc., necesare pentru primul ciclu de producţie.
Compensarea cheltuielilor între obiectele cuprinse în devizul general, pe parcursul
realizării obiectivului, se face numai cu avizul investitorului.
Delimitarea obiectelor din cadrul obiectivului de investiţii şi numerotarea acestora
se face de către proiectant.
Valoarea obiectului se determină prin devizul pe obiect.
Structura devizului general este în conformitate cu HG 376/iulie 1994 şi HG
600/septembrie 1998.
Autorizaţia de construire
Reprezintă actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură
aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasament, proiectare, executare
şi funcţionarea construcţiilor.
Solicitantul autorizaţiei poate fi orice persoană fizică sau juridică , deţinătoare a unui
titlu care îi conferă dreptul de construire.
Autorităţile care eliberează acest document sunt: delegaţia permanentă a Consiliului
judeţean, Primarul general pentru Bucureşti sau primarii pentru celelalte oraşe şi
comune.
Solicitantul trebuie să depună o cerere tip completată, dovada titlului de proprietate
asupra imobilului sau terenului, certificatul de urbanism, proiectul pentru autorizaţia de
construire şi taxa pentru autorizaţie. Durata eliberării este de până la 30 de zile,
valabilitatea este de 12 luni iar prelungirea valabilităţii se face o singură dată cu cel
mult 1 an.
Autorizaţia de construire este un atribut exclusiv al organului administrativ, instanţa
neputând emite o hotărâre care să ţină loc de autorizaţie de construire, dar poate obliga
autoritatea administrativă să emită actul potrivit Legii 29/1990.
Autorizaţia poate fi modificată sau anulată pe cale administrativă cât timp raportul
administrativ nu e dublat de un raport juridic civil (sau din alte domenii). După punerea
în executare a autorizaţiei, actul iese din sfera de reglementare exclusivă a dreptului
administrativ, neputându-se revoca pentru ilegalitate sau pentru oportunitate întrucât şia produs efectele prin intrarea în circuitul altor raporturi juridice.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru: lucrări de construire, reconstruire,
modificare a clădirilor; lucrări de reparare, restaurare, protejare sau conservare a
monumentelor istorice; foraje şi excavări pentru lucrări geologice; construcţii
provizorii de şantier; organizarea de tabere, corturi, camping.
Finalitatea eliberării autorizaţiei de construire o constituie înscrierea autorizaţiilor
de construire.
Care sunt componentele devizului?
67
Caietele de sarcini
Proiectul de plan general este constituit din partea scrisă şi partea desenată. Partea
scrisă e formată din caietele de sarcini şi din devizul pe categorii de lucrări. Proiectul
de plan general asigură organizarea incintei obiectivului de investiţii, are caracter
condifenţial se păstrează de către beneficiar pe toată durata de existenţă a obiectivului
de investiţii. Toate modificările ulteriorare vor fi consemnate în proiectul de plan
general. Caietele de sarcini dezvoltă în scris, elementele tehnice din planşe şi prezintă
informaţii şi prescripţii complementare planşelor.
Scopul, conţinutul şi tipurile de caiete de sarcini.
Scopurile caietelor de sarcini sunt:
- fac parte integrantă din proiectul tehnic şi din documentele licitaţiei
- reprezintă descrierea scrisă a lucrărilor care fac obiectul licitaţiei; planşele fac
prezentarea lor grafică, iar breviarele de calcul justfică dimensionarea elementelor
constitutive
- planşele, breviarele de calcul şi caietele de sarcini sunt complementare
- conţin nivelul de performanţă al lucrărilor, descrierea soluţiilor tehnice şi
tehnologice folosite
- cuprind caracteristicile şi calităţile materialelor folosite şi probele acestora,
descriu lucrările care se execută, ordinea de execuţie şi montaj precum şi aspectul final
- împreună cu planşele trebuie să fie concepute, astfel, încât pe baza lor, să se
poată determina costurile lucrărilor şi utilajelor, forţa de muncă şi dotarea necesară
execuţiei lucrărilor
- elaborarea lor se face de către inginerii specialişti pentru fiecare categorie de
lucrare
- forma de prezentare a caietelor trebuie să fie: amplă, clară, să clarifice
precizările din planşe, să definească calităţile materialelor, să respecte standardele
normative şi prescripţiile tehnice în vigoare
- orice neclaritatea în execuţia lucrărilor trebuie să-şi găsească precizări în caietele
de sarcini
- redactarea caietelor să fie concisă, sistematizată şi să prevadă modul de urmărire
a comportării investiţiei
- să prevadă măsurile de demontare si demolare după expirarea perioadei de viaţă
a investiţiei.
Conţinutul caietelor de sarcini. Pentru fiecare lucrare în construcţii se elaborează un
caiet de sarcini cu părţi, secţiuni şi capitole pentru a respecta prescripţiile tehnice în
vigoare.
Un capitol de lucrări din caietul de sarcini trebuie să cuprindă: breviarele de calcul
pentru dimesionarea elementelor de construcţii şi instalaţii; nominalizarea planşelor
care reprezintă lucrarea in executie; proprietăţile fizice, chimice, calităţile, toleranţele,
probele şi testele pentru materialele destinate lucrării; dimensiunea, forma, aspectul şi
68
descrierea execuţiei lucrării; ordinea de execuţie a lucrărilor; standardele, normativele
şi alte prescripţii care trebuie respectate la materiale, utilaje, montaj, execuţie, probe,
verificări etc.; condiţiile de recepţie, măsurători, aspect, culori, toleranţe.
Clasificarea caietelor de sarcini
În funcţie de destinaţie caietele de sarcini pot fi:
- caiete de sarcini pentru execuţia lucrărilor
- caiete de sarcini pentru recepţii, teste, probe, verificări şi puneri în funcţiune
- caiete de sarcini pentru furnizorii de materiale, utilaje, echipamente şi altele
În funcţie de domeniul la care se referă, caietele de sarcini pot fi:
- caiete de sarcini generale care se referă la lucrări curente în domeniul
construcţiilor şi care acoperă majoritatea categoriilor de lucrări
- caiete de sarcini speciale care se referă la lucrări specifice şi care sunt elaborate
independent pentru fiecare lucrare
- Caietele de sarcini se elaborează de către proiectant, pe baza planşelor desenate
şi se organizează în broşuri distincte pe specialităţi.
Ce este caietul de sarcini?
Test de autoevaluare
1.Ce este studiul de amplasament
2.Ce este certificatul de urbanism
Biblografie
69
Unitatea de studiu 9 Riscul
Introducere
Notiunea de risc decurge din insăşi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor dorite.
Aceste efecte viitoare sunt sperante si nu certitudini.
Luarea deciziei de a investi atat pentru dezvoltarea obiectivelor existente cat si
pentru obiective noi trebuie sa ia in considerare incertitudinea si riscul, ambele
implicate in proiectul de investitii.
Obiective :
- să definească conceptul de risc si incertitudine
-sa cunoasca factorii de risc
Cuvinte cheie : risc, certitudine, incertitudine,
Prof. I Bogdan distinge in conceptul de investitie patru elemente: continutul
material al efortului investitional; factorul timp – durata; notiunea de eficienta;
notiunea de risc.
Notiunea de risc decurge din insăşi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor dorite.
Aceste efecte viitoare sunt sperante si nu certitudini.
Luarea deciziei de a investi atat pentru dezvoltarea obiectivelor existente cat si
pentru obiective noi trebuie sa ia in considerare incertitudinea si riscul, ambele
implicate in proiectul de investitii.
Incertitudinea se refera la indoiala, pe care o creaza aparitia unui eveniment viitor
legat de rezultatele scontate intr-o anumita activitate economica.
O actiune este considerate incerta, atunci cand este posibila obtinerea mai multor
rezultate fara sa se cunoasca posibilitatea de aparitie a uneia sau a alteia dintre ele.
Riscul se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate, indicand si posibilitatea cunoasterii acestei legi de catre agentii
economici.
Intre risc si incertitudine exista o relatie de dependenta numai ca incertitudinea nu
poate fi eliminat. Incertitudinea devine o posibila sursa de risc, numai cand provine
dintr-o informare incomplete sau gresita.
Riscul este o notiune sociala, economica, politica sau naturala a carei origine se afla
in posibilitatea, ca o actiune viitoare sa genereze pierder datorita informatiilor
incomplete in momentul luarii deciziei de a investi.
70
Riscul inerent oricarei investitii are ca suport principal evolutia tehnologica si
progresul tehnic care permite firmelor straine sau autohtone realizarea unor ample
proiecte de investitii.
Unele dintre informatiile utilizate in evaluarea proiectelor de investitii nu pot fi
previzionate in mod riguros si anume: volumul productieisi serviciilor, structura si
calitatea acestora, pretul de vanzare, pretul si consumul in cazul resurselor necesare.
Deciziile de investitii trebuie sa fie elaborate si adoptate in raport cu incertitudinea
asociata proiectelor, pe baza unor analize a tuturor situatiilor posibile in viitor si a
impactului asupra eficienteii economice a investitiilor.
Clasificarea riscului
Exista mai multe criterii de clasificare a riscului in investitii :
Dupa natura investitiei : riscul in afaceri generat de evolutia progresului tehnic si a
consecinte lor ce decurg si care sunt greu de prevazut ; riscul financiar generat de
imprumuturile luate din banci si majorarea neprevazuta a dobanzilor.
Dupa dimensiunea pierderilor : risc de nivel zero apare la investitiile de plasament
in obligatiuni si imprumuturi pe termen lung ; Risc de grad redus insoteste investitiile
de inlocuire in procesul de productie. ; riscul de grad mijlociu se regaseste la investitiile
de productivitate, care presupun modernizarea productiei, rationalizarea locului de
munca ; risc de grad inalt apare la investitiile in proiectele de cercetare – dezvoltare ale
caror rezultate sunt incerte.
Dupa gravitatea primejdiei si consecintele asupra firmei sau bancii: riscul de ruina,
intreprinderea sau banca urmeaza sa dea faliment ; riscul de insolvabilitate survine cand
intreprinderea sau banca nu mai poate face platile.
