Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu
Facultatea de Științe Socio-Umane
Specializarea Istorie
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştinţifiic
Prof. univ. doctor Grancea Mihaela
Absolvent
Mitu Claudiu Constantin
2020
Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu
Facultatea de Științe Socio-Umane
Specializarea Istorie
ISTORIA EVREILOR DIN ROMÂNIA
( STUDIU DE CAZ - EVREII DIN OLTENIA )
Coordonator ştinţifiic
Prof. univ. doctor Grancea Mihaela
Absolvent
Mitu Claudiu Constantin
Sibiu, 2020
2
Mitu Claudiu Constantin
CUPRINS
INTRODUCERE
4
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
11
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
22
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
30
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919-1989 43
CAPITOLUL V
PREOTUL GHEORGHE PETRE – GOVORA, EROUL VÂLCEAN
51
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
54
CONCLUZII
60
LISTA FIGURILOR
73
BIBLIOGRAFIE
80
3
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
INTRODUCERE
Prezentarea istoriei evreilor din România este complexă şi necesită o analiză convingătoare. În
căutarea reperelor metodologice pe care le-am avut în vedere pe parcursul cercetărilor în elaborarea
lucrării pe capitole am insistat pe datele unanim acceptate de istorici. În legătură cu acest ultim
aspect, am evidenţiat faptul că la întocmirea lucrării am apelat atât la bibliografia relevantă în
domeniu, cât şi la un bogat material arhivistic, la o serie de periodice publicate, precum şi la presa
scrisă a vremurilor de ieri şi de azi. În dorinţa mea de a expune cât mai diversificat aceste perioade
am fost totuşi limitat de inexistenţa unei arhive mai detaliate a comunităţii evreieşti din judeţul
Vâlcea, cunoscut fiind faptul că mare parte din arhivele comunităţilor evreieşti au fost distruse în
perioada Holocaustului.
Categoriile de izvoare cuprinse în această lucrare sunt, prin natura însăşi a istoriei prezenţei
evreilor în ţările române, extrem de variate. Stabiliţi statornic în spaţiul românesc într-o perioadă
relativ târzie, comparativ cu alte minorităţi naţionale, şi lipsiţi de un for administrativ sau judiciar
propriu, emitent de acte, evreii apar, prin forţa împrejurărilor, menţionaţi sporadic şi destul de puţin
consistent în izvoarele medievale. Punerea în evidenţă a categoriilor de izvoare este menită să explice
caracterul documentaţiei pe care am avut-o la dispoziţie pentru întocmirea acestei lucrări.
Metodologic, în lucrare am abordat mai mult metoda de cercetare şi de reconstituire analitică,
dar am recurs uneori şi la metodele istoricist - descriptive şi monografice în special pentru creionarea
activităţilor în care s-au implicat evreii, cât şi pentru a înţelege fenomenului emigrării. Pentru a ilustra
dimensiunile fenomenului demografic sau ocupaţional am apelat la metoda statistică.
Scopul lucrării mele este să prezint, cât mai concludent şi mai detaliat cu putinţă, istoria
evreilor din România din diferite perioade şi mai ales din zone diferite şi am ales să prezint scurte dar
semnificative perioade din această istorie atât de zbuciumată şi marcată a poporului evreu. O atenţie
deosebită am acordat-o implicării evreilor în viaţa economică a zonei Olteniei, în special judeţului
Vâlcea, precum şi scoaterii în evidenţă a personalităţii marcante a preotului Gheorghe Petre – Govora.
Lucrarea începe cu o introducere în care este prezentată pe lângă motivația alegerii acestei
teme şi o scurtă incursiune prin toată lucrarea, urmată de cinci capitole.
4
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
Cele cinci capitole sunt urmate, în lucrarea de faţă, de concluziile prezentate ca un epilog, pentru că
am considerat că este important să accentuez, pe scurt, drama evreilor români în timpul
Holocaustului, cunoscut fiind faptul că cea mai mare parte dintre aceştia au aflat un sfârşit tragic şi
După părerea mea, în cea mai mare măsură nemeritat. Fundamentarea științifică a lucrării s-a
bazat pe atestate istorice documentare prezentate într-un tabel în încheiere şi prin note bibliografice
Scrisă a vremurilor de ieri şi de azi. În dorinţa mea de a expune cât mai diversificat aceste
perioade am fost totuşi limitat de inexistenţa unei arhive mai detaliate a comunităţii evreieşti din
judeţul Vâlcea, cunoscut fiind faptul că mare parte din arhivele comunităţilor evreieşti au fost distruse
în perioada Holocaustului. Financiar - bancar putem să afirmăm fără rezerve că participarea evreilor
la viaţa economică a judeţului Vâlcea în perioada interbelică a fost vitală pentru dezvoltarea acestuia,
iar domenii precum industria sau comerţul au depins, practic, de aportul de capital al oamenilor de
afaceri evrei.
Categoriile de izvoare cuprinse în această lucrare sunt, prin natura însăşi a istoriei prezenţei
evreilor în ţările române, extrem de variate. Stabiliţi statornic în spaţiul românesc într-o perioadă
relativ târzie, comparativ cu alte minorităţi naţionale, şi lipsiţi de un for administrativ sau judiciar
propriu, emitent de acte, evreii apar, prin forţa împrejurărilor, menţionaţi sporadic şi destul de puţin
consistent în izvoarele medievale. Punerea în evidenţă a categoriilor de izvoare este menită să explice
caracterul documentaţiei pe care am avut-o la dispoziţie pentru întocmirea acestei lucrări.
Metodologic, în lucrare am abordat mai mult metoda de cercetare şi de reconstituire analitică,
dar am recurs uneori şi la metodele istoricist - descriptive şi monografice în special pentru creionarea
activităţilor în care s-au implicat evreii, cât şi pentru a înţelege fenomenului emigrării. Pentru a ilustra
dimensiunile fenomenului demografic sau ocupaţional am apelat la metoda statistică.
Scopul lucrării mele este să prezint, cât mai concludent şi mai detaliat cu putinţă, istoria
evreilor din România din diferite perioade şi mai ales din zone diferite şi am ales să prezint scurte dar
semnificative perioade din această istorie atât de zbuciumată şi marcată a poporului evreu. O atenţie
deosebită am acordat-o implicării evreilor în viaţa economică a zonei Olteniei, în special judeţului
Vâlcea, precum şi scoaterii în evidenţă a personalităţii marcante a preotului Gheorghe Petre – Govora.
Lucrarea începe cu o introducere în care este prezentată pe lângă motivația alegerii acestei
teme şi o scurtă incursiune prin toată lucrarea, urmată de şase capitole.
5
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
Capitolul I l-am dedicat problematicii istoriei evreilor din Transilvania şi reperelor
metodologice pe care le-am avut în vedere pe parcursul cercetărilor şi elaborării lucrării. În legătură
cu acest ultim aspect, am evidenţiat faptul că încă în Transilvania, intrată în primele secole ale
mileniului doi sub autoritatea regalității maghiare ca un voievodat autonom, reglementările s-au
repercutat şi asupra evreilor din această parte a regatului. Prezenţa evreiască în spațiul transilvănean,
fiind atestată încă din secolul al XIII-lea.
Capitolul II l-am dedicat problematicii istoriei evreilor din Moldova şi Ţara Românească şi
reperelor metodologice pe care le-am avut în vedere pe parcursul cercetărilor şi elaborării lucrării. În
legătură cu acest ultim aspect, am evidenţiat prezenţa evreiască în Moldova şi Tara Românească
constatată documentar în contextul în care, după cucerirea Constantinopolului de către turci în anul
1453, rolul negustorilor evrei în comerțul celor două ţări luase o amploare considerabilă.
Capitolul III l-am dedicat problematicii istoriei evreilor din zona Olteniei şi reperelor
metodologice pe care le-am avut în vedere pe parcursul cercetărilor şi elaborării lucrării. În legătură
cu acest ultim aspect, am abordat problematica organizării administrative a comunităţilor evreieşti din
oraşele: Rm. Vâlcea, Drăgăşani, Craiova, Drobeta Turnu Severin şi Calafat în perioade aleatorii,
evoluţia demografică, precum şi nivelul de dezvoltare economică şi culturală ale acestora, încercând
astfel să creionez cadrul general în care evreii din zona Olteniei şi-au desfăşurat activitatea în
perioadele de timp analizate.
Cercetarea a pus în evidenţă aspecte legate de participarea evreilor în toate cele patru mari
ramuri economice, respectiv agricultură, industrie, comerţ, sectorul financiar-bancar, utilizând atât
datele statistice oferite de recensământul efectuat în anul 1930, cât şi documentele de arhivă care au
facilitat cunoaşterea unor aspecte legate de structura proprietăţii funciare, activitatea unor firme
industriale şi comerciale deţinute de evrei, precum şi implicarea acestora în activităţile din domeniul
bancar. Se poate afirma fără rezerve că participarea evreilor la viaţa economică a judeţului Vâlcea în
perioada interbelică a fost vitală pentru dezvoltarea acestuia, iar domenii precum industria sau
comerţul au depins, practic, de aportul de capital al oamenilor de afaceri evrei.
În Capitolul IV am considerat utilă o scurtă prezentare a trecutului evreilor din România în
perioada anilor 1919 - 1989, evidenţiind aspectele ce ţin de evoluţia demografică, structura socioprofesională şi organizarea comunitară. Aici am tratat aspectele legate de statutul juridic al evreilor în
6
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
perioada interbelică, în contextul în care deşi se reuşeşte obţinerea emancipării, situaţia lor rămâne
critică datorită ascensiunii antisemitismului.
Legislaţia adoptată în acea perioadă, mai ales cea privind cetăţenia, face ca emanciparea să fie
treptat golită de conţinut. Tot în acest capitol am trecut în revistă aspectele legate de evoluţia
demografică a populaţiei evreieşti şi felul în care au evoluat formele de organizare politică, în noul
context al României Mari.
Aici am prezentat principalele aspecte privind viaţa economică a evreilor din România în
perioadele analizate, structura socio-profesională a acestora, domeniile economice în care evreii au
avut un rol mai important. Au fost reliefate şi aspecte privind o înfiinţarea unor întreprinderi din
domeniul industrial şi comercial, precum şi a unor instituţii bancare de către investitori evrei.
În Capitolul V am prezentat aspectele legate de personalitatea excepţională a preotul
Gheorghe Petre – Govora, figură emblematic a perioadei sale, născut în 1910 în comuna Orleşti,
judeţul. Vâlcea, unul din cei mai longevivi şi mai cunoscuţi teologi şi istorici din România. El a trăit
102 ani, timp în care s-a remarcat ca cercetător, publicist, colecţionar, muzeograf şi folclorist. Şi-a
descoperit pasiunea pentru arheologie întâmplător, odată cu interesul dedicat obiectelor găsite de
săteni în împrejurimile Satului Govora.
O colecţie de arheologie ce cuprinde peste 4.000 de piese au fost expuse în biserică, apoi în
propria casă. În colecţie se mai regăseşte şi carte veche românească despre formarea, continuitatea şi
prezenţa poporului român pe aceste meleaguri. A avut contribuţii de notorietate internaţională la
cunoaşterea preistoriei judeţului Vâlcea, dar şi a ţării. Fiind considerat un erou al vremurilor sale în
2004 i s-a fost conferită medalia „ Drept între Popoare ”, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la
Palatul Patriarhiei Române din Bucureşti, din partea statului Israel, prin Institutul Yad Vashem,
pentru ajutorul dat evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe medalie au fost
inscripţionate următoarele cuvinte din Talmud: „Cine salvează o singură viaţă, salvează o lume
întreagă”. A fost primul preot român ortodox căruia i s-a oferit cea mai înaltă distincţie pe care
Israelul o dă unor non evrei, alături de alţi 107 români. Înainte de a începe prezentarea lucrării vreau
să vă spun că evreii sunt un popor care își respectă foarte mult religia şi tradiţia. Când luptele de
eliberare de sub dominaţia romană s‑au sfârşit, cei mai mulţi evrei din Palestina au fost ucişi, exilaţi
7
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
sau luaţi în sclavie, romanii asigurându‑se de această dată că nu va mai exista nici o revolt din partea
lor.
Romanii au depopulat o mare parte din teritoriu şi l‑au repopulat cu neamuri mai cooperante.
Atunci evreii au fost exilaţi din Palestina. Aşa a luat naştere Diaspora şi odată cu ea împrăştierea
evreilor în lumea largă.
Prezenţa evreiască pe teritoriul actualei Românii datează se pare din perioada Daciei romane.
Atestarea aşezărilor coloniale de evrei este dovedită de tot mai multe descoperiri arheologice,
monede, inscripţii, incluzând antroponime, caractere, semne, imagini, simboluri toate de origine
iudaică1.
Nu poate fi exclusă nici prezenţa unor soldaţi evrei, recrutaţi din Palestina, în unităţile militare
romane staţionate în Dacia, multe din descoperirile arheologice fiind localizate în apropierea castrelor
romane.2 Această viaţă evreiască de-abia înfiripată se spulberă însă, după retragerea romană din
Dacia, în vâltoarea migrației popoarelor, care lasă timp de aproape un mileniu un văl negru asupra
realităților etno demografice din spaţiul Carpato – Danubiano – Pontic.
Poporul evreu, unul din precursorii civilizației umane, este legat prin definiție de spațiul
Orientului Mijlociu. Termenul evreu provine de la Yehudi, care însemna, inițial, cel care se trage din
tribul lui Yehuda (Iuda).
Prin termenul evreu, neisraeliţii îi desemnează pe patriarhii biblici şi pe descendenții lor
(reprezentanți ai neamului din care se trage poporul lui Israel). Etimologia cuvântului este incertă. Ar
putea proveni de la Ever, strămoş eponim presupus al evreilor, strănepot al lui Sem şi strămoş al lui
Abraham, dar mulți cercetători consideră că, mai probabil, Ever este derivat din Ivri decât invers. Ivri
trimite şi la o origine geografică: ever ha-nahar (cealaltă) parte a fluviului, celălalt mal al Eufratului,
regiune părăsită de Abraham pentru a se duce în Canaan, ţara făgăduita de Cel Veşnic poporului lui
Israel şi care, din punct de vedere geografic, corespunde Israelului de azi. Potrivit legilor religioase
Evreieşti, evreu era persoana născută din mamă evreică sau convertită la iudaism. În virtutea
1
Figura I.1
Eisler Mátyás, A zsidók legrégibb nyomai Erdélyben, în A kolozsvári izraelita felolvasó-egyesület évkönyve, 1906, pp.94107; Téglás Gábor, Zsidó nevü vagy jelzetu helyek és régiségek Dáczia területérő, în IMIT Evkönyv, 1909, XVIII, pp.
114-123; Izvoare şi marturii referitoare la evreii din România, I, FCER-CSIER, Bucureşti, 1986, pp.21-23 (în continuare:
IMER).
2
8
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
principiului de matriliniaritate, copilul născut dintr-o mamă evreică şi un tată ne evreu era considerat
evreu. În schimb, un copil născut dintr-un tată evreu şi o mamă ne evreică nu era recunoscut drept
evreu şi trebuia să se convertească la iudaism. Pentru un bărbat, convertirea presupunea circumcizia,
care marca intrarea în Alianța lui Abraham şi baia rituală. Pentru femei se impunea numai ritualul
băii.
Primele prezențe evreieşti în spațiul carpato - dunărean sunt asociate celor referitoare la
armatele romane (sec II e.n.), care cuprindeau aşa-zisele unități de „ Numeri ” (trupe auxiliare de
evrei recrutați din spațiul sirian), precum iudei folosiți în administrație, ca meşteşugari sau chiar ca
legionari.
Cercetările arheologice din secolul trecut au scos la iveală monede, inscripții votive, care
sugerează prezența iudaică în teritoriile dacice cucerite de romani – cel putin pe durata ocupației
militare. Astfel, o monedă iudaică de bronz a fost descoperită în Banat în apropierea castrului roman
de la Pojejena; în Transilvania o placă de ardezie inscripționată cu simboluri iudaice; la
Sarmizegetusa – o piatră de inel cu inscripție iudaică. Toate aceste urme indică o posibilă întâlnire cu
populația locală a Daciei 3.
În Moldova, la curtea lui Ştefan cel Mare, se afla un medic evreu. În Muntenia, Hacicu din
Râmnicu- Vâlcea (1435-1508) apare ca debitor al unui evreu. La mijlocul secolului al XVI-lea, un
răspuns al marelui rabin din Salonic confirmă existenta stabilă a unor negustori sefarzi la Bucureşti,
mai târziu la Craiova şi Timişoara.
Nicolae Iorga, în lucrarea Istoria Comerțului Românesc, menționează prezenţa unui număr
destul de mare de evrei sefarzi în Muntenia, în secolul al XVI-lea. Istoricul român justifică prezența
evreilor sefarzi în spațiul românesc prin legăturile pe care ţara le avea în acea perioadă cu
Constantinopolul.
Nevoia internă a Ţărilor Române de a dispune de o categorie de negustorii mobile şi
întreprinzători cutezători derivă, desigur, din condiţiile specifice ale dezvoltării social – economice de
la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din întregul secol al XVIII-lea.
Secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o lentă înviorare a economiei Ţărilor Române,
deşi instaurarea, la începutul secolului următor, a regimului turco - fanariot în Moldova şi în Ţara
3
Hary Kuller, Opt studii despre istoria evreilor din România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p.46
9
Mitu Claudiu Constantin
INTRODUCERE
Românească şi a dominaţiei habsburgice în Transilvania a dus la restrângerea autonomiei acestor ţări
şi la ruinarea maselor datorită fiscalităţii excesive cu consecinţa că dominaţia străină a însemnat
prelungirea orânduirii feudale şi întârzierea procesului de dezvoltare a societăţii româneşti în
comparaţie cu central şi apusul Europei.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, creşterea numărului populației evreieşti este
facilitată de politica unor domnitori, ca Mihail Sturdza (1838 - 1848), în scopul de a asigura, prin
intermediul acestora, dezvoltarea comerțului, îndeosebi cel interior, prin înființarea sau dezvoltarea
unor târguri.
Secolul al XIX-lea este pentru Țările Române un secol al marilor transformări economice şi
politice. Începând din 1984, iudaismul reformat, cel care a contestat caracterul imuabil al legii orale, a
hotărât să acorde în egală măsură şi tatălui privilegiul tradițional recunoscut mamei (de a considera
Drept evreu, fără a mai trebui să se convertească, pe copilul al cărui tată era doar el evreu şi
care a fost crescut ca un evreu). Sunt foarte puţine izvoare din care să rezulte cât şi cum a fost afectată
populaţia evreiască de faptul că Transilvania, Moldova şi Ţara Românească au devenit de lungul unei
istorii comune zbuciumate din când în când zone de confruntări militare4.
În Capitolul VI se argumentează aportul economic al evreilor făcându-se referire la emigrarea
evreilor din stat și cum aceștia își pierd bunurile și întreprinderile pe care le dețineau din cauza legi
din anul 1940.
Cele şase capitole sunt urmate, în lucrarea de faţă, de concluziile prezentate ca un epilog,
pentru că am considerat că este important să accentuez, pe scurt, drama evreilor români în timpul
Holocaustului, cunoscut fiind faptul că cea mai mare parte dintre aceştia au aflat un sfârşit tragic şi
după părerea mea, în cea mai mare măsură nemeritat. Fundamentarea științifică a lucrării s-a bazat pe
atestate istorice documentare prezentate într-un tabel în încheiere şi prin note bibliografice.
4
Jean Cristophe Attias, Esther Benbassa, Dictionar de civilizație iudaică, Larousse, (traducere de Serban Velescu),
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 116
10
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
De-abia la începutul celui de-al doilea mileniu, evreii reapar în câmpul izvoarelor istorice din
aria est central europeană, în secolele XI - XII, unde se vorbeşte despre mijlocirea de către ei a
comerţului între Ungaria şi oraşele germane, despre baterea monedei de argint în acest scop, ca şi
despre starea precară a situației lor culturale. Legislația timpurie a regilor arpadieni ai regatului
medieval ungar, din care făcea parte şi Transilvania ca un voievodat autonom, confirmă o atare
prezență prin reglementările adoptate în timpul lui Ladislau cel Sfânt, Coloman Cărturarul şi Andrei
al II-lea privind căsătoriile mixte, folosirea forței de muncă ne evreiești de către evrei, regimul
împrumuturilor, zălogirilor și al operațiunilor de vânzare-cumpărare în care sunt implicați evrei şi
creştini, dreptul de locuire al evreilor, statutul lor juridic, accesul la funcțiile publice.
În urma distrugerilor provocate de marea invazie tătară din 1241, în politica de refacere
economică elaborată şi pusă în aplicare de regele Béla al IV-lea, un rol însemnat este acordat evreilor,
ceea ce se materializează într-un privilegiu emis în 13 decembrie 1251, care reglementează amănunțit
statutul, drepturile şi obligațiile lor, asemenea unor acte similare din Austria, Boemia şi Moravia din
aceeaşi epocă. Regii arpadieni reconfirmă în repetate rânduri prevederile adoptate în 1251, de-abia
schimbarea de dinastie, intervenită după 1301, aducând o înăsprire în politica faţă de evrei odată cu
instaurarea la tronul ungar a Casei de Anjou. Tendințele restrictive culminează, în jurul anului 1360,
cu expulzarea lor generală din regat de către Ludovic cel Mare, confiscându-li-se toate bunurile
imobiliare şi anulându-se dobânzile la împrumuturile pe care le acordaseră. Peste cinci ani, însă,
evreii sunt reprimiți în țarā, privilegiile lor fiind întărite şi republicate în două rânduri (în 1405 şi
1436) de către regele Sigismund de Luxemburg. Cel care în anul 1424 a desființat Prepozitura
Sibiului și a transferat proprietățile acesteia orașului Sibiu, fapt care a însemnat creșterea puterii
economice a orașului şi implicit a comunităţilor de saşi şi evrei care se ocupau îndeosebi cu negoţul şi
transferurile de bani.
Odată cu domnia lui Matia Corvin, politica oficiala faţă de evrei dobândeşte un caracter aparte
alternând cu restricții şi abuzuri făţişe. Urmaşii sãi, Vladislav al II-lea şi Ludovic al II-lea, deşi
reînnoiesc privilegiile evreilor şi lărgesc atribuțiile prefectului acestora, recurg totodată la
împrumuturi forțate și dări extraordinare, care se repercutează negativ asupra situației lor economice.
În Transilvania, intrată în primele secole ale mileniului doi sub autoritatea regalității maghiare ca un
11
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Voievodat autonom, reglementările s-au repercutat şi asupra evreilor din această parte a regatului.
Prezenta evreiască în spațiul transilvănean este atestată încă din secolul al XIII-lea, când izvoarele
menționează întreprinzători evrei implicați în comerțul cu sare pe Mureş. Ştirile devin mai
concludente în veacurile următoare, când lumea oraşelor ardelene intră în legături tot mai strânse cu
negustori şi creditori evrei din Polonia, Tara Românească, Ungaria, Imperiul Otoman. Dincolo de
aceste legături cu evreii din afara Transilvaniei, izvoarele atestă prezenta unor evrei statorniciți in
oraşele din voievodat în secolele XIV - XVI. Într-un proces la Sibiu, între locuitorii din Cisnădie şi
Cisnădioara, este pomenit ca martor, în 1357, un anume Petrus Judaeus, primul evreu din
Transilvania cunoscut nominal5.
În 1578, participarea evreiască la târgul de la Cluj devine atât de numeroasă, încât înregistrăm
primele măsuri restrictive din partea dietei, care opreşte răspândirea lor în restul principatului.
În timpul principelui Gabriel Bethlen, în cadrul eforturilor sale de refacere economică a ţării
printr-o politică de colonizare, se acordă în 1623 un privilegiu cu 11 puncte evreilor invitați să se
aşeze în Transilvania. Acest privilegiu, care devine baza juridică a statutului evreilor în Transilvania
timp de peste două veacuri, garantează pentru evreii care se vor stabili în Transilvania, drept de
locuire, de liberă circulație în principat şi de părăsire a acestuia cu întreaga lor avere, dreptul de
practicare a comerțului sub protecția principelui. Evreii vor beneficia de liberul exercițiu al religiei
conform ritului propriu. Faptele rele comise de vreunul dintre ei, urmând a fi pedepsite conform
legilor dar acest lucru fără repercusiuni asupra celorlalți evrei prin arestări sau alte persecuții.
Privilegiul a fost confirmat în 1627 de dieta Transilvaniei, sub condiția ca practicarea liberă a
comerțului să le fie acordată fără a prejudicia privilegiile existente ale oraşelor şi târgurilor libere.
Această primă manifestare a tendinței de îngrădire a drepturilor cuprinse în privilegiul din 1623 este
urmată, în 1652, de Codul de legi al principatului, Aprobatae Constitutiones, care, în Edictul 72
intitulat Despre evrei, reglementează dreptul de aşezare al evreilor exclusiv în oraşul Alba Iulia, în
calitate de jeleri, fără a beneficia astfel de drepturile cetățenești şi de accesul la dobândirea
proprietății imobiliare.
În ceea ce priveşte structura socio-ocupaţională a societății evreieşti în secolul al XVIII-lea, pe
lângă domeniile de-acum tradiționale (producerea şi vânzarea băuturilor, comerț, meserii, arenzi,
5
Michael Spielmann-Sebestyén. Abraham Sarsa, Prince Gabriel Bethlen and the 1623 privilege-charter for the Jews, în
SHVUT, 1993, pp. 95-103; Moshe Carmilly Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 49-56
12
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Ocupații intelectuale), care sunt surprinse statistic în datele, totuşi parțiale, pe care ni le oferă
conscripțiile vremii lipsesc informațiile punctuale despre implicarea evreilor şi în alte componente ale
vieții economice. De pildă, în pofida interdicțiilor privitoare la accesul evreilor în domeniul
montanistic, există informații despre participarea lor la spălarea aurului din râurile ardelene 6.
Obligațiile fiscale ale evreilor din Transilvania sporesc şi ele considerabil pe măsura creşterii
demografice şi a rolului tot mai activ în viața economică.
