ISTORIA EVOLUŢIONISMULUI PÂNĂ LA CHARLES DARWIN
Analiza fenomenului evoluţiei biologice, generând o permanentă dispută între
materialism şi idealism, a început din zorii cunoaşterii şi continuă şi astăzi.
Mitul creaţiei, născut în mintea oamenilor primitivi şi a celor mai mulţi oameni religioşi, are
ca element definitoriu imaginea statică a unei lumi care a fost creată, iar o dată ce a fost
creată, nu s-a mai schimbat.
Insă germenii evoluţiei biologice au persistat în minţile omeneşti în decursul anilor şi, în
cele din urmă, s-au transformat în teorii evoluţioniste, care încearcă să explice fenomenul
dezvoltării lumii ce ne înconjoară prin sine însăşi, în baza legităţilor istorice.
Ne vom referi la particularităţile dezvoltării ştiinţelor naturale în diferite epoci,
menţionând anumite personalităţi ale acestor timpuri.
Vechea gândire indiană avea un sens adânc evoluţionist, insă mitologizat. Zoologul
indian Spurway vede în Vishnu simbolul evoluţiei vertebratelor, în zeiţa Laksmi - simbolul
selecţiei sexuale, iar în Siva - discontinuitatea în evoluţie.
Insă, demitologizarea reală a cunoaşterii apare în gândirea Greciei antice, în cadrul
multiplelor forme ale filozofiei greceşti se află în germene aproape toate concepţiile ulterioare ale
evoluţiei biologice.
Anaximandru din Milet (610-546 î.e.n.) constată acţiunea factorilor mediului asupra
organismului.
"Animalele - afirmă Anaximandru, - sunt născute prin acţiunea căldurii solare asupra
mâlului umed, apoi ele au ieşit pe uscat şi atunci, au suferit modificări. Primele animale s-au
născut în apă, chiar omul se trage din peşti..."
Heraclit din Ephes (540-480 î.e.n.) susţine că apariţia şi dezvoltarea vieţuitoarelor este
rezultatul unităţii şi luptei contrariilor, care se susţin reciproc şi determină mişcarea materiei.
Anume lui îi aparţine afirmaţia clasică "panta rhei" - totul curge. Heraclit pune bazele
concepţiei automişcăriî materiei, izvorul mişcării fiind contradicţia.
Empedocle din Agrigentum (483-423 î.e.n.) susţine că lumea se dezvolta din patru
rădăcini veşnice: focul, aerul, apa, solul. Lumea lui Empedocle oscilează între împărăţia Urii şi
cea a Iubirii, generatoare de cicluri succesive de viaţă.
Anaxagoras din Ciazomenes (500-428 î.e.n.) poate fi considerat ca predecesor al
teoriei panspermiei (originea cosmică a vieţii), deoarece este autorul concepţiei venirii
germenilor vieţii de pe alte planete.
Democrit din Abdera (460-360 î.e.n.) este socotit (alături de profesorul său Leucip)
autorul teoriei atomistice. El susţine ideea că germenii vieţuitoarelor reprezintă nişte
microparticule care reproduc în miniatură diferite părţi ale corpului, de unde migrează în
organele reproductive. Democrit susţine că hazardul este legea de bază a naturii, pe care noi o
ignorăm/ Tot el divizează animalele în două grupe: cete fără sânge (nevertebratele?) şi cete
cu sânge (vertebratele?), dasifîcare care a dominat timp de milenii.
1
Hipocrate din Cos (460-377 î.e.n.) realizează (în colaborare cu elevii săi) o sinteză a
"cunoştinţelor din medicină, embriologie, fiziologie, anatomie, expusă în lucrarea sa "Corpus
Hipocraticus". El a studiat embrionul de găină şi cel uman. Hipocrate este considerat
fondatorul medicinii.
Aristotel din Stagira (384-322 î.e.n.) reprezintă mintea genială a antichităţii. El a fost
magistrul lui Alexandru cel Mare (Machedon) şi elevul lui Platon. Este bine cunoscută
afirmaţia lui, care a devenit clasică: „Prieten îmi este Platon, dar mai mare prieten îmi este
adevărul”.