Dupa comportamentul debitorilor sau creditorilor : riscul de tara1 este riscul
expunerii la o pierdere generate de un credit acordat in strainatate, pierdere cauzata de
producerea unor evenimente intr-o anumita tara, evenimente aflate sub controlul
guvernului tarii ; riscul investitiei straine directe este definit ca expunerea la
materializarea unor pierderi de bunuri materiale sau a unor oportunitati de afaceri in
strainatate, cauzate de producerea unor evenimente care sunt cel putin partial sub
control guvernamental si nu sub controlul celui care detine bunurile sau afacerea ; riscul
suveran decurge din schimbarile de atitudine al guvernului survenite odata cu
modificarea radicala a relatiilor cu statul creditor, situatie care poate conduce la
inexistenta vointei de a respecta niste obligatii financiare ; riscul politic, social,
economic – caz in care imprumuturile acordate sunt expuse riscului ce rezulta din
intrepatrunderea complexa a efectelor evolutiilor politice, economice si sociale.
In 1971 S. Robock a operat pentru prima data dijunctia intre macro si microrisc.
- Macroriscul este o consecinta a situatiei politice si economice a unui stat reflectata
la nivelul tuturor agentilor economici straini prezenti pe piata externa.
- Microriscul ia in consideratie incidenta macroriscului asupra investitorului
authoton sau strain pe piata interna.
71
Riscul investitiilor straine directe
Investitiile pot fi: proprii, mixte si straine.
Investitiile straine au un rol important in asigurarea cresterii si dezvoltarii economiei
statelor.
Studiile de specialitate arata ca nivelul investitiilor straine cunoaste in prezent
evolutii spectaculoase si ca majoritatea statelor si-au imbogatit legislatia in domeniu.
Capitalul strain investit completeaza mai bine necesarul de capital dintr-o economie
decat capitalul imprumutat.
Volumul mare de investitii straine dintr-o tara are un impact pozitiv, ofera o imagine
clara asupra gradului de dezvoltare economica si incredere in potentialul economic al
tarii gazda.
Volumul redus al investitiilor straine releva neincrederea in economia tarii gazda,
descurajeaza potentialii investitori.
Operatiunea unei firme de a investi in alta tara implica o larga varietate de riscuri
determinate de evolutia evenimentelor economice si politice din tara gazda.
Investitiile straine directe sunt acele investitii in care investitorul strain are capital
dar si posibilitatea de a lua decizii de control asupra proiectului pe linie manageriala,
tehnologica, de marketing etc.
Analiza riscului este un instrument important in fundamentarea deciziei de investitie
si de stabilire a strategiei de expansiune.
In urma analizei corecte si aprofundate a mediului de afaceri, investitorul stabileste
o relatie intre riscuri si potentialul profit al afacerii.
Riscul de tara aferent investitiilor straine directe reprezinta expunerea la pierderi a
unei afaceri sau a unor bunuri (active) care pot sa apara in cazul unor investitii directe
intr-o tara straina.
Aceste pierderi sunt cauzate de evenimente specifice ce se afla sub controlul
guvernului din tara gazda si nu sunt influentate decat in parte de investitorul strain.
Pirederile datorate materializarii riscului de tara trebuie perceput ca diferenta dintre
veniturile prevazute si veniturile efectiv realizate in urma derularii unei investitii.
Factorii de risc specifici unui proiect de investitii
Riscul de tara in cadrul unui proiect de investitii are doua componente si este
determinat ca suma dintre macroriscurile si micririscurile tarii gazda adica de mediul
de afaceri si de fortele socio – politice interne si externe.
In general micririscurile sunt determinate de caracteristicile proiectului de investitii,
adica de un ansamblu de factori industriali, structurali, manageriali si de firma.
Daca macroriscurile au in vedere cadrul general investitional, avand aceeasi
eficienta asupra tuturor investitiilor straine dintr-o tara gazda, microriscurile au
eficienta specifica asupra fiecarui proiect de investitie in parte.
Riscul de tara face ca nivelul total al investitiilor sa fie diferit de la o tara la alta, in
timp ce celelalte microriscuri fac ca riscul asimilat proiectului de investitii sa fie diferit
de la o investitie la alta in cadrul acelorasi tari sau in tari diferite.
72
Componenta macroriscurilor de tara a investitiilor straine, poate face obiectivul unei
standardizari metodologice si a unui sistem de calcul al indicatorilor relevanti, prin
analiza unor baze de date care vizeaza orizonturi de timp mai largi.
Realizarea unei analize detaliate pe fiecare tara in parte si pentru fiecare proiect de
investitie pe fiecare tara, presupune costuri operationale si financiare ridicate prin
munca unui personal specializat ceea ce va influenta eficienta economica a investitiilor
straine.
Un aspect care nu poate fi neglijat in evaluarea eficientei economice il constituie
orizontul de timp pentru care se face analiza, in sensul ca previziunea poate fi corecta
pentru intervale de timp scurte si mai putin corecta pentru intervale de timp lungi.
Informatii utile pot fi furnizate de birourile de consultanta si de agentiile care pun la
dispozitie informatii si asistenta completa.
Factorii de risc de natura economica.
Firmele straine, pentru a fi eficiente, se orienteaza spre acele piete care au cele mai
bune perspective de crestere economica, au forta de munca calificata si relative ieftina,
au dimensiune mare a pietei de desfacere, infrastructura bine dezvoltata si sunt stabile
financiar.
In concluzie, ofera un climat bun de afaceri.
Categoria de factori economici interni, poate fi impartita in cinci grupe de factori de
risc: starea economiei nationale ; factorii sectoriali ; dimensiunea pietei interne ;
situatia financiara interna ; factorii geografici.
Starea economiei nationale este evaluate prin urmatorii indicatori1 : Produsul intern
brut pe fiecare locuitor ; Produsul national brut pe locuitor ; Venitul national pe
locuitor ; Ritmul mediu al produsului intern brut pe locuitor ; Ritmul mediu al
produsului national brut pe locuitor.
Ritmul mediu se calculeaza cu formula2
RK
PIB / loc 0
1
PIB / loc n
n = numarul de ani pe care se face analiza
RK
PNB / loc 0
1
PNB / loc n
K = n-1
Factorii sectoriali se refera la sectoare nationale eficiente, strategice, prioritare
economiei nationale, la dimensiunea si rata de crestere a sectorului.
73
Pentru a analiza structura economiei ţării gazda si a evalua factorii de risc care
influenteaza eficienta economica a investitiei se utilizeaza urmatorii indicatori:
- Ponderea sectorului agricol in PIB
- Ponderea sectorului industrial in PIB
- Ponderea sectorului public in PIB
- Deficitul bugetar
Dimensiunea pietei interne, dimensiunea globala a pietei interne este un aspect luat
in calcul de toti investitorii straini pentru care dimensiunea unei piete este
fundamenatala pentru luarea deciziei de investitie.
Analiza unei piete interne are in vedere : cererea globala, oferta globala, nivelul
concurentei, evolutia preturilor interne, barierele de intrare iesire pe piata etc.
In evaluarea riscului de tara, dimensiunea pietei interne si factorii de risc sunt
analizati de catre investitori cu1:
- Rata inflatiei RI
RI anual  IPCanual  1 100
*
unde IPC = indicele preturilor de consum
- Deflatorul PIB
DPIB 
PIBt
*
PIBt
unde PIBt = PIBnominal
PIBt* = PIBreal
- Indicele preturilor de consum
P
IPC 
P
*
 qi 0
*
 qi 0
i1
i0
P
unde  P
unde
*
 qi 0 - cheltuielile de consum exprimate in preturi ale perioadei curente.
*
 qi 0 - cheltuielile de consum exprimate in preturile perioadei de baza.
i1
i0
Cu ajutorul acestor indicatori, investitorul strain si autohton vor obtine informatii
mai aproape de realitate asupra costului fortei de munca, capitalului, al materiilor prime
etc.
Situatia financiara interna se refera la starea generala existente pe pietele
financiare si monetare, stabilitatea preturilor si a monedei nationale, a nivelului
economisirii.
74
Investitorul strain si autohton sunt interesati de pretul capitalului reflectat in evolutia
dobanzii pe piata.
Cu cat pe piata financiara actioneaza mai multe banci de investitii, banci comerciale,
socieatati de asigurari, case de economii, uniuni de credit si fonduri de investitii, care
pun la dispzitie investitorilor mai multe poduse financiar – bancare, cu atat riscurile de
natura financiara sunt mai mici si eficienta economica a activitatii mai mare.
Angajarea de credite de pe piata locala este apreciata de un investiotor strain ca o
metoda de reducere a riscului, de preluare fortata a investitiei de catre statul tarii gazda.
Evaluarea acestor factori de risc in cazul analizei riscului de tara de catre investitorul
strain se face cu ajutorul urmatorilor indicatori: rata medie a dobanzii, rata economisirii,
volumul creditelor acordate, siguranta sistemului financiar – bancar etc.
O tara in care sistemul bancar nu este reglementat, creditele se acorda preferential
si nu pe criterii economice sau in cazul bancilor sunt insuficient implicate in economia
reala, tara nu se afla in sfera de interes a investitorului strain.
Factorii geografici se refera la resursele naturale , la topografia si infrastructura
tarii gazda. Important pentru o investitie straina este dotarea cu resurse naturale multe
si ieftine. O infrastructura dezvoltata este formata din sosele, cai ferate, aeroporturi,
porturi, retea electrica, transport prin conducte etc.
Enumerati factorii de risc de natura economica
Factori de natura economica externi
Acesti factori au in vedere relatiile tarii gazda cu strainatatea.
Factorii externi sunt urmatorii:
Comertul exterior cuprinde relatiile comerciale dsfasurate de tara gazda cu restul
lumii in conditiile actuale. Comertul exterior reprezinta una din conditiile de baza a
cresterii economice1. Cu cat gradul de deschidere a economiei spre exterior este mai
mare, cu atat economia in ansamblu este mai eficienta.
Starea comertului exterior a tarii gazda si factorii de risc aferenti sunt analizati cu
urmatorii indicatorii: volumul total al exporturilor, volumul total al importurilor, soldul
balantei comerciale, ponderea exporturilor in PIB, ponderea inporturilor in PIB,
indicele raportului de schimb etc.
Cu acesti indicatori se analizeaza dimensiunea economica a unei tari luand in
considerare competitivitatea sa externa si dependenta de alte state.
Gradul extern de indatorare se refera la sumele imprumutate de pe pietele
financiare internationale si platile efectuate in contul acestor datorii. Existenta unui grad
mare de dependenta si instabilitate pe fondul unui serviciu al datoriei externe face ca
riscul investitiilor straine pe aceasta piata sa fie din ce in ce mai mare.
