Fisa II -„Moara cu noroc” de Ioan Slavici(sinteză) 1. Ioan Slavici (1848-1925) - romancier, nuvelist, memorialist, întemeietor de școală și de direcție literară: „realism poporan”. Societatea Junimea și revista Convorbiri literare au creat în perioada cunoscută în literatura română drept „epoca marilor clasici”, un climat adecvat și o altă modalitate de a recepta și înțelege cultura și literatura română, decât predecesorii lor, pașoptiștii. În contextul mișcării literare, cinci personalități și-au depășit epoca și s-au impus conștinței publice. E vorba despre Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ion Creangă, și I.L. Caragiale. Numele lui Ioan Slavici este legat, în general de nuvelele sale, pentru că opere precum Popa Tanda, Budulea taichii, Moara cu noroc etc, rămân până astăzi exemplare pentru specia lor. Volumul „Novele din popor”, apărut în 1881, schimbă registrul stilistic și tematic al prozei românești, aducând ceea ce Titu Maiorescu numește „realismul poporan” pentru că subiectele sunt alese din realitatea socială a satului ardelenesc, iar eroii din categoria celor care „dărâmă munți, nebunesc, se ucid” (Ioan Slavici) și substratul moral al scrierilor vine din etica populară. 2. Contextul cultural și estetic al apariției operei literare : Încadrată în acest volum, nuvela Moara cu noroc a avut o situație editorială de excepție, aceasta apărând întâi în limba germană, în 1881, înaintea versiunii în limba română. Deși o cunoștea încă din iunie 1880, Titu Maiorescu i-o propune lui Iacob Negruzzi la Convorbiri literare abia în septembrie 1881, cu recomandarea „o foarte curioasă și interesantă novelă a lui Slavici (lungă). 3. Formula estetică