Politica oficialã a noii stăpâniri habsburgice se caracterizează, până la 1740, printr-o
ambivalentă, în care notele tolerante sunt contrabalansate de elemente restrictive ce tind să câştige
preponderentă. Deşi mercantilismul dominant în politica economică a Imperiului Austriac în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea dictează punerea în valoare a activității economice evreieşti ca o
parte integrantă a patrimoniului noilor provincii luate în stăpânire, totuşi, concomitent cu
manifestările spiritului de toleranță, se înmulțesc şi semnele unei atitudini ce tinde la limitarea
prezenţei şi restrângerea câmpului de activitate al evreilor în economia Transilvaniei şi Banatului.
Măsurile generale, instituite de împăratul Carol al VI-lea la nivelul întregului Imperiu, exclud, în
1723, evreii de la arendarea vămilor interne şi introduc, în 1738-1740, limitări în privința comerțului
pe care îl exercită7.
Aceste tendințe iau amploare în perioada tereziană, când intoleranţa faţă de evrei devine o
parte integrantă a politicii oficiale. Expresia cea mai elocventă a unei atari orientări este
reglementarea generală emisă în 1776, sub titlul de „Judenordnung, pentru evreii bănățeni”8. Acest
act limita numărul familiilor de evrei admise la locuire în oraşul Timişoara la 45, cărora li se adăuga
un rabin, un învățător şi doi cantori. Pentru restul provinciei se preconiza examinarea situației fiecărui
evreu în parte, confirmându-se dreptul la şedere doar pentru cei considerați a corespunde din punctul
de vedere al ocupației şi moralității. Organizarea comunitară era şi ea prescrisă în cele mai mici
amănunte pentru evreii timişoreni, în timp ce în restul provinciei evreii erau privați de dreptul la
comunități, rabini şi sinagogi proprii9.
E. Boşca-Mălin, Evreii din Tara Näsăudului, EdituraAsociatiei Scriitorilor şi Gazetarilor Näsäudeni,Braşov, 1943, p. 21.
IMER, II/1, pp. 42; 87-88; 91-92.
8
Figura 1.1
9
Victor Neumann, The Ordinance (Judenordnung) regarding the Jews of Banat, in Studia Judaica, 1996. V, pp. 91-101:
Idem, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, pp. 95-110.
6
7
13
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
În ceea ce priveşte Marele Principat al Transilvaniei, aici, în spiritul aceloraşi tendințe
restrictive, în vara anului 1779 este efectuată o conscriere generală a evreilor, care dezvăluie situația
materială precară a majorității celor 221 de familii evreieşti înregistrate. La sugestia Guberniului
Transilvaniei, împărăteasa Maria Terezia decide, în mai 1780, concentrarea tuturor evreilor la Alba
Iulia, limitarea sferei lor ocupaționale la comerț, cu excluderea din toate celelalte ramuri şi ne
admiterea imigrării în provincie a altor familii evreiești.
Moartea împărătesei în anul 1780 şi urcarea la tron a lui Iosif al II-lea schimba însă
fundamental orientarea politicii oficiale, inclusiv în privința atitudinii faţă de evrei. Împăratul
reformator îşi propune elaborarea unor soluții care să-i integreze pe evrei în societatea din Imperiu
prin înlăturarea celor mai anacronice restricții privind activitatea lor economică, statutul social,
accesul la instruire, scopul său fiind transformarea evreilor în cetățeni utili, supuşi loiali şi buni
contribuabili, care să se asimileze treptat şi din punct de vedere cultural, renunțând la separatismul
strict în privința tradițiilor spirituale. Modalitatea concretă a aplicării unor atari precepte în cazul
problemei evreieşti a fost adoptarea edictelor de toleranță pentru majoritatea provinciilor din Imperiu.
Actul emis în 31 martie 1783, sub titlul „Systematica gentis Judaicae Regulatio”, pentru evreii
din Ungaria, își exercită influența şi asupra statutului evreilor din părțile apusene ale Transilvaniei
actuale şi din Banat, deschizându-le accesul la locuirea în toate regiunile tării, cu excepția celor
miniere, la învățarea şi practicarea tuturor meseriilor, la primirea în bresle, la arendarea pământului
cultivat în regie proprie, înlăturându-se totodată semnele distinctive umilitoare. Masurile restrictive
adoptate, cu deosebire în faza finală a epocii tereziene, sunt date uitării. Astfel, în plan economic, se
resping propunerile locale privind limitarea fierberii rachiului de către evrei, a accesului acestora la
comerțul cu cereale şi la practicarea comerțului ambulant, considerându-se că aceste ocupații permit
punerea în valoare a produselor proprietarilor de domenii şi evreii din principat nu pot fi excluşi din
exercitarea lor. Împăratul încuviințează terminarea construcției sinagogii sefarde din Alba Iulia, 10
Începută în epoca tereziană, dar oprită în 1774, când, în spiritul politicii restrictive a vremii, li
s-a recomandat sefarzilor frecventarea sinagogii existente a comunității aşkenaze.
Aceste măsuri permisive, în spiritul tolerantei, erau însă şi ele circumscrise şi limitate printr-o
serie de condiționări. Astfel, ocupațiile îngăduite erau rezervate numai evreilor localnici, cu
10
Figura 1.2
14
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
excluderea unor nou-veniți din Galiția sau provinciile germane ale Imperiului. Căsătoriile erau
permise doar celor cu venituri suficiente pentru întreținerea familiei, iar pentru săraci şi cerşetori se
prevedea expulzarea din principat. Se menține interdicția utilizării calfelor creştine de către meseriaşii
evrei. Evreilor li se impunea adoptarea de nume germane şi purtarea registrelor de stare civilă în
aceasta limbă. Testamentele şi alte acte destinate uzului oficial vor fi redactate în limbile uzitate în
țară. Evreii vor fi supuşi serviciului militar, cu deosebire în cadrul trupelor de geniu şi pentru
efectuarea de cărăușii.
Pentru Marele Principat al Transilvaniei, lucrarea intitulată „ Opinio de Judaeis ’’ renunța
definitiv la proiectul terezian al concentrării evreilor la Alba Iulia sau al expulzării celor imigrați
recent, proclamând dreptul lor de domiciliere acolo unde se află. Evreii vor fi îndrumați spre
practicarea agriculturii, meşteşugurilor şi comerțului, interzicându-li-se fierberea rachiului,
cârciumăritul şi comerțul ambulant. Atribuțiile laice ale rabinilor urmează să fie anulate, iar evreii vor
fi supuşi autorităților locale şi vor purta toate sarcinile publice. Ei vor beneficia de posibilitatea
ridicării de sinagogi şi şcoli proprii, forurilor administrative provinciale, vor putea frecventa şcolile
publice şi vor avea dreptul la folosirea limbii şi portului localității unde domiciliază 11.
Pentru Ungaria (incluzând părțile apusene ale Transilvaniei actuale şi Banatul), un proiect
similar, elaborat în 1792, prevedea dreptul evreilor la învățarea şi practicarea meseriilor, la
exercitarea nelimitată a comerțului, la dobândirea de case şi prăvălii în oraşe şi la tară, la angajarea
creştinilor în serviciul lor, aprobarea înființarea de şcoli proprii şi frecventarea şcolilor publice, la
practicarea netulburată a religiei iudaice.
Cezura impusă în activitatea legislativă a dietelor din Ungaria şi Transilvania de războaiele cu
Franța revoluționară şi napoleoniană a permis luarea în dezbatere a acestor proiecte de-abia în
perioada 1807-1811. Discuțiile dietei transilvănene s-au concretizat în 1811 într-un proiect de lege
intitulat „ De Judaeis ”, care a fost însă respins de Curte în 1819, ceea ce a amânat soluțiile legislative
privind drepturile civile ale evreilor cu o jumătate de veac. Revoluția maghiară de la 1848 nu a adus
nici ea rezolvările aşteptate şi sperate de evrei, emanciparea lor cetățeneasca devenind o realitate în
11
Jacob Katz, Kifelé a gettóból A zsido emancipáció évszázada 1770-1870, MTA Judaisztikai Kutatocsoport, Budapesta,
1995, pp. 153-183; Moshe Carmilly, op cit., 1994, pp. 81-88 Angelika Schaser, Die Juden Siebenbürgens vom 16. bis zum
18. Jahrhunder, in Südost-Forschungen (München), 1990, pp. 74-80: IMER, I1/2, Bucureşti, 1990, pp. 265-266
15
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Ungaria şi Transilvania de-abia după încheierea dualismului austro-ungar în anul 186712. În ceea ce
priveşte organizarea instituțională a societății evreieşti din Transilvania, aceasta prezenta în secolul al
XVIII-lea o structură relativ simplă. Singura comunitate recunoscută legal în Marele Principat era cea
din Alba Iulia, asupra organizării căreia dispunem de informațiile unui izvor de prima mână protocolul (Pinkasul) pentru anii 1735-1836. Conform acestei surse, în fruntea comunității se afla un
comitet ales anual, prin majoritatea voturilor membrilor, şi confirmat de episcopul catolic.
Autoritatea supremă spirituală, administrativă și judecătorească asupra evreilor din
Transilvania îi revine şef-rabinului, numit în documentele oficiale şi, rabin național al evreilor din
Marele Principat13. Contestată tot mai vehement în deceniile premergătoare revoluției de la 1848,
autoritatea exclusivă a şef-rabinilor dispare în deceniile postrevoluționare, pentru ca, după
emanciparea din 1867, rolul ultimului ocupant al acestei funcții să devină pur simbolic în Banat,
instituția şef-rabinului este de asemenea prezentă, iar Judenordnung din 1776 urmărea introducerea
unei reglementări foarte minuțioase a vieții comunitare din Timişoara, sub controlul strict al
autorităților administrative.
Până la urma aceste prevederi au rămas în bună măsură doar simple deziderate. Comunități şi
rabini au funcționat în părțile apusene, în secolul al XVIII-lea, la Sighetu Marmației, Carei, Oradea,
Arad şi Tg. Neamţ14. Din 1789, conducătorul spiritual al comunității din Arad a devenit şef-rabinul
Aaron Chorin, personalitate de talie europeană prin tendințele de înnoire a cultului şi învățământului
pe care le-a promovat în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
La Oradea, este atestată existenta, din anul 1731, a Confreriei Sacre (Chevra Kadisha), cu 68
de membri şi statute proprii, având în frunte doi epitropi aleşi, care asigură desfășurarea
înmormântărilor conform prescripțiilor rituale şi organizează activitatea de asistare caritabilă a
bătrânilor şi bolnavilor. In ceea ce priveşte învățământul, în Marele Principat al Transilvaniei acesta
se desfăşoară in secolul al XVIII-lea la Alba Iulia, prin profesori angajați de comunitate, într-un
sistem tradițional, exclusiv religios.
12
Arhivele Nationale Ungare, Budapesta, Arhiva Guberniului Transilvaniei (in continuare: AG), F 46, nr. 3969/1819;
Leopold Löw. Zur neueren Geschichte der Juden in Ungarn, Aigner, Budapesta, 1874, pp. 34-180; Moshe Carmilly, op.
cit., 1994, pp. 88-89; Mihály Spielmann-Sebestyén, The Status of the Jews of Transylvania at the end of the 18h century
(Opinio de Judaeis). in Studia Judaica. 1996, V. pp. 116-123; IMER, I1/2, pp. 340-341: 354-355: 415; 418-419: 447-452.
13
Figura 1.3
14
Figura 1.4
16
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
În părțile apusene, efectele politicii şcolare iosefine se vădesc mai consistente prin înființarea,
în perioada 1784-1789, a unor şcoli evreieşti cu limba de predare germană la Carei, Oradea şi
Sighetul Marmației. Aceste începuturi efemere nu supraviețuiesc însă după moartea împăratului Iosif
al II-lea în 1790 şi de-abia in prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu activitatea unor rabini
reformatori de talia lui Aaron Chorin sau Iacob Steinhardt (urmaşul lui Chorin în funcția de rabin la
Arad) şi progresele urbanizării în societatea evreiască, înnoirea sistemului de învățământ înregistrează
progrese palpabile. Prezenţa evreilor în viața societății transilvănene până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea se face simțită nu numai prin aportul lor demografic, social şi economic, ci şi prin o
remarcabilă influenţă spirituală exercitată de limba şi cultura ebraică 15.
După 1850, instituționalizarea comunităților locale înregistrează noi succese, iar cu toată
rezistenţa şef-rabinului din Alba Iulia, dornic a-şi păstra autoritatea religioasă exclusivă sau
preponderentă, comunitățile își instituie treptat rabini proprii. Asociațiile de binefacere şi de
înmormântare, asociațiile de femei, sistemul educațional, spitalele, cimitirele şi băile rituale
completează imaginea complexă a unei vieți comunitare care impunea cu necesitate o înnoire a
sistemului organizatoric în contextul dezbaterilor privind legiferarea emancipării civile a evreilor.
În 1867, comunitatea din Pesta propune, printr-un memoriu adresat tuturor comunităților din
Ungaria, convocarea unui Congres al reprezentanților lor în vederea elaborării unui nou sistem
instituțional şi educațional. Lucrările Congresului s-au desfăşurat la Pesta, între 14 decembrie 1868 şi
23 februarie 1869, având pe ordinea de zi adoptarea unei noi organizări comunitare, reglementarea
sistemului educațional evreiesc, instituționalizarea unor astfel de congrese.
Principalele rezultate ale Congresului au fost reprezentate de proiectele elaborate de trei
comisii şi aprobate de majoritatea participanților. Aceste decizii au fost contestate de minoritatea
tradiționalistă, care s-a pronunțat pentru autonomia deplină a comunităților, fară organe districtuale şi
centrale, şi pentru un rol decisiv al rabinilor, considerați principalul factor de coeziune. Se ajunge
astfel la constituirea în cadrul comunităților din Ungaria şi Transilvania a trei orientări. Cei ce acceptă
sistemul adoptat de Congresul din 1868-1869 formează orientarea neologă sau congresistã, cei ce se
pronunță pentru valabilitatea statutului din 1870 - 1871 devin componenții curentului ortodox, în timp
ce alte comunități au preferat menținerea situației existente de dinainte.
15
Istoria evreimii arãdene, Editura Minimum. Tel Aviv, 1996, p. 33
17
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Ceea ce a influențat, în schimb, radical statutul juridic al evreilor în perioada neo absolutistă
de un deceniu, care a urmat înfrângerii revoluției, a fost includerea în Constituția imperială, emisă în
4 martie şi confirmată în decembrie 1849, a principiului libertății credinței pentru toți locuitorii, a
drepturilor civile şi politice independent de confesiune.
O a doua transformare fundamentală în structura legislației principatului intervine prin
patentele imperiale din 1853-1854 privind reglementarea relațiilor agrare, care pun capăt sistemului
tradițional de tip medieval, deschizând perspectivele reorganizării acestui domeniu primordial al
economiei transilvănene pe baza principiilor modern ale libertății circulației bunurilor agricole, ale
relațiilor de tip contractual şi ale economiei de piață, ceea ce oferea evreilor ardeleni posibilitatea
dobândirii prin arendare sau cumpărare a pământului, pădurilor şi altor bunuri imobile de la care
fuseseră excluşi în perioada prerevoluționară.
De-abia in urma înfrângerii grave suferite de Austria în războiul din 1859 împotriva Franței şi
Piemontului, odată cu prăbuşirea sistemului neo absolutist, se deschide perspectiva unor măsuri
înnoitoare în spirit liberal, în cadrul cărora să-şi găsească rezolvarea şi mult tergiversata problemă a
statutului evreilor. Şirul de decrete imperiale din perioada noiembrie 1859 - februarie 1860 elimină
cele mai flagrante şi anacronice restricții ce mai grevează situația evreilor, iar patenta privind legea
electorală, valabilă în Transilvania pentru alegerile jurisdicționale, acordă dreptul de vot tuturor celor
ce îndeplinesc condițiile materiale prevăzute de censul electoral, fără deosebire de confesiune.
Pentru soluționarea problemei drepturilor civile depline pentru evrei a fost nevoie însă de o
nouă criza profundã, declanșată de înfrângerea catastrofală suferită de Imperiu în 1866 în războiul cu
Prusia. Compromisul materializat în instaurarea sistemului politic al dualismului austro-ungar în 1867
prilejuieşte adoptarea articolului de lege XVII/1867, care stipulează:
A) Locuitorii israeliți ai tării sunt declarați egal calificați cu locuitorii creştini în privința
exercitării tuturor drepturilor civile şi politice;
B) Orice lege, obicei sau dispoziție contrară este abrogată.
În 28 decembrie 1867, prin promulgarea textului confirmat de împărat, emanciparea civila a
evreilor din Ungaria şi Transilvania devine o realitate, noul regim dualist austro-ungar căutând să-şi
legitimeze şi în acest mod apartenenţa sa la o Europă liberală, moderna 16.
16
Urmössy Lajos, Tizenhét év Erdély torténeteből. I. Csanád-Egyházmegyei Könyvnyomda, Timişoara, 1894. p. 286;
Groszmann Zsigmond, op.ci., pp. 13-33; Ladislau Gyémánt, op. cit., 2000, pp. 179-212
18
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Nu toate problemele de ordin constituțional - juridic referitoare la evrei şi-au găsit însă
rezolvarea prin acest gest simbolic. De-abia legea XLII/1895 a consfințit statutul legal al religiei
israelite şi în acelaşi an a fost introdus sistemul de stare civilă sub controlul statului pentru toți
cetățenii, indiferent de confesiune, desăvârşindu-se cadrul legal al drepturilor civile egale pentru
evreii din Transilvania17.
Obținerea drepturilor cetățenești în anul 1867 deschide în istoria evreilor din Transilvania o
epocă de dezvoltare impetuoasă în toate domeniile (evoluția demografică, lărgirea structurii socioprofesionale, proliferarea instituțiilor comunitare, afirmarea socială şi culturală), caracteristică
jumătății de veac următoare până la Primul Război Mondial. În privința evoluției demografice, datele
oferite de recensămintele generale ale epocii dualiste, organizate la fiecare zece ani, reflectă o creştere
generală a populației evreieşti din Transilvania istorică, Banat, Arad, Bihor, Maramureş şi Satu Mare,
în perioada 1869-1910, de peste două ori.
Creşterea demografică se împleteşte cu progrese importante ale participării evreieşti în toate
ramurile economice în condițiile dispariției piedicilor legale care impietaseră asupra activității
evreilor în aceste domenii în perioadele anterioare. Procesul de industrializare beneficiază de un
esențial aport al capitalului şi inițiativei evreieşti. Nu întâmplător, Asociația Națională a Industriaşilor
din Ungaria este întemeiată în 1901 din inițiativă lui Francisc Chorin (1842-1925), nepotul şefrabinului Aaron Chorin din Arad, preşedinte al companiei carbonifere care deținea 40% din producția
de cărbuni a tării. Comerțul cu grâne, lemn, lână, animale era în buna măsură desfășurat de mari
întreprinzători evrei, care investesc, de asemenea, în achiziționarea sau arendarea de întinse
proprietăți agricole.
Majoritatea membrilor comitetelor de direcție ale băncilor vremii în Ungaria şi Transilvania
erau evrei. Tradițională reticenţă a micii nobilimi maghiare (așa-numita gentry) faţă de aceste
domenii de activitate, lipsa unei clase de mijloc puternice în rândul populației române şi maghiare în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea creează condițiile favorabile afirmării puternice a inițiativei
economice evreieşti18.
17
Venetianer Lajos, op. cit., pp. 315-364.
Ibidem, pp. 459- 461; Moshe Carmilly, op. cit., 1995, pp. 158-159; Rafael Patai, The Jews of Hungary, Wayne State
University Press, Detroit, 1996, pp. 366-369; 374-375; 433-435.
18
19
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
Sporul demografic şi creşterea gradului de prosperitate economica favorizează, de asemenea,
în perioada la care ne referim, o proliferare masivă a instituțiilor comunitare. Se constituie comunități
în oraşe în care până atunci acest lucru fusese imposibil, un exemplu elocvent fiind Sibiul (1876).
Construcțiile de sinagogi iau o amploare deosebită, rezultatele materializându-se în clădiri
monumentale care reprezintă, în multe cazuri, până astăzi, o parte integrantă esențială a patrimoniului
arhitectural al localităților respective. O bogată rețea de instituții cu scop caritabil asigură asistenţa
necesara săracilor, bătrânilor, orfanilor, văduvelor, bolnavilor studioșilor nevoiași etc 19.
În ce priveşte sistemul educațional, până la începutul secolului XX, numărul şcolilor
elementare evreieşti din Transilvania se ridica la 56. În aceste şcoli învățau circa 20% din numărul
total al copiilor evrei de vârstã şcolară elementară. Paralel cu aceste şcoli elementare, care îmbinau în
programa lor de învățământ materiile predate în şcolile de stat cu elemente de limbã ebraică şi religie
iudaică, funcționează în continuare o rețea de şcoli religioase de diferite nivele (Heder, Talmud Tora, Yeshiva). Cu toate acestea, majoritatea copiilor evrei de vârstă şcolară frecventează școlile
elementare, gimnaziile şi liceele de stat sau ale altor confesiuni, cu limba de predare maghiară, ceea
ce favorizează progresele considerabile ale procesului de asimilare în mediul cultural şi social
maghiar. Dându-şi seama de necesitatea păstrării identității cultural proprii, comunitatea ortodoxă din
Oradea, sub impulsul preşedintelui Comitetului şcolar, Izidor Ulmann, face primul pas important spre
constituirea unui învățământ evreiesc de nivel mediu prin înființarea, în 1888, a unui gimnaziu de
băieți de patru clase. Aceste şcoli își propun pregătirea unor tineri cu o cultură laică, modernă, solidã,
dar şi cunoscători temeinici ai tradiției iudaice şi ai limbii ebraice, astfel încât ei să dobândească
şansele integrării în societatea vremii lor concomitent cu păstrarea neştirbită a identității şi modului
de viața propriu20. Tiparul ebraic în Transilvania, cu antecedente din secolul al XVII-lea, se afirmă cu
centre tipografice ebraice, cel mai prolific fiind Sighetul cu nu mai putin de 60 de cărți tipărite în
19
Armin Horowitz, A nagyszebeni aut. orth. izraelita hitközség emlékirata, Satu Mare, 1899; Ujvári, op. cit.; Istoria
evreimii arădene, Tel-Aviv, 1996, pp. 40-46; Moshe Carmilly, op. cit., 1995, pp. 165-182; Aristide Streja, Lucian
Schwarz, Sinagogi din România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996; Csirák Csaba (ed.), Szatmári zsidó emlékek, Kiadja a
Szent-Györgyi Albert ,Társaság és az EMKE Szatmár Megyei Szervezete, Satu Mare, 2001, pp. 236.
20
Barna Jónás, Csukási Fülöp (eds.), A magyar-zsido felekezet elemi és polgári iskoláinak monográfiája, I. Corvina.
Budapesta, 1896, pp. XLV-XLVI: II, Corvina, Budapesta. 1896, pp. 114-130; 328-375; Mandl Bernát, A magyarországi
zsido iskolák állapota a XIX. században, Franklin Társulat ny., Budapesta, 1909, pp. 27-28; 31; Aron Moskovits, op. cit..
pp. 292-293: Eugen Glück, op. cit., pp. 106-107
20
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL I
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN TRANSILVANIA
ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. Presa evreiască își cunoaşte începuturile prin publicații
în limbile ebraică, idiş, germană şi maghiară la Arad, Sighet, Cluj, Alba Iulia.
Încă din această perioadă apar primele semne ale afirmării unor creatori evrei în cadrul
literaturii maghiare din Transilvania, fenomen care va lua amploare în perioada interbelică. O seamă
de artişti plastici evrei originari din Transilvania parcurg până la Primul Război Mondial cariere
impresionante. Ca în cea mai mare parte a Europei vremii, obținerea emancipării civile şi dorința
reala a evreilor de integrare în societățile în care trăiau nu au însemnat un panaceu universal care să
rezolve toate problemele conviețuirii iudeo-creştine21.
Nu lipseau însă, vocile nonconformiste, care vedeau viitorul poporului evreu în afirmarea
identității sale naționale cu obiectivul final al constituirii unui stat propriu pe teritoriul Israelului antic
aflat în perioada la care ne referim în componența Imperiului Otoman.
Mişcarea sionistă, inițiată şi conceptualizată de Theodor Herzl, pe temeiul unor antecedente ce
se întind cu secole în urmă, își găseşte astfel ecouri şi partizani în Transilvania. Rolul de inițiativă îi
revine avocatului blăjean Ioan Rónai (1849-1919), participant la primul Congres mondial sionist de la
Basel din 1897, autor al lucrării „Zionismus in Ungarn’’, publicată la Blaj în acelaşi an, şi primul
preşedinte al Comitetului național sionist înființat in 1903.
Având şi sprijinul unor personalități rabinice de talia şef-rabinilor de Cluj, Mathias Eisler şi
Moshe Glasner, de Făgăraş şi apoi de Satu Mare, Alexander Jordán, mişcarea sionistă își constituie
organizații la Sibiu, Cluj, Satu Mare, Alba Iulia, Aiud, Baia Mare, Bistrița, iar o presă de limbă
ebraică, idiş şi maghiară, apărută la Sighet şi Cluj, difuzează ideile mişcării, rămase totuşi până la
sfârşitul Primului Război Mondial într-o evidentă minoritate în raport cu pozițiile asimilaționiste sau
cele tradiționaliste şi hasidice ostile deopotrivă sionismului politic şi obiectivelor sale 22.