Aristotel este considerat fondatorul zoologiei datorită unor ample sinteze ştiinţifice:
"Istoria animalelor", "Părţile animalelor", "Generaţiile animalelor", "Mişcările animatelor".
Analizând embrionul de găină, el constată dezvoltarea progresivă a organelor în timpul
embriogenezei.
Aristotel a fost un adept al concepţiei autogenezei vieţii. De exemplu, el afirma că
"vieţuitoarele pot să apară nu numai la încrucişare, ci şi din mâl".
în ce priveşte locul omului, Aristotel îl consideră ca pe un animal în care s-au realizat
toate intenţiile naturii.
El introduce noţiunea de specie ca o categorie logică şi aranjează vieţuitoarele conform
"scării gradaţiei" naturii, de ba plante la animale şi apoi la om.
Teophrast din Lesbos (370-287 î.e.n.) este considerat fondatorul botanicii. Fiind elevul
lui Aristotel, Teophrast generalizează datele despre plante şi scrie lucrarea "Istoria plantelor".
El susţine ideea despre transformarea plantelor sub acţiunea factorilor mediului, dar admite
"metamorfoza" unor plante în altele.
Idei similare filozofiei greceşti regăsim şi în antichitatea romană.
Lucrepus Carus (98-55 î.e.n.) susţine ideea lui Democrit despre hazard ca bază a
vieţii în Universul infinit, în poemul său "De Rerum Natura" dă o explicaţie evoluţionistă
originii plantelor şi animalelor. Lucreţius poate fi socotit precursor a multe teorii moderne:
- despre selecţia naturală ca factor al evoluţiei (afirmă că monstruozităţile şi formele
mai puţin dotate sunt eliminate);
- sociobiologia (evidenţiază roiul limbajului şi al etologiei comparate în comunicarea
animatelor);
- teoriile corpusculare ale eredităţii (vorbeşte despre existenţa unor elemente diverse
("primordia multis") transmise de la tată la fiu.
Ideile antichităţii greceşti şi romane sunt uitate în Evul Mediu, care reprezintă o
perioadă de traversare a deşertului, în acest timp predomina ideile despre creaţie,
invariabilitate şi fixitate. Chiar şi opera lui Aristotel este denaturată: din 1211, Consiliul din
Paris interzice predarea fizicii lui Aristotei, iar din 1215 s-a interzis citirea "Metafizicii" şi
"Filozofiei naturale". Ideile transformiste şi ale evoluţiei biologice sunt foarte rare în această
epocă.
Ibn Sina (Avicena) susţine originea materială a bolilor infecţioase, contribuind la
dezvoltarea medicinii.
2
Albert cel Mare (1113-1280) descrie numeroase fenomene naturale şi acceptă
transformarea (eronată) a unor specii de plante în altele sub influenţa solului şi nutriţiei.
Ideile transformismului biologic sunt reînviate şi, evident, dezvoltate în Epoca
Renaşterii de o serie de personalităţi.
Leonardo da Vinci (1452-1519), care este socotit drept mintea universală a
Renaşterii, pune bazele paleontologiei (constată dinamica scoarţei terestre) şi ale anatomiei
comparate (caracterizează structura corpului uman şi a unor animale).
John Ray (7627-1705) se consideră cel mai prestigios botanist al secolului al XVII-lea. El
defineşte noţiunea de specie ca o categorie taxonomica şi susţine ideea stabilităţii speciilor,
admiţând, în unele cazuri, posibilitatea transformării lor.
In această epocă se remarcă opera lui Charles Unim (1707-1778), savant suedez, cu
numele adevărat Carol Ingemarsson. Ch. Linne, sistematizând datele cunoscute, a creat un
sistem destul de reuşit (dar artificial) al naturii. De menţionat că încercări de sistematizare a
plantelor şi animalelor au fost întreprinse şi până la Ch. Linne. Adeseori se aminteşte despre
sistemul de plante al lui Tournefort (1656-1708), care era mai puţin precis decât cel al lui Ch.
Linne şi avea drept criteriu de bază forma corolei plantelor.
