Marin Sorescu – „Iona” - tema si titlul piesei Dramaturgia romaneasca de dupa alII lea razboi mondial se dezvolta pe mai multe directii, continuand pana la un punct tendintele teatrului interbelic: „Teatru de inspiratie instorica si mitologica” Lucian Blaga, Camil Petrescu si „Drama de idei” – Marin Sorescu, Horia Lovinescu. Dimensiunea moderna a acestei perioade este marcata de influentele provenite din teatrul absurdului, cultivat de Eugen Ionescu („Cantareata Cheala”,”Rinocerii”) si Samuel Becket („Asteptandu-l pe Godot). Din literatura si filozofia existentiala sunt preluate teme si motive precum incomunicarea, danstrarea, vidul existential, dezarticularea mesajului, comportamentul stereotip. Dupa 1960, Marin Sorescu se impune printr-un teatru alegoric, metaforic si simbolic: „Trilogia Setea muntelui de oare”, din care fac parte piesele „Iona”, „Paracliserul” si „Matea” si alte piese precum „Zdreala”,”A treia teapa”, „Pluta meduzei”. Eugen Simion in „Scriitori romani de astazi” apreciaza ca :Literatura lui Marin Sorescu are ca tema provilegiata insertia absurdului in viata de toate zilele. Asa se explica starea de inocenta in care traiesc personajele, linistea cu care se accepta neobisnuitul curajul de a trai, iluzia, conditiile de exceptie”. „Iona” (1968) este o piesa de teatru moderna pe care autorul o subintituleaza „tragedie in patru tablouri”. Cuvantul tragedie nu se refera in acest context la specia teatrala cultivata din perioada antichitaii pana la clasicism, ci trebuie interpretat in sens tipologic referindu-se la conditia omului modern. Tema piesei este singuratatea, framantarea omului in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in asi asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau incomunicare sociala, ca sursa a singuratatii. Titlul face trimitere la mitul biblic al lui Iona, prorocul revoltat, care se intoarce la calea sa dupa trei zile de pocainta si recluziune in burta unui chit. Insa pescarul Iona din teatrul lui Marin Sorescu nu are un destin asemanator. Teatrul modern valorifica si reinterpreteaza miturile. Piesa se structureaza in patru tablouri fiind o parabola dramatica, alcatuita sub forma unui monolog, care cutiva alegoria si metafora. Iona este singurul personaj al piesei care se dubleaza si se strange „dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice” facandu-l sa se comporte ca si cand in scena ar fi doua persoane. In tabloul I „scena este impartita in doua. Jumatate reprezinta o gura imensa de peste. Iona sta in gura pestelui nepasator. E intors cu spatele spre intunecimea din fundul gurii pestelui urias. In acest moment Iona ignora pur si simplu pericolul. Imaginea personajului in gura pestelui, intors cu fata catre mare exprima situatia arhetipala a omului in fata vietii. Marea apare ca un simbol plurivalent exprimand nelimitatul, pericolul. Iona este insusi reprezentativ pentru conditia umana, un ins care rateaza mereu situatiile fundamentale. Gestul sau disperat din finalul primului tablou, cand incearca sa opreasca falcile „care se inclesteaza scartaind groaznic” vine prea tarziu, iar strigatul zadarnic „Ajutor!” este o confirmare. A doua legenda enunta ideea ca “ . munca pereche e cu arta, deci si cu frumusetea”: uratul Hefaistos se casatoreste cu zeita frumusetii. O importanta aparte o prezinta si descifrarea unor simboluri care s-au transmis de-a lungul timpului si continua sa circule si astazi: cornul abundentei (simblul belsugului, in mitologie estre cornul caprei care l-a hranit pe copilul Zeus); porumbelul (simbolul dragostei si tandretei); vulturul (simbolul puterii); ramura de maslin (simbolul pacii); Tetis si Atena (simboluri ale intelepciunii si prudentei), concentrarea relelor trimise pe pamant (cutia Pandorei) etc. Prometeu, una din cele mai frumoase figuri legendare ale lumii, cel care a daruit focul oamenilor, ramane un simbol al luptei pentru dreptate, un simbol al prudentei, al fortei creatoare si al spiritului de sacrificiu. Titanul Prometeu este primul care se gandeste sa dea viata unei fiinte