21
Kahán Kálmán, Az erdétyi zsidó sajtó története, in Moshe Carmilly-Weinberger, Memorial Volume for the Jews of ClujKolozsvar, Sepher-Hermon Press, New-York, 1988, pp. 185-191: Moshe Carmilly, op. cit.. 1995, pp. 213-226; 250-257:
Idem, Two Biblical Scholars in Transylvania-Banat: Prof. Leopold Fleischer and Dr. Lipót Kecskemét, in Studia Judaica,
XI-XII, 2004, pp. 13-33; Rafael Patai, op. cit.. pp. 397: 407-427; Maria Radosav, Jewish Printing in North-West of
Transylvania. The 19th and 20th Centuries. in Studia Judaica. XI-XI. 2004, pp. 55-57
22
Rafael Patai, op. cit., pp. 358-360; 429-437; Livia Bitton, The Zionist Movement in Transylvania, in Moshe Carmilly,
op. cit., 1988, pp. 283-284; Emeric Csengeri, Political Essays on Zionism in Transylvania (19h and 20th Century), in
Studia Judaica, II, 1993, pp. 44-53; Moshe Carmilly, op. cit., 1995, pp. 266-271
21
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
Prezenţa evreiască în Moldova şi Ţara Românească se constată documentar în contextul în
care, după cucerirea Constantinopolului de către turci în anul 1453, rolul negustorilor evrei în
comerțul care legă zona Marii Negre şi a Dunării de Jos de Polonia şi Europa Centrala devine
semnificativ23. În secolul al XVI-lea, personalități evreieşti de mare influență la Poarta Otomană, de
talia ducelui de Naxos, Joseph Nasi, şi apoi a lui Solomon Tedeschi, organizează o adevărată rețea de
negustori evrei care premerg şi mijlocesc expansiunea turcească spre Europa de Est şi Centrală prin
furnizarea de informații şi promovarea relațiilor economice24. Documentele referitoare la prezenţa
evreiască în țările române în acest secol relevă o considerabilă implicare a evreilor în activitatea
comercială şi de credit, dar şi în calitate de medici la curtea unor domnitori ca Ştefan cel Mare şi
Petru Şchiopul25. Ei influențează şi marea politică a zonei, un trimis diplomatic evreu pe nume Isac
beg al hanului persan Uzun Hasan mijlocind relațiile acestuia cu Moldova, Ungaria, Polonia, Veneția
şi Papalitatea în vederea unei alianțe anti otomane şi tot el aflându-se la sorgintea unui tratat încheiat
în 1473 între Ştefan cel Mare şi Matia Corvin26. Joseph Nasi, candidat la un moment dat la tronul
Ţării Româneşti, a avut un rol activ în numirea la domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Ion Vodã cel
Cumplit, iar Solomon Tedeschi a susținut în 1591 un candidat evreu pe nume Emanuel la tronul
Moldovei27.
Atitudinea societății româneşti a vremii faţă de prezența şi implicarea evreiasca este
caracterizată extrem de sugestiv prin sintagma „ toleranţă ostilă ” formulată de istoricul Şerban
Papacostea. Într-adevăr, în secolele XVI-XVII, lungi perioade de desfăşurare netulburată sau chiar
favorizată de măsuri ale oficialităților vremii pentru activitățile economice evreieşti sunt întrerupte.
Şerban Papacostea, Jews in the Romanian Principalities during the Middle Ages, in SHVUT, 1993, pp. 59-71
Victor Eskenasy, Jews, Romanians and Ottomans: Some political aspects of their relations in Moldavia (XVth-XVIth
centuries), in Romanian-Jewish Studies, I, 1987, pp.7-18.
25
IMER, I, pp. 21;46-47
26
Tardy Lajos, Izsák zsidó arvos a perzsiai uralkodó és Corvin Mátyás összekötöje a törökellenes liga megszervezésében,
in Magyar-Zsidó Oklevéltár. XII, Budapesta, 1969, pp. 27-44
27
Andrei Pippidi, Hommes et idées Sud-Est européen à l'aube de l'åge moderne, Editura Academiei Republicii Socialiste
România Editions du C.N.R.S., Bucureşti-Paris, 1980, p. 29; E. Schwarzfeld, Un evreu in scaunul Moldovei la 1591, in
Anuar pentru israeliti, VII, 1884-1885, pp. 113-118
23
24
22
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
Din când în când, de violenţele lui Ştefan cel Mare împotriva negustorilor evrei sau cele
atribuite trupelor lui Petru Rareş la mijlocul veacului al XVI-lea, de includerea unor măsuri
Antievreieşti în tratatele încheiate la sfârşitul aceluiaşi secol de Mihai Viteazul cu principele
Sigismund Báthory al Transilvaniei, ori de persecuțiile cazacilor lui Timuş Hmelnitchi, la mijlocul
veacului următor, cu prilejul descinderilor lui în Iaşii lui Vasile Lupu 28.
Aceeaşi atitudine faţă de evrei se reflectă şi în codurile de legi ale Moldovei şi Ţării
Româneşti din timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (1640-1652), care, pe urmele modelelor
bizantine, refuză să admită in procese mărturiile evreieşti, interzic relațiile de orice fel ale preoților cu
evreii şi își propun favorizarea botezării acestora promițând iertarea faptelor comise înainte de un
astfel de act29. Felul în care sunt reprezentați evreii în picturile murale ale mănăstirilor moldovene
constituie, la rândul lor, indicii elocvente ale unor stări de spirit ostile 30.
Cu toate acestea, mai cu seamă în secolul al XVII-lea, documentele şi mărturiile păstrate
relevă o considerabilă proliferare şi diversificare a activităților economice evreieşti, care includ, pe
lângă domeniile de-acum tradiționale ale comerțului şi operațiunilor de credit, şi implicarea în
practicarea meşteşugurilor, arendarea vămilor la Dunăre, a ocnelor şi vadurilor, dobândire a de
proprietăți imobiliare (locuri de casă, prăvălii, cârciumi, heleştee, măcelării). Devin şi mai frecvente
mențiunile referitoare la activitatea unor medici evrei. Prezența evreiască se extinde în zone în care ea
nu a fost semnalată anterior (Vrancea, Dolj) 31.
Progrese remarcabile se constată în privința constituirii unor structuri instituționale proprii.
După comunitățile menționate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea la
Bucureşti, Iaşi și Cetatea Albă, în veacul următor sunt atestate sinagogi, şcoli şi cimitire evreieşti la
Piatra Neamț, Dorohoi, Focșani şi Bucureşti 32, precum şi activitatea unor rabini de un prestigiu care
depăşeşte limitele locale. Astfel, un vestit cabalist al primei jumătăți a veacului al XVII-lea, pe nume
28
M. Gaster, Vlad Tepes şi evreii, in Anuar pentru israeliti, VIII, 1885-1886, pp. 160-162; Andrei Pippidi, The Mirror
and behind it: the Image of the Jew in the Romanian Society, in SHVUT, 1993, pp. 77-83; P.P. Panaitescu, op. cit., pp.
109-110; IMER, I, pp.64-65; 104.
29
IMER, I, pp. 96-98: 103
30
Andrei Pippidi, op. ci., pp. 73-83
31
IMER, I, pp. 79-80; 83-84; 95-96; 101; 109-111; 120-121; 129
32
Victor Eskenasy,Juifs et Roumains en Moyen Age. Aspects de leur rapports en Valachie (XIVE-XVle siècles), în Etudes
et documents balkaniques et méditeranéens, 13, 1987, pp. 24-30; IMER, I, pp. 60; 66; 117-118; 121: 129-130.
23
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
Josef Shlomo Delmedigo, poposeşte la laşi, in 1620, pentru a întâlni un confrate rabin şi medic,
Shlomo ibn Aroyo, care studia Cabala de 40 de ani. Peste câteva decenii, între anii 1656-1670, a
funcționat ca rabin la Iaşi şi Focşani, Nathan Hanover, aflat în corespondență cu autoritățile rabinicale
vremii şi autor al unui dicționar poliglot ebraic - german - latin - italian,prezența evreiască în
Moldova şi Tara Românească se amplifică şi diversifică din toate punctele de vedere 33. Creşterea
demografică, constatată pentru prima dată în mod statistic, se explică mai cu seamă printr-un proces
de imigrare accentuat în a doua jumătate a veacului de frământările prilejuite de divizarea Poloniei şi
intrarea Galiției şi Bucovinei în componenta Imperiului Austriac, cu accentuate măsuri restrictive
mergând până la expulzarea din Bucovina a circa două-treimi din familiile evreieşti34.
Imigrarea este favorizată şi de declanşarea unui proces de colonizare din partea statului, a
boierilor şi a bisericii din Moldova, care, in vederea punerii in valoare a domeniilor deținute, atrag un
număr considerabil de colonişti evrei prin avantaje semnificative acordate acestora. Rezultatul unui
fenomen de amploare a fost constituirea până la mijlocul secolului al XIX-lea a unui număr de 62 de
târguri evreieşti35.
Apare fenomenul arendășiei care va lua amploare în secolul următor 36. Creşterea demografică
şi rolul economic tot mai pronunțat favorizează cristalizarea instituțiilor proprii. Apare încă din prima
jumătate a secolului instituția hahambaşei, un dregător recunoscut de domnie şi înzestrat cu atribuții
administrative, judiciare şi fiscale asupra comunităților evreieşti din Moldova, ajutat de un vechil de
hahambaşă pentru Ţara Românească. În fruntea comunităților evreieşti apar staroşti aleşi la
recomandarea hahambaşei şi recunoscuți de domnie, în timp ce viața religioasă era concentrată în
jurul sinagogilor37.
Evreii se integrează în viața societății din țările române fiind plătitori de dări ordinare şi
extraordinare, a căror repartizare în cadrul comunităților le este garantată prin reformele fiscale ale lui
Constantin Mavrocordat (1741). Ei sunt protejați de lege inclusiv în privința inviolabilității
33
IMER, I, p. 88; 119
IMER, II/2, pp. 201-204
35
E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor. Impopularea, reimpopularea şi intemeierea targurilor şi tårguşoarelor in
Moldova, Bucureşti, 1914. pp. 64-65: 73-74
36
IMER, II/2 pp. 266-267; 273-280; 367-368; 410-411: 438-440; 445-447; 460-461.
34
37
Figura II.1
24
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
domiciliului şi apar ca martori şi părţi în procese. De-abia la sfârșitul secolului introducere a unui
jurământ special pentru evrei prevesteşte restricțiile şi vicisitudinile extinse ale veacului următor.
Semnale ale unor astfel de evoluții nefaste în privința statutului evreilor se manifestă însă în cursul
acestui secol prin măsuri de restrângere a aşezării la ţară, de practicare a cârciumăritului, a comerțului
ambulant şi a producției de alcool, prin închiderea sinagogilor şi alungarea evreilor din unele cartiere
din Bucureşti, prin încercări de botezare forțată 38.
Politica oficială faţă de evrei se înăsprește însă considerabil în prima jumătate a veacului,
codurile de legi Caragea şi Callimachi rezervând dreptul la proprietate funciara, la ocuparea
funcțiilor, la drepturile civile şi politice exclusiv celor de confesiune creştină şi interzicând cu
fermitate căsătoriile mixte.
Regulamentele Organice adoptate în perioada ocupației ruseşti a Moldovei şi Ţarii Româneşti
(1831-1832) condiționează statutul cetățenesc de apartenența la o religie creştină şi interzice
arendarea pământului de către evrei. Tot cu acest prilej sunt desființate structurile instituționale
încetățenite în secolul anterior (hahambăşia, staroştii), atribuțiile lor administrative, fiscale şi judiciare
trecând asupra instituțiilor statale 39. Apare, în schimb, categoria așa-numiților sudiți, evrei aflați sub
protecția şi autoritatea juridică a consulilor străini şi beneficiari ai unor avantaje economice şi fiscale.
Acest sistem care generează nesfârşite conflicte cu evreii zişi „ pământeni ” a fost îngrădit in perioada
domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi dispare integral după 187840.
Revoluţia de la 1848 aduce pentru evreii din țările române speranță alinierii la standardele
europene de emancipare cetățeneasca victorioase deja in majoritatea țărilor din vestul continentului.
Dacă programul revoluționar din Moldova, formulat de Mihail Kogălniceanu, este încă relativ
prudent propunând doar emanciparea graduală a israeliților, în schimb Proclamația de la Islaz din
Țara Românească prevede în iunie 1848, emanciparea israeliților şi drepturi politice pentru toți
concetățenii de alte credințe. Societatea evreiască aderă, drept urmare, cu entuziasm la idealurile
Revoluției, contribuind substanțial la susținerea ei financiară, oferind sprijin prin bancherul Hillel
Manoach, primul membru evreu al Consiliului oraşului Bucureşti, iar prin pictorii Daniel Rosenthal şi
38
E. Schwarzfeld, Aşezamintele evreilor din Moldova in veacul al XVIII-lea şi jumatatea veacului al xIX-lea, in Anuar
pentru israeliti, VII1, 1885-1886, pp. 1-32; IMER, II/1pp. 59-60: I1/2, pp.174-175. 119-424.
39
E. Schwarzfeld, Evreii din Moldova sub codica Calimach, in Anuar pentru israeliți, XI, 1888-1889, pp. 75-96: Carol
Iancu, op. cit., pp. 46-47
40
Stela Mărieş, Supuşii straini din Moldova in perioada 1781-1862, Editura Universitătii AlI. Cuza, laşi, 1985, pp. 37-38
25
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
Barbu Iscovescu, conferind simbolurile imagistice revoluționare 41. După perioada de vremelnic reflux
din anii imediat următori înfrângerii revoluției, procesul de emancipare pare a se îndrepta în direcția.
Unor realizări decisive ale idealurilor sale, concomitent cu un proces de înnoire internă a vieții
comunitare impulsionat de o generație simbolizată de personalitatea multilaterală a doctorului Iuliu
Barasch şi materializată în apariția şcolii publice evreieşti, a unei prese proprii, a unor semne evidente
de schimbare a mentalităților.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza aduce evoluții promițătoare prin prevederile legii comunale
din 1864 care oferă, cu anumite condiționări, dreptul evreilor de a participa la alegerile municipale, ca
şi prin Codul civil care permite naturalizarea individuală a evreilor după o şedere de zece ani în ţară.
Aceste speranțe culminează, după răsturnarea lui Cuza, prin proiectul de Constituție dezbătut în vara
anului 1866, imediat după sosirea principelui Carol, care adopta principiile liberale ale modelului
constituțional belgian inclusiv în privința perspectivei naturalizării treptate a evreilor stabiliți în ţară.
Mobilizarea unei mase fanatizate prin propaganda furibundă a liderilor orientării antisemite
care se conturează organizatoric şi programatic în această perioadă impune însă Parlamentului luat cu
asalt de mulțime, includerea în noua Constituție a articolului 7 care rezerva drepturile cetățenești
exclusiv celor de confesiune creştină. Se deschide astfel o perioadă tragică de peste o jumătate de
secol pentru evreii din România, care, alături de Rusia țaristă, devine singura ţară europeană care
refuză emanciparea lor civilă42.
O parte însemnată din populația evreiască a Israelului este originară din România şi din
Republica Moldova, sau sunt descendenți ai emigranților care provin din aceste țări. Evreii din țările
române au susținut legături cu ţara Israel timp de secole. Evreii religioşi care aveau posibilitatea,
plecau la bătrânețe ca să moară şi să fie îngropați pe tărâmurile considerate de ei ca fiind patria lor
originară. Comunitățile evreilor din România îi ajutau economic pe aceşti evrei, care trăiau într-o
mizerabilă sărăcie în cele patru oraşe în care existau comunități evreieşti de mii de ani: Ierusalim,
Hevron, Tiberias şi Tefat. După Congresul sionist de la Focșani, 1881, a început o emigrație evreiască
organizată spre Israel (1.332 evrei din România numai în anul 1882).
41
Carol Iancu, op. cit. pp. 51-54.
Dan Berindei, Les Juifs dans les Principautés Unies (1859-1865), In SHVUT, 1993, pp.133-149; Beate Welter, op. ci.,
pp. 37-38; Carol lancu, op, cit., pp. 65-66.
42
26
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, creşterea numărului populației evreieşti este
facilitată de politica unor domnitori, ca Mihail Sturdza (1838 - 1848), în scopul de a asigura, prin
intermediul acestora, dezvoltarea comerţului, îndeosebi cel interior, prin înfiinţarea sau dezvoltarea
unor târguri. Secolul al XIX-lea este pentru Ţările Române un secol al marilor transformări
economice şi politice. Tânărul stat român, inițial încă vasal al Imperiului Otoman (1859-1878), nu
acorda cetățenie evreilor pe motivul că era definit ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții,
musulmanii şi evreii nu erau considerați cetățeni români, ci supuşi austrieci, germani sau otomani.
Evreii au depus mărturia ataşamentului faţă de România cu ocazia Războiului de Independentă din
1877, ei reprezentând un efectiv de 888 soldați din totalul de 35 000 din cât era compusă armata
română. De asemenea, la primul război mondial au luat parte, fiind înrolați, numeroşi soldați evrei,
dintre care mulți pe câmpurile de luptă.
Carol Iancu, în lucrarea sa excepţională „ Evreii din România de la emancipare la
marginalizare, 1919-1938 ” face următoarea statistică referitoare la eroii evrei din primul război
mondial: 882 morți, decorați 82 510 în perioada interbelică, parlamentarii evrei şi-au concentrat
atenția asupra unor cerințe legislative care să asigure populației evreieşti accesul la statutul juridic de
cetățeni egali în drepturi. Se constată, însă, că în anii dintre cele două războaie mondiale, numărul
evreilor a început să scadă. Astfel, în anul 1924, în România întregită evreii reprezentau 5% din
totalul populației diferență, în 1930, evreii reprezentau 3,8% din totalul populației.
Explicațiile audienţei de care s-a bucurat antisemitismul modern în societatea românească sunt
deopotrivă de natură economică, socială şi politică, mobilizatoare ale unui arsenal argumentativ
pentru durabilitatea măsurilor restrictive care-şi găsesc resursele atât în prejudecăți religioase adânc
înrădăcinate în mentalul colectiv, cât şi în influența unui curent european in ascensiune în a doua
jumătate a veacului până la Primul Război Mondial.
Lipsa unei puternice clase de mijloc româneşti, care deschide calea predominării
meşteşugarilor, negustorilor, industriaşilor şi bancherilor evrei, a reprezentanților acestora în cadrul
profesiunilor liberale, mai cu seamă în oraşele din Moldova, dorința orientărilor politice liberale ale
vremii de a se impune în lupta pentru puterea politică în fața rivalilor conservatori printr-un program
de un accentuat naționalism cu puternice accente xenofobe, teama întregii clase politice ale unui stat
tânăr, cu structuri instituționale incă neconsolidate, în fața unui puternic influx imigraționist evreiesc
27
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
impulsionat de pogromurile din Rusia ţaristă constituie principalele elemente care întemeiază şi
explică un curs extrem de nefavorabil vieții evreieşti din Romnia în deceniile următoare adoptării
Constituției din 1866.
Măsurile guvernelor de sorginte liberală, atenuate întrucâtva de guvernarea conservatoare din
perioada 1872-1876, limitează drastic prezenţa evreiască în localităţile rurale şi pune în aplicare o
politică de expulzare cu episoade de violenţă brutală, concomitent cu limitarea accesului evreilor la
funcțiile publice şi profesiunile liberale. Se anulează dreptul de dobândire a bunurilor imobiliare şi se
limitează cel de arendare a proprietăților rurale 43.
Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, care devine pentru România Războiul de Independență
prilejuieşte evreilor participarea cu efective pe măsura ponderii lor în populația ţării, concomitent cu
susținerea efortului de război prin contribuții materiale semnificative şi prin rolul de prim-plan în
constituirea serviciilor medicale de campanie. Deciziile marilor puteri în urma încheierii războiului,
materializate în hotărârile Tratatului de pace de la Berlin prin contribuții materiale semnificative şi
prin rolul de prim-plan în constituirea serviciilor medicale de campanie 44.
Deciziile marilor puteri în urma încheierii războiului, materializate în hotărârile Tratatului de
pace de la Berlin din 1878, condiționează recunoaşterea independenţei României câştigate pe câmpul
de luptă prin modificarea Constituției în sensul că deosebirile de credință religioasă să nu mai poată
constitui motiv de discriminare şi excludere din drepturile civile și politice. Prevederile tratatului
declanşează în România o furtună politică şi mediatică de durată, concentrată în jurul problemei
modificării Constituției.
Izbucnirea Primului Război Mondial şi implicarea României din anul 1916 aduce după sine o
masivă participare evreiască la efortul țării, dintre cei 23 000 de soldați evrei mobilizați numărul celor
morți, răniți, dispăruți sau căzuți în prizonierat ajungând la peste o cincime, iar 825 de soldați evrei
beneficiind de decorații ca recunoaştere a meritelor lor.
Cu toate acestea, vremurile de război au adus o înăsprire a poziției oficiale față de evrei,
suspectați de spionaj şi colaborare cu inamicul german şi austro-ungar, expulzați sistematic din
43
Carol Iancu, op. cit, pp. 69-130; Beate Welter, op. cit., pp. 40-63; 201
Carol Iancu, L'émancipation des Juifs de Roumanie (1913-1919), Centre de Recherches et d'Etudes Juives et Hébraique,
Montpellier, 1992, pp. 25-26
44
28
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
localitățile de graniță şi din zonele de operațiuni militare, arestați abuziv, supuşi interdicției de
utilizare a limbii idiş, maltratați şi deposedați de bunurile deținute, excluşi de la promovarea ca ofițeri
şi subofițeri, executați pe temeiul unor decizii ale Curților marțiale sau fără nici o judecată.
Rezistența evreiască față de antisemitismul oficial şi cel al opiniei publice se concentrează, în
lipsa unei structuri instituționale recunoscute de stat, in jurul unor organizații de talia Uniunii Evreilor
Pământeni, care se constituie în 1910 la Bucureşti, sub preşedinția lui Adolphe Stern, şi se bazează pe
o presă militantă, un sistem şcolar propriu, organizații culturale pentru promovarea limbii şi istoriei
evreilor din România, teatru de limbă idiş cu inițiative de pionierat la Iaşi pentru întreaga lume
evreiască. În 1907 existau în România 49 de organizații sioniste, însumând circa 4 000 de membri.
Revendicarea constantă şi insistentă a drepturilor cetățenești egale pentru evrei prin memorii adresate
forurilor oficiale, prin audienţe la rege, prin presă, prin mobilizarea opiniei publice evreieşti din ţară
și străinătate își produce efectele în condițiile politice noi din faza finală a războiului.
Tratatul de pace de la Buftea din mai 1918, încheiat cu Puterile Centrale, recunoaşte egalitatea
tuturor cultelor şi statuează principiul după care apartenenţa confesională nu poate influenţa drepturile
politice şi civile. Prevederile acestea se concretizează în august 1918 prin legea Marghiloman care
prevede naturalizarea străinilor născuți în țară. Brătianu prin Decretul lege din 13 ianuarie 1919 care
prevede naturalizarea străinilor născuți în ţară fără deosebire de religie. Odată cu deschiderea
Conferinței de Pace de la Paris, problema statutului evreilor din România devine din nou o problemă
internațională la fel ca în urma Războiului de Independenţă.
Tratatul Minorităților, pregătit pentru a fi inclus în tratatele de pace cu noile state constituite
în urma războiului și care garanta statutul de egalitate în drepturi a tuturor cetățenilor, nu a fost însă
acceptat de guvernul Brătianu pe considerentul că problema aceasta este de competenţă internă şi
presupunea soluții fară intervenție din străinătate.
După un conflict de câteva luni, declanşat de retragerea delegației române de la Conferință de
pace, noi alegeri desfăşurate în România şi instaurarea guvernului Vaida -Voievod aduce în sfârșit, în
9 decembrie 1919, semnarea tratatului cu România, incluzând o variantă uşor modificată a
prevederilor din Tratatul Minorităților 45.
45
Carol Iancu, op. cit., 1992, pp. 89-118
29
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL III
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
Datorită evenimentelor istorice din secolul al XV lea din Apusul Europei, evreii sefarzi şi, mai
târziu, evreii aşkenazi au luat drumul exilului. Unii au ajuns în Țările Române, unde spiritul tolerant
al populației autohtone le-a permis statornicia, dezvoltarea şi continuitatea spiritului iudaic identitatea
spirituală şi-au menținut-o şi consolidat-o în cadrul comunităților. În zona Olteniei, numărul cel mai
mare al evreilor a fost înregistrat în cadrul oraşului Craiova.
De asemenea, şi în alte oraşe de pe meleagurile Olteniei este semnalată prezența evreilor, cum
ar fi: Drobeta Turnu-Severin, Calafat, Corabia, Caracal, Târgu- Jiu, Slatina, Râmnicu-Vâlcea,
Drăgăşani. Răspândirea teritorială şi evoluția ponderii numerice a acestora sunt semnificative pentru
descifrarea implicării lor în devenirea ulterioară a diferitelor comunități de oameni dintr-un spațiu
social caracterizat, în general, printr-o mare omogenitate etnică.
Termenul de „ comunitate ” este utilizat atât în sensul propriu, de organizare specifică
evreilor, cât şi în acela de grupare etnică, ai cărei membri se deosebesc prin origine, cultură, credință
etc. Evrei au ajuns şi s-au stabilit în diverse localități din zona Olteniei într-un număr relativ mic
imigrația lor de început fiind cu precădere în secolul al XIX-lea cu circa 150 persoane.
Prelucrarea statistică a condus la concluzia că apogeul numeric al prezenței evreilor în Oltenia
se înregistrează în primele decenii ale secolului al XX-lea (între 1900-1942), când au ajuns la 4960 de
persoane.
În momentul de faţă, numărul evreilor din Oltenia este de circa 200 de persoane, din care
aproape jumătate trăiesc în Craiova. De altfel, oraşul Craiova a reprezentat pol de atracție al evreilor,
fără concurență în raport cu celelalte oraşe ale Olteniei. Dacă la Craiova erau 2891 evrei, în anul
1899, la Turnu- Severin şi în județul Mehedinți erau, în acelaşi an, 825 evrei; Râmnicu-Vâlcea
- 385 evrei (1930).
Informaţiile adunate până în prezent ne indică convieţuirea în zona Olteniei a unor familii
evreieşti, nu prea numeroase, dar bine organizate, care s-au bucurat de stabilitate financiară şi care sau afirmat ca o prezenţă semnificativă în dinamica economică a localităţilor urbane (Râmnicu Vâlcea,
Drăgăşani, Craiova). Date mai exacte privind evreii, pentru intervalul 1920-1929, au fost furnizate de
către Ion Dongorozi, în articolul: Aşezările evreiești din Oltenia – după război (1920-1929). Astfel,
30
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
pentru mediul urban din judeţul Vâlcea situaţia înregistrată a fost următoarea: în anul 1920, existau
134 de evrei; în anul 1922 – 154; în anul 1924 – 173; în anul 1927 – 184; în anul 1929 – 22546.
Numărul evreilor a crescut constant, până în anul 1930, când în mediul urban din judeţ înregistrăm
următoarea statistică: în Râmnicu Vâlcea – 184 de evrei, Băile Govora – 1, Călimăneşti – 2,
Drăgăşani – 69, Ocnele Mari – 247.