Statul gazda supus presiunii creditorilor externi sa-si urgenteze efectuarea platilor
ar putea adopta o serie de masuri nefavorabile investitorilor ca : blocarea transferurilor
75
profiturilor in strainatate, cresterea fiscalitatii, limitarea accesului pe pietele valutare
financiate etc.
In analiza riscului determinat de gradul extern de indatorare se utilizeaza urmatorii
indicatorii : datoria externa bruta, datoria externa neta, ponderea datoriei externe in PIB,
serviciu anual al datoriei externe, ponderea datoriei externe in rezervele valutare
nationale etc.
Balanta de plati externe si cursul de schimb valutar au in vedere totalitatea
fluxurilor financiare si de capital derulate cu restul lumii, precum si impactul acestora
asupra stabilitatii interne a monedei nationale.
Balanta de platii externe contine informatii legate de fluxurile comerciale, de
investitii si financiare si o serie de informatii cu privire la veniturile obtinute din
investitii si sumele transferate in strainatate, nivelul rezervelor valutare nationale etc.
Pentru investitiile straine prezinta interes si nivelul cursului de schimb,
reglementarile cu privire la proprietatea asupra valutei, convertibilitatea monedei
nationale si organizarea pietei nationale.
Analiza acestui factor de risc se face cu ajutorul urmatorilor indicatori: soldul
contului curent, soldul contului de capital si financiar, lichiditatea internationala,
regimul valutar, accesibilitatea pietei valutare.
Indicatorii utilizati in analiza mediului economic sunt in mare parte cuantificabili.
Investitorul strain si cel autohton iau in considerare si factorii de risc de natura socio
– politica, ai caror indicatori vizeaza mai mult aspectele calitative care ar putea
influenta decizia de investitie intr-o tara straina.
Decizii de investiţii în condiţii de risc
Riscurile există la toate nivelurile privind deopotrivă investiţie reală şi o investiţie pe
piaţa financiară. Există două etape distincte de abordare a riscurilor: o primă etapă, în
care se face identificarea diferitei riscuri posibile; a doua etapă, în care se integrează
riscurile în calcule economico-financiare.
O sinteză a principalelor riscuri cu care se confrunta investitorii cuprinde
următoarele categorii de riscuri:
- riscuri legate de realizarea unor proiecte de investiţii rea (depăşiri de cheltuieli,
întârzieri, accidente, riscuri tehnologică la realizarea şi punerea în funcţiune) şi riscuri
legate
de
specificul
intrării
pe
piaţa
financiară,
penti
plasamente investiţionale;
- riscuri legate de exploatarea şi lichidarea unei investiţii reale sau privind
anticipările funcţionării pieţei financiare, în care se întrepătrund elemente economice,
financiare, sociale, politice.
Riscurile se integrează în procesul decizional privind activitatea de investiţii printr-o
multitudine de metode: metoda ratelor de actualizare ajustate prin risc, metoda
echivalenţelor certe, metoda arborelui de decizie, analiza sensibilităţii, metoda simulării.
Una dintre cele mai utilizate metode este analiza de sensibilitate a proiectelor de
investiţii pentru investiţii financiare. Ea este bazată pe faptul că din punct de vedere al
76
factorilor care intervin în deciziile de investiţii şi de finanţare pentru o întreprindere există
trei mari categorii de riscuri: riscul economic sau de exploatare; riscul financiar; riscul de
faliment sau de insolvabilitate.
Riscul economic este generat de incapacitatea unei întreprinderi de a se adapta la timp
şi cu cel mai mic cost la variaţiile mediului economic.
Evaluarea riscului economic sau de exploatare se poatf face cu ajutorul a doi indicatori:
un
indicator
de
poziţie
faţă
de
pragul
de
rentabilitate
numit flexibilitatea unei întreprinderi şi care se calculeazi cu formula:
a=CA-CAR
a - flexibilitatea întreprinderii.
CA - cifra de afaceri preconizate pentru întreprindere,
CAR - cifra de afaceri critică determinată prin pragul di rentabilitate.
Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât întreprinderei este mai flexibilă deci riscul
de exploatare este mai redus.
Coeficientul de volatilitate, calculat cu formula:
α=
CA  CAR
100
CAR
Pe baza acestui coeficient de volatilitate, un proiefl de investiţii poate arăta una din
următoarele trei situaţii: situaţie instabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu ma puţin
de 10% peste pragul de rentabilitate; situaţie relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu
10-20% peste pragul de rentabilitate; situatia confortabila, cand cifra de afaceri este cu peste
20% peste pragul de rentabilitate;
Concluzia este că la activităţile sau la întreprinderi care au cheltuieli fixe mai mici în
raport cu cheltuieli variabile, flexibilitatea este mare şi ele au capacitatea facă faţă unor
situaţii de conjunctură care ar putea diminua cifra de afaceri.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa
structurii financiare a unei întreprinderi pornind de la faptul cunoscut că o întreprindere
are două mari grupe de capital şi anume: capital propriu; capital împrumutat.
Pragul de rentabilitate se calculează prin luarea în considerare a unor cheltuieli
financiare generate de îndatorare, cheltuieli care, de obicei, constau în cheltuieli cu
dobânda care trebuie plătită.
Pragul de rentabilitate recalculat cu luarea în seamă a dobânzii este:
CAR'=
CF  d
1  CV
CA
CF – cheltuieli fixe
CA – cifra de afaceri
77
CV – cheltuieli variabile
d - cheltuielile cu dobânda.
Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul a doi indicatori:
- indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate recalculat, care se detrmină
ca diferenţă CA - CAR' aplicând acelaşi raţionament ca în cazul riscului de
exploatare,
- coeficientul de elsasticitate, care se determină cu formula:
e = (DRE / RE) / (DCA/CA)
DRE - vaniatia rezultatului exploatării (profitul brut) faţă d valoarea preconizată;
DCA - vaniatia cifrei de afaceri, acest indicator fiind calculat pe baza unor serii de
date statistice înregistrate pe mai mulţi ani pentru proiecte de investiţii finalizate.
În apropierea pragului de rentabilitate elsticitats este foarte mare astfel că riscul de
exploatare este sporit, ii pe măsură ce se îndepărtează de pragul de rentabilităţi elasticitatea
scade odată cu scăderea riscului.
In aprecierea riscului unui proiect de investiţii trebuie luat în considerare şi efectul
de levier, adică acel fenomen prin care întreprinderea poate să-şi sporească performanţele
prin îndatorare sau dimpotrivă ea îşi poate periclita poziţia economucă şi financiară.
Dacă se notează cu Re - rata rentabilităţii economice a unui proiect de investiţii, cu Rf
- rata rentabilităţii financiare,
Atunci această rată depinde de rata medie a dobânzii, notata cu d' şi de mărimea
datoriilor întreprinderii (DAT) în raport cu capitalul propriu (CPR) deci rentabilitatea va
depinde de structura financiară a acelei activităţi.
Formula de calcul pentru rata rentabibtăţii financiare este
Rf = Re + (Re - d') / (DAT / CPR)
Concret, există trei situaţii, în funcţie de faptul daca efectul de Levier este pozitiv,
negativ sau neutru:
Dacă Rg > d', atunci folosirea unor resurse împrumutate contribuie la creşterea
rentabilităţii capitalului propriu ştiind că rata rentabilităţii financiare Rf devine o funcţie
crescătoare în raport cu îndatorarea întreprinderii.
Dacă Re = d', această situaţie demonstreaza neutralitatea structurii financiare faţă de
îndatorare, dar acest caz este foarte rar întâlnit.
Dacă Re < d' atunci rata financiară devine o functie descrescătoare în raport cu
îndatorarea, ceea ce va afecta grav performanţele întreprinderii impunând restructurarea
financiara si reducerea cheltuielilor financiare si in mod esential, cautarea de resurse de
imprumut cu o rata a dobanzii scazuta.
Cat de mult se poate estima riscul in mod real?
78
Test de autoevaluare
1.Conceptul de risc
2.Factorii de influenta asupra riscului
3.Pragul de rentabilitate
79
Unitatea de studiu 10 Eficienţa .
Introducere
Eficienţa economică stabileşte legătura între resursele alocate pentru desfăşurarea
unei activităţi economice şi rezultatele obţinute precum şi orientarea resurselor spre
acele domenii de activitate economică unde eficienţa este maximă. În practică
activităţile economice se confruntă cu numeroase riscuri şi incertitudini. În activităţile
de investiţii riscul se apreciază pe baza unei rate de risc determinate de probabilităţiile
de creştere a eforturilor investiţionale sau de reducere a efectelor dorite.
În aprecierea eficienţei economice a investiţiilor eforturile se pot referi la activitatea
de investiţii, la activitatea de producţie sau la ambele. Modernizarea şi restucturarea
activităţilor economice influenţează pozitiv eficienţa economică. Datorită caracterului
complex al eficienţei economice aprecierea se face cu ajutorul unui sistem de indicatori.
Obiective
- să definească conceptul de eficienta economica
- să definească conceptul de eficienţă,
Cuvinte cheie : eficienta, eficienţă economică,
Conceptul de eficienta economica
In general, “eficienţa” este considerate scop primordial al stiintei, a carei menire
universala este predictibilitatea atat de necesara preveniri sau eliminarii riscului
generat de necunoscut, de aleatoriu.
Eficienta economica este o cerintă fundamentala necesara tuturor activitatiilor
economice impuse, in principiu de economia de piata.
Ea exprima rezultatele care se obtin intr-o activitate economica, evaluata prin prisma
resurselor consummate, pentru desfasurarea acelei activitati. Concret, se stabileste o
legatura dintre volumul si calitatea eforturilor ca factori generatori de efecte si
rezultatele ce se obtin intr-o perioada de timp, ca o consecinta a realizarii eforturilor
respective.
Toate activitatiile si procesele economice in care se consuma munca, resurse
materiale si banesti, in scopul realizarii unor rezultate economice si sociale trebuiesc
analizate cu ajutorul eficientei economice dupa principiul rationalitatii. Deoarece
80
volumul resurselor materiale si banesti au un caracter limitat, numai printr-o utilizare
eficienta se poate asigura cresterea economica si ridicarea nivelului de trai.
Nivelul eficientei economice depinde de volumul si calitatea, atat a resurselor
consummate, cat si a rezultatelor obtinute.