care sa-si aproprieze si sa foloseasca toate lucrurile minunate ale lumii, fiinta pe care o creeaza din lut si apa clara de izvor. La rugamintile sale, Atena il daruieste pe om cu ratiune si intelepciune. Zeus nu e insa satisfacut de aparitia unei fiinte asemanatoare zeilor si hotaraste ca omul sa i se supuna si sa-l magnifice. Obligatiile muritorilor fata de zeii Olimpului se vor stabili la adunarea de la Necona, unde se decide ca pamantenii trebuie sa-i slaveasca pe zei, sa le ridice temple si altare, sa organizeze serbari si jocuri in onoarea lor. Viclenia titanului Prometeu, care face o gramada mai mare din oase, carne si copite acoperite de grasime, si una mica, din carnea macra, invelita in piele, isi atinge scopul: din lacomie, Zeus alege portia mai mare, iar oamenilor le ramane portia mai mica, cu carnea buna, iar Zeus se face de ras inaintea supusilor sai. Focul, care ardea numai in cetatea Olimpului, era elementul de care oamenii aveau cea mai mare nevoie; Prometeu ii cere lui Zeus sa-l imparta si muritorilor, dar acesta il intampina cu refuz. Iarasi siretenia devine singurul mod de a obtine ceva: Prometeu fura intr-o noapte focul din fieraria lui Hefaistos, ascunzandu-l intr-o tulpina verde de soc. Zeus, care ar fi vrut sa trimita focul pe pamant doar pentru a pedepsi pe locuitorii lui, sub forma fulgerelor si traznetelor, semne ale dominatiei, ale puterii absolute, se razbuna mai intai pe oameni si apoi pe Prometeu insusi. Hefaistos primeste ordin sa alcatuiasca din lut moale prima femeie, pe care zeii si zeitele o inzestreaza cu toate calitatile omenesti. De la stapanul Olimpului, marele Zeus, ea primeste o cutie pl In tablourile II si III, Iona se afla in burta pestelui urias si singurul lui gand este „sa iasa la clopotul marii” chiar daca in locul in care se afla nu-i starneste panica, ceea ce inseamna ca absurdul este tratat intr-o maniera realista cu efecte comice uneori. Iona reflecteaza la progres, la psihologia generatiilor, la razboiul pentru reimpartirea picioarelor carabusilor pentru ca sunt irational impartite;vorbeste cu dublul sau despre oamenii inghititi de balena, se intreaba de ce aceasta ii mai mananca daca acestia nu au conditii. Ar trimite un mesaj intr-o sticla si ar scrie „Mama mai naste-ma odata, ca viata asta nu prea mi-a iesit”. Povestea cu omul inghitit de chit o cunoaste si el dar nu-i stie finalul, ramanadu-i sa-l gaseasca singur. In tot acest timp nu mai apar alte personaje decat doi pescari muti. Iona se hotaraste sa treaca la fapte, sa isi gaseasca drumul spre libertate. Spinteca burta pestelui devenind el insusi o unghie simbol al ratiunii. Dar pestele fusese inghitit de un altul si Iona spinteca „burti dupa burti”. In tabloul IV ajunge pe tarm dar orizontul este format tot din burti de peste. Precizarea din prima didascalie a acestui tablou „la gura grotei rasare barba lui Iona” este semnul trecerii timpului. Memoria afectiva pastreaza diverse situatii din trecut pe care nu si le aminteste foarte clar, dovada fiind faptul ca acestea apar intr-o suita de interogatii: „cum se numeau batranii aceua care veneau pe la noi cand eram mici? Cum se numeau lucrurile pe care le-am invatat eu?cum se numea dracia aia frumoasa si minunata su nenorocita si caraghioasa formata din ani, pe care am trait-o eu?”. In acel moment Iona se recunoaste „Iona,eu sunt Iona!” Finalul piesei este paradoxal pentru ca gestul personajului, „scoate cutitul (isi spinteca fruntea)” este in contradictie cu ultima replica Razbim noi cumva la lumina”- metafora pentru libertatea interioara. Mesajul simbolic al piesei ca o trai intr-o lume limitata este eroismul conditiei umane. Faptul ca pana la final personajul nici nu stie cine este tradeaza criza de identitate a omului modern. Prin moarte Iona renaste in orizontul cunoasterii. Desi subintitulata „tragedie in patru tablouri” Iona este o drama moderna care pune accentul pe conflictul interior,pe scindarea interioara care determina permanentul dialog al lui Iona cu sine insusi, pe semnificatii alegorice si simbolice.