În anul 1943, Comunitatea evreilor din judeţul Vâlcea avea înscrise: 33 de familii (90 de
suflete) şi 30 de familii – evacuaţi (77 de suflete), în Râmnicu Vâlcea şi 4 familii (13 suflete), în
Drăgăşani48.
Informaţiile de arhivă consemnează faptul că, în special în perioada interbelică, o mare parte a
tranzacţiilor comerciale din localităţile Râmnicu Vâlcea şi Drăgăşani, care au vizat domeniile:
confecţii de bărbaţi şi de dame, galanterie, comerţ de manufactură şi tricotaje, băcănie, coloniale,
fructe şi legume, au fost adjudecate de evrei. Atenţia capitalului evreiesc s-a îndreptat şi spre alte
domenii, dintre care le enumerăm aici pe următoarele: sticlărie, farmacie, ceasornicărie, tinichigerie,
negoţ cu vinuri etc. În Râmnicu Vâlcea, pe str. Traian, în evidenţa Camerei de Comerţ şi Industrie
apare, la nr. 65, „ bragageria lui Hali Isac ” 49, iar la nr. 78, a funcţionat (1908-1928) magazinul cu
haine de gata, „ La Doi Lei ”, administrat de Idel Abraham. La parterul clădirii cu nr. 85, mai bine de
un deceniu (1919-1931) a funcţionat un spaţiu comercial, din care se puteau achiziţiona obiecte de „
fierărie, sticlărie, porţelanuri şi articole de menaj ”, condus de Emanoil şi Samuel Fusman 50. La nr.
107, a funcţionat manufactura lui Iosif S. Koch (zis Sică), iar la nr. 110, Samuel Fritz a deţinut un
atelier de tinichigerie51. Deşi adresa este aceeaşi, şi anume, str. Traian, nr. 111, pentru perioada
interbelică identificăm mai multe societăţi separate. În două dintre spaţiile de la parterul clădirii,
proprietate Iosefina Paslawsky Bejan, au funcţionat atelierele de ceasornicărie ale evreilor Isac Oifa şi
Ion Dongorozi, Aşezările evreieşti din Oltenia – după război (1920-1929), în: „Arhivele Olteniei‖, Serie Veche, Anul
IX, nr. 49-50/ mai-august 1930, Craiova, pp. 160-169.
47
Dr. Sabin Manuilă, Studiu etnografic asupra populaţiei României, Bucureşti, 1940, pp. 39.
48
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Comunitatea evreilor din Rm. Vâlcea, dosar 16/1942, f. 8 (în
continuare se va cita: S.J.A.N. Vâlcea).
49
S.J.A.N. Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea, dosar 12/1936, f. 42
50
Ibidem, dosar 1/1941, f. 100; ibidem, dosar 12/1936, f. 39.
51
Idem, fond Comunitatea evreilor din Rm. Vâlcea, dosar 5/1941, f. 69.
46
31
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
Vili Şular52. În anul 1931, unul dintre spaţii era ocupat de băcănia lui Naftali C. Herşcovici, cunoscut
în localitate după emblem „ Vopselăria Cerbului ”53. Printre cele mai importante societăţi „ de
comerţ, manufactură şi hăinărie ”, care au activat la Râmnicu Vâlcea, după Primul Război Mondial, a
fost cea a lui Avram S. Taubman, din str. Traian, nr. 124 54. Firma a funcţionat în intervalul 19211940, cu emblema „ La hora ţărănească ”. În anul 1931, Avram S. Taubman solicita aprobarea
Camerei de Comerţ de a-şi completa gama vânzărilor cu „ mărunţişuri ” şi reprezentanţa oricărei
întreprinderi sau societăţi, cu sucursală în Râmnicu Vâlcea 55, cu sediul stabilit în str. Traian, la nr.
130. Sub firma socială „ Avram S. Taubman&Comp ” şi cu un capital social de 1.200.000 de lei,
Taubman, Moritz Löbel, Ilie Adler, Isidor Şaraga şi Mayer Simovici 56, au funcţionat până în anul
194057.
Pe aceeaşi arteră comercială (Traian), în unul dintre spaţiile de la nr. 130, s-a remarcat
magazinul de încălţăminte al lui Mayer Simovici, iar la nr. 133, casele „ Erdoş ” 58. La parterul clădirii
cu nr. 154, Daniel şi Şmil Gutman, împreună cu Idel Avram au patronat un „magazin de hăinărie 59,
iar două numere mai jos, Esthera Cohn a condus o manufactură 60. Cu obiectul de activitate „ tricotaje,
ciorăpărie, galanterie şi modă ”, pe str. General Praporgescu, la nr. 6, în evidenţa Camerei de Comerţ
figurează societatea Anetei Haim Goldman61, cunoscută după emblema „ La Foiletatul ”. Pe aceeaşi
stradă şi având acelaşi obiect de activitate, între anii 1931-1940, a fost înregistrată Lilly Waldman.
Sandu Vilnăr a administrat o croitorie, în str. Mihai Bravu, la nr. 818, iar în str. Tudor Vladimirescu
s-a remarcat magazinul de pălării şi şepci „ La pălărierul român ”, aparţinându-i lui Heinrick Faiman.
În piaţa Halei, într-un sediu închiriat de la Primăria oraşului Râmnicu Vâlcea, Marcu
Alexandru Rotman a deschis, la 26 iulie 1932, o societate al cărei obiect de activitate declarat a fost
următorul: manufactură, galanterie şi mărunţişuri. Societatea a fost menţinută în activitate până în
anul
1938,
când
a
fost
radiată
pe
motiv
52
că
nu
deţinea
„
acte
legale
Titi Mihail Gherghina, Despre industria şi comerţul râmnicean, Rm. Vâlcea, Editura ALMAROM, 2006, p. 50 (în
continuare se va cita: Titi Mihail Gherghina, Despre industria şi comerţul râmnicean...).
53
Ibidem, p. 147.
54
S.J.A.N. Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi de Industrie Vâlcea,dosar 1/1941, f. 100.
55
M.O., nr. 203, 1 septembrie 1931, p. 10.904.
56
Ibidem.
57
S.J.A.N. Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi de Industrie Vâlcea,dosar 1/1941, f. 100.
58
M.O., nr. 29, 7(20) mai 1915, p. 1.385.
59
S.J.A.N. Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi de Industrie Vâlcea, dosar 12/1936, f. 40.
60
Ibidem
61
Ibidem, dosar 1/1941, f. 100.
32
”.
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
Prin natura afacerii practicate – negustorie – a reuşit să se facă cunoscut marii majorităţi a
populaţiei locale şi Moritz Löbel. Acesta şi-a început activitatea la 13 noiembrie 1929, pe str.
Călăraşi, la nr. 82. Negoţului iniţial, de „ fabrică de pungi ”, i-a adăugat, în anul 1931, pe cel de „
comerţ cu fructe, nuci, prune conservate şi orice fel de alte fructe ”, cu sediul în str. Traian, la nr. 124.
De un vad comercial bun s-au bucurat şi următoarele societăţi comerciale: băcănia lui Iosef
Schecter62; pantofarul de casă a lui Izrael Graboi, din str. Traian Demetrescu, nr. 9; magazinele
universale administrate de Iancu Bergher şi Margot Solomon; fabrica de ape gazoase a lui Iosif
Chisgonsky, din str. Tabaci, nr. 14; atelierul de tinichigerie condus de Avram Fritz, din str. Mihai
Bravu; sticlăria lui Iancu Fritz şi băcănia administrată de Mina şi Iancu Meller, ambele din str. Traian;
„ Parfumeria Universală ” a lui Moritz Erdtracht; „ fabrica de salam şi vânzarea cu amănuntul ” a lui
Mihail Beretz; manufactura „ La Hăinăria Praga ”, administrată de către Silvia Sami Stern; atelierul
de tinichigerie condus de Iosif Grosmann, din str. Călăraşi, nr. 1.
Parte integrantă a zonei centrale a târgului, ulterior a oraşului Drăgăşani, str. Traian a
cunoscut, în perioada interbelică, vadurile unor importante ateliere de croitorie. Aici, la nr. 42, între
24 februarie 1931 şi 1942, a funcţionat croitoria evreului Herşcu Calman. Soţia sa, Rebeca H.
Calman, figurează, în localitate, în acelaşi interval de timp, ca proprietară a unei manufacturi, în str.
Voievodul Mihai, nr. 131. În anul 1931, între profesioniştii şi meseriaşii din Drăgăşani „ impuşi în
matricola de profesii ”, regăsim următorii evrei: Maier Marcovici (samsar), Haim Lidenştein
(comisionar de vinuri), Lazăr Avram (fotograf), Ioan Wessel (croitor), Isac Liberman (ceasornicar),
Herman şi Moritz Kleinberg (samsari), T. Marcovici (zidar). În acelaşi an, în matricola de comerţ
figurează Cogan şi Margareta Benedict (manufactură) şi M. Lazarovici (cherestea) 63.
Deposedarea şi încercarea de excludere a evreilor din viaţa economică, în perioada statului
naţional-legionar, s-a realizat prin violenţă, membrii mişcării legionare acaparând prin forţă
numeroase fonduri de comerţ. Un astfel de exemplu întâlnim la Râmnicu Vâlcea unde, la 23
noiembrie 1940, Samoil Kiment, Izidor Graboi, Ilie Adler, Isac Şmilovici, Lupu Avram, Lazăr
Taubman, Moritz Löbel au fost ridicaţi din magazinele lor, duşi în comandamentul legionar şi bătuţi
cu sălbăticie. Eliberaţi după două zile, aceştia erau obligaţi să părăsească „oraşul, abandonându-şi
mărfurile şi bunurile personale, fără să se plângă de cele întâmplate.
62
63
Idem, fond Comunitatea evreilor din Rm. Vâlcea, dosar 5/1941, f. 69
M.O., nr. 227, 4 februarie 1920, pp. 11.
33
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚILE DE EVREI DIN ZONA OLTENIEI
La 29 noiembrie 1940, medicul şef din Râmnicu Vâlcea a verificat magazinele evreieşti
rămase în activitate şi a ordonat să fie închise, motivând că sunt insalubre. După închiderea
societăţilor, şeful poliţiei legionare, Radu Popian, a chemat negustorii evrei, cerându-le să facă
inventarul tuturor mărfurilor, să-l înmâneze legionarilor şi apoi să părăsească oraşul. Astfel, Drele
Valdman, Haim V. Valdman, Naftali Herşcovici, Iancu Schechter, Isidor Abramovici, Dr. Haim
Abramovici îşi abandonau bunurile şi se mutau la Bucureşti; Samoil Kiment pleca la Sibiu; Bernat
Solomon s-a aşezat la Iaşi. În zilele de 19-20 decembrie 1940, la Camera de Comerţ şi Industrie
Vâlcea au fost convocaţi negustorii evrei sub pretextul unei consfătuiri în legătură cu comerţul
practicat. În timpul discuţiilor, negustorii prezenţi au fost nevoiţi să semneze declaraţii prin care
cedau magazinele către persoane desemnate de legionari şi să solicite radierea firmelor.
Magazinele mai sus menţionate, precum şi cele ale lui Mayer Simovici (a părăsit oraşul,
mutându-se la Bucureşti), Şmil şi Daniel I. Avram, Margot Solomon, Iancu Bergher, Silvia Sami
Stern au fost redeschise de către legionari, ele constituind activul şi pasivul societăţii cooperative „
Desrobirea’’. La data menţionată (1940), Samoil şi Avram Fritz (tinichigerie), Sandu Vilnăr
(croitorie), Simion Blaera (frizerie) şi Heinrich Faimann (spălător) îşi păstrau dreptul de lucru, chiar
dacă iluzoriu, datorită utilizării, aproape unanime şi permanente, la munca în folos obştesc. Legea
românizării, din 16 decembrie 1940, a avut repercusiuni și asupra funcţionarilor evrei din judeţul
Vâlcea. Întreprinderile „civile sau comerciale, de orice natură, erau obligate să concedieze într-un
anumit termen, care nu putea depăşi pe acela de 31 decembrie 1941, pe toţi salariaţii evrei „ oricare ar
fi modul lor de salarizare ’’. La capitolul foşti funcţionari, informaţiile de arhivă menţionează
următoarele persoane: Sami Merdler, Alexandru Şor, Bernard şi Elias Himler, Ing. Naftali Simion,
Abraham Schnitzer, Israel Salzerger, Aron Halberg, Andrei Bauer, Zoller Friedmann, Nathan
Pietraru, M. Schulmann, B. Rosenberg, Manole Basch, Iacob Steinnatz (foşti funcţionari ai
societăţilor din Brezoi); Iosef Solomon şi R. Fritz (foşti angajaţi ai Societăţii „ Carpatina ’’); Bercu
Wolf, fost angajat al lui Mayer Simovici (Rm. Vâlcea). Între anii 1940-1943, populaţia de origine
evreiască din judeţul Vâlcea a contribuit, prin diverse donaţii, la echiparea oamenilor din
detaşamentele de muncă, şi-a adus contribuţia financiară pentru Împrumutul Reîntregirii şi a prestat
munca obligatorie. Pe parcursul celor trei ani, multe instituţii de stat au făcut apel la contribuţia
evreilor, cu vârste între 18 şi 50 de ani, pentru a îndeplini activităţile necesare bunului mers al
oraşelor.
34
Mitu Claudiu Constantin
În ceea ce priveşte contribuţia în bani, evreii din judeţul Vâlcea au fost nevoiţi, pe de o parte
să plătească sub forma unor taxe sume pentru obținerea carnetului de scutire de muncă obligatorie, pe
de altă parte, să subscrie la Împrumutul Reîntregirii. În acest sens, administraţiile financiare urmau să
întocmească tabele în care să fie trecuţi toţi evreii, cu cifra care trebuie să o subscrie la „ Împrumut ’’.
Tabelele erau înaintate comunităţii locale, care prin comitetul ei urma să decidă dacă este cazul ca
suma să fie majorată sau micşorată. Instrucţiunile erau „ clare în acest sens, specificându-se că se va
căuta ca nici unul să nu lipsească de pe aceste liste, iar în cazul când cineva este absolut lipsit de
mijloace să subscrie la împrumut chiar verigheta ’’.
Prezentarea unităţilor comerciale, administrate de evrei cu descrierea sumară realizată (obiect
de activitate, emblemă, adresă) este departe de a fi reuşit să surprindă totalitatea societăţilor care au
funcţionat în mediul urban din județul Vâlcea, în perioada interbelică. Majoritatea acestor societăţi au
fost radiate în anii de criză economică sau în ai celui de-al Doilea Război Mondial, iar dintre motivele
încetării activităţii lor, am considerat relevante următoarele cauze: desfiinţarea unităţii din iniţiativa
Comerciantului, din cauza falimentului, ca urmare a decesului proprietarului, și nu în ultimul rând, a
încercării de excludere a acestei etnii din viaţa economică, în perioada statului naţional-legionar.
În 1940, în oraşul Râmnicu - Vâlcea trăiau 187 de evrei. Mulţi dintre aceştia participaseră la
Războiul de Întregire dintre anii 1916-1918, alţii erau urmaşii unor evrei care muriseră pe front. După
proclamarea statului naţional-legionar, se declanşează acţiunea de „ românizare” a instituţiilor.
Comerţul deţinut de negustorii evrei primeşte lovituri puternice: în Râmnicu-Vâlcea, au fost
preluate 11 magazine ale evreilor, aceştia fiind deposedaţi de bunuri, fiind obligaţi să semneze de
cedare a bunurilor cu forţa. Din patrimoniul lor, s-a format (la 20 decembrie 1940) cooperativa
legionară „ Dezrobirea”, care va fi condusă de Victor Belici şi Victor Păunescu. Era oferită însă o
sumă de bani drept despăgubire, dar aceasta era foarte mică.
În martie 1941, Cabinetul de instrucţie al Tribunalului Vâlcea a anchetat cazurile de
expropriere a comerţului evreiesc. Au fost cercetaţi o serie de legionari: Petre Duţu, Nicolae Cerbu,
Lică Recea, Aurel Pop, Adam Stăviloiu, Ion Veber, Ioan Braşoveanu, Constantin Popescu, Ilie
Tudor, care, evident, au negat folosirea violenţei sau a ameninţării cu moartea a negustorilor evrei.
Evreii păgubiţi nu au mai primit nimic înapoi, procesele durând însă până la naţionalizarea comunistă
din 1949. Concomitent cu această acţiune de „ românizare ” a comerţului vâlcean, evreii au suportat
şi alte soiuri de persecuţii: exceptarea lor de la unele slujbe, deplasări în alte localităţi doar cu
aprobarea Siguranţei, interdicţia cumpărării de alimente înainte de ora 10, confiscarea radiourilor lor
35
Mitu Claudiu Constantin
etc. Partea paradoxală a acestei din urmă măsuri, a fost că trebuiau confiscate şi aparatele de radio ale
cetăţenilor români căsătoriţi cu evreice! O urmare tragică a acestei situaţii, a fost aceea că Fucs
Carmen evreică, soţia colonelului Fucs, comandantul Şcolii de Geniu Râmnicu-Vâlcea, s-a sinucis
pentru a nu afecta cariera soţului său64.
Este semnificativ faptul că, la primirea ordinului de internare a evreilor şi ţiganilor în lagăre
sau în Transnistria, după ce s-a consultat cu şefii comunităţii evreieşti - Moritz Lobel şi Sami Stern
(preşedintele şi, respectiv, secretarul comunităţii), şeful Siguranţei vâlcene - Serghie Iandola a
raportat Inspectoratului Regional de Poliţie Craiova că nu existau evrei care să fie internaţi în lagăr.
În anul 1992 au fost înregistrate 4 familii ca și în 1995. În 1998 au fost înregistrate 8 familii.
În 2001 au fost înregistrate 7 familii. După ce s-au stabilit în această regiune evrei au cumpărat un
teren ca să ridice o sinagogă. Casa a funcționat până la deceniul al 7 al secolului XX, fiind distrusă de
comuniști. Un alt teren cumpărat a fost de comunitatea evreiască cel din Calea Traian nr. 253, unde se
Găsește și în prezent cimitirul evreiesc un loc extrem de important pentru istoria și valoarea acestei
etnii.
Cercetătorii spun că această prezență evreiască în cimitir este veche de aproape 150 ani în
orașul Râmnicu – Vâlcea. Cimitirul se află vis - a - vis de cel românesc ce este delimitat de cimitirul
catolic unde se află în interior o casă care a avut rolul de capelă. În prezent cimitirul este deținut de
familia Benedict Paul și Stamatiția. Pietrele tombale din cimitir nu reprezintă o modalitate doar de
cunoașterea poporului evreu, dar și meșteșugurile de care se ocupa această etnie. În cimitir și-au găsit
liniștea și împăcarea sufletească evrei ce au avut diferite profesii și cu diverse funcții sociale: medici,
funcționari, meșteșugari. Am surprins câteva imagini reprezentative privind monumentele dintr-un
cimitir evreiesc. Pietrele tombale erau scrise cu inscripții în limba ebraică, cât și în limba română.
Școala israelită la Râmnicu Vâlcea a funcționat pentru o scurtă perioadă 1897 dar s-a mai
înființat încă o școală la Pitești în 1887, oraș în care erau în număr mic de evrei, dar ocupați de
însușirea limbi ebraice. Obștea evreiască a fost condusă timp de 50 de ani de către Stern Sami (18911970). Conducerea a fost preluată de Mandea Lupu până în anul 1995. Pentru menținerea obștei din
punct de vedere administrativ se va ocupa medicul Teleki Samuil. Fiind fire dinamică el s-a implicat
în dotarea dispensarului comunal din Traianu și a înființat o sală de nașteri.
În secolul al XX-lea mulți evrei au fost înrolați în armata română. În ani 1942-1943 evrei
înrolați în armata română au primit bani și alimente. Datorită lui Stern evrei au reușit să își păstreze o
64
Curierul de Vâlcea , nr. 931 din 8 octombrie 1993, pp.3
36
Mitu Claudiu Constantin
parte din averile lor. Sami Stern a fost președintele care a luptat pentru nevoile evreilor din Râmnicu
Vâlcea. Copii evreilor din Râmnicu Vâlcea aveau nevoie de ajutor material aşa că au existat profesori
care au luptat pentru drepturile lor ca de exemplu Alef de I. Fichman, Alef Beth Zelevinschy,
I.Iacubov. S-au predat materii pentru evrei din Râmnicu Vâlcea ca: Istoria Evreilor și Religia.
Domnul Iulius Fridman a afirmat că cererile comunități evreilor au fost aprobate sub îndrumarea lui
Sami Stern şi îi aduce președintelui comunităţii evreilor din Râmnicu Vâlcea mulțumiri65.
Și Mariemvici Arim a fost un membru marcant din comunitatea evreiască vâlceană. În această
perioadă s-a realizat un decret de lege prin care se spunea că se va deschide un Internat pentru evreii
din România în care erau vizați și evrei din Râmnicu Vâlcea. Preluarea puteri lui Antonescu în 1940 a
creat un dezavantaj pentru evreii. S-a dorit în perioada 1940-1944 eliminarea evreilor de către
generalul Antonescu. Atunci au căzut victime regimului legionar și evrei din Râmnicu Vâlcea, doar
pentru că erau comercianți evrei: As Taumban, Isidor Șaraga, Ilie Adler, Mortiz Lobel, asociați la
magazinul de manufactură și mărunțișuri, „ Hora Țărănească ’’ din strada Traian nr.124, Lili
Vladman, proprietară a magazinului de tricotaje, ciorăpărie și lenjerie bărbătească din Str. General
Prapogescu, nr. 7 etc.
În anul 1943 școala evreiască va fi repartizată pe clase, primar și secundar grupul 1: cls. 1 și 2,
grupul 2: cls. 3 și 4 grupul 3: cls. 4 și cls. 5. Au fost introduse caiete de caligrafie ebraică în școala
evreiască.
Din perspectiva lui Nicolae Iorga evrei trebuiau considerați un fapt pozitiv dar, tot el atrăgea
atenţia asupra pierderii identităţii naționale. Ca și în cazul din anul 1878 evrei au fost înțeleși greșit
prin modificarea articolului 7 din Constituție. În Craiova se află cele mai vechi urme de existență
evreiască. Aceștia se află pe teritoriul Craiovei încă din veacul al XVII, ei au contribuit la dezvoltarea
comerțului și a mărfurilor dar mai ales la evoluția economiei. Acest oraș a fost considerat un târg
uriaș al comerțului. Contribuția evreilor s-a văzut în dezvoltarea oraşului și la dinamica cum s-a
desfășurat în perioada aceea negustori s-au ocupat intens de activitatea comercială. Statistica
demografică arată că, în 1786- au fost înregistrați 40 de evrei în Craiova, 1831- 328 evrei, 1838- 114
evrei în Craiova, din care 27 supuși străini, în 1860- 495 evrei, 1899- 2891 evrei (unde era perioada
cea mai extinsă a perioadei evreiești), 1920 au fost înregistrați 2472 evrei, 1930- 2233 evrei, 19382274, 1942- 1726, 1992- 48 de familii iar în 2001 -91 de membri. Comunitatea evreilor din Craiova
este considerată o comunitate îmbătrânită. Emigrarea evreilor din Craiova s-a estompat datorită
65
Comunitatea Evreilor R.Vâlcea , Scrisoare către Domnului Iulius Fridman, Nr. 93 din 17 0ctombrie 1944
37
Mitu Claudiu Constantin
vârstei, îmbătrânirii cât și situației militare din Israel. Istoricul J. Condurachi spunea că evreii au
beneficiat de două libertăți, una de libertate a cultului și cealaltă de libera activitate comercială în
secolul al XIX. Construirea de sinagogi, spitale, scoli era un lucru vital pentru orice evreu. Un hrisov
din anul 1792 spune despre comunitatea sefardă că ar fi luat un loc al mânăstiri Horezu din vremea lui
Constantin Șutzu. Pe acest loc s-ar fi ridicat Havra evreiască. În anul 1806 printr-un act se pomenește
de un „ Leibu evreiu’’ un evreu care era proprietar lângă strada mânăstiri Horezu lângă Havra
evreiască. În 1832 se cumpără un loc de cult pentru comunitatea așchenază. Pe baza cunoștințelor
deducem că existau două feluri de comunități israelite: sefardă de rit spaniol și una așchenază de rit
polonez. Construcția a primei sinagogi a fost ființată de Moisi A. Mendel lângă fosta sinagogă. Datele
din arhiva Craiovei ne spun că în acest oraș erau două sinagogi, cel care le conducea se numea Moisi
A. Mendel.
La începutul secolului XX președintele comunități evreiești era Ignat Samitca. Anul 1908 îl
avea la conducerea comunități pe Ralian Samitca după care la conducere a fost Ruben Eliahu Israel
1922 rabin și cantor al comunități de rit spaniol, ce urmează Iehuda Levy, Sintov Gabriel Semo,
Hackiel Cohen, Isac Ben Iosef Beligrădeanu, Moise I. Panijel, Iacob Benvenisti, Lazăr Galimir iar în
1946 a fost dr. Leon Eskenazy66. Președintele actual al evreilor din Craiova Corneliu Sabetay, prof.
Univ. Dr. la Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova având funcția și de consilier județean,
iar vicepreședintele este Ștefan Ardeleanu 67. Sinagoga în acest oraș a avut mai multe funcții: loc de
rugăciune, loc de învățătură de întrunire și se luau anumite decizi. Aceste funcții le are și în prezent.
La sinagogă au loc slujbele religioase ce se cultivă tradițiile și spiritul iudaic, credința este pe primul
plan la iudaici. Există și multe activități care aduc pace sufletească și întărește apartenența etnică. În
sala de festivități au loc unde membri comunități evreiești se adună la sărbători.
Încă din anul 1790 exista o instituție de asistență pentru ajutorarea bolnavilor ce îndeplinea și
serviciu de înmormântare. S-au dăruit oameni acestei societăți ca de exemplu ca: Isac Benvenisti,
Elias Sabetay, Iacob Benevenisti. Societatea a avut grijă și în întreținerea cimitirului. Acest cimitir
este situat la marginea orașului lângă comuna Bucovăț (‚, Bariera Bucovățului’’). Locul a fost donat
de boierul creștin Lăceanu. În spațiul acesta au fost înhumați toți decedați fără deosebire de rit. În
curtea cimitirului se află o casă mortuară pentru serviciul de pregătire rituală a morților.