Eficienta economica se calculeaza ca raport intre marimea efectelor si a eforturilor
sau ca raport intre eforturi si efecte.
In literatura de specialitate 1 acest raport se noteaza cu e :
e =
e` =
E


E
 max
 min
e, e` - eficienta economica.
E = efectele sau rezultatele
 - eforturile depuse
sau
E=e
Observam ca efectele depind direct proportional de eforturile dar si de eficienta
economica.
e - reprezinta efectul ce revine unitatii de effect, care trebuie sa fie maxim, iar e`
reprezinta efortul ce revine unitatii de efect, care trebuie sa fie minim.
Reprezentand grafic efectul (E) in functie de efort obtinem doua curbe pentru cele
doua variante V1 si V2.
E = f()
efect
1
efort
81
Daca reprezentam grafic efectele in functie de timp, mentinand eforturile constante
evolutia efectelor in timp va fi :
efect
E2
E1
t1
t2
ani
Observam ca o crestere a eficientei economice duce la o realizare unei economii de
timp.
Pentru un coeficient de eficienta e1, efectul E1 se va realiza in anul t2, iar la un
coeficient superior e2, acelasi efect se va realiza in anul t1.
Economia de timp t = t2 – t1, presupune o serie de decizii economice ce trebuiesc
adoptate in anul t2, adica o valorificare mai judicioasa a resurselor in anul urmator.
Activitatea economica a unui agent economic este eficient, atunci cand incasarile
obtinute pentru vanzarea rezultatelor activitatii sale, pe piata deepasesc cheltuielile care
s-au facut pentru activitatea depusa.
Eficienta economica este principalul factor calitativ al cresterii economice deoarece
cu ajutorul ei se asigura sporirea absoluta a efectelor cu acelasi volum de eforturi.
Compararea eforturilor economice cu efectele pentru detereminarea eficientei
economice, reprezinta numai o formula de principiu. Eficienta economica abordata ca
sistem se reprezinta astfel, i se atribuie o functie de transfer care poate fi maxima sau
minima.
Intrari
Iesiri
Intrari
Iesiri
Iesiri
sistem
max
min
Intrari
82
Pentru o fundamentare cat mai exacta a eficientei economice trebuie ca intrarile si
iesirile din sistem sa cuantifice pe cat posibil toarte eforturile ce se fac pentru obtinerea
efectelor indiferent de timpul si locul unde se realizeaza.
Situatiile cu care se confrunta eficienta economica pot fi analizate din mai multe
puncte de vedere, pe baza unor criterii de fundamentare, care pot fi diferite. Deci,
criteriul ar insuma un principiu, un punct de de vedere al raportului dintre efecte si
eforturi sau invers.
Din analiza practica a raportului dintre efecte si eforturi intr-o activitate economica,
rezulta trei posibilitati.
efecte
C
A
B
eforturi
A – evolutia liniara
B – evolutia exponentiala
C – evolutia parabolica
Observam, ca sunt mai multe variante in care efectele sunt mai mari decat eforturile,
dar numai una este optima si anume cea maxima si de durata.
Eficienta economica avand un caracter complex atat eforturile cat si efectele trebuie
analizate la nivel macroeconomic si nivel microeconomic.
De asemenea, trebuie conportata cu eficienta economica a acelor state cu care
economia nationala intra in relatii economice.
Dificultatea cu care se confrunta eficienta economica se refera la modul cum trebuie
combinati factori de productie, in ce proportii si in ce stari, pentru a obtine rezultate
economice maxime in prezent si in viitor la nivelul fiecarui individ si la nivelul intregii
societati:
Dupa natura resurselor antrenate in activitatea economica se cunosc mai multe
forme ale eficientei economice :eficienta utilizarii resurselor umane; eficienta utilizarii
capitalului ; eficienta utilizarii resurselor naturale ; eficienta utilizarii noii tehnologii ;
eficienta investitiilor
83
Definiti eficienta investitiilor
Conceptul de eficienta economica a investitiilor
Investitiile constituie economii pe care generatia actuala le face la fondul de consum
in vederea asigurarii dezvoltarii capitalului fix in urmatoarele perioade de timp1.
Ratiunea realizarii investitiilor rezida din efectele pe care acestea le produc, iar
obtinerea acestor efecte impune cresterea veniturilor suplimentare pe care investitia le
aduce precum si reducerea costurilor necesare.
Comparand efectele cu eforturile se exprima eficienta economica in orice domeniu.
Prin eficienta economica a investitiilor intelegem relatia care se stabileste intre
cantitatea si structura efectului, pe de o parte, ca generator de efecte si nivelul
rezultatelor economice obtinute in urma desfasurari procesului investitional, pe de alta
parte.
In categoria eforturilor in procesul investitional intra :cele care se refera la procesul
investitional ; valoarea investitiei ; volumul lucrarilor de constructii montaj; numarul
de utilaje; numarul de personal atras in procesul investitional; cele care se refera la
procesul de productie; costurile de productie; cheltuielile materiale ; numarul de
salarizati ;
Cele cu privire la durata investitiei, eforturile pot fi pentru un an sau pentru intreaga
perioada de activitate ; cheltuieli anuale de productie ; investitie anuala ;inporturi
anuale ;investitii totale ;cheltuieli totale ;import total etc.
Eforturile pentru investitii se mai pot clasifica astfel:
Dupa caracterul muncii incorporata: eforturi cu munca vie ; eforturi cu munca
materializata.
Dupa felul activitatii desfasurate in procesul investitional sunt : eforturi pentru
investitia propriu zisa ; eforturi pentru productie.
Eforturile economice depuse pentru realizarea procesului investitional se pot analiza
si din punctual de vedere al modului de esalonare in timp, a surselor de finantare, a
raportului in care se afla investitiile din import fata de totalul investitiilor, al gradului
de disponibilitate a unor resurse, de posibilitatiile de regenerare si de implicatiilor pe
care le au in general toate cheltuielile.
Investitia ca efort trebuie dimensionat, previzionat si argumentat.
In concluzie, aprecierea eficientei investitiilor in functie de eforturi se poate oferi la
activitatea de investitie propriu zisa, la activitatea de productie sau la ambele.
La randul lor efectele pe care le produc investitiile pot fi : efecte economice ; efecte
sociale ; efecte politice .
Efectele economice, atat ca volum, cat si ca structura au un rol important in
aprecierea eficientei economice. Efectele economice ale investitiilor exercita influenta
asupra dezvoltarii spirituale, al ridicarii nivelului de cultura si civilizatie atat la nivelul
individului, cat si la nivelul intregii societati.
84
Clasificarea efectelor investitiilor
Dupa locul lor de aparitie, pot fi : efecte directe ; efecte indirecte.
Dupa momentul in care apar pot fi : efecte actuale; efecte viitoare.
De aceea se impune cuantificarea factorului timp care reclama ca efectele sa fie
maxime si imediate:
Dupa perioada in care se analizeaza pot fi: efecte anuale; efecte totale.
Dupa gradul de cuprindere se disting : efecte globale ;efecte nete.
Dupa modul de cunoastere sunt efecte: programate ; effective;
Avand in vedere ca investitia este o activitate complexa, cu impact asupra firmei si
societatii, cuantificarea eficientei economice a investitiilor se face cu ajutorul unui
sistem de indicatori care au tendinta spre diversificare si modernizare continua.
Eficienta economica a investitiilor provine din toate fazele de derulare a procesului
investitional: proiectare, executie si atingerea parametrilor tehnico-economici
proiectati.
Fiecare dintre aceste faze au o durata, care cu cat este mai scurta cu atat, efectele
asupra eficientei investitiei sunt mai mari.
In vederea cresterii eficientei economice a investitiilor in conditiile unei economii
de piata se impune luarea urmatoarelor masuri:
- Analiza temeinica a variantelor propuse pe baza unui sistem complex de indicatori
de eficienta economica, imbunatatirea structurii productiei si ridicarea gradului de
competivitate.
- Respectarea termenului de punere in functiune a obiectivelor economice care sa
duca la reducerea imobilizarilor de fonduri, recuperarea mai rapida a sumelor investite
si obtinerea mai rapida a rezultatelor propuse prin documentatia de investitii.
- Realizarea la noile obiective sau la cele modernizate a unor niveluri superioare,
fata de obiectivele vechi, in ceea ce priveste productivitatea muncii, cheltuielile la 1
milion productie, indicele de valorificare a materilor prime etc.
Factorii de crestere ai eficientei economice
Eficienta economica este o categorie economica deosebit de complexa, influentata
de o multitudine de factori care se pot clasifica dupa mai multe criterii:
- Dupa modul cum actioneaza in vederea cresterii eficientei economice, se disting
factori cu actiune indirecta si directa.
Factorii cu actiune directa sunt :
- ridicarea nivelului de pregatire profesionala a fortei de munca
- imbunatatirea structurala, in sensul cresterii calitatii capitalului fix utilizat in
procesul de productie
- cresterea gradului de prelucrare a resurselor naturale in circuitul economic
- perfectionarea metodelor de conducere, organizare si programare a productiei
- introducerea progresului tehnic
- intarirea disciplinei tehnologice si a fortei de munca
- perfectionarea activitatii de comert exterior
85
Factorii cu actiune indirecta sunt :
- modernizarea activitatii unitatiilor situate in ramurile conexe
- ridicarea calitatii materiilor prime
- cresterea performantelor utilajelor utilizate
- perfectionarea procesului de invatamant la scara nationala
- reorientarea exigentelor societatii
- cresterea gradului de confort si de civilizatie ale populatiei
Dupa caracterul lor, factorii cresterii eficientei economice pot fi : tehnici; economici;
naturali; sociali ; politici.
Factorii tehnici includ in special masurile care vizeaza promovarea progresului
tehnic in directia cresterii randamentului utilajelor, a productivitatii muncii si a gradului
de prelucrare a materilor prime.
Factorii economici constituie, in conditiile economiei de piata, cel mai important
element de stimulare a cresterii eficientei economice. Acesti factori includ parghile
economice ca: pretul, creditul, dobanda etc.
Factorii naturali actioneaza in ramurile primare ale economiei ca agricultura,
industria extractiva, silvicultura etc.
Factorii sociali cum ar fi: cointeresarea materiala, imbunatatirea conditiilor de
munca constituie elemente dinamice de stimulare a cresterii eficientei economice.