Ch. Linne clasifică lumea în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. Lumea vegetală o
clasifica în 24 de clase: 23 de clase - plante cu flori şi o clasă - plantele fără flori; pe când
lumea animală o clasifică în 6 clase: mamiferele, păsările, reptilele şi amfibiile, peştii,
insectele, viermii. Aceasta i-a permis să sistematizeze peste 10 000 de specii de plante şi circa
4200 de specii de animale, însă, deşi drept criteriu de bază a clasificării plantelor Ch. Linne
folosea structura florii, el nu a înţeles în cele din urmă natura sexualităţii la plante.
Ch. Linne (alături de alţi savanţi) a introdus în denumirea speciilor nomenclatura binară
(1732), conform căreia denumirea de specie este alcătuită din două cuvinte latine: unul
(primul) - substantivul, care indică asupra proprietăţilor generale ale organismului (genului) şi al
doilea - adjectivul, care caracterizează anumite însuşiri ale organismului. Astfel, limba latină
a rămas "vie" prin nemurirea ştiinţei acestui savant.
La o citire mai atentă a operei lui G. Buffon putem întâlni idei despre codificarea
ereditară. De exemplu, el afirmă: "... există în natură un prototip general al fiecărei specii
datorită căruia fiecare individ este modelat, dar care se realizează, se modifică şi se
perfecţionează sub acţiunea mediului."
Ideile transformiste s-au cristalizat într-o teorie graţie savantului francez Jean-BaptistePierre-Antoine de Monet, cavaler de Lamarck (1744-1829). Această teorie, expusă în
lucrarea sa de bază "Filozofia zoologiei" ("Philosophie zoologique") în două volume (1809),
a fost în continuare numită lamarckism.
JB. Lamarck admite autogeneza vieţii şi susţine transformarea unor specii în altele printrun progres constant de la simplu la compus ("teoria gradaţiei"). După el, organele noi apar ca
răspuns "la acţiunea mediului", iar "dimensiunile lor sunt proporţionale cu folosirea sau
nefolosirea lor". Anume după principiul "funcţia creează organul" J.B.Lamarck explică lipsa
ochilor la cârtiţă, gâtul lung la girafă etc, evident în mod foarte simplist. Dar greşeala esenţială
a fost când a afirmat: "caracterele dobândite de organism se moştenesc". Datele
3
experimentale ulterioare au demonstrat că nu orice caracter dobândit se moşteneşte, ci doar
acele care sunt întărite ereditar.
J.B.Lamarck clasifică animalele în 14 clase, folosind ca bază principiul gradaţiei şi
dezvoltării de la simplu la compus. Omului îi atribuie o origine animală, afirmând că a apărut de
la o rasă patrupedă care a evoluat la o rasă bipedă, însă extrapolarea rolului mediului în
transformarea organismelor i-a impus afirmaţia greşită că specia nu există real. ("Nu poate
exista real ceea ce se transformă (schimbă) permanent" - afirmă J.B.Lamarck.)
Esenţa lamarckismului poate fi reprezentată prin următoarele:
1) mediul fizic produce în organismul vegetal, prin acţiune directă, noi caractere;
2) în organismul animal caracterele noi apar în urma dobândirii de noi obiceiuri prin
adaptarea la mediu;
3) organismele răspund în mod adecvat la factorii mediului, adaptarea fiind întotdeauna directă
4) caracterele noi sunt întărite prin efort continuu;
5) dezvoltarea organelor este rezultatul folosirii sau nefolosirii lor;
6) caracterele dobândite în cursul vieţii organismului sunt fixate ereditar;
7) natura evoluează graţie unei forţe interioare ("tendinţa perfecţionării");
8) influenţa mediului poate să altereze ordinea ideală a naturii, în explicarea transformărilor
din natura şi evoluţia organismelor J.B.Lamarck utilizează patru principii, şi anume:
1) variabilitatea organismelor sub acţiunea condiţiilor mediului şi adaptarea lor;
2) moştenirea caracterelor dobândite în cursul vieţii;
3) dezvoltarea organelor ca rezultat al utilizării sau neutilizării lor;
4) existenţa în organisme a unei tendinţe interne spre perfecţionare.
Lamarckismul însă nu s-a impus în această perioadă, existând mai multe motive,
printre care climatul social al vremii, trăinicia fixismului şi metafizicii, argumentarea fragilă cu
exemple neconvingătoare, însă el rămâne prima concepţie închegată, care a pus bazele
evoluţionismuiui clasic. Ideile lamarckiste au fost dezvoltate şi au servit drept bază a
neolamarckismului.