66
Dumitru Otovescu, Lucica Anghel,Evreii din Oltenia, pp.39-41
M.Stăureanu, Istoricul școalei Israelito-române ,, Lumina’’ din Craiova (1863-1923), Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1923, pp 1-11
67
38
Mitu Claudiu Constantin
Datele prezentate sunt elocvente pentru a arăta mobilitatea evreilor şi dimensiunea mişcărilor
teritoriale (imigrație-emigrație). La Râmnicu-Valcea în anul 1860 erau înregistrate 76 persoane de
origine evreiască. În 1899, numărul acestora a crescut la 294 persoane, din care în Râmnicu-Vâlcea
244 evrei, în Drăgăşani – 22 evrei, în Ocnele Mari – 1. În 1920 erau înregistrați 174 evrei, din care
137 stabili şi 37 flotanți. În 1930 erau înregistrați 385 evrei, din care 127 în rural şi 258 în oraşe:
Băile Govora-1, Râmnicu-Vâlcea - 184, Călimăneşti-2, Drăgăşani - 69, Ocnele Mari 2. În 1942 erau
înregistrați 218 evrei. În 1995 au fost înregistrate 4 familii în Râmnicu Vâlcea, o persoană în
Călimăneşti şi o altă persoană în Drăgăşani. În 1998 au fost înregistrate 8 familii. În 2001 au fost
înregistrate 7 familii68.
Evreii în Râmnicu Vâlcea au achiziționat un teren pe care au ridicat o sinagogă. Casa de cult a
funcționat până spre sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului XX, fiind dărâmată de autoritățile
regimului comunist. Un alt teren, achiziționat de comunitatea evreiască, a fost cel din Calea Traian nr.
253, unde şi în prezent se găseşte cimitirul evreiesc, un loc grăitor pentru istoria şi valorile artistice
ale acestei etnii.
Cimitirul evreiesc69, dispus vis-à-vis de cimitirul românesc, este delimitat de cimitirul catolic
printr-un gard de ciment şi în interiorul lui se află o casă care, în trecut, avea rolul de capelă.
Pietrele tombale din cimitir reprezintă nu doar mărturia existentei evreieşti dintr-un anumit timp, ci şi
o modalitate de cunoaştere a îndeletnicirilor, a meşteşugurilor practicate şi a funcțiilor publice pe care
le-au îndeplinit membrii acestor etnii. În cimitir şi-au găsit liniştea şi împăcarea sufletească evrei de
diferite profesii şi cu diverse responsabilități sociale: medici, funcționari şi meşteşugari. Pe pietrele
tombale, inscripțiile sunt consemnate atât în limba ebraică70, cât şi în limba română71. Am surprins
câteva imagini din cimitir cu scopul de evidenția faptul că, la Râmnicu-Vâlcea, s-au stabilit evreii
sefarzi, evrei aşkenazi sau refugiați din Bucovina arhitectonica variată a monumentelor fiind o dovadă
a conviețuirii diferitelor rituri. La Craiova au existat mai multe case de învățătură pentru copii pentru
askenazi și cei de rit spaniol. În anul 1859, se pomenește un Bejamin Grafștein, învățător israelit, care
figura în corpul didactic al ambelor școli israelite. Începând din anul 1860 s-a înființat un institut
particular condus de Emanuel Gross, evreu cu cultură și cu idei moderne. În acest institut au învățat și
fii de boieri creștini și de israeliți, indiferent de rit. Sa predat ebraica, franceza, germana iar din
68
Ion Dongorozi, op. Cit. Recensământul general al populației României. Neam, limbă maternă, religie, vol. II,
Bucureşti, 1930,pp 98-121
69
Figura 3.1
70
Figura 3.2
71
Figura 3.3
39
Mitu Claudiu Constantin
programă se folosea ca aritmetica lui Spirescu, Istoria lui Grigore Tocilescu, cartea de citire a lui
Grigore Scraba, albumul de desen al lui Gorjan.
În 1877 se afla o școală comercială israelito - română unde învățau 75 de elevi, din care 8 de
origine evreiască. În 1879 clasele comerciale se desființează datorită problemelor financiare, școala
funcționând cu cele 4 clase elementare. Școala evreilor era condusă de Max Hauser.
Între ani 1899-1901 a fost construită o cantină pentru familiile nevoiașe evreiești, unde
mâncau 70-80 de copii. Școala insraelito - română avea 144 de elevi în perioada 1919-1922.
Conducătorii acestei școli au fost: A. Weismann, S. Branstein-Mibașan, Al. Hector, Ana Zimel, Al.
Cohen și M.Stăureanu. Începând cu 1948 școala israelito-română, Lumina’’ a fost închisă din cauza
reformei învățământului.
După aproape un secol în 1998 se înființează în urma Facultăți de Litere și Istorie a
Universități o ramură de studii și cercetări ale istoriei, culturii și civilizației evreilor din sud-estul
Europei, inițiativa a avut-o prof. Univ. Dr Ion Pătroiu. Rectorul Universități din Craiova, prof. Unv.
Dr. ing Mircea Ivănescu, iar director executiv - prof. Univ. Dr. Ion Pătroiu. Secția istorie în cadrul
actualei Facultăți de Litere sa înființat o secție de, istorie - limba și literatura ebraică ’’ în anul 2002
înregistrându-se 5 studenți. Mai este și un corp didactic, unde activează profesori de origine evreiască
(lect. Univ. Albert Zimbler și asist. Univ Ady Schwartz).
Mai sunt profesori ca prof. Univ. Dr. Petre Semen (Universitatea A.I. Cuza din Iași), conf.
Univ. Dr. Ion Pătrașcu din Craiova doi profesori care s-au dedicat studiului iudaic. Din secolul al XIX
existau mai multe biblioteci și librării de origine evreiască și îi putem aminti pe Iosif. Ralian și Ignat
Samitca, Lazăr Șeineanu și David Benvenisti. Din rândul etnicilor au existat evrei care au activat din
domeniul științei, artei, sănătății au fost: prof. N. Stăureanu, oameni din ramura teatrului Alexandru
Braun și actrița Tanți Braun, Hary Eliad, actorii Teodor Danetti, Neda Harjeu ziariști ca Andrei Bart,
Ion Fîntânaru, scriitori Felix Aderca și Constantin Șeineanu, medicul și cărturarul Iuliu Barach și
mulți alții. Prezența evreilor în Craiova s-a confruntat cu legea rasială în timpul celui de-al
Doilea război mondial. Naționalizarea forțată a o 100 de societăți în timpul socialismului, ateliere au
menținut activitatea internă a comunităților din Craiova, Caracal, Târgu - Jiu, Slatina, Râmnicu
Vâlcea, Turnu - Severin.
În județul Mehedinți s-a stabilit evrei sefarzi și așkenazi. Ulterior au venit evreii refugiați din
Basarabia, vorbind limba germană. Totuși religia mozaică indiferent de limbă și etnie evrei respect
40
Mitu Claudiu Constantin
această religie. Înainte de a se construi orașul Turnu Severin centrul administrativ al județului
Mehedinți era Cerneți. Populația pe aceste meleaguri își face apariția în secolul al XIX-lea.
Tabloul demografic este acesta: 1831 la nivelul întregului județ au fost înregistrați 12 evrei
din care 3 capi de familie erau supuși străini, 1838- 36 de evrei din care 26 erau supuși străini, 1860116 evrei, 101 la Turnu-Severin și 15 la Cernăuți, 1865- existau în Turnu-Severin 44 de familii
evreiești, 1899-825 de evrei, 815 în Turnu Severin și 10 persoane în rural, 1920- 813 evrei, 1920-813,
1925- 610 evrei, 1929-604 evrei, 1930- 390 evrei, 388 în Turnu Severin și 2 în Strehaia, În 1942370, în 1992- 14 evrei. Comunitatea evreiască de rit spaniol a fost întemeiată din anul 1871, școală cu
două clase primare ce se aflau 58 de elevi și două cadre didactice.
Comunitatea așchenază întemeiază în același timp o școală cu patru clase, frecventată de 45
de elevi, din care 6 erau fete. La școală au predat 3 profesori. În 1881 se va cere permisiunea de a se
construi un Templu la nr. 217.
În 1901 se va deschide o bibliotecă și o sală de lectură în Turnu- Severin. Din perioada
primului război mondial funcționa școala de pe strada M.Voroveanu avea un număr de 37 de elevi.
Între cele două comunități israelite din Turnu- Severin cea de rit spaniol și cea de rit polonez ei nu au
întemeiat doar o școală israelită și o havră evreiască, de găsi un loc pentru cimitir. Președintele
comunități așchenaze a fost A. Kaufman, iar președintele comunității sefarde, A.Sabetay.
Evrei au contribuit mai ales la dezvoltarea Turnului - Severin mai ales pe ramura economică.
Erau destul de mulți meșteșugari și comercianți de etnie evreiască fiind foarte activi în multiple
domenii de muncă amintim pe: Mauriciu și Arthur Loenwentstien- librar, Adolf Metzger- proprietarul
cinematografului, Regal ’’, A.Sabetay comerciant, Leopold Bauch- deținea un birou de agentură și
comision pentru cereale, Josef Friend - magazin de manufactură, M.Spiegel - ceasornicărie,
giuvaergerie, Avram Yarchi - negustor, Rudolf Choen - negustor. Herman Stein a contribuit la
dezvoltarea industrială ce a avut o fabrică de tăbăcărie și prelucrare a pielii, împreună cu Naftuli Stein
(fratele său). În oraș a existat o fabrică de pălării proprietari erau Leon Bauch și Leon Marcus.
Fabrica a devenit în cele din urmă, Fabrica de confecții Porțile de Fier ’’. La Calafat prima atestare
documentară o avem începând cu anul 1860. Atunci a fost ridicată prima Sinagogă în care au fost
desemnaţi un rabin și un ceauș. Construcția în aceea vreme costa 16 000 lei, fiind susținută din
donațiile comunități evreiești.
41
Mitu Claudiu Constantin
În 1860 – erau 10 evrei, 1899- 263 evrei, în 1912- 293 evrei, în 1918- 18 evrei, 1930- 56
evrei. C. Resteanu la veritabila vârstă de 91 de ani spunea că Sinagoga condusă de Sandu Jarchy se
afla pe strada Jiului, în apropierea magazinelor de cereale.
Prin activitatea profesională s-au remarcat cu ajutorul familiei, școli, casa de cult dar au
preluat și elemente specifice zonei cum ar fi (dialectul, portul, bucătăria). Bucur Elias, C. Rresteanu
își amintea că evrei locului spuneau:, patria noastră este acolo unde putem să trăim’’.
Dacă este să ne referim la vestimentație toată a populație de oricine ebraică aceștia nu se
deosebeau cu nimic față de ceilalți evrei. Au rămas în memoria colectivă a locului oameni ca: Rubi și
Sandu Jarchy ce se ocupau cu manufactura, Jani negustor de cereale, Solomon negustor de cereale.
Cei mai în vârstă își amintesc că a adus Solomon la Calfat 30 perechi de boi ce i-a dat
țăranilor pe datorie. Avem alți negustori ca Avram, Simon și Marcu Lewi. Casa lui Marcu Lewi află
și astăzi pe T.Vladimirescu. Existau și case de cereale ce erau reprezentate de evrei: Casa, DreyfussZeiner ’’, Dulman-Blanck ’’. În memoria localnicilor s-a păstrat memoria cu numele de, Dealul
Ovreiului’’, care este o ridicare de pământ la intrarea în Clafat lângă Ciupercenii Vechi. Existența
monumentelor funerare din cimitirul evreiesc au o vechime de o 150 de ani unde eroi ebraici și-au
pierdut viața pentru patria românească dar au mai existat și evrei care s-au ocupat de destinul societăți
din Calafat dar este bine să cunoaștem și istoria oamenilor obișnuiți.
Numele ce se află pe pietrele tombale ne spun că marea majoritate a evreilor din Clafat erau
de origine sefardă. Din cele 60 de morminte doar 25% mai sunt întregi. S-a construit o capelă în care
slujba de înmormântare era oficiată conform tradiției israelite.
În centrul orașului Calafat este ridicat un monument în cinstea evreilor căzuți în primul război
mondial. Sunt menționate nume evreiești ca: Moise Calef, Haim P. Lewi, Elias Elia, Pomer Johan72.
Una dintre cele mai importante misiuni ale Federației Comunităților Evreieşti din România este
prezervarea şi dezvoltarea patrimoniului evreii care au trăit şi trăiesc de secole în România. Cei circa
400.000 de evrei originari din România, emigrați in Israel, au devenit o punte de bune relații intre
Israel şi România. Ei au păstrat limba, obiceiurile, cultura românească, au publicat ziare. Reviste şi
cărți in limba româna.
În cadrul acestui patrimoniu un loc cu totul special îl ocupă cimitirele evreieşti, care astăzi
sunt în număr de 810 pe cuprinsul întregii țări şi care dintre acestea, mai mult de 750 se află in
localități in care, de zeci de ani, nu mai trăiesc evrei.
72
Dumitru Otovescu, Lucica Anghel, Evreii din Oltenia, pp.60-61
42
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA
DIN PERIOADA 1919 – 1989
Noua Românie desăvârşită prin alipirea Transilvaniei (cu regiunile limitrofe Banatul, Crişana
şi Maramureş), Bucovinei şi Basarabiei la „ patria – mamă ” şi-a dublat teritoriul (de la 130 177 km.p
în 1913, la 295 049 km.p în 1920) ca şi populația (de la 7 160 000 locuitori in 1912, la 15 541 424 in
1920, din care aproximativ 30% alogeni).
Evreii, care reprezentau din punct de vedere numeric a treia minoritate, după maghiari şi
germani, nu constituiau o comunitate omogenă, date fiind marile diferențe demografice, lingvistice,
culturale, religioase şi economice existente intre cei din Vechiul Regat şi cei din provinciile alipite.
Abilităţile comerciale şi antreprenoriale ale acestui grup etnic l-au făcut, încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea când evreii se stabilesc în Principate, să intre în conflict cu burghezia română
aflată în plină ascensiune.
Din cei aproximativ 200.000 de evrei câţi erau la 1879 în România, 883 au primit cetăţenia
prin participarea la Războiul de Independeţă, iar până la 1913, doar 529 au fost împământeniţi. Prin
alipirea noilor provincii Bucovina, Basarabia şi Transilvania - la Vechiul Regat, patru colectivități
evreieşti din patru arii geografice distincte s-au regăsit în acelaşi cadru şi regim statal, acela al
României Mari. Cele două decenii care separă sfârşitul Primului și începutul celui de-al Doilea
Război Mondial au apropiat, dar nu au contopit în acelaşi creuzet, cele patru componente ale
iudaicitătii române. După o statistică oficială din 1924, cifra globală a evreilor se ridica la 796. 000
din care 238 000 în Basarabia, 200 000 în Transilvania, 128 000 in Bucovina şi 230 000 în Vechiul
Regat.
După Războiul de Independenţă, marile puteri au condiţionat, în articolul 44 al Tratatului de
la Berlin, recunoaşterea independenţei României de eliminarea discriminărilor confesionale, implicit
de acordarea cetăţeniei pentru populația evreiască din România. Modificarea articolului 7 al
Constituţiei din 1866 s-a făcut în octombrie 1879, dar nu s-a legiferat încetăţenirea în bloc a
populaţiei evreieşti de aproape 200 000 de persoane, ci doar s-a dat posibilitatea obţinerii ei,
individual, după o procedură deloc uşoară. În schimbul neîndepliniri exacte a articolului 44 al
Tratatului, pentru recunoaşterea Independenţei de către Germania, România a acceptat răscumpărarea
43
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
căii ferate Roman - București -Vârciorova, şi preluarea pierderilor cauzate de falimentul societăţii
Strousberg73.
În ceea ce priveşte pe evreii din Oltenia, situaţia lor nu a fost cu mult deosebită de a celorlalţi.
Stabiliţi cu precădere în centrele comerciale ale regiunii (Craiova, Severin, Râmnicu-Vâlcea74) evreii
erau toleraţi dar în nici un caz îndrăgiţi. Efectele economice ale activităţiilor lor erau mai estompate
în Oltenia decât în Moldova, zona de referinţă a antisemitismului românesc 75.Cazuri de violenţă
împotriva lor sunt rarisime76, dar atmosfera general era de delimitare a lor de societate, sau de
responsabilizare pentru presupuse conspiraţii şi acţiuni îndreptate împotriva Statului şi Biserici77.
Comunităţile lor, închise şi restrânse numeric, erau conduse de rabini. Prin Decretul Regal 1656 din
29 aprilie 1903, aceştia au primit certificate care le atestau calitatea spiritual şi le acordau scutirea de
armată.
Evreii din Regat în marea lor majoritate, evreii regățeni erau aşkenazi, adică evrei care prin
limbă, nume, ritual de rugăciuni şi obiceiuri religioase se înrudeau cu cei din Polonia şi Rusia.
Cultivându-şi limba şi cultura idiş, evreii aşkenazi din Regat au asimilat limba română, în pofida
ostracizări politice în care au fost menținuți până la sfârşitul Primului Război Mondial. În 1930, 50%
dintre evreii locuind pe teritoriul Vechiului Regat aveau deja ca limbă maternă româna, iar în afara
Moldovei-bastionul idişkeit-ului român, procentajul se ridica respectiv la 55% în Dobrogea, la 79% în
Muntenia, şi la 82% în Oltenia.
Spre deosebire de Vechiul Regat 78, unde numărul de evrei din sate a fost întotdeauna scăzut, o
cu totul altă situație exista in noile provincii: în Basarabia 129 000 evrei în comunele urbane şi 109
000 în comunele rurale, in Transilvania 91 113, respectiv 108 887 evrei, iar in Bucovina 64.600 şi
63.400 evrei. Recensământul din 1930 ne oferă datele cele mai exacte privind situația populației
Iancu carol, Evreii din România (1866-1914), de la excludere la emancipare, Ed. Hasfer, Bucureşti, 1996, pp 70 -72,
212-213 , passim.
74
D.J.V.A.N, Fond Prefectură, d.30/1930, f.80. La 1903, În Râmnic exista o sinagogă şi o comunitate mică evreiască. În
Craiova şi Severin erau mai mari.
75
Constantiniu, Florin, în O istorie sinceră a poporului român, București: Editura Univers enciclopedic, pp 244, afirmă că
este falsă negarea antisemitismului românesc sub motiv că suntem un popor tolerant.Acesta a existat, dar în mediile
elevate ale culturii noastre ( Eminescu, Haşdeu, Conta)
76
A.E.R.N.S, d. 135 / 1886, f.2. Preotul Toma Romcescu din Tomşani agresează convoiul funerar al socrului lui Sali Friţ
din Horezu, insultând grav pe decedat şi iudaismul. Reclamaţia la procurer nu are niciun effect, iar cea de la episcope nici
nu se înregistrează, dându-se spre cercetare sumară protopopului.
77
A.E.R.N.S, d. 110 / 1883, f.8-12.Enciclica Sinodului din vara lui 1883, în care se avertiza asupra ,,streinilor oploşiţi prin
ţară, agenţi ai alianţei Israelite".
78
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 40, din 23 februarie 1924, pp. 1858-1870.
73
44
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
evreieşti după trei criterii diferite. După criteriul religiei, numărul lor se ridica la 756 930,
reprezentând 4.2 % din populația totală (18 057 038), după. Naționalitatea etnica ( neam ) la 728 115
(4,0%) şi, în sfârșit, după limba materna (idiş), la numai 518 754 (2,9%). Populația evreiască locuia,
în ordine descrescătoare:
În Regat, 264 038 (34.88%), în Basarabia, 206 958 (27,34%), în Transilvania, 192 833
(24,48%) şi în Bucovina, 93 101 (12,3%). Cu toate acestea, procentajul evreilor în raport cu populația
generală a diferitelor provincii nu era acelaşi: 10,9% in Bucovina, 7,2 % in Basarabia, 3,5 % în
Transilvania istorică şi 1,5% in Banat, 3% in Regat (6.7 % in Moldova, 2,3% in Muntenia, 0,5% în
Dobrogea şi 0,2 % in Oltenia). Un număr de 530 044 evrei (70%) locuia in oraşe, iar 226 886 (30%)
in sate, reprezentând respectiv 14,4% din totalul populației urbane (3 675 549) şi 1,6% din populația
rurală a României.
Această evoluţie s-a reflectat cu tărie şi în producția literară: cu excepția lui Iacob Groper
(1890-1968), care a fost cel mai mare poet de limba idiş din Moldova, şi de alti câțiva autori de
lucrări în idiş, marea majoritate a scriitorilor din Regat şi-au redactat operele în limba română. Se
cuvine să acordăm o mențiune deosebită filologilor şi lingviştilor evrei care s-au făcut cunoscuți prin
contribuţia lor excepțională la cunoaşterea limbii române, a vechii literaturi româneşti şi a folclorului
românesc (unii începându-și activitatea deja la sfârşitul secolului al XIX-lea): Heinrich Tiktin, Lazăr
Şäineanu (ambii s-au convertit la religia creștin-ortodoxă pentru a obține un loc în învățământul
superior românesc, dar au fost nevoiți să se expatrieze fără a-l dobândi, cel dintâi în Germania,
celalalt în Franța), Moses Gaster, Moses Schwarzfeld, I.A. Candrea (Hecht), Alexandru Graur
(Brauer), J. Byck şi Barbu Lăzăreanu.
În filozofie, bine integrat în cultura românească, s-a afirmat I. Brucăr. În domeniul artelor,
evreii din Regat au dat nume de notorietate: Marcel Iancu, unul dintre fondatorii dadaismului, M.H
Maxy, Victor Brauner, Arthur Segal, Jean David, Jules Perahim, Max Arnold, Margareta Sterian s.a.
Printre numeroşii poeți de limbă română, amintim: Avram Axelrad, Alexandru Dominic, B. Luca,
Adrian Verea, Leon Feraru, Enric Furtună, Camil Baltazar, Maria Banuş şi, mai ales, Tristan Tzara,
Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane care au devenit şi mari poeți de limba franceză. Printre
romancieri: Isaac Peltz, Ion Călugăru, Emil Dorian, Ury Benador, A.L. Zissu şi mai ales, M. Blecher
şi Mihail Sebastian. Subliniind numărul ridicat al gazetarilor evrei in presa românească (F. BruneaFox a fost considerat unul dintre cei mai mari reporteri), se cuvine de menționat principalele periodice
45
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
evreieşti în limba română. În toate localitățile din Regat, evreii erau organizați într-o comunitate
(kehila) cu instituțiile sale tradiționale, religioase (sinagogă, baie rituală, abator caşer etc.) educative
şi de binefacere. Deşi făceau parte integrantă din iudaismul rus, evreii basarabeni, potrivit
recensământului din 1930, aveau ca limbă maternă idişul într-o proporție de 97,5% (din cei 206 958
evrei ai provinciei). Nivelul lor economic era cel mai scăzut din toate provinciile României Mari:
majoritatea celor activi, meseriaşi, agricultori şi mici comercianți au cunoscut neîncetate dificultăți
materiale. În schimb, viața culturală evreiască a fost foarte bogată. Marcați in parte de ortodoxie,
evreii basarabeni care erau in mare măsură deschişi curentului raționalist al Haskalei, au publicat
numeroase ziare şi reviste în idiş şi în ebraică.
Dacă în Basarabia şi Transilvania, autoritățile au tolerat diferite rețele de şcoli evreieşti, nu
aceeaşi politică a fost aplicată in Bucovina. Iată de ce în perioada interbelică au funcționat la Cernăuţi
doar 3 şcoli evreieşti cu drept de publicitate: Şcoala primară a comunității israelite (în limba romănă),
Safah Ivria (in limba ebraică) şi o Şcoală profesională Morgenroit (în limba idiş). Numărul total de
şcoli evreieşti particulare se ridica la 17, cu circa 1 000 de elevi.
În nordul Transilvaniei, în Maramureş, trăiau comunitățile evreieşti transilvane cele mai
apropiate cultural de evreii din Moldova, din Bucovina şi din Basarabia. Este vorba de o populație
Rurală (numărul agricultorilor se ridica aici la 11 000) foarte ortodoxă a cărei limbă vernaculară era
idişul. Condițiile de viață erau precare, iar cazurile sociale necesitând ajutoare constant se ridicau la
25% din total. Dacă majoritatea evreilor transilvăneni au asimilat limba maghiară, o minoritate a
cultivat germana, în Banat şi în oraşele din sud, unde existau comunități de saşi (Braşov, Sibiu,
Sighişoara, Mediaş etc.).
Din punct de vedere religios, evreii din Transilvania se împărțeau (incă din 1867) - ca și cei
din Ungaria - în trei grupuri: ortodocşi, neologi (de rit occidental) şi partizani ai statu-quo-ului.
Majoritatea aparținea celui dintâi grup, al doilea era prezent în oraşele mari, iar al treilea de-abia
reprezentat (cele mai importante comunități statu-quo fiind în Satu Mare şi Târgu Mureş). Aceste
curente se regăseau în două mari federații: Uniunea comunităților neologe şi de status - quo din
Transilvania şi Comitetul central al comunităților ortodoxe din Transilvania. Ca şi în Regat, o serie de
rabini s-au făcut cunoscuţi prin activitățile lor savante, în domeniul studiilor iudaice, talmudice şi
istorice. La 4 august 1940 Consiliul de Miniștri propune niște restricții cu privire la evrei. Problema
evreiască constituiea o problemă politică, juridică și economică în marginile statului român autoritar
46
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
și totalitar, care descifra prin conținutul și felul satisfacerii ei însăși legea destinului Nației. Se poate
spune că prin rezolvarea acestei probleme s-a statornicit dreptatea poporului român. Antisemitismul a
fost o politică introdusă de către Ion Antonescu. Acest conducător român considera că trebuie creată o
națiune pură.
Anii 1930-1940 a fost o perioadă decisivă pentru ideologia antisemită în România. Toate
declarațiile lui Antonescu au avut o origine legionară. Politica lui Antonescu se baza pe înlăturarea
străinilor de pe teritoriul românesc. Străinii erau considerați evrei. Împreună cu Mihai Antonescu
aceștia au dus o politică împotriva evreilor.