Dupa sfera de cuprindere, factorii cresterii eficientei economice pot fi generali si
specifici. Factorii generali actioneaza in orice domeniu iar cei specifici in anumite
domenii.
Factorii de crestere economica prezentati mai sus se afla intr-o stransa
interdependenta, in sensul ca actiunea unuia implica modificarea celorlalti. Astfel,
perfectionarea parametrilor tehnico-economici la un utilaj prin modernizarea lui, prin
promovarea progresului tehnic, implica in mod obligatoriu ridicarea nivelului de
pregatire profesionala a salariatiilor care-l deservesc dar si economiile de materii si
materiale utilizate in procesul de productie.
Conceptul de eficienta economica
Test de autoevaluare
1.Definiti conceptul de eficienta ?
2.Factorii de crestere a eficienteiinfluenta asupra eficientei
86
Unitatea de studiu 11. Alte elemente legate de antreprenoriat
Competitivitate pe bază de inovare în viziunea Strategiei de la Lisabona
Strategia Europeana de la Lisabona care a definit obiectivul transformării Europei
in economia cea mai competitiva, cea mai dinamica si cea mai documentata din lume
pana in 2010, este totuşi cea mai potrivita pentru a prinde trenul schimbărilor aduse de
secolul 21 si pentru a reuşi in cadrul competiţiei globale.
In primul sau raport anul aceasta, asupra progreselor spre atingerea obiectivelor
Lisabona, Comisia Europeana a definit in ianuarie 2006 patru domenii prioritare, care
necesita masuri energice. Pe langa apelurile repetate pentru creşterea investiţiilor in
educaţie si cercetare, mai mult sprijin pentru întreprinderile mici si mijlocii si rate mai
mari de ocupare a forţei de munca, Comisia a inclus necesitatea definirii unei politici
energetice comune in cadrul UE. Bazata in continuare pe cei trei piloni nominalizaţi ai
procesului: creşterea economica si competitivitate, incluziune sociala si protecţia
mediului înconjurător.
Inovarea ca esenţă a creşterii şi competitivităţii economice
Dezvoltarea economică eficientă presupune un proces de modernizare continuă. Pe
măsura dezvoltării lor, naţiunile progresează din punct de vedere al avantajului lor
competitiv şi al modalităţilor specifice de competiţie. Urmărind modelul lui Porter,
putem identifica trei etape ale competitivităţii economice. In cadrul primei etape, există
economia bazată pe factori, în care factorii de producţie primari cum ar fi forţa de
muncă ieftină şi accesul la resursele naturale sunt sursele dominante ale avantajului
competitiv. A doua etapă este economia bazată pe investiţii, în care competitivitatea
este rezultatul creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau
serviciilor produse. Cea de-a treia este economia bazată pe inovare unde capacitatea de
a realiza produse şi servicii inovatoare la limita tehnologiei globale, utilizând cele mai
avansate metode, devine sursa dominantă a avantajului competitiv.
Competitivitatea ridicată presupune inovare continuă
Ierarhizarea inovării se întinde de la crearea de nou până Ia adoptarea acestuia.
Conform definiţiei OCDE, "Inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi
procesele noi cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O inovaţie se
consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă (în cazul inovării de produs) sau
dacă a fost utilizată în cadrul unui proces de producţie (cazul inovării de proces). De
aceea, inovaţiile presupun o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale,
financiare şi comerciale". Procesul complet de inovare presupune crearea "noului" şi
implementarea acestuia. Implementarea se poate realiza fie direct, fie prin transfer pe
piaţa de cunoaştere. OCDE(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) va
promova politici menite să:
- Dobândească cel mai înalt nivel de creştere economică durabilă şi ocupare a
locurilor de muncă precum şi un standard de viaţă în creştere în ţările Membre, totodată
87
menţinând stabilitatea financiară pentru a contribui, astfel, la dezvoltarea economiei
mondiale;
- Contribuie la extinderea economică sănătoasă în ţările Membre şi nemembre în
procesul dezvoltării economice;
- Să contribuie la extinderea comerţului mondial fundemantat pe baze multilateral
şi nondiscriminatorii în conformitate cu obligaţiile internaţionale.
Inovarea şi nu cercetare
Analizele referitoare la inovare au evoluat de la viziunea liniară asupra procesului
inovator spre viziunea sistemică, ce domină gândirea economică actuală. Chiar dacă
ambele viziuni plasează cercetarea-dezvoltarea fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv al
procesului inovator, cele mai recente abordări tind să acorde o importanţă mai mare
factorilor inovatori din afara cadrului de cercetare propriu-zisă şi chiar celor externi
procesului tehnologic propriu-zis, precum şi unor aspecte legate de dinamica
organizaţională şi managerială. Aceasta accentuează, de asemenea, importanţa
antreprenoriatului.
Inovaţia este unul din factorii cheie care explică diferenţele în ratele de creştere din
OCDE.
Ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, se traduce la nivel
macroeconomic drept "creştere". Conform studiilor OCDE, în ultima decadă, ratele de
creştere per capita în ţările OCDE au încetat să urmeze un trend convergent.
Productivitatea a fost accelerată în unele ţări, cel mai elocvent exemplu fiind Statele
Unite, şi substanţial încetinită în altele, cum ar fi Europa continentală şi Japonia, în timp
ce s-au ivit semnele a ceea ce a fost denumită "Noua Economie", condusă de explozia
noilor tehnologii.
Inovaţia ca şi componentă a economiei bazate pe cunoaştere Abordarea UE
oglindeşte cadrul Băncii Mondiale pentru evaluarea dezvoltării ,programul
"Knowledge Assessment Methodology" care se compune din următorii piloni, după
cum urmează:
- Populaţie educată şi calificată
- Infrastructura informaţionala dinamică
- Un sistem inovator eficient
- Un regim economic şi instituţional care să o susţină.
După cum a fost sugerat şi de dovezile empirice, aceşti piloni sunt interdependenţi,
şi duc în final la o schimbare comportamentală în organizarea afacerilor.OCDE
sugerează că tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC) sunt extrem de importante
pentru inovare. Aceasta se întâmplă pe trei nivele:
- Utilizarea TIC creşte eficienţa inovării
- Includerea TIC în capitalul productiv reprezintă principala cale de impulsionare
a creşterii economice
- Progresul tehnologic în industria TIC propriu-zisă, în acele ţări în care industria
88
are o dimensiune importantă, este un semnificativ imbold pentru creşterea economică
Acest trend este de aşteptat să continue, întrucât afacerile şi pieţele inovatoare bazate
pe TIC se află încă într-un stadiu mediocru al dezvoltării şi alte schimbări pozitive sunt
de aşteptat în viitor.
Ce sunt inovatiile tehnologice
Investiţiile străine şi libera circulaţie a capitalurilor
Rolul investiţiilor străine
Investiţiile directe străine pot să joace un rol crucial în restructurarea şi refacerea
economică a ţării receptoare pe o creştere susţinută. Firmele noi create prin investiţiile
srăine, prin Introducerea tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la
filialele lor deschise în ţara receptoare vor pune sub presiune companiile autochtone
care vor fi obligate, la rândul lor, să realizeze astfel de îmbunătăţiri .Sunt şi alte
beneficii pe care o investiţie străină le-ar putea aduce, ca de exemplu:
- sporirea producţiei şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice;
- realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne;
- crearea de noi locuri de muncă;
- accesul la noi pieţe
Tipologia investiţiilor străine
Legislaţia în vigoare (O.U.G nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor directe,
modificată şi aprobată prin legea nr.241/1998) defineşte următorii tipuri de investiţii
străine:
Investiţii directe - participarea la constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în
oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau părţi sociale
ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu sau înfiinţarea şi
extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină prin:
- aport financiar, în moneda naţională sau în valută convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de
finanţare;
în concluzie atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a
posibilităţii de control si decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre
o investiţie directă
Investiţii de portofoliu - dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea
societăţii comerciale.Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur
financiar, o investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai
89
complex plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge
să controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe
dintre ele având o consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă,
fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri
este foarte dificilă. Intre investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă "gri", în
care cu greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie
achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de
control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază
unul sau altul din tipurile menţionate.de la caz la caz.
Fundamentele teoretice imediate ale impactului ISD asupra eficienţei firmelor
receptoare, iar mai apoi, prin efecte de antrenare şi asupra firmelor cu capital integral
local sunt regăsite în mod clar în teoria avantajului de monopol şi în teoria internalizării.
Ambele teorii aparţinând câmpului explicativ al ISD şi producţiei în străinătate, caută
motivaţia fluxurilor investiţionale în existenţa la nivelul firmei investitoare a unor
avantaje, de competitivitate (avantaje de monopol sau oligopol, inclusiv cele de natură
tehnologică, accesul privilegiat la surse de finanţare sau la reţele de furnizori etc.) sau
de internalizare, respectiv avantaje care decurg din operarea într-o structura
organizatorică şi de proprietate unică. Pe baza unor astfel de avantaje, firmele străine
pot mai mult decât să surmonteze dificultăţile impuse de operarea într-un mediu străin,
făcând faţă concurenţei locale şi fiind profitabile. Argumentul eficienţei firmelor cu
participare de capital străin este şi mai pertinent în cazul ISD motivate de costul
factorilor, întrucât în aceste situaţii, piaţa internaţională este cea care verifică şi
validează competitivitatea produselor realizate.
Raţiunea realizării oricărei investiţii o reprezintă nu eforturile ci efectele pe care
investiţia respectivă le poate produce . O investiţie nu poate produce orice efecte , ci
numai cele de natură să satisfacă o necesitate socială , respectiv un mesaj, o cerere a
pieţei interne sau externe . Eforturile care se fac ,nu sunt un scop în sine , ci un mijloc
prin care se obţin efectele scontate. Ca urmare , orice efort care nu are o relaţie directă
, nemijlocită , cu acest scop nu trebuie făcut ci dimpotrivă trebuie evitat pe toate căile
şi cu toată fermitatea .
Investigarea şi stăpânirea pieţei a devenit problema cea mai dificilă şi mai
complicată a zilelor noastre , iar perspectivele nu sunt de simplificare, ci de accentuarea
acestor dificultăţi. Integrarea în piaţa unică europeană şi globalizarea face ca piaţa să
reprezinte cu totul altceva astăzi decât ieri , indiferent dacă firma operează pe pieţe
locale , regionale sau internaţionale.