EVOLUTIONISMUL SI CHARLES DARWIN
In biologie, evolutionismul reprezinta un proces complex prin care caracteristicile
organismelor vii sufera transformari pe parcursul mai multor generatii. Stiinta
evolutionismului cauta sa inteleaga mecanismele biologice care au declansat schimbarea
plantelor si animalelor de acum mii si mii de ani pana la rezultatul din zilele noastre.
De-a lungul istoriei, filosofi, ecleziasiti si oameni de stiinta au incercat sa explice
originile si varietatea speciilor de pe Pamant. In timpul afirmarii stiintei moderne in vestul
Europei in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, credinta tuturor era ca Dumnezeu crease
toate organismele, mai mult sau mai putin asa cum exista ele astazi. Dar in acea perioada
a interesului crescand pentru studierea fosilelor si a istoriei naturale, inceputurile modernei
teorii a evolutionismului incep sa se contureze. Primii adepti sustineau ca toata viata a
evoluat din organismele simple. Cunostiintele lor stiintifice erau insa incomplete iar noile
teorii ridicau multe intrebari.
4
Charles Darwin
Charles Robert Darwin (1809-1882), om de stiinta britanic, este cel care a pus
bazele teoriei moderne a evolutionismului. Credinta sa era ca toate formele de viata au
evoluat datorita procesului de selectie naturala. Originea speciilor prin selectia naturala
sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta a aparut in 1859. Materialist si
dialectician, el a demonstrat primul, pe baze experimentale, materialitatea lumii vii si a
sustinut originea animala a omului (Originea omului si selectia sexuala, 1871). Conceptia
sa evolutionista a avut o mare influenta asupra filosofiei cunoasterii, infirmand teoria fixista
si creationista.
In opinia lui Darwin, viata nu este decat o acerba competitie pentru supravietuire pe
baza unor resurse limitate, o lupta pentru hrana si teritoriu. In cadrul unei comunitati exista
intotdeauna indivizi inzestrati cu anumite insusiri care ii transforma in favoriti in lupta
pentru supravietuire si reproducere. Aceste insusiri vor fi transmise urmasilor. Procentul
celor care le detin va creste cu fiecare generatie. In acelasi timp, cei mai putin norocosi vor
scadea in numar, in acest fel supravietuind acei indivizi care au mai multe sanse de
adaptare la mediu.
Unul din argumentele teoriei evolutioniste este reprezentat de asemanari ale
membrelor.
O parte importanta a controversatei teorii sustine ca toate organismele vii, de la
bacteriile microscopice, pana la plante, insecte, pasari si mamifere, au un stramos comun.
Speciile inrudite au un stramos in trecutul apropiat, iar cele care par sa nu aiba nici o
legatura unele cu altele au un stramos in trecutul indepartat. Animalul eel mai asemanator
omului, spre exemplu, este cimpanzeul. Se crede ca ruda lor comuna a trait acum
aproximativ 6 sau 7 milioana de ani. Pe de alta parte, stramosul comun oamenilor si
reptilelor ar fi existat acum 300 de milioane de ani.
Teoria lui Darwin a lasat unele lucruri neexplicate, ca de exemplu mecanismele
care determina schimbarile de la o generatie la alta. Studiile secolului al XX-lea au
completat unele lipsuri odata cu descoperirea structurii genelor si intelegerea modului in
care se reproduc, sunt distruse sau transmise din generatie in generatie. De asemenea,
metodele statistice au ajutat la explicarea transformarilor care au loc de-a lungul
generatiilor in anumite populatii. Progresul tehnicii a permis studierea fosilelor,
determinarea varstei lor, caracterizarea mediului in care vietuiau si motivele pentru care au
disparut.
Tehniciie biologiei moleculare fac posibile compararea genetica a diferitelor specii,
scotand in evidenta relatii de "rudenie" nebanuite. Astazi, evolutionismul este considerat
baza biologiei moderne. Prin unificarea eforturilor depuse in cercetarile biologiei, geneticii,
paleontologiei si chiar geologiei si statisticii, studiul evolutionismului dezvaluie, din multiple
unghiuri, interactiunea fortelor care actioneaza asupra formelor de viata de pe Pamant.
5