Prin planul ,,Madagascar’’, Hitler a decis să evacueze evreii în Est. Exterminarea nației
evreiești era prevăzută de către naziști. În zona Bugului a avut loc adevărata deportare a evreilor din
România. Interesele economice și politice ale evreilor din România erau vizate de către germani.
Toate aceste probleme pe care le avea România în legătură cu evreii erau dezbătute de către
Consiliul de miniștri și partidele politice istorice ale României, mai ales cu intervenția Germaniei.
Mihai Antonescu declara ca secretar de stat din 7 februarie 1941:,, Dl. general Antonescu, în
dorința de a controla experiența făcută în alte țări și în special în Germania, cu măsurile care trebuie
luate la noi, a propus să fie invitați experți străini pentru problemele speciale, care să facă anumite
propuneri, pentru a nu se mai pierde vremea cu studii și experiențe ’’. Toți experții atât ai Germaniei
cât și ai României între ianuarie 1941 și 23 august 1944 au fost adunați împreună. C. I. Brătianu
spunea despre afundarea României datorită Reichului nazist: ,, Comerțul european se pune sub
conducerea Germaniei, care pune mâna pe întreprinderile comerciale și financiare ale acelor țări,
cumpărând sau consumând întreprinderile lor până atunci naționale. Ea începe opera sa impunând
programul său de prădare a averilor evreiești, apoi a celor naționale pe care le poate înlocui ’’ 79.
Executarea evreilor devenise o practică obligatorie în România din cauza naziștilor. La 24
ianuarie 1944 Antonescu își schimbă perspectiva față de evrei încercând să găsească soluții la
problema evreiască. A urmat apoi deportarea celor din Chișinău și Basarabia.
Mai târziu, măsura deportării s-a extins și la evreii din Ardeal și Banat, în proporție însă mult
mai mică, deportarea făcându-se pentru motive precise. Aceste deportări s-au făcut și din cauza
onoarei românilor datorită faptului că evrei au luat atitudine asupra populației românești. Mareșalul
79
Victor Neumann,Istoria Evreilor din România, pp 1-357
47
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
Antonescu în data de 17 ianuarie 1942 a dat ordin aproape toți evreii fie ei din Galați sau din
București să fie deportați pe Bug. Ei nu au respectat unele legii ale statului român din cauza originii
lor iudaice. Iudaici vor fi deportați doar dacă aceștia vor fi vinovați de vreo inegalitate a legilor
românești dramatice ale populației evreiești. Deportarea evreilor s-a realizat în noiembrie 1941 iar în
primăvara anului 1942 au fost reluate.
În decursul celui de al doilea Război Mondial, un al doi lea val de emigranți s-a produs, sub
auspiciile societății evreieşti, „ Aliyah ” (condusă de Şmuel Leibovici şi de Eugen Meissner) în
vremea prigoanei antonesciene şi imediat după lovitura de stat de la 23august 1944. Evrei care plecau
atunci trebuiau să-şi lase toate bunurile si toți banii, şi călătoreau în condiții de război, unii pierind în
aceste tentative (cazul navei „ Struma ”, torpilată de submarinul sovietic SC - 213 din clasa, „ Știuca
„ toți pasagerii, peste 700 precum şi echipajul, cu excepția unuia singur David Stoliar s-au înecat în
Marea Neagră). În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei iar după după 23
august 1944 încă aproximativ 120.000.
Deşi nu au putut intra în Palestina deoarece autoritățile britanice pentru a argmenta relațiile cu
lumea arabă, îi socoteau ,, cetățeni ai unei ţări inamice ” şi oricum se opuneau imigrării evreieşti.
După multe dificultăți majoritatea au ajuns în Israel iar unii, în Statele Unite şi Franța. Evreii
basarabeni (în majoritate evrei ruşi) care supraviețuiseră holocaustului (circa 130.000) au devenit
definitiv sovietici în 1944.
Al treilea si ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955. sub regimul comunist.
Când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Şi aceștia au trebuit să-şi abandoneze
bunurile şi să plătească (sau să plătească Israelul pentru ei) taxe proporționale cu nivelul de studii,
care era în general ridicat.
Dintre cei 756.930 evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordul
Transilvaniei, aproximativ 250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei si Bucovinei, şi fără
Basarabia), în 1956 mai rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei din care au
continuat să plece: în 1970 mai erau încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670 iar în 2002 doar 6.179.
Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990 ca pentru
ceilalți evrei sovietici.
Antisemitismul activ, importat şi propagat de Mişcarea Legionară, legiferat prin legile lui
Octavian Goga şi Ion Gigurtu şi amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii a fost
48
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
aplicat minorității evreieşti ca misiune principală de stat - de regimul antonescian. El s-a exprimat
prin masacre, atrocități şi jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Dorohoi,
Pogromul de la Bucureşti, Pogromul de la laşi (în anul 2010 a fost descoperită la Popricani, lângă Iaşi
o groapă comună care conținea circa 100 de cadavre de evrei ucişi în anul 1941).
În perioada 1959-1989, statul român a vândut aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care
Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole, dar şi alte diverse avantaje. La
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăiau aproximativ 350.000 de evrei,
majoritatea în Vechiul Regat.
În afara URSS, România era ţara cu cel mai mare număr de evrei din Europa. În timpul
conducerii Anei Pauker. Până în 1952, aproximativ 100.000 de evrei au plecat din România în Israel.
Apoi Partidul Comunist Român a sistat plecările libere. Începând din 1958 şi până în 1965, la
moartea lui Gheorghe Gheorghiu - Dej, 107.540 de evrei români au emigrat în Israel. Media anuală a
fost de 13.400 de persoane. Din 1969 şi până la căderea lui Ceauşescu în 1989, emigratia evreiască sa stabilit la o medie de 1.990 de persoane pe an.
Actele anti-sioniste şi anti-evreieşti ale regimului comunist nu au stăvilit dorinţa majorităţii
etniei evreieşti de a emigra spre statul evreiesc nou creat (în 1948), Statul Israel. Presiunile
internaţionale asupra lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a permite emigrarea evreilor au început să
dea roade.
Plecarea evreilor s-a produs în două etape. Prima între anii 1954-1955 în care au fost lăsaţi să
plece bătrâni, invalizii şi cei fără studii superioare şi în a doua, după anul 1958, caracterizată prin
plecările în grupuri mici, cu întreruperi.
Completarea formularelor pentru expatriere se făcea la sediile regionale ale miliției, după
aşteptarea la cozi interminabile, iar rezultatul, deseori negativ, venea după 6-12 luni. Reacţia imediată
după depunerea actelor era exmatricularea din şcoli şi universităţi, în cadrul unor şedinţe de
demascare şi înfierare a duşmanilor poporului. Intelectualii erau trimişi ,, la munca de jos ’’, adică, la
munci necalificate iar numele lor era şters de pe lucrările publicate - cele care nu puteau fi puse la
index.
Fericiţii care primeau aprobarea de plecare – care putea fi anulată aleatoriu, până la urcarea în
avion, aveau la dispoziție câteva zile pentru spulberarea avutului şi pregătirea lăzii cu cele 35 kg de
49
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL IV
COMUNITĂŢILE DE EVREI DIN ROMÂNIA DIN PERIOADA 1919 – 1989
bagaje – numai lucruri folosite, excluzand obiecte de artă. Din metale preţioase cu excepția unei
verighete, tablouri şi fotografii, cei aflați în ,, câmpul muncii’’aveau dreptul la 70 kg de
bagaje.Documentele ce trebuiau prezentate pentru plecare cuprindeau renunțarea la cetăţenia română
contra unei taxe foarte mari. Ceaușescu s-a folosit de dorința evreilor de a emigra, într-un mod mai
eficient. El i-a vândut cu prețuri între 3.000-9.000$ pe cap de evreu, în valută forte, depusă direct, în
conturi speciale, la sucursalele unor bănci româneşti din Elveția. Dacă ofițerii de la cenzura
corespondenței descopereau că evreul candidat la vânzare are prieteni familie solvabila in străinătate,
el era arestat pe un motiv oarecare pentru a-i dubla prețul de răscumpărare80. Pe la sfârşitul sec. XX
numărul evreilor cetățeni români, în România a scăzut sub 7.000 astfel încât această minoritate
națională poate fi considerată astăzi ca fiind pe cale de dispariție.
80
Govrin, Yosef, Relatiile israelo-române la sfarşitul epocii Ceausescu. Din insemnärile ambasadorului Israelului in
România, EFES, Cluj-Napoca, 2007
50
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL V
CAPITOLUL V
PREOTUL GHEORGHE PETRE – GOVORA, EROUL VÂLCEAN
„Drept între popoare” ( ebraică malOaH tomU disaH ‫ חסיד אומות העולם‬:) este un titlu acordat
în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei
legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea
Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră
politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri - și-au riscat viața, familia și
averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți81.
Una dintre cele mai importante misiuni ale Federației Comunităților Evreieşti din România
este prezervarea şi dezvoltarea patrimoniului sacru evreiesc moştenit de la evreii care au trăit şi
trăiesc de secole în România. În cadrul acestui patrimoniu un loc cu totul special îl ocupă cinstirea
memoriei celor care au ajutat poporul evreu. Sigur, situația este foarte diferită de la localitate
localitate, de la comunitate la comunitate, de la caz la caz. O campanie a Institutului Naţional pentru
Studierea Holocaustului din România « Elie Wiesel » a scos la iveală mărturii copleşitoare ale
victimelor exterminării naziste. Acestea au povestit atât ororile prin care au trecut, dar şi întâmplări
despre cei care le-au stat alături şi care şi-au riscat viaţa pentru ei. În memoria lor a rămas şi preotul
Gheorghe Petre - Govora.
Numele vâlceanului Gheorghe Petre a rămas pentru totdeauna legat de locul din care
provenea, datorită faptelor sale deosebite. În cel de-al Doilea Război Mondial, potrivit informaţiilor
care au reieşit din documentele vremii, Petre Govora, pe atunci preot ortodox în Parohia staţiunii
balneare din judeţul Vâlcea, a fost repartizat ca misionar în Transnistria. Acolo erau deportaţi evrei
din Basarabia şi Bucovina şi tot acolo şi-au găsit sfârşitul sute de mii de evrei.
Preotul vâlcean a fost unul din martorii ororilor comise în Ghetoul Krivoi – Ozero. Acolo a
încercat să-i ajute cum a putut mai bine: o bună perioadă, a reuşit să le ducă evreilor corespondenţa,
dar şi alimente ori bani care proveneau de la rudele din România. Avea să fie ajutat în demersul său
de Gheorghe Ciurescu, care era la acea vreme comandant al trenului Bucureşti - Odessa – Golta. Pe
perioada misionariatului în Golta a dezgropat icoanele ascunse de ruşi în timpul lui Stalin şi le-a redat
81
https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/foto-povestea-fascinanta-preotului-gheorghe-petre-govora-unul-cei-ajutatvictimele-holocaustului-1_5bd31b6bdf52022f75e3402a/index.html
51
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL V
PREOTUL GHEORGHE PETRE – GOVORA, EROUL VÂLCEAN
locul în bisericile transformate în grajduri sau magazii, a refăcut altarele şi i-a botezat pe cei care era
crescuţi precum păgânii. Evreii deportaţi în ghetouri i-au amintit de cunoştinţele de acasă, de domnul
Mayer care deţinea un magazin de haine, de unde se îmbrăcase cu paltoane aduse din Viena, pe
datorie, şi de doamna Weksler care le dăruia zilnic copiilor săi dulciuri.
După zeci de ani avea să povestească: „ Eu, care vizitam ghetoul, îi vedeam cum erau desculţi,
gârboviţi. Le auzeam copiii cum plâng de foame. Ştiau... Ştiau că merg spre moarte”. Pe Ciurăscu l-a
cunoscut într-un tren, în timp ce venea acasă, la mama lui bolnavă. Astfel a devenit omul de legătură
dintre evreii din Bucureşti şi cei din ghetouri. Lua de la cei din urmă scrisori pline de disperare şi le
dădea înapoi pachete cu de toate. O singură dată a primit drept răsplată pentru că-şi punea viaţa în
pericol un kilogram de bomboane pe care le-a împărţit pe tren, la întoarcere în Transnistria, de la o
cofetăreasă din Bucureşti căreia îi adusese o scrisoare din lagărul „Crivoi”. Numai că autorităţile au
aflat cu ce se ocupa, iar un agent al Jandameriei a apucat să-l avertizeze că va fi ţinta unei percheziţii.
Preotul a reuşit să ardă toate dovezile care l-ar fi putut incrimina. „Nu au găsit nimic
compromiţător”, avea să povestească peste ani, despre cum a scăpat din mâinile partizanilor şi cum a
reuşit să ajungă acasă, după ce a mers pe jos peste 8 km. Deşi nu s-a găsit nimic, părintele a mărturisit
totul, încrezător că nu este o crimă să-ţi ajuţi aproapele. Dar a ajuns în faţa Curţii Marţiale de la
Tiraspol, în 1943, fiind judecat pentru trafic de scrisori şi de bani pentru evreii din ghetouri”.
Pe când urca scările tribunalului un evreu l-a rugat să-i salveze cele două fiice minore: „Luaţile voi, că şi aşa mor!”. Când a ieşit din proces nu l-a mai regăsit pe evreu pe treptele tribunalului. A
fost unul din momentele în care a resimţit cel mai aprig drama evreilor. A scăpat din lipsă de martori,
care între timp fuseseră trimişi peste Bug, instanţa nu a mai putut să-l condamne pentru că-i ajutase
pe evrei şi datorită faptului că nu era cadru militar. În schimb, prietenul său, comandantul Ciurescu a
fost trimis în prima linie a frontului.
După ce a fost achitat s-a întors acasă, la Govora, în Vâlcea. Nici aici nu avut parte de linişte,
tocmai se instaura o nouă putere, cea comunistă, cu care a refuzat să se alieze. S-a întâlnit din nou cu
cea mai întunecată latură a umanităţii, fiind torturat, bătut, cu unghiile zdrobite. Dar, deşi prigonit în
închisorile comuniste, faptul că avea cunoştinţe sus-puse, l-a ajutat.
Prefectul de la acea vreme, care era şi el preot, l-a anunţat pe patriarhul Iustinian Marina şi
aşa a scăpat. Cel din urmă încercase să-l avertizeze cu mult timp înainte, sub o formă voalată, chiar în
prezenţa Anei Pauker şi a lui Teoharie Georgescu. Ulterior, când s-a dat dispoziţie să dispară din toate
52
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL V
PREOTUL GHEORGHE PETRE – GOVORA, EROUL VÂLCEAN
bisericile portretele regale ale României, preotul vâlcean a pus să se picteze peste chipul Regelui
Ferdinand pe cel al Sf. Nicolae, în aşa fel încât ulterior să poată fi şters oricând.
Pentru vâlceni, preotul Petre - Govora este o figură emblematică. S-a născut pe 23 aprilie
1910 în comuna Orleşti, fiind unul din cei mai longevivi şi mai cunoscuţi teologi şi istorici din
România. A trăit 102 ani, timp în care s-a remarcat şi ca cercetător, publicist, colecţionar, muzeograf
şi folclorist.
Şi-a descoperit pasiunea pentru arheologie întâmplător, odată cu interesul dedicat obiectelor
găsite de săteni în împrejurimile satului Govora. Astfel a devenit colecţionar. Piesele au fost expuse
în biserică, apoi în propria casă, pentru ca ulterior să-i fie puse la dispoziţie o serie de vile din Băile
Govora. De patru ani, acesta este găzduit de fosta Vilă Alexandru Iliescu, având o colecţie de
arheologie ce cuprinde peste 4.000 de piese, inclusiv fosile de mamut, ursus arcticus şi ursus
spelaeus.
În colecţie se mai regăsește şi carte veche românească despre formarea, continuitatea şi
prezenţa poporului român pe aceste meleaguri. A avut contribuţii de notorietate internaţională la
cunoaşterea preistoriei judeţului Vâlcea, dar şi a ţări. În 2004 i-a fost conferită medalia „Drept între
Popoare”, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Palatul Patriarhiei Române din Bucureşti 82, din
partea statului Israel83, prin Institutul Yad Vashem, pentru ajutorul dat evreilor în timpul celui de - Al
Doilea Război Mondial. Pe medalie au fost inscripţionate următoarele cuvinte din Talmud: „ Cine
salvează o singură viaţă, salvează o lume întreagă 84”.
A fost primul preot român ortodox căruia i s-a oferit cea mai înaltă distincţie pe care Israelul o
dă unor non evrei, alături de alţi 107 români. Părintele Gheorghe Petre-Govora a fost înmormântat,
duminica, 4 martie, după Sfânta Liturghie, in cimitirul bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil”
a Parohiei Govora Sat, biserica la care a slujit ca preot si duhovnic timp de 60 de ani.
Slujba a fost săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului,
împreună cu Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului,
înconjurați de un sobor de preoți si diaconi.
82
Figura 5.1
Figura 5.2
84
Figura 5.3
83
53
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
Sub regimul constituțional evreii din România înainte de anul 1940 atât români cât și străinii
se bucurau de toate drepturile patrimoniale garantate lor prin art.7 și 11 din Constituția din 1938.
Legea fundamental făcea deosebire dintre români și străini numai din punct de vedere politic,
adică al cetățeniei. Au existat două excepții în cea ce privește proprietatea imobiliară, numai cetățenii
români aveau dreptul de a stăpâni imobile rurale (ar. 7 al. 5 din Constituție). În ce privește
întreprinderilor industriale, nu se acordau beneficiile Legii pentru încurajarea industriei naționale din
1912. Restricţiile din anii 1924 şi 1929 ani vizau capitalul străin al societăților şi emiterea unor legi
care limitau dreptul de vot al marilor acționari străini în favoarea capitalului românesc.
Acest regim a permis cea mai mare înflorire economică a evreilor din România care a ocupat
până în 1940 poziții importante în unele sectoare economice și aproape exclusive în altele, astfel în
agricultură ei au devenit proprietari agricoli atât în vechiul Regat, cât și în teritoriile rămase României
după Septembrie 1940. În acest timp mai ales în Basarabia o puternică acțiune de colonizare evreiască
a creat în județele din Nord sate compacte de proprietari evrei. Evreii mai îndeplineau și funcția de
arendași de moșii, comercianți de cereale și produse agricole, mici comercianți și cârciumari la sate și
constituiau îndeosebi în Moldova, Bucovina și Basarabia rețeaua de colectare a mărfurilor vândute
sau cumpărate de țărani.
Dacă este să ne referim la datele publicate de Oficiul Central al Registrului Comerțului pentru
anul 1938, totalul firmelor individuale din orașe în România era 87.479, din care evrei: 32.486, alţi
străini 20.509, iar români 34.484. Totalul firmelor individuale pe întreaga țară era de 229.040, din
care: evreiești 71.336, alte origini străine 46.651.
Pe provincii istorice numărul firmelor erau: în Basarabia: 18.083 evreiești, față de 5.209
românești, în Moldova: 15.979 evreiești față de 11.575 românești, în Bucovina: 8163 evreiești față de
1533 românești, în Transilvania: 8901 evreiești față de 12.015 românești, în Muntenia 9636 evreieşti
față de 49.743 românești, în Banat: 3043 evreiești față de 7319 românești. Atunci marea majoritate al
capitalului în perioada aceea era străin sau evreiesc. Statistica industrială era: industria mare - 994
54
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
întreprinderi cu peste 100 de salariați, industria mijlocie și mică la 30954 întreprinderi cu mai puțin
de 100 salariați. Aceste statistici nu lămuresc exact situația minoritarilor. Clar cel mai mare număr de
minoritari erau evrei85. Evrei din aceea perioadă se împărțeau astfel: Evrei pământeni stabiliți de mai
multe generații pe teritoriul vechiului Regat și în Ardeal. 86
Evreii monopolizau editurile, presa și filmul. Sistemul evreiesc era considerat o amenințare
pentru poporul român deoarece deținea toate posturile de comandă. S-a încercat întărirea elementului
românesc făcută prin legea din 1934 prin utilizarea personalului românesc în întreprinderi, din păcate
nu a dat un rezultat mult dorit. Români erau 80% iar străini 20%. S-a constat că s-a scăzut procentajul
dat de lege străinilor de lucra în întreprinderile românești. Cei care erau minoritari cu cetățenie
română au crescut de la 30,80% la 58,30%, din punct de vedere al personalului tehnic superior de la
32% la 50% iar la personalul lucrătorilor calificați de la 23% la 47,46%. Cetățenia nu a determinat
naționalizarea reală a personalului din întreprinderi și a determinat slăbirea majoră în favoarea
minoritarilor în care erau catalogați și evreii. Se menționează că cei 203.423 capi de familie evrei
supuși revizuirii cetățeniei doar 126.283 au fost încetățeniți.
O dată cu instaurarea naționalismului după 6 septembrie 1940 se începeau o serie de legiuiri
din punct de vedere administrativ. Se dorea scoaterea evreilor din societatea românească prin
naționalizarea capitalului și proprietății, naționalizarea personalului în întreprinderile economice,
limitarea activității evreilor și în alte domenii ale vieții economice. S-au luat măsuri extreme pentru
naționalizarea capitalului și a proprietății.
În acest timp s-a adoptat Legea nr. 233 din 5 octombrie 1940 prin care evreii nu mai puteau
stăpâni, dobândi sau deține proprietăți rurale în România şi nici nu mai aveau niciun drept de titlu sau
calitate, ca: proprietari, uzufructuari, asociați sau administratori. Proprietăți rurale care cum ar fi,
bunurile agricole, bălțile, viile, livezile, conacurile, grădinile, etc. au fost transmise în mediile urbane,
suburbane sau rurale. Toate aceste bunuri au fost trecute în proprietatea Statului, începând cu data de
Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu, Laura Degeratu, ,,Munca Obligatorie a Evreilor din
România’’, pp.148
86
Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu, Laura Degeratu, ,,Munca Obligatorie a Evreilor din
România’’ pp.148-150
85
55
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
5 Octombrie 1940 înregistrându-se prin inventariere toate stocurile87 existente: bunurile agricole
indispensabile așezărilor industriale evreiești, grădinile imobilelor urbane și terenurile ne construite,
terenurile din jurul locuințelor evreiești situate în vetrele satelor și târgurilor, în întindere de cel mult
2000 m.p, cerealele și fâneţele cumpărate cu acte cu dată certă, mobilierul și obiectele casnice din
imobilele expropriate. S-au luat măsuri prin delegații numiți de Ministerul Economiei Naționale,
despăgubirea a 3% a evreilor expropriați stabilindu-se ca toate contractele de arendare, administrarea
de arendare dintre un proprietar ne evreu și un arendaș să devină nule de drept.
Decret-lege pentru completarea lui din 5 Octombrie 1940 ce privea trecerea proprietăților
rurale în proprietatea statului unde acestea treceau fără drept de apel în patrimoniul Statului. Pădurile
împreună cu construcțiile, instalațiile, uneltele, morile, fabricile agricole de spirt împreună cu toate
materiile prime, industriile forestiere, căile ferate, întregul inventar evreiesc a trecut în dreptul statului
împreună cu bunurile acestora.
Deposedarea și încercarea de excludere a evreilor din viața economică în timpul activități
satului național legionar s-a manifestat prin violență, preluându-se de către aceştia din urmă
numeroase fonduri de comerț. Exemplul acesta îl întâlnim și în Râmnicu Vâlcea unde pe 23
noiembrie 1940, Samoil Kiment, Izdor Graboi, Ilie Adler, Isac Șmilovici, Lupu Avram, Lazăr
Taubman, Mortiz Lobel au fost ridicați din magazinele lor duși în comandamentul legionar și bătuți
fără milă. Când au fost eliberați după două zile din arest aceştia obligaţi forţat au plecat din oraș
abandonându-și bunurile.88
La 29 noiembrie 1940, medicul șef din Râmnicu Vâlcea a verificat magazinele evreiești
rămase în activitate și a ordonat să fie închise fără ca motivele să fie explicite. Până la urmă
societățile evreiești au fost închise și au toţi au fost nevoiți să părăsească orașul. Astfel, Drele
Vladman, Haim V. Vladman, Naftali Herșcovici, Iancu Sachechter, Isidor Abramovici, Dr. Haim
Abramovici și-au abandonat bunurile și s-au mutat din Vâlcea în București, Samiol Kiment a plecat la
Sibiu şi Bernat Solomon s-a așezat la Iași. Prigoana evreilor începuse.
Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu, Laura Degeratu, ,,Munca obligatorie a din România Evreilor
din România’’ pp.150-151
88
Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Georgeta Ghionea, Jewish Entrepreneurs From The Past OF Vâlcea County Economic
Perspective (1920-1944), pp.3
87
56
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
În zilele de 19-20 decembrie 1940 în Camera de Comerț au fost convocați negustorii evrei sub
pretextul unor consfătuiri în legătură cu partea comercială. Din păcate evrei care dețineau
întreprinderi au fost nevoiți să cedeze bunurile unor membri desemnați de legionari. Și-au radiat
societăți următori comercianți: ,,Avram S. Taubman, pentru manufactură și hăinărie, cu sediul
principal în str. Traian 124 și sucursală în nr. 130 cu capital lei 1 200.000’’, ,,Iosef S. Koch (Sică),
pentru manufactură, bumbac și mărunțișuri, cu capital declarat, fiind firmă individual 25.000 lei’’,
,,Aneta Haim Waldman, pentru tricotaje, ciorăpărie, galanterie și mode, capital declarat 150.000 lei’’,
,,Lilly Waldman, pentru galanterie, manufactură, tricotaje și mode, capital declarat 50.000 lei’’,
,,Emanoi Fussman, pentru sticlărie, porțelanuri, articole de menaj, magazin universal’’, magazinele
lui Mayer Simiovici, Șmil și Daniel I. Avram, Margot Solomon, Iancu Bergher s-au închis și s-au
mutat în București, Silvia Sami Stern reprezentanta pasivului și activului societății cooperative
,,Desrobirea’’ a fost obligată să închidă. Doar tinichigeria lui Samoil și Avram Fritz, Sandu Vilnăr
(croitorie), Simion Blaera (frizerie) și Heinrich Faimann (spălător) şi-au păstrat dreptul de lucru în
legătură cu munca în folosul obștesc. 89
Decretul - Lege din 5 Octombrie și 17 Noiembrie 1940 prevedea astfel că: fermele, brutăriile,
instalațiile de prelucrat pastele făinoase sau orice alte industrii au fost luate de către legionari alături
de toate fabricile lor. Legea aceasta prevedea excesiv românizarea românilor. 90
Legea din 4 Decembrie 1940 prezenta că Ministerul Economiei Naționale putea să numească
oricând câte un comisar asupra românizări. Legea românizări, din 16 decembrie 1940 a avut efect și
asupra evreilor din județul Vâlcea. Întreprinderile comerciale erau obligate să concedieze evrei întrun anumit termen. Arhivele din această lucrare expune următoarele personaje: Sami Merdler,
Alexandru Șor, Bernard și Elias Himler, Friedmann, Nathan Pietraru, M. Schulmann, B.Rosenberg,
Manole Basch, Iacob Steinnatz ( foști funcționari ai unei societăți din Brezoi), Iosef Solomon și
R.Fritz (foști angajați ai societăți ,,Carpatina’’), Bercu Wolf, fost angajat al lui Mayer Simovici
(Rm.Vâlcea). Nu se mai putea realiza nici o tranzacție fie ea de orice natură economică fără aprobarea
unui comisar.