Investiţia fiind unul dintre factorii creşterii economice , a introducerii rezultatelor
ştiinţei şi tehnicii în toate domeniile şi sferele activităţii economice şi sociale , statul
este nu numai interesat ci şi obligat să creeze cadrul care să stimuleze pe investitorii
străini în procesul de investire şi economisirea cu scopul de a investi .Este un lucru
cunoscut că pentru investitorul străin , investiţia este un efort, o cheltuială , o plasare
90
de capital, în timp şi spaţiu ce pentru stat este o sursă de venituri suplimentare şi ca
urmare interesul statului în promovarea procesului investiţional are şi un temei material.
Redăm în ceea ce urmează , câteva obligaţii fundamentale , ale statului şi instituţiilor
sale în domeniul investiţiilor străine :
- elaborarea de prognoze şi strategii naţionale , de ramură şi de sector
- elaborarea de studii de conjunctură şi de evoluţii generale internaţional
- asigurarea unui legislaţii performante , stmulative şi stabile
- dezvoltarea sectorului public, a infrastructurii, a învăţământului,a culturii etc.
- stimularea creativităţii oamenilor
- stimularea spiritului de economisire
- stimularea spiritului antreprenorial, de investire şi dezvoltare durabilă
- stimularea cercetării ştiinţifice fundamentale şi aplicative
- stimularea sectoarelor din amonte investiţiilor:
- furnizorii de utilaje şi instalaţii
- furnizorii materiilor prime , combustibil şi energie
- formarea şi perfecţionarea generală a forţei de muncă
- dezvoltarea sectorului bancar, etc
- stimularea consumului intern prin dezvoltare
- ridicarea rating-ului de ţară pentru stimularea exporturilor,reducerea costurilor la
importuri şi stimularea investiţiilor trăine de orce fel
- asanarea birocraţiei şi corupţiei
- coordonarea şi stimularea organelor de avizare şi aprobare a investiţiilor, etc.
Caracteristicile investiţiilor străine directe
Sunt cel puţin patru caracteristici care le disting direct de portofoliul de investiţii:
- Un aspect fundamental al investiţiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu
este că investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului
investiţiei şi tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilitaţi
manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia în
funcţie de distribuţia acţiunilor în firma respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea că
dacă un investitor deţine peste 30% din acţiunile unei companii şi nici un alt investitor
nu deţine mai mult de 10% este foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate
că este minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii.
- O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct şi a
investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele
sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest
avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să seîntâmple
cu o investiţie directă într-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest
avantaj poate fi transferat unei ţări străine în folosul acesteia
- Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau
instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în
persoane fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital
91
străin. în cazul investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate
implica cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta constituind
un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta in clădirea unei întregi noi fabrici
în străinătate într-o formă pe verticală sau orizontală , cu toate că acestea, reprezentând
încă o extensie geografică a acestei firme. Acestea pot fi motivele diferite de
maximizare a profitului imediat.
- Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta.
Economiştii obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare
internaţională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni,
anumite forme de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor
existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi
instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenţă pe care economiştii ar acceptao a fost aceea ca investiţiile directe sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare
de management şi tehnologie.
Investitiile straine si libera circulatie a capitalurilor
Dupa relatiile care se stabilesc intre investitori si sursa straina de resurse pentru
investitii, investitiile straine sunt investii straine directe si investitii straine de
portofoliu. In cazul investitiilor straine directe, finantatorul strain capata si posibilitatea
de a lua decizii si de a controla proiectul de investitie.
Investitorii straini pot realiza la noi in tara investitii proprii cu capital strain sau
investitii mixte cu capital strain si autohton. In lipsa capitalului autohton si a creditului
extern, a caror dobanzi se dubleaza anual sunt preferate investitiile straine directe.
Investitiile straine sunt apreciate ca mijloc de restructurare si modernizare a
economiei, de realizare a transferului de tehnologie si de deschidere a unor noi piete
pentru export.
Initial, pentru stimularea investitiilor straine au fost adoptate legi relative liberale,
care eliminau restrictiile cu privire la repatrierea profitului.
In ciuda legislatiei relative liberale de stimulare a investitiilor straine, nu au fost
atrasi suficienti investitori straini, pentru a participa la dezvoltarea si stabilitatea
macroeconomica a Romaniei.
In general, investitorii isi extind activitatea in acele tari unde salariile sunt scazute,
forta de munca bine educate, piata de desfacere mare si risc de tara mic.
Modernizarea si restructurarea economiei nationale constituie o cerinta vitala pentru
asigurarea cresteri eficientei macro si micro economice.
Majoritatea tranzactiilor de capital referitoare la investitiile straine, care acordau
stimulente speciale investitoriilor straini au constituit subiectul unor intense dezbateri
politice 1.
In aceste conditii Romania a revizuit legea fundamentala cu privire la interdictia
prevazuta de art. 41 alin. 2 ca “cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi drepturi de
proprietate asupra terenurilor”. Art. 41 alin. 2 din Constitutia adoptata la 8 dec 1991 a
devenit art. 44 din Constitutia Romaniei adoptata in 2003, potrivit caruia : “Cetatenii
92
straini si apatrizi pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in
conditiile prevazute din aderarea Romaniei la UE si din alte Tratate Internationale la
care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin Lege
Organica precum si prin mostenire legala”.
Liberalizarea totala a circulatiei capitalurilor a fost realizata in UE ca urmare a
Tratatului de la Maastricht.
Art. 73b din Tratatul de la Maastricht prevedea ca : “ toate restrictiile in calea
miscariilor de capital intre statele membre si statele terte tari vor fi interzise.”
Aceasta libera circulatie a capitalului implica liberalizarea platiilor si eliminarea
controalelor valutare.
Clauza de salvagardare din art. 73b nu se referea si la balantele de plati sau la
valutele nationale, ci numai la dificultatiile serioase in functionarea Uniunii Monetare
Europene si la miscariile de capital extracomunitare.
Initial, Uniunea Monetara Europeana elimina posibilele neajunsuri intre libera
circulatie a capitalului financiar si politice macroeconomica.
Legea nr. 35/1991 privind investitiile straine prevedea ca nu exista restrictii
specifice in nici un sector de activitate cu exceptia asigurariilor.
Potrivit art. 41 alin.2 din Constitutia Romaniei adoptata la 8 dec. 1991 stipula ca
:“Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”
In 1994 Curtea Suprema de Justitie a decis ca Societatiile comerciale cu capital
strain , desi au sediul in tara deci sunt personae juridice romane nu pot dobandi terenuri
in proprietate
In anul 1997 s-au adoptat mai multe modificari la legea nr 35/1991 , societatiile
comerciale cu capital strain , desi au sediul in tara deci sunt personae juridice romane
nu pot dobandi terenuri in proprietate.
In anul 1997 s-au adoptat mai multe modificari la legea nr 35/1991. Astfel, in art. 6
din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor
directe s-a prevazut ca : “orice investitor persoana juridica rezidenta sau nerezidenta
poate dobandi orice drepturi reale asupra bunurilor mobile si imobile”.
Prin Legea 214/1998 de aprobare a Ordonantei de Urgenta nr. 92/1997, s-a modificat
chiar art. 6 in sensul ca : “ o societate comerciala persoana juridica rezidenta sau
nerezidenta poate dobandi orice drepturi reale asipra bunurilor imobile in masura
desfasurari activitatii sale potrivit obiectului social cu exceptia terenurilor care pot fi
dobandite de personae juridice sau fizice romane.
Rezulta ca, Parlamantul nu a imbratisat solutia Guvernului, in cea ce priveste
posibilitatea unui investitor, persoana juridica straina de a dobandi in proprietate privata
terenuri necesare derularii investitiilor sale. Art. 41 din Constitutia din 8 dec. 1991
prevedea interdictia numai pentru cetatenii straini si apatrizi nu si pentru persoanele
juridice straine.
In Legea 54/1998 cu privire la circulatia juridica a terenurilor exista interdictia de a
dobandi terenuri in proprietate privata.
93
Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii prevedea ca:
“asociatiile si fundatiile constituite ca persoane fizice sau juridice straine pot dobandi
pe intreaga durata de functionare dreptul de proprietate si alte drepturi reale asupra
terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite”.
Cu ocazia negocieriilor Cap. 17 din acqus-lui comunitar “Libera circulatie a
capitalului” autoritatiile romane au stabilit anul 2014, an in care cetatenii UE vor
dobandi dreptul de a cumpara terenuri in Romania.
Noua Constitutie adoptata in 2003 in art. 44 reglementeaza dreptul de proprietate
privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi.
Clasificarea investitiilor straine
Libera circulaţie a capitalurilor în UE
Controlul mişcărilor de capital a constituit mult timp pentru majoritatea statelor
membre un instrument de politică macroeconomică pentru echilibrarea balanţei de plăţi
externe.
Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului în interiorul UE este de data recentă,
după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Funcţionarea Pieţei Unice a fost mult îmbunătăţită prin alocarea optimă a capitalului
în interiorul UE pentru că a înlesnit celelalte libertăţi : mărfuri, servicii şi persoane.
Principalele forme ale mişcării capitalului sunt : investiţii directe – construirea de
portofoliu sub forma de acţiuni; obligaţiuni; bonuri de tezaur; depozite bancare în
străinătate.
Liberalizarea circulaţiei capitalului între statele membre s-a realizat progresiv în
baza a trei Directive Europene deoarece prioritate s-a acordat comerţului cu bunuri şi
servicii pe Piaţa Unică.
Prima Directivă5 a liberalizat necondiţionat investiţiile directe legate de libertatea
de stabilire, creditele comerciale pe teren sunt şi comerţul cu acţiuni cotate la bursă.
Restricţiile impuse în directivă vizau dezechilibrarea balanţei de plăţi şi emiterea şi
plasarea de acţiuni la bursă.
Datorită restricţionării impuse în perioada 1970 - 1980 economiile europene erau
ameninţate de mişcările transfrontaliere de capital.
În anul 1985 prin măsurile prevăzute în Cartea Albă pentru desăvârşirea Pieţei
Unice au fost înlăturate restricţiile care mai existau asupra mişcărilor de capital şi
liberalizarea serviciilor financiare. Începând cu 1986, în UE au fost liberalizate pe
termen scurt “întreaga circulaţie a capitalului” înregistrându-se o creştere globală a
eficacităţii repartiţiei prin intrarea capitalului pe pieţele de capital a ţărilor membre UE.