89
Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Georgeta Ghionea, Jewish Entrepreneurs From The Past OF Vâlcea County Economic
Perspective (1920-1944). pp.4-6
90
Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu, Laura Degeratu, ,,Munca Obligatorie a Evreilor din
România’’ pp.154-156
57
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
Ministerul Economiei Naționale din 5 Octombrie 1940, explică clar cum comisari aveau
interesul de a organiza un sistem național-legionar. Totul se afla sub controlul statului. Statul trebuia
să se îndrepte spre organizarea unui sistem de conducere și de control unitar, pentru a pregăti
viitoarea reformă de reconstrucție a vieții economice, în același timp el era chemat să înlăture
primejdia unui marasm economic în producția națională și în exercițiul comerțului. Comisarii aveau
misiunea de a organiza comerțul. În 9 noiembrie 1940 s-au acordat credite de investiții și permise de
exploatare românilor care au preluat terenurile statului Român, provenite din posesiunile rurale
evreiești. Monitorul oficial No. 274 din 20 Noiembrie 1940, preciza suspendarea autorizări de a
funcționa evreimea în stat și numirea comisarilor de românizare prin care se urmărea o naționalizare
totală.
O serie întreagă de legi îngrădeau din ce în ce mai mult pe evrei şi anume : 24 Decembrie
1940 (Monitorul Oficial No. 303) oprirea formării profesionale a meseriașilor evrei ( nu se mai făcea
ucenicie în industrie), în 26 Septembrie 1941 prin legea Oficială No.228 se prevedea trecerea în
proprietatea Statului a acțiunilor pe care evreii le aveau în turism și voiaj, prin Decretul din 4 Martie
1941 No 53 se prevedea un sistem controlat de stat prin comisarii de românizare cât și prin
întreprinderile societăți pe acțiuni, în 28 Martie 1941 (Monitorul Oficial No 74) se prevedea ca toate
imobilele evreilor să treacă în proprietatea urbană sau suburbană a României. Se exceptau terenurile
clădite, proprietatea întreprinderilor industriale și comerciale evreiești, dacă erau efectiv afectate
exploatările întreprinderilor. Toate aceste posesiuni erau analizate de către delegații Centrului
Național de Românizare. era somat și la o dată ulterioară stabilită predat autorităţilor. Expropriați erau
despăgubiți cu renta de 3% sau cu alte bunuri. Din păcate evrei nu puteau deține nici un obiect de pe
proprietate. A fost promulgată o lege specială pentru evrei. Cu prilejul fiecărei legi adoptate Statul
putea să controleze şi mai bine activitatea economică a evreilor. Absolut toate vânzările erau
controlate de stat. Din 8 Mai 1941(Monitorul Oficial No.107) Centrul Național de Românizare a fost
înființat și Consiliul de Miniștri unde inventarul avea ca scop românizarea bunurilor economice.
Patrimoniul se referea la totalitatea bunurilor ce intrau în proprietatea Statului. 91 Centrul Național de
Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu, Laura Degeratu, ,,Munca Obligatorie a Evreilor Din
România’’pp.153-158
91
58
Mitu Claudiu Constantin
CAPITOLUL VI
APORTUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN ROMÂNIA
Românizare prevedea astfel că prin aplicarea tuturor Legilor Statul devenea un deținător al
patrimoniului cu o valoare incontestabilă. Industriile agricole au fost luate în detrimentul evreilor. S-a
interzis orice înființare de întreprindere evreiască încât și strămutarea celor existente să fie imposibil
de realizat. Unele întreprinderi: cinematografe, case de filme, birouri de voiaj au fost luate prin
naționalizarea acțiunilor. S-a realizat eliminarea treptată a personalului evreiesc, din toate
întreprinderile, până la 31 Decembrie 1941. S-a mai interzis și reînnoirea cărților de maeștri pentru
meseriașii evrei. Se încerca eliminarea evreilor din viața economică cu toate că o făceau cu demnitate
lucrând în întreaga țară la cel puțin 10.000 de întreprinderi. Golul de eliminare a evreilor a fost
înlocuit de minoritari și străini.
Atât evrei din Caracal cât și cei din Râmnicu Vâlcea în ani 1940-1942 au contribuit la
echiparea oamenilor din detașamentele militare. Este o demonstrație reală că aceștia au contribuit la
ajutorul dat armatei române. După 1944, odată cu schimbarea condițiilor economice și politice
Caracal a rămas fără activitatea principală economică cea comercială pentru că evrei plecau. După
înființarea statului Israel mulți evrei au emigrat. 92
În județul Vâlcea, evreii cu vârste între 18 și 50 ani, obligați la munca obligatorie în
întreprinderile din Râmnicu Vâlcea:
Numele și prenumele
Nr. Carnetului de scutire
Instituția unde lucrează
Lobel Moritz
13.874
Oficiul Județean Vâlcea
Fritz I.Haim
13.875
Oficiul Județean Vâlcea
Fritz.Avram
2.487
Atelier tinichigerie Rm.Vâlcea
Rosenthal Iosif
2.489
Cabinet dentar Rm.Vâlcea
Ruckensten Strul
24.821
Opera Simian Fii, Rm.Vâlcea
Szabo Wolff- Lupu
24.822
Întreprinderea Ing. Zamfirescu ,,SET’’ Călinești
M.S.Stern
18.002
Comerț Rm. Vâlcea
92
https://www.academia.edu/7847271/Comunitatea_evreiască_din_Caracal
59
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
Cunoaştem două categorii de evrei din perioada respectivă: cei care au rămas în ţară, în acest
caz ce au făcut, cu ce s-au ocupat, domeniile în care au excelat şi evreii care au emigrat, cauzele care
i-au determinat să ia această decizie, unde au plecat şi în ce condiţii. Cei care au rămas în România au
căutat să se adapteze legislaţiei, mentalului colectiv, iar prin activităţile desfăşurate, desăvârşind
meseriile practicate tradiţional de evrei, alteori aducând industrii noi, au reuşit să se impună în
economia ţării. Activitatea din domeniul economic a evreilor din România s-a înscris în procesul
general de modernizare ce caracteriza istoria ţării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Evreii care au ales să emigreze, sperând să înlăture neajunsurile prin găsirea unui trai mai bun
în altă parte a lumii, visând de cele mai multe ori să ajungă în America, erau în general oameni săraci,
însă a fost un cumul de cauze care au determinat luarea acestei hotărâri: sociale, economice, politice,
legislative.
Minoritatea evreiască atrăgea atenţia la vremea respectivă, în primul rând prin faptul că era
cea mai numeroasă din ţară. Conform Recensământului din 1899 erau în număr de 269.015 de evrei
în întreaga ţară, procentual reprezentând 4,6 % din numărul întregii populaţii, iar la Recensământul
din 1912 înregistra un total de 239.957 evrei, reprezentând 3,3 % din locuitori. Scăderea numărului
evreilor de la o perioadă recenzată la alta provenea din diferenţa naturală dintre naşteri şi decese,
precum şi din emigrări.
Implicarea evreilor în activităţi economice şi-a propus o posibilă reconstituire a tabloului celei
mai active categorii de evrei din România de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, trecând în
revistă industriile în care aceştia şi-au făcut simţită prezenţa: textilă, îmbrăcăminte şi anexe, tăbăcărie
şi încălţăminte, hârtie, lemn şi mobilier, arte grafice, alimentară, sticlărie, ceramică, chimică,
metalelor, întreprinderi balneare. Pe lângă acestea, evreii se regăseau în comerţ, domeniul bancar,
arendăşie.
Bazele legale ce s-au constituit în etape ale dezvoltării economiei au fost: Convenţia comercială
încheiată cu Austro - Ungaria în 1875, căreia i-a urmat războiul vamal din perioada 1886-1892, apoi
convenţiile comerciale încheiate cu alte ţări, din anul 1893 şi în final legile din 1887 şi 1912 pentru
încurajarea industriei naţionale. Eforturile politice de stimulare a economiei s-au bucurat de atingerea
obiectivelor, industria naţională dezvoltându-se foarte reoede. Prestigiul pe care l-au avut firmele
60
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
evreieşti era demonstrat de medaliile primite în ţară şi străinătate, în urma participărilor la expoziţii de
profil interne şi internaţionale sau de faptul că unele deveniseră furnizori ai Curţii Regale.
Au existat cazuri când evreii au fost deschizători de drumuri în diverse domenii de activitate
sau au fost singulari în ceea ce făceau. Vom enumera în acest sens câteva întreprinderi ce făceau parte
din categoria marii industrii a ţării: Prima fabrică română de ţesături Leo Geller si Comp. Din Iaşi
(1900); Prima fabrică de ciorapi şi tricotaje de la Iaşi, proprietar Moritz Rechler (1901); Prima fabrică
mecanică cu aburi de frânghie, sforărie, odgoane patent şi ţesătorie de chingi Moritz Wachtel din
Copou – Iaşi (1886); Letea, prima fabrică română pentru fabricarea hârtiei, S. A., Bucureşti, înfiinţată
la 1879 cu participarea Băncii Marmorosch Blank & Co.; Întâia fabrică română de mobile şi tapiţerie,
S. Sternberg, din Galaţi (1880); Prima societate a morilor de abur din Botoşani a fost fondată de
Gavriel Abramovici şi Sara Freifeld (1844); Prima moară de apă, Aron Abramovitz din Botoşani
(1875); Prima Fabrică Română pentru Cojitul Orezului, S. A., Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa
Băncii Marmorosch Blank & Co. în anul 1904; Prima fabrică de sticlărie din Moldova era a Fraţilor
S. şi M. Weisengrun şi a fost înfiinţată la Bogdăneşti, în Judeţul Bacău în anul 1889; Prima fabrică de
articole de aramă pentru menaj Menachem Fermo Fils din Bucureşti (1888); Prima fabrică de mobile
de fier Sig. Hornstein a luat fiinţă la Bucureşti în anul 1894; Fabrica de mobile de fier, de tablă
vernisată şi turnătorie de oglinzi, Moritz Graff, din Galaţi (1899); Moritz Graff făcuse la Viena studii
de pictură şi mecanică; În ţară ocupase funcţia de şef al atelierelor Comisiei danubiene din Sulina.
Calitatea superioară a produselor, hărnicia agenţilor şi voiajorilor fabricii, cunoştinţele tehnice şi
eforturile proprietarului au fost răsplătite cu numeroase distincţii: Medalia de aur şi Crucea de onoare
la Expoziţia din Londra, Medalia de aur la Expoziţia de la Paris, Medalia de aur şi Crucea de onoare
la Expoziţia din Bruxelles, Grand prix, Medalia de aur şi Crucea de onoare la Expoziția de la Anvers.
Fabrica de cuie, sârmă, nituri, galvanizare de sârmă, tablă de fier, ce aparţinea lui Osias Ausschnitt,
din Galaţi a obţinut Diploma de onoare la Expoziția din 1906, Medalia de aur şi Placheta de
colaborator. Stabilimentul era furnizor al Curţii Regale. Pentru meritele sale, M. S. Regele i-a conferit
industriaşului şi comerciantului Osias Ausschnitt, „ Coroana României ” în gradul de mare cavaler.
Alt premiu obţinut a fost, Meritul comercial şi industrial, clasa I fabrica de ceaprazărie a lui
Herman Blauştein s-a deschis la Bucureşti în anul 1883. Era singura fabrică de acest fel din ţară, care
se înscria pe lista celor din marea industrie. Atelierul de cravate E. A. Josef (fost Cosnea), din
Bucureşti, era unicul din categoria sa de activitate care făcea parte din rândul marilor stabilimente
industriale, funcţionând din anul 1870; atelierul de umbrele C. Grün (1885) din Bucureşti şi Fabrica
61
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
de umbrele şi corsete A. Rosenbaum (1888), tot din Bucureşti făceau parte din marea industrie a ţării,
fiind singurele cele mai importante din ţară, din domeniul lor de activitate.
Adolf Waidmann, unul din fruntaşii industriali ai Olteniei, care fondase o fabrică de maşini
agricole, turnătorie de fier şi aramă a adus reale foloase industriei. Invenţia sa, aparatul de făcut şire
de paie „ Izbânda ” , a fost brevetată de Ministerul Industriei şi Comerţului. Ziarul, „ Mercur ”, ziar
de publicitate, s-a constituit în alt element economic nou, fiind proprietatea lui M. şi O. D. Alpern,
funcţionând în Bucureşti din 1892, care a reuşit să se impună printre marile firme industriale
româneşti.
Îndeletnicirea evreilor cu comerţul a fost binecunoscută, în egală măsură şi detestată, însă leau fost recunoscute calităţile în domeniu: cunoaşterea pieţei, abilitatea de a întrebuinţa creditul, arta
de a face să circule rapid capitalul.
Spiritul negustoresc al evreilor a fost pus în valoare, începând cu legendarul Cilibi Moise
(1812-1870) şi comerţul său ambulant, continuând cu magazinele care şi-au format un renume prin
calitatea şi varietatea produselor comercializate şi firmele ce-şi făceau reclamă prin intermediul
publicaţiilor, precum Blănăria Simon Abramovitz Sori fondată în 1855, una din cele mai vechi şi mai
cunoscute din capitală, sau, „ La Marca ţarei ” din Craiova, cel mai mare magazin de maşini de cusut,
velocipede, case de fier, cu sucursale deschise la Bucureşti şi Constanţa, devenind Furnizorul Curţii
Regale, ori magazinul lui Moses Stein, din Târgul Neamţ, care a luat parte la Expoziţia generală
română din 1906, cu vinul Armaş, din anul 1887, din via Rosnoveanu, medaliat cu medalia de argint
şi diploma specială, precum şi cu medalia de colaborator, vin care fusese expus şi la Expoziţia agrară
din 1904, unde a fost medaliat cu medalia de argint.
Cum secole de-a rândul le-a fost interzis prin lege să deţină proprietăţi funciare sau imobiliare,
evreii au încercat să acumuleze valori mobiliare, uşor de ascuns, uşor de transportat, având valoare
mare şi volum mic. Casele de bancă au apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind în
majoritate deţinute de evrei, iar băncile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situaţia s-a
echilibrat în anul 1880 când s-a fondat Banca Naţională a României. Celebra Bancă Marmorosch,
Blank & Co., înfiinţată în anul 1848, a evoluat în concordanţă cu dezvoltarea economică şi financiară
a României moderne, iar după primul război mondial îşi deschisese sucursale în importantele capitale
ale lumii, la Paris şi New - York; în anul 1895 Banca Blank a inaugurat la noi împrumutul public; a
stimulat apariţia domeniului asigurărilor; prin înfiinţarea Casei de Pensii, „ Mauriciu Blank ” în 1905,
s-a inaugurat domeniul pensiilor private. Au fost şi alte nume cu rezonanţă din rândul bancherilor
62
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
evrei: Davicion Bally, care şi-a pus averea în sprijinul revoluţiei de la 1848; Hillel Manoach, primul
evreu în Consiliul municipal al Bucureştiului; fraţii Halfon, făuritori de bancă; Adolf de Hertz şi
bancherul Jacques Lobel, reprezentând în România Banca Imperială Otomană au fondat Banca
României în anul 1865; L. Berkowitz a înfiinţat Banca L. Berkowitz în 1880; Jacques M. Elias a
fondat în anul 1897 Banca Generală a Ţării Româneşti. Bancherul a lăsat moştenire prin testament
Academiei Române toată averea mobilă şi imobilă, din ţară sau străinătate.
Jacques M. Elias, pentru meritele sale în dezvoltarea vieţii economice a ţării, a fost decorat cu
numeroase titluri de onoare şi medalii: titlul de Cavaler şi Ofiţer al Ordinului, „ Steaua României ”, în
1889 şi 1901; titlul de Ofiţer şi Comandor al Ordinului, „ Coroana României ”, în anii 1891 şi 1909;
medalia, „ Meritul Comercial şi Industrial ” clasa I, în anul 1913. În anul 1880 i s-a acordat
împământenirea în mod individual. Numele acestor bancheri evrei a rămas în istoria evoluţiei bancare
româneşti. Altă ocupaţie a fost arendăşia, care apăruse pe fondul tranziţiei economiei româneşti pe
calea dezvoltării capitaliste, cu importante implicaţii sociale.
Situaţia ţăranilor se înrăutăţise ca urmare a crizelor agrare produse între 1873 şi 1895 şi la
începutul secolului al XX-lea, agravate de anii de secetă constantă şi prelungită şi a crizelor
industriale (1873, 1882, 1890). Monopolizarea pământurilor în cuprinsul unor trusturi de arendaşi a
determinat unele din formele cele mai grave ale exploatării în lumea agrară în România. În preajma
anului 1907, aproximativ 900.000 de ha erau arendate străinilor. Numărul arendaşilor se ridica la
3.332.
În Moldova, fraţii Fischer deţineau 189.000 ha. Însă aceştia nu erau singurii. Moşii însemnate
mai deţineau spre arendare şi alte familii evreieşti: Juster, Costiner. În comuna Bivolari din judeţul
Iaşi, L. Costiner deţinea 50.000 de ha, iar S. Fischer tot cam pe atâta.
Ţăranii răsculaţi în 1907 nu au ţinut cont, în general, de etnia proprietarului sau arendaşului de
pământ, căci nemulţumirile lor erau aceleaşi, peste tot. Nu au lipsit, dincolo de complexitatea
cauzelor izbucnirii răscoalei de la 1907 şi acuzaţiile directe, adresate evreilor pentru situaţia jalnică în
care ţăranii ajunseseră. Un raport din 20 martie/2 aprilie 1907 emis de Tribunalul Iaşi, la cererea
procurorului general, consemnând cauzele răscoalelor ţărăneşti din acel judeţ, afirma:, În primul loc,
sătenii declară că sunt speculaţi pe toate căile de către evreii de la sate şi din cauza lor au ajuns de nu
se mai pot hrăni’’.
63
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
Unele dintre dificultăţi proveneau din existenţa unui statut incert al unora dintre evrei, precum
cei care nu erau cetăţeni deplini, însă prin faptul că îndeplineau faţă de Statul Român unele obligaţii
ca plata impozitelor şi serviciul militar, se bucurau într-o oarecare măsură de protecţia legilor române,
în privinţa persoanei şi averii lor. În aceste condiţii ar fi fost greu de susţinut că protecţia legilor
noastre asupra străinilor nu mergea cel puţin până la acordarea unui paşaport.
În jurnalul din 28 Iunie 1884 al Consiliului de Miniştri se făcea o definire a paşaportului în
acest sens. Statul promitea să protejeze persoana şi averea posesorului; se obliga să-l primească în caz
de expulzare ori de crime vădite şi îşi lua răspunderea de a urmări îndeplinirea prin justiţie a
reclamaţiilor aduse împotrivă.
Ion Al. Lahovary constata că în Consiliului de Miniştri de la 12 August 1891 s-a luat decizia
de creare a paşapoartelor de emigrare: „ să se elibereze paşapoarte gratuite emigranţilor israeliţi din
toată ţara, în care să se noteze că dânşii nu se mai pot întoarce în ţară ”. Paşapoartele aveau înscrisă
menţiunea: „ bun pentru ducere ”, fără să se afirme că purtătorul nu putea reintra în ţară, documentele
erau numite, „ paşapoarte de emigrare ”; menţiunea se făcea pentru întâia oară într-un mod oficial. A
urmat apoi Circulara Ministerului Afacerilor Străine către Prefecturi de la 5 Septembrie 1891, care
completa Circulara nr. 14166 din 24 August 1891, comunicându-se prefecturilor decizia Consiliului
de Miniştri şi autorizând Prefecturile să elibereze paşapoarte naţionale, supuşilor români, fără a avea
calitatea de cetăţeni, în anumite condiţii. Ion A. Lahovary încheia Raportul din 1903 în privinţa
chestiunii paşapoartelor de emigrare, considerând că România trebuia sa menţină un echilibru la
graniţă, deoarece nu ar fi putut face faţă unui aflux de populaţie.
Dacă situaţia evreilor din Moldova este mai cunoscută, despre evreii din Oltenia se ştie mai
puţin. Convieţuirea lor cu românii majoritari a fost paşnică, însă influenţele antisemite au ajuns şi
aici, fără să ducă la conflicte. Şi în Oltenia populaţia evreiască a avut un pronunţat caracter urban,
înscriindu-se situaţiei generale a României, unde la 1900, trăiau în oraşe aproximativ 80% dintre
evrei. Anuarul Naţional al României al Comerciului, Industriei şi Administraţiunei din anul 1906
cuprindea şi informaţii despre Consulatele străine aflate acolo: ale Austro- Ungariei, Belgiei,
Germaniei şi Turciei, ceea ce reflecta intensitatea relaţiilor cu statele ai căror diplomaţi lucrau la
Craiova, deservind zona Olteniei. În perioadele analizate economia trecea de la producţia
manufacturieră la cea de fabrică, industrial. Nu era neobişnuit ca un evreu să lucreze la un român, la
un neamţ, austriac sau grec, cum nici situaţia inversă nu era o ciudăţenie. Evreii erau cu
preponderenţă croitori, ceasornicari, tinichigii, zugravi, geamgii, tapiţeri, dulgheri, tâmplari, curelari
64
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
sau tipografi, iar femeile modiste, cusătorese. Existau domenii sau meserii în care evreii fie deţineau
supremaţia, cum era cazul tipografilor, ridicând considerabil nivelul cultural al regiunii, prin cărțile
tipărite, prin acordarea gratuită de cărţi elevilor de la ţară. Din cele patru mari tipografii de ţinute în
ţară de evrei, două se aflau în Craiova - Tipografia Ralian şi Ignat Samitca (1835), şi Tipografia
David Benvenisti (1876). Dar nu erau singurele, mai micile stabilimente le făceau concurenţă, precum
Tipografia Filip Lazăr. Din cele patru mari mori din Craiova, trei erau deţinute de evrei: Moise A.
Mendel, Marcu Weiss, Adolf Weiss. În timpul desfăşurării răscoalei de la 1907 toţi au cerut protecție
din partea autorităţilor, inclusiv proprietarul român Barbu Drugă. Existau cazuri când evreii erau
singurii practicanţi ai meseriei respective, anume papucarii, brodistele şi umbrelarii, în Craiova. La
singurul birou de expediţii din oraş -, Ghiţă Popescu & Co.’’ (1904) era asociat Adolf Stern. La
Caracal singurul pălărier din oraş era evreu; la Corabia existau un singur curelar şi un singur zugrav,
înregistraţi cu acte în regulă, evrei de asemenea; în Târgu-Jiu era un singur perier şi acela evreu; la
Drăgăşani singurul ceasornicar era un evreu.
Viaţa îi învăţase pe acei oameni că oricare putea trăi liniştit dacă se afla în bună înţelegere cu
ceilalţi. Cadrul cronologic al cercetării este cuprins între anii 1866, un reper în modernizarea ţării prin
venirea în țară a regelui Carol I, adoptarea Constituţiei şi până la 1914, anul izbucnirii primului război
Mondial, eveniment dramatic în care şi evreii şi-au pus speranţe de schimbare în statutul lor,
survenită după încheierea războiului, prin Tratatul minorităţilor din 1919 şi Constituţia din 1923, când
evreilor le-a fost recunoscută calitatea de cetăţean. Din punct de vedere geografic, prezenta lucrare şia îndreptat obiectivul asupra Moldovei şi Munteniei, regiuni istorice care formau la acea vreme
România, Transilvania făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, iar Dobrogea încadrată statului
român prin Tratatul de la Berlin (1878) avea de asemenea caracteristici diferite ale evoluţiei istorice.
Holocaustul reprezintă persecuţia sistematică organizată de stat şi exterminarea evreilor
europeni de către Germania nazistă, de aliaţii şi colaboratorii săi între 1933-1945. Nu numai evreii au
fost urmăriţi, persecutaţi şi ucişi în această perioadă. Persecuţii şi arestări în masă au avut loc şi
împotriva altor grupuri etnice, ca sinti şi roma, împotriva persoanelor cu dizabilităţi mentale,
oponenţilor politici, homosexualilor şi altora.
Un procent semnificativ al comunităţii evreieşti din România a fost distrus în perioada celui
de-al doilea război mondial. Deportarea şi uciderea sistematică au fost aplicate evreilor din
Basarabia,Bucovina şi judeţul Dorohoi. Transnistria, partea din Ucraina ocupată aflată sub
administraţie românească, a fost folosită ca un imens spaţiu pentru uciderea evreilor. Comisia
65
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
conchide, împreună cu marea majoritate a cercetătorilor de bună credinţă ai acestui domeniu, că
autorităţile române poartă responsabilitatea principală, atât pentru planificarea cât şi pentru punerea în
practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor
din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria;
uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale evreilor din
timpul pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii
români în timpul administraţiei antonesciene – inclusiv exproprierea bunurilor, concedierea de la
locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi concentrarea lor în capitale de judeţ şi în
lagăre, şi utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie.
Evreii au fost supuşi degradării pentru simplul motiv că erau evrei, au pierdut protecţia
statului şi au devenit victimele lui. O parte a populaţiei roma din România a fost de asemenea supusă
deportării şi morţii în Transnistria. Numărul victimelor Numărul evreilor români şi al evreilor din
teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu
precizie absolută. Dar concluzia Comisiei în acest sens este că în timpul Holocaustului în România şi
în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280.000 şi 380.000 de evrei
români şi ucraineni.