A Doua Directivă, liberalizarea creditelor pe termen lung, legate de operaţiunii cu
titluri care nu erau negociate la bursă.
5
Directiva din 11 martie 1960 publicata in JOCEL 43 la 12 aprilie 1960 modificata in 1962 JOCE 449 din 22 ianuarie 1962
94
În viziunea autorilor Cărţii Albe şi a Actului Unic European crearea “spaţiului
financiar comun” este unul din punctele de sprijin a “spaţiului economic comun”, iar
liberalizarea serviciilor financiare paralel cu ceea a circulaţiei capitalurilor a reprezentat
un pas important pentr integrarea financiară europeană şi pentru desăvârşirea Pieţei
Unice.
A Treia Directivă6 suprimă autorizaţiile de transfer de capital, liberalizând astfel
circulaţia capitalului între statele membre.
Într-o altă directivă era prevăzut controlul liberalizării capitalului, deşi a treia
directivă lăsa statelor membre libertatea de a lua măsuri de reglementare a lichidităţii
bancare, prevedea măsuri de control administrativ pentru a înlătura fraudele fiscale şi
măsuri pentru a respecta regulile ....în sistemul bancar.
Directiva conţinea, o clauză de salvagdare specifică circulaţiei capitalului, aplicată
de Comisia Europeană în cazul în care se produceau tensiuni şi perturbări pe pieţele de
capital între statele membre şi terţe ţări sau numai între statele membre.
Pentru eliminarea perturbărilor, directiva prevedea atingerea de către toate statele
implicate a aceluiaşi grad de liberalizare.
Menţionăm că libera circulaţie a capitalului a fost prima dintre cele patru libertăţi
care s-a realizat practic contribuind la desăvârşirea Pieţei Unice.
Plăţile curente. Distincţia dintre plaţi curente si circulaţia capitalurilor este dificil de
realizat. Astfel, plăţile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea
de răspundere civila sunt plaţi curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viata
reprezintă o mişcare de capital. In categoria "plaţi" sunt incluse plăţile aferente schimbului
de mărfuri, de servicii si de capitaluri (de exemplu, cele provenind din repartizarea
profitului ori plata dobânzilor). După expirarea perioadei de tranziţie prevăzuta de
Directiva 88/361/CEEj, plăţile curente au devenit libere. O efectiva liberalizare a
circulaţiei mărfurilor si serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor
operaţiuni. Tratatul de Ia Maastricht consfinţeşte liberalizarea realizata prin faptul ca
articolul 56 (ex-73B §2) al Tratatului de la Roma (CEE) dispune de acum înainte ca
restricţiile impuse plaţilor dintre statele membre sunt interzise, ca si acelea dintre statele
membre si statele terte. Sunt, de asemenea, libere de orice restricţii plăţile curente dintre
statele semnatare ale Tratatului privind spaţiul economic european.
Mişcările de capitaluri. Exista modalităţi de exercitare a libertăţilor fundamentale (de
exemplu, libera circulaţie a mărfurilor si a serviciilor) care presupun o liberalizare
prealabila a mişcărilor de capital. Este cazul libertăţii de stabilire care postulează dreptul
unui investitor comunitar de a avea participatii într-o societate stabilita într-un alt stat
membru sau de a crea o filiala. Este, de asemenea, cazul liberei prestaţii a serviciilor în
cazul sectoarelor sensibile, bancar si al asigurărilor, care presupune o liberalizare a
capitalurilor pe termen scurt (hot money) si transferuri pentru executarea contractelor de
asigurare.
Cadrul juridic
6
Comission europenne : Impact et eficacite du mache unique, Panarama de l`industrie comunau taire 97 Bruxelles 1997
95
Prin din Tratatul de la Roma (CEE), care operează o distincţie între "plăţile curente" si
"circulaţia capitalurilor", inspirându-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus
la crearea Fondului Monetar International în 1944.
Iniţial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligaţie formala în ceea ce priveşte
liberalizarea circulaţiei capitalurilor, aceasta trebuia sa intervină progresiv „în măsura
necesara unei bune funcţionari a Pieţei comune" (articolul 67- astăzi abrogat). Primele
directive în materie (din 1960 si 1962) nu reuşeau decât o liberalizare incompleta, însoţita
de numeroase clauze de exceptare. în urma unei comunicări a Comisiei din 1986 (COM(86)
292 final din 23.05.1986) este adoptata directiva 86/566/CEE care prevede o liberalizare
completa a circulaţiei capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea pieţelor
financiare naţionale, rămân, totuşi, multe operaţiuni exceptate de la aceasta liberalizare.
Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care
prevede o liberalizare completa a circulaţiei capitalurilor începând cu 1 iulie 1990.
Tratatul nu defineşte libera circulaţie a capitalurilor; ca si în cazul liberei circulaţii a
serviciilor jurisprudenţa CJCE oferă câteva criterii de identificare. Curtea de la
Luxembourg considera ca "circulaţia capitalurilor" desemnează acele operaţiuni
financiare care vizează în mod esenţial plasarea sau investirea sumelor în cauza si nu
remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce "plăţile" sunt acele transferuri de devize care
constituie o contrapartida în cadrul unei tranzacţii adiacente. Cu alte cuvinte, circulaţia
capitalurilor reprezintă o tranzacţie cu caracter autonom si nu o operaţiune ce ar rezulta
din alta, în timp ce procedura plaţilor implica un transfer de valori efectuat ca urmare a unei
tranzacţii principale.
Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la libera circulaţie a
capitalului
Tratatul de la Maastricht nu a abrogat A Treia Directivă, dimpotrivă a accelerat
liberalizarea mişcărilor de capital, a stabilit liberalizarea totală a mişcărilor capitalului
între statele membre şi terţe state.
Consiliul UE la propunerea Comisiei Europene cu majoritate calificată adoptă
măsuri referitoare la mişcarea de capital, având destinaţie sau provenind din ţări terţe
pentru următoarele situaţii : investiţii directe inclusiv investiţii imobiliare; prestarea de
servicii financiare; admiterea de titluri pe pieţele financiare.
În caz că măsurile sunt prea restrictive este necesar votul în unanimitate în Consiliul
UE.
Dacă deplasările de capital care provin sau au destinaţie ţările terţe, cauzează sau
anunţă să cauzeze funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare, Consiliul UE la
propunerea Comisiei Europene poate să utilizeze clauza de salvagdare stabilită în
Tratatul de la Roma (1957).
Art. 301 din Tratatul de la Roma, prevede acţiunile Comunităţii Europene de
întrerupere sau reducere totală sau parţială a relaţiilor comerciale cu ţările terţe. În
acelaşi articol sunt prevăzutemăsuri pentru cauze cu privire la mişcările de capital şi
plăţi.
96
Aceste măsuri prevăzute în Tratatul de la Roma pot fi aplicate şi de un stat membru
din raţiuni politice, riscuri de natură politică, numai că tot Consiliul UE are competenţa
de a decide aplicarea sau neaplicarea sancţiunilor.
În art. 73b din Tratatul de la Maastricht este stipulat cu claritate că “toate restricţiile
în calea mişcărilor de capital între statele membre şi statele terţe vor fi interzise”.
În acelaşi tratat, art. 73F cu privire la clauza de salvgardare, nu se referă la balanţele
de plăţi sau la valutele naţionale ci la dificultăţiile serioase în funcţionarea Uniunii
Monetare Europene şi numai la mişcările de capital extra UE.
Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea
Prevederile Tratatului de la Roma dispune ca statele membre pot să aplice
dispoziţiile legislaţiei lor fiscale care stabilesc distincţia între contribuabilii care nu se
găsesc în aceaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde sunt investite
capitalurile lor. În tratat sunt prevăzute controale pentru evidenţa statistici sau pentru
lupta împotriva fraudei.
De asemenea este precizat că “măsurile în cauză nu trebuie să constituie nici un
mijloc de discriminare arbitrară nici o restricţie deghizată la libera circulaţie a
capitalurilor şi a plăţilor”. Declaraţiile ..... au avut rolul de a desemna libera circulaţie
a capitalului. La aceea dată fiscalitatea indirectă nu era armonizată, dispoziţiile
fiscalităţii directe se aplicau legal contribuabului rezident dar şi asupra veniturilor
realizate în străinătate. Aceste dispoziţii au instituit uneori discriminări la adresa unor
prestatori de servicii care activau în cadrul operaţiunilor de capital cum ar fi cazul
asigurărilor de viaţă.
Factorul fiscal alături de intervenţiile publice în jocul liber al pieţelor, reglementările
restrictive sau discriminatorii privind plasamentele au constituit obstacole în calea
liberei circulaţiia capitalului. Aceste ....au următoarele efecte : asupra locului
plasamanetului; tipuri de plasament şi asupra modului de plasare direct sau prin
intermediar.
Pentru a răspunde acestor provocări, Comisia a prezentat Consiliului două programe
de acţiune care nu s-au finalizat; armonizarea impozitelor directe şi armonizarea
globală a regimului valorilor mobiliare.
În acest context, Comisia a prezentat Consiliului două memoranduri : primul
Necesităţi şi Modalităţi de acţiune în domeniul liberei circulaţii a capitalului şi al doilea
Măsuri de armonizare în materie de impozite directe pentru a facilita dezvoltarea şi .......
pieţelor de capital.
În cazul impozitelor indirecte, armonizarea s-a făcut pentru o succesiune de directive
care au eliminat obstacole fiscale din calea investiţiilor productive. Măsurile sunt :
 suprimarea taxei de timbru pentru emiterea sau circulaţia titlurilor străine pe
teritoriul altor state
 armonizarea legislaţiilor naţionale cu privite la taxe percepute pentru constituirea
societăţiilor de capitalurile
97
Reformele fiscale din anii '80 au condus la scăderea ratelor fiscale şi la lărgirea bazei
de calcul, astfel că regimul de impozitare asupra societăţiilor comunitare a devenit
convergent într-un mare număr de state. Diferenţele care subzistă în domeniul
fiscalităţii veniturilor din investiţii continuă să denatureze mişcările de capital între
statele membre. Armonizarea în domeniul impozitării a fost axată pe eliminarea dubli
impuneri şi a altor dezavantaje care grevau veniturile din investiţii la nivel
intracomunitar.
În concluzie, legislaţia comunitară în materia liberei circulaţii a capitalurilor se
bazează pe următoarele principii generale:
 eliminarea efectivă a controlului capitalului şi a plăţilor se referă nu numai la
restricţiile respective în materie de schimb valutar, dar şi la reglementările
administrative de orice natură, care generează o discriminare efectivă bazată pe originea
sau destinaţia capitalului
 instaurarea acestei libertăţi are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicţii
generale, dar şi a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare
Există câteva excepţii reglementate în politicile naţionale cu privire la securitatea şi
ordinea publică.
Restricţiile de pe pieţele financiare au cauze diverse :
- intervenţia publică în jocul liber al pieţelor
- reglementări restrictive sau discriminatorii privind plasamanetele de capitalului
- insuficienta difuzare a informaţiilor privind sectorul economiilor populaţiei
Libera circulaţie a capitalurilor include un capitol special, prevenirea spălării
banilor, reglementat de mai multe directive europene.
Directiva din 1991, reglementează măsuri speciale pentru prevenirea spălării
banilor, instituind obligaţia băncilor să verifice identitatea clienţilor care efectuează
operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane.
În acest context, statele membre au obligaţia de a efectua inspecţii şi controale
asupra operaţiunilor bancare pentru a se asigura că sunt aplicate directivele în domeniu.
Directiva din 2001 cu privire la spălarea banilor impune măsuiri noi mai restrictive,
identificarea tuturor clienţiilor care constituie depozite sau deschidere de cont peste
anumite plafoane
Ce importanta are libera circulatie a capitalului in realizarea investitiilor?
Investiţiile realizate în colaborare cu parteneri străini
Necesităţile dezvoltării unor ramuri sau sectoare ale activităţii economice pentru
care condiţiile interne nu au o acoperire corespunzătoare din punct de vedere tehnic,
tehnologic sau financiar, au dus la iniţierea şi punerea în aplicare a unor proiecte a căror
proiectare, realizare şi exploatare au la bază colaborarea dintre ţări sau întreprinderi din
ţări diferite.
98
Asemenea colaborări depăşesc cadrul unor relaţii de cooperare sau de schimburi
economice internaţionale. Ele angajează eforturile comune ale partenerilor pe o
perioadă lungă de timp, cu privire la conceperea proiectelor, realizarea şi exploatarea
acestora. Se impune deci o abordare particulară a acestui gen de investiţii, abordare ce
se pretează la determinări şi analize specifice cu privire la:
natura şi amploarea relaţiilor economice şi politice dintre ţările ce devin astfel
parteneri;
politicile vamale şi fiscale ale partenerilor,
sistemele de organizare juridică şi administrativă existente în ţările
respective;
stabilitatea regimurilor politice ale ţarilor ce colaborează;
potenţialul tehnic, tehnologic şi financiar al ţărilor sau întreprinderilor
partenere;
mărimea pieţelor de desfacere pe care le pot activa partenerii pentru produsele
sau serviciile realizate;
regimul unor clauze contractuale etc.
Determinările şi analizele întreprinse pentru asemenea proiecte de investiţii trebuie
să evidenţieze avantajele colaborării în raport cu realizarea şi exploatarea fără o astfel
de colaborare. Asemenea avantaje pot fi:
accesul la tehnică şi tehnologie modernă;
asigurarea unor surse de aprovizionare cu materii prime, materiale,
combustibil şi energie, deficitare;
pătrunderea pe pieţe noi de desfacere;
realizarea unor încasări valutare superioare;
asimilarea producţiei în ţară a unor elemente de tehnică modernă etc;
Pentru evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii realizate în colaborare este
necesară construirea şi folosirea unor criterii specifice prin care să se evidenţieze
participarea partenerilor la acoperirea investiţiilor, eforturilor de exploatare şi, implici,
la remunerarea capitalurilor.
Atât în cazul în care producţia este destinată consumului intern, din ţările partenere,
cât şi atunci când aceasta este exportată, parţial sau total, în alte ţări, evaluarea
proiectelor presupune folosirea unei monede unice, recalcularea în moneda naţională
putându-se face la diferite parităţi de schimb, convenabile pentru parteneri. In aceste
condiţii, alegerea monedei de calcul şi a cursurilor de schimb devine una din problemele
cele mai importante ce se cer a fi rezolvate.
Pentru compararea şi alegerea variantelor de investiţii se pot folosi diferite criterii,
între care prioritate au: cheltuielile echivalate totale şi unitare şi venitul net realizat pe
întreaga perioadă de exploatare şi la un leu investiţii (randamentul economic) în
variante actualizate.
99
Colaborarea pentru realizarea de proiecte de investiţii impune modalităţi diferite de
determinare şi analiză atunci când se are în vedere procurarea de materii prime.
Alegerea devine importantă şi dificilă atunci când se pune problema alegerii între un
proiect (cu variantej în ţara de origine, pentru exploatarea şi prelucrarea de zăcăminte
sărace, şi un proiect (cu variante) similar, într-o altă ţară posesoare de zăcăminte bogate
în conţinut util.
Intr-o astfel de situaţie diferenţele de cheltuieli de realizare şi exploatare pentru cele
două proiecte de bază, pot fi foarte diferite, atrăgând şi diferenţe în ceea ce priveşte
veniturile obţinute (beneficii).
Realizarea şi exploatarea.unor asemenea obiective de investiţii poate fi impusă în
diferite situaţii:
insuficienţa sau lipsa unor materii prime, materiale sau combustibil în ţară;
costul mare şi fluctuant, în valută, al achiziţionării acestora pe pieţele externe;
existenţa unor condiţii favorabile de colaborare cu ţara deţinătoare de
asemenea resurse;
posibilitatea obţinerii unor avantaje economice sau de altă natură prin
realizarea unor astfel de investiţii etc.
Investiţii realizate pe bază de licenţă
In scopul reuşitei acţiunii de reuşitei acţiunii de cumpărare a licenţelor unitatea
beneficiară trebuie să efectueze o serie de calcule complexe. Decizia de licenţiere fiind
supusă negocierilor comerciale şi stipulată în contractele comerciale.
în această fază a tratativelor, unitatea respectivă va lua cunoştiinţă de suma care va
trebuie să o investeacă pentru a obţine întregul volum de cunoştiinţe necesar pregătirii
procesului de fabricaţie şi de desfacere a produsului obţinut pe baza licenţei. între
momentul achiziţionării licenţei şi cel al începerii fabricaţiei se execută o serie de
lucrări de adaptare, de experimentare şi îmbunătăţire a tehnologiilor şi liniilor de
producţie, care implică o serie de investiţii suplimentare.
Mărimea acestora va fi diferită în funcţie de forma pe care o a lua obiectivul:
o unitate nouă
dezvoltarea unei noi linii de producţie
îmbunătăţirea procesului tehnologic.
In afara cheltuielilor propriu zise de ahciziţionare a licenţei, mai trebuie efectuate o
serie de cheltuieli pentru punerea în funcţiune a instalaţiilor şi pentru pregătirea
corespunzătoare a pieţei de desfacere, cheltuieli ce vor afecta eficienţa economică a
acestui tip de investiţii.
Astfel licenţa va fi acceptată numai dacă va asigura creşterea valori parametrilor
tehnici, a productivităţii, realizate de economii de materiale deficitare, reducerea costurilor
unitare.
Unitatea ce achiziţionează licenţe va face investiţii în acest domeniu numai dacă în
afara unei competitiităti tehnice, va putea obţine şi un beneficiu suplimentar, pentru a se
asigura împotriva riscului mai ridicat al acestor operaţiuni.
100
Preţul licenţelor este un element important în aprecierea efortului de investiţie.
Investiţii realizate cu utilaje de import
Achiziţionarea de utilaje din import pentru realizarea de investiţii în ţară presupune
elaborarea unor analize comparative a diferitelor oferte, analize care să angajeze şi
condiţiile de creditare şi rambursare impuse sau acceptate.
La baza alegerii bazelor de discontare, folosite pentru actualizarea costului extern al
utilajelor achiziţionate prin credite stau următoarele principii:
- rata minimă trebuie să corespundă rentabilităţii economice minime pe economia
naţională admisă pentru noile investiţii;
- rata de discontare maximă exprimă rentabilitatea economică medie pe ramură sau
rentabilitatea dorită a se obţine la noua investiţie:
Dacă rata anuală de creştere a preţurilor utilajelor este superioară ratei rentabilităţii
realizată de investiţie, este indicată achiziţionarea utilajului în prezent cu plata imediată.
Dacă raportul este invers este preferabilă plata în rate într-o perioadă cât mai mare a
costului utilajului achiziţionat.
Test de autoevaluare
1. Notiunea de inovatie
2. Notiunea de competitivitate
3. Impactul investitiilor straine asupra activitatii antreprenoriale in
Romania
101
Biblografie
1.Bogdan ,Ioan ,,Tratat de Management Financiar Bancar” Ed. Economica
Bucuresti 2002
2.Bugaian Larisa (coord.), Antreprenoriat: inițierea afacerii, Editura: Levinţa
Angela, 2010
3.BISA C., ANCUTA T. ,,Elaborarea Studiilor De Fezabilitate Și A Planurilor De
Afaceri” –BMT Publishing House ,2005 .
4.Grigore Ana Maria , Antreprenoriat si Management pentru IMM, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2019,
5.Rusu Sergiu Antreprenoriat in turism si industria ospitalitatii Ed C.H.Beck 2014
6.BISA C., ANCUTA T. ,,Elaborarea Studiilor De Fezabilitate Și A Planurilor De
Afaceri” – Bmt, 2005
7.Săndulescu, Ion ,,Planul de afaceri – ghid practic”, Ed. All Beck, București,
1999 Ghenea,Marius.Curs intensiv de antreprenoriat
8.Prof. Florin Buhociu, Fundamentele antreprenoriatului
9.Prof dr.Carmen Nastase,Antreprenoriat -Note de curs
10.https://www.ub.ro/fsec/files/facultati/fsec/proform/fisiere/GHID_pentru_intocm
irea_planului_de_afaceri-POCU_124981.pdf
11.https://www.business-academy.ro/bazei-de-cunostinte/management/planul-deafaceri
12.http://newbiz.ase.ro/despre-antreprenoriat/
13.http://www.imm.gov.ro/ro/legislatie-antreprenoriat-si-programe-pentru-imm/
14.https://ec.europa.eu/info/departments/internal-market-industryentrepreneurship-and-smes_ro
102