În Holocaust au pierit şi aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de
nord sub conducere maghiară, precum şi 5.000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţări din
Europa. Referindu-se la România, Raul Hilberg a afirmat că „ nici o ţară, în afara Germaniei, nu s-a
implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară.” Conştientă de responsabilitatea enormă care i-a
fost încredinţată, Comisia a decis să nu menţioneze o unică cifră concluzivă privind numărul evreilor
ucişi în România şi în teritoriile aflate sub autoritatea sa.
În schimb, Comisia a ales să definească două limite între care se plasează această cifră, aşa
cum reiese din cercetările contemporane. Cercetări viitoare vor stabili, să sperăm, numărul exact al
victimelor, deşi s-ar putea să nu ajungem niciodată la imaginea completă, din punct de vedere
statistic, a carnagiului uman provocat de Holocaustul din România.
Între 45.000 şi 60.000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de către trupele
germane şi române în 1941. Între 105.000 şi 120.000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al
expulzărilor în Transnistria. În regiunea Transnistriei, între 115.000 şi 180.000 de evrei locali au fost
lichidaţi (în special în Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca). Cel puţin 15.000 de evrei din
Regat au fost ucişi în pogromul de la Iaşi şi ca urmare a altor măsuri antievreieşti. Aproximativ
66
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
132.000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz în perioada mai-iunie 1944 din Nordul Transilvaniei
stăpânit de Ungaria. Informaţii detaliate privind originea acestor statistici, evaluarea şi referinţele lor
sunt furnizate în capitolele din raport care abordează acest subiect. Au murit de asemenea o mare
parte dintre romii deportaţi. Din cei 25.000 de romi (jumătate dintre ei, copii) trimişi în Transnistria,
aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.
Evoluţia distrugerii Istoria exterminării evreilor români din perioada celui de-al doilea război
mondial este plină de paradoxuri. În anii 1920 şi 1930, propaganda antisemită, instigarea şi violenţele
de stradă ale Gărzii de Fier au otrăvit atmosfera politică şi au intensificat ura românilor împotriva
populaţiei evreieşti a ţării. În perioada cât s-a aflat la guvernare, de la mijlocul anului 1940 şi până în
ianuarie 1941, Garda a fost vârful de lance al aplicării unor legi şi decrete antisemite care au adus
daune imense evreilor şi au pavat drumul pentru distrugerea lor prin înjosire şi privarea de drepturi,
proprietăţi, demnitate şi, mai ales, de mijloacele organizaţionale şi materiale pentru a se apăra.
Victimele pogromurilor legionare din ianuarie 1941 au fost puţine comparativ cu numărul
celor care au pierit ulterior de mâna guvernului, armatei şi jandarmeriei române. Deşi Garda de Fier
propovăduia acţiunea violentă împotriva evreilor, şi este adesea acuzată pentru Holocaustul din
România, şi deşi mulţi foşti membri şi simpatizanţi ai săi au luat parte la politica sistematică de
deportare forţată şi ucidere a evreilor care a început în 1941, Garda fusese interzisă ca organizaţie la
momentul când au avut loc majoritatea crimelor, iar conducerea ei (cea mai mare parte fugită în
Germania nazistă sub protecţia SS) nu a jucat nici un rol în guvernarea ţării. Responsabilitatea directă
pentru Holocaustul din România aparţine exclusiv statului român condus de Antonescu. Precum în
Ungaria în 1941, sau în Bulgaria în 1942, şi în România discriminarea antievreiască a avut o
componentă geografică.
Evreii au fost omorâţi – mai întâi şi mai ales – în teritoriile disputate care au fost ulterior
anexate acestor ţări. În România, au fost deportaţi şi ucişi evreii din Bucovina şi Basarabia, teritorii
care au fost pierdute şi ulterior recucerite de la URSS, în timp ce, paradoxal, în Bucureşti, chiar şi în
momentele de maximă disperare, continua un dialog neobişnuit pentru acea vreme între oficialii
români şi liderii comunităţii evreieşti pentru salvarea lor. Declaraţi inamici ai naţiunii române
împreună cu neamurile lor de către o hidoasă propagandă oficială, aceşti lideri au demonstrat
capacitatea lor de a menţine deschise canale de comunicare cu oficialii români. Deşi autorităţile şi
birocraţia româna împărtăşeau dorinţa Germaniei de a lichida evreii, acestea şi-au coordonat cu
dificultate acţiunile cu germanii, şi numai pentru perioade scurte de timp. Divergenţele privind
67
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
aspectele de abordare, planificare şi metodologie au condus la reacţii negative din partea germanilor,
ei învinuind adesea „tehnicile“ ineficiente ale pogromurilor din România, natura improvizată a
„marşurilor morţii“, graba oficialilor români de a trimite lungi coloane de deportaţi peste Nistru, în
1941, şi peste Bug, în 1942, precum şi faptul că românii au acţionat foarte frecvent fără un plan clar
în legătură cu ce aveau să facă cu evreii odată ajunşi la destinaţie, sau chiar sperau ca germani să le
rezolve problemele.
În plus, la începutul anului 1943, politica românească a fost influenţată de Realpolitik.
Presiunea germană pentru predarea evreilor din Vechiul Regat a produs un efect contrar: nici o putere
străina nu le putea dicta naţionaliştilor români ce să facă cu evreii lor. În vara lui 1942, regimul
Antonescu a acceptat în scris să-i deporteze pe evreii din Regat şi sudul Transilvaniei în lagărul nazist
de la Belzec, din Polonia, şi plănuia noi deportări în Transnistria. Totuşi, doar câteva luni mai târziu,
aceiaşi oficiali români se opuneau presiunii germane de a deporta evreii din ţară în lagărele morţii din
Polonia. Iniţial, România a aprobat şi deportarea de către autorităţile germane a evreilor români aflaţi
în Germania şi în teritoriile ocupate de germani.
Rezultatul a fost moartea a circa 5.000 de cetăţeni români. În momentul în care evoluţia
schimbătoare a războiului a influenţat concepţiile celor de la Bucureşti, mii de evrei români care
trăiau în străinătate au avut şansa să supravieţuiască mulţumită reînnoitei protecţii diplomatice
româneşti. Deşi evreii români au fost deportaţi în masă în Transnistria, mii dintre ei au fost ulterior
repatriaţi (chiar dacă în mod selectiv). În mod ironic, cu cât sistemul de concentrare german îşi
dezvolta potenţialul terifiant, cu atât numărul asasinatelor comise de români descreştea, la fel ca şi
hotărârea lor de a aplica legislaţia antisemită din ţară. Aceste contradicţii explică în mare măsură
supravieţuirea unei mari părţi din evreii aflaţi sub autoritate românească. Documentele înregistrează
unele cazuri de români – atât civili cât şi militari – care au salvat evrei. Mulţi dintre aceştia au fost
recunoscuţi de Yad Vashem ca “Drepţi între Popoare.” Însă aceste iniţiative au constituit cazuri
izolate şi în ultimă instanţă excepţii de la regula generală, care era teroarea, munca forţată, jaful,
violul, deportarea şi uciderea, la care a participat, sau cel puţin a consimţit, o parte semnificativă a
populaţiei tratamentul aplicat evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria a determinat o serie de
intervenţii interne şi externe, care au influenţat decizia lui Ion Antonescu de a anula planurile de
deportare din Moldova, Muntenia şi sudul Transilvaniei. Diplomaţii elveţieni au încercat să intervină.
Întrebarea dacă Nunţiul Papal a intervenit în favoarea evreilor rămâne o problemă deschisă şi merită
să fie cercetată în continuare.
68
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
Comitetul American pentru Refugiaţii de Război, înfiinţat în ianuarie 1944, s-a implicat în
salvarea orfanilor din Transnistria. Reprezentanţii Crucii Roşii Internaţionale au vizitat unele ghetouri
din Transnistria în decembrie 1943 şi au contribuit la salvarea orfanilor din această zonă. Agenţia
Evreiască, Congresul Mondial Evreiesc şi Comitetul de Urgenţă Evreiesc din Statele Unite au adresat
un apel guvernului român pentru a opri persecutarea evreilor.
În cadrul negocierilor cu Radu Lecca de la sfârşitul lui 1942, Agenţia Evreiască a propus ca
evreii care supravieţuiseră în Transnistria să fie întâi transferaţi în România şi apoi să li se acorde
permisiunea de a părăsi ţara. S-a luat în considerare un plan de răscumpărare ca posibilitate pentru a
convinge guvernul român să-şi schimbe politica, sau măcar pentru a se câştiga timp. Şi într-adevăr,
diverşi politicieni români, fie de factură liberală, fie pur şi simplu oameni integri, precum şi unele
personalităţi publice au intervenit ocazional în favoarea evreilor şi a romilor.
Trebuie amintit însă că vocile moderate nu au fost singurele care au solicitat atenţia lui Ion
Antonescu. El a primit apeluri care cereau acţiuni mai viguroase împotriva evreilor români. Într-un
memoriu din octombrie 1943, cei care se intitulau „ generaţia 1922 “ (foşti legionari şi cuzişti) cereau
ca „ toate bunurile ’’evreilor să fie „transferate către stat ’’cu scopul de a fi „ date în mâinile
românilor puri ’’ ( deşi la acea dată toate bunurile evreilor, cu puţine excepţii, fuseseră deja
transferate statului ). Aceşti extremişti continuau să ceară „ folosirea obligatorie a semnului distinctiv
de către toţi evreii ’’ şi interdicţia pentru aceştia de a profesa numeroase meserii. „ Soluţia radicală şi
finală a chestiunii evreieşti ’’, scriau ei, ignorând cursul recent al războiului, „ trebuie rezolvată în
strictă legătură cu planul Europei viitoare ’’. Atunci când a început repatrierea evreilor din
Transnistria, Gheorghe Cuza, fiul lui A. C. Cuza, membru al Partidul Naţional Creştin, şi colonelul
Barcan, prefectul de Dorohoi, au protestat public. România sub Antonescu a fost un stat totalitar şi
dictatorial, iar ordinele lui Antonescu au condamnat la moarte evreii din Basarabia şi Bucovina, tot
aşa cum au putut permite supravieţuirea multor evrei din Moldova, Muntenia şi Transilvania de Sud.
Întregul aparat de represiune militar şi juridic a fost mobilizat împotriva evreilor în prima jumătate a
războiului.
Propaganda oficială a prezentat cu succes evreii ca fiind cel mai important inamic intern, ca
agenţi ai Londrei sau ai Moscovei, şi ca principala cauză a dificultăţilor economice ale
României.Acceptarea acestor minciuni a cântărit mai mult decât teama, în explicarea lipsei
protestului. Politicile antievreiești ale regimului Antonescu îşi trăgeau seva dintr-o lungă istorie de
antisemitism în rândul elitelor politice şi intelectuale româneşti. Ele combinau de asemenea ideologia
69
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
Gărzii de Fier fasciste şi pe cea a Partidului Naţional Creştin obsedat de antisemitism. Punctele de
vedere ale propagandei antisemite pe termen lung caracteristice ambelor partide şi-au găsit loc în
politica lui Antonescu.
Mulţi funcţionari publici de la nivelul mediu al administraţiei erau foşti membri ai Partidului
Naţional Creştin. Legislaţia antisemită a regimului era tipic fascistă, iar câteodată se inspira direct din
legile rasiale naziste, deşi primele legi antisemite româneşti fuseseră deja emise de guvernul
Partidului Naţional Creştin în decembrie 1937, înainte de alianţa cu Germania. Ideea emigrării forţate
şi-a găsit un sprijin larg în rândul antisemiţilor fascişti şi neofasciști din multe ţări europene din
perioada interbelică.
Naziştii susţinuseră o astfel de soluţie înainte de 1939. În România, Legiunea Arhanghelului
Mihail şi Partidul Naţional Creştin au propus această idee pe care Antonescu a îmbrăţişat-o fără
rezerve. Unii istorici români au afirmat că emigraţia forţată a fost un obiectiv al programului acestui
regim, dar principalele instrumente folosite de Antonescu şi regimul său în planul lor de a-i elimina
pe evreii din România au fost execuţiile, deportările, munca forţată şi înfometarea. Dacă politicile şi
practicile antisemite ale regimului Antonescu erau inspirate de ură, comportamentul funcţionarilor era
ghidat, în cea mai mare parte, de aspecte pragmatice mărunte, ceea ce ducea, câteodată, la acţiuni
întârziate cu iz oportunist. Poate că Raul Hilberg a descris cel mai bine esenţa situaţiei atunci când
conchidea: „ Oportunismul a fost practicat în România nu numai în politica naţională, dar şi în
relaţiile personale... Goana după câştig personal era atât de mare în România încât a făcut posibil ca
mulţi evrei să-şi cumpere salvarea în faţa persecuţiei... ’’
Analizat atent, aparatul birocratic românesc apărea ca o maşinărie puţin fiabilă care nu
răspundea corect la comenzi şi reacţiona într-un mod imprevizibil, când dând înapoi, când
ambalându-se. Această funcţionare dezordonată, spontană şi neregulată, dispersată şi capricioasă
rezulta dintr-un oportunism amestecat cu spirit distructiv, dintr-o letargie periodic întreruptă de
explozii de violenţă.
Produsul acestui amalgam a fost o serie de acţiuni împotriva evreilor absolut unică în genul
său. Rezultatul a fost o tragedie pentru nenumăraţi evrei români, însă a lăsat deschisă o poartă pentru
salvarea multora. Atunci când a devenit evident că, de exemplu, „ românizarea ’’ a avut un efect
negativ în economie, Antonescu a oprit acest proces extra - economic. Ineficienţa birocratică a ajutat:
graba de a distruge evreii din Basarabia şi Bucovina a creat o situaţie haotică, care a oferit evreilor
posibilitatea de a improviza noi mijloace de supravieţuire. La început părea că este doar o chestiune
70
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
de timp până când guvernul avea să deporteze evreii din Muntenia şi Moldova – consideraţi mai puţin
„trădători”, conform liniei oficiale, decât cei din Basarabia şi Bucovina – însă meritând totuşi să fie
trimişi în lagărele morţii din Polonia ocupată. Cu timpul, calculul conform căruia prezenţa unor evrei
încă în viaţă la sfârşitul războiului s-ar putea dovedi utilă a salvat evreii supravieţuitori de la această
soartă. Apelurile interne şi externe, neînţelegerile în relaţiile cu Germania, dar mai ales
conştientizarea timpurie a lui Mihai Antonescu că războiul de pe frontul de Est ar putea fi pierdut au
împiedicat punerea în aplicare a planurilor de exterminare.
În toamna anului 1942, începea a doua fază în politica românească. Ion Antonescu rămânea un
antisemit dur (de fapt, în februarie 1944 şi-a exprimat regretul că nu-i deportase pe toţi evreii) dar, în
timp ce războiul continua, criteriile pragmatice şi oportuniste deveneau din ce în ce mai hotărâtoare în
procesul decizional din România. Atunci când România s-a aliat cu Germania nazistă în războiul
împotriva poporului evreu, regimul Antonescu a pornit de la ideologiile antisemite şi fasciste
româneşti pre naziste pentru a iniţia şi implementa Holocaustul în România.
În vederea degradării şi distrugerii evreilor aflaţi sub administraţia sa, statul român a utilizat
armata, jandarmi, poliţişti, funcţionari publici, jurnalişti, scriitori, studenţi, primari, instituţii publice
şi private, precum şi întreprinderi industriale şi comerciale.
Ordinele au fost emise la Bucureşti, nu la Berlin. Atunci când guvernul Antonescu a decis să
stopeze exterminarea evreilor, exterminarea a încetat. Schimbarea în politica faţă de evrei a început în
octombrie 1942, înainte de eşecul de la Stalingrad, iar deportările s-au încheiat definitiv în martie Aprilie 1943. Au urmat discuţiile despre repatrierea evreilor deportaţi. Rezultatul acestei schimbări a
fost supravieţuirea a cel puţin 292.000 de evrei români.
Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare
contribuţie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei însăşi. Masacrele săvârşite în Iaşi, Odessa,
Bogdanovca, Domanevca şi Peciora sunt printre cele mai hidoase crime comise împotriva evreilor în
timpul Holocaustului. România a comis un genocid împotriva evreilor. Supravieţuirea unor evrei în
anumite părţi ale ţării nu schimbă această realitate. În lumina faptelor rezumate în acest raport al
Comisiei eforturile de a-i reabilita pe cei care au înfăptuit aceste crime sunt cu atât mai aberante şi
mai îngrijorătoare.
În jumătatea de veac scursă de la ultimul război mondial, evreii din România au emigrat în
masă. În jur de 300.000 s-au stabilit în Israel, iar circa 80.000 în diverse țări ale lumii occidentale.
Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea, etnia evreiască reprezenta ca număr a doua naționalitate a
71
Mitu Claudiu Constantin
CONCLUZII
Regatului României, iar în România reîntregită de după 1918, a patra, astăzi ea se află pe ultimul loc,
existând, după unele date circa 9 000 evrei.
Într-o lucrare recentă, consacrată cercetării imagini evreului în cultura română, se precizează
că în tara noastră trăiau, în anul 1940, „ aproape 800.000 de evrei, România având a treia comunitate
evreiască din Europa şi a patra din lume, după U.R.S.S., Polonia şi S.U.A Aprecierea este grăitoare
pentru firea şi spiritul de conviețuire socială a românilor cu străinii, pentru calitățile generoase,
tolerante, ospitaliere şi umaniste, în esență, dovedite de veacuri de poporul nostru în relațiile cu
membrii minorităților etnice prin natura ocupațiilor şi în funcție de nivelul de pregătire şcolară, de
condițiile sociale de viața de locul ales de alti confrați şi de aspirațiile educaționale din familie s-au
aşezat preponderent în localitățile urbane (după unele estimări, 80 % din evrei trăiau la oraş).
Recunoaşterea juridică a dreptului de proprietate al Federației Comunităților Evreieşti din
România asupra bunurilor amintite este însoțită de stabilirea unor sancțiuni. Astfel, distrugerea sau
degradarea unuia dintre aceste bunuri se pedepsește cu detenție de la o lună la trei ani, iar, dacă
faptele au avut consecințe deosebit de grave, cu închisoarea de la zece la douăzeci de ani. Profanarea
unui mormânt, monument, urnă funerară sau cadavru este pedepsită cu privarea de libertate de la trei
luni la trei ani Emigranții evrei din România au reprezentat toate categoriile de vârstă şi ambele sexe.
Printre cei rămaşi majoritatea s-au născut în ţara noastră şi sunt legați, prin familie, proprietate,
profesie ori loc de muncă, de viața socială de aici93.
Ca şi ultima concluzie indiferent de mediul social ales în acest studiu rural sau urban evreii au
dovedit virtuți integratoare în colectivitățile în care au trăit: şi-au construit case ori şi-au cumpărat
locuințe, au crescut copii şi i-au dat să învețe la școlile locale, s-au angajat în activitățile economicosociale şi culturale, au întreținut relații de vecinătate şi de prietenie cu ceilalți localnici, au trăit
suferințe ori bucurii păstrând cu mari sacrificii tradiţiile moştenite de milenii.
93
Cf. Realitatea evreiască, nr. 155-156 (955-956), 1-31 ianuarie 2002, pp.12-33; 21-29
72
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura I.1: Secolul II e.n. Sarmizegetuza. Altar cu inscriptie votivă dedicată zeului ,,Theos Hypsistos"
de către Aelia Cassia, personaj, de origine iudaică.…………………………………….…………11
Figura 1.1:1776, decembrie 28, Timişoara. Ordonantä restrictivă privind viata obstii evreilor din
Banat dată de baronul Josif Brigido, guvernatorul Banatului Timişoarei…………..…………….43
Figura 1.2: Prima sinagogă de zid din Transilvania, ridicată în 1840, pe vremea rabinului Iezechiel
Paneth, al cărui nume îl poartă....................................................................................................27
Figura 1.3: 1768, ianuarie 1, Vintu de Jos. Decret episcopal privind confirmarea lui Benjamin
Jehuşua in functia de rabin al comunității evreilor din Iulia Alba …………….………..………..44
Figura 1.4: 1776, Tg.- Neamt. Sigiliul sinagogii din Tg.-Neamt cu care a fost pecetluit in 1776 actul
de recladire a sinagogii ………….………………………............................................................57
Figura 3.1: Cimitir evreiesc …..........................................................................................................57
Figura 3.2: Piatră tombală ….............................................................................................................57
Figura 3.3: Piatră tombală ….............................................................................................................57
Figura 5.1: 2004 – Gheorghe Petre şi patriarhul
Teoctist………………………..........................................................................................................57
Figura 5.2: 2004 – Gheorghe Petre la Palatul Patriarhal
( acordarea diplomei ,, Drept între popoare ")...................................................................................57
Figura 5.3: Diploma ,, Drept între popoare "
acordată preotului Gheorghe Petre - Govora.....................................................................................57
73
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
FIGURI
Figura I.1
( Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România vol.1)
Figura I.2
( Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România vol. 2 )
74
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura I.3
(http://albaiuliaqr.ro/wp-content/uploads/2017/08/DSC_1690.jpg)
Figura I.4
( Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România vol.2 )
75
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura I.5
( Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România vol. 2 )
Figura 3.1
(https://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2009/08/24/pics/cimitirul_evreiesc.jpg)
76
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura 3.2
(Arhiva personală Mitu Claudiu Constantin/images/documentare licenţă/Silvia Stern.jpg)
Figura 3.2
(Arhiva personală Mitu Claudiu Constantin/images/documentare licenţă/Sami Stern.jpg)
77
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura 5.1
( Eugenia Vasile, Flacăra Memoriei – Dialog cu preotul şi arheologul Gheorghe Petre – Govora ,
pp.126)
Figura 5.2
( Eugenia Vasile, Flacăra Memoriei – Dialog cu preotul şi arheologul Gheorghe Petre – Govora ,
pp.126)
78
Mitu Claudiu Constantin
LISTA FIGURILOR
Figura 5.3
( Eugenia Vasile, Flacăra Memoriei – Dialog cu preotul şi arheologul Gheorghe Petre – Govora ,
pp.127)
79
Mitu Claudiu Constantin
BIBLIOGRAFIE
1. Eisler Mátyás, A zsidók legrégibb nyomai Erdélyben, în A kolozsvári izraelita
felolvasó-egyesület évkönyve, 1906.
2. Téglás Gábor, Zsidó nevü vagy jelzetu helyek és régiségek Dáczia területérő, în
IMIT Evkönyv, 1909.
3. Izvoare şi marturii referitoare la evreii din România, vol.I,vol. II,vol. III, FCERCSIER, Bucureşti, 1986.
4. Michael Spielmann-Sebestyén. Abraham Sarsa, Prince Gabriel Bethlen and the
1623 privilege-charter for the Jews, în SHVUT, 1993.
5. Moshe Carmilly Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
6. Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara,
1966.
7. E. Boşca-Mălin, Evreii din Tara Năsăudului, Editura Asociaţiei Scriitorilor şi
Gazetarilor Năsăudeni, Braşov, 1943.
8. Victor Neumann, The Ordinance (Judenordnung) regarding the Jews of Banat, în
Studia Judaica. Vol.V,1996.
9. Jacob Katz, Kifelé a gettóból A zsido emancipáció évszázada 1770-1870, MTA
Judaisztikai Kutatocsoport, Budapesta, 1995
10. Angelika Schaser, Die Juden Siebenbürgens vom 16. bis zum 18. Jahrhunder, în
Südost-Forschungen (München), 1990.
11. Istoria evreimii arădene, Editura Minimum. Tel Aviv, 1996.
12. Victor Eskenasy, Jews, Romanians and Ottomans: Some political aspects of their
relations in Moldavia (XVth-XVIth centuries), în Romanian-Jewish Studies, I,
1987.
80
Mitu Claudiu Constantin
BIBLIOGRAFIE
13. Tardy Lajos, Izsák zsidó arvos a perzsiai uralkodó és Corvin Mátyás összekötöje
a törökellenes liga megszervezésében, în Magyar-Zsidó Oklevéltár. XII,
Budapesta, 1969.
14. Carol Iancu, L'émancipation des Juifs de Roumanie (1913-1919), Centre de
Recherches et d'Etudes Juives et Hébraique, Montpellier, 1992.1
15. Ion Dongorozi, Aşezările evreieşti din Oltenia – după război (1920-1929), în:
Arhivele Olteniei, Serie Veche, Anul IX, nr. 49-50/ mai-august 1930, Craiova.
16. Dr. Sabin Manuilă, Studiu etnografic asupra populaţiei României, Bucureşti,
1940.
17. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Comunitatea evreilor din
Rm. Vâlcea, dosar 16/1942, f. 8.
18. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Comunitatea evreilor din
Rm. Vâlcea, dosar 5/1941, f. 69.
19. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi
Industrie Vâlcea, dosar 12/1936, f. 42.
20. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi
Industrie Vâlcea, dosar 1/1941, f. 100.
21. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi
Industrie Vâlcea, dosar 12/1936, f. 39.
22. Titi Mihail Gherghina, Despre industria şi comerţul râmnicean, Rm. Vâlcea,
Editura ALMAROM, 2006.
23. Dumitru Otovescu, Lucica Anghel, Evreii din Oltenia,
24. M.Stăureanu, Istoricul școalei Israelito-române ,, Lumina’’ din Craiova (18631923), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1923.
25. Iancu Carol, Evreii din România (1866-1914), de la excludere la emancipare, Ed.
Hasfer, Bucureşti, 1996.
26. D.J.V.A.N,
Fond
Prefectura
judeţului
81
Vâlcea,
d.30/1930,
f.80.
Mitu Claudiu Constantin
BIBLIOGRAFIE
27. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București: Editura
Univers Enciclopedic.
28. A.E.R.N.S, d. 135 / 1886, f.2.
29. A.E.R.N.S, d. 110 / 1883, f.8-12.
30. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 40, din 23 februarie 1924.
31. Govrin, Yosef, Relatiile israelo-române la sfarşitul epocii Ceausescu. Din
însemnările ambasadorului Israelului in România, EFES, Cluj-Napoca, 2007.
32. Dumitru Otovescu, Lucica Anghel ,, Evreii din Oltenia’’ Editura Beladi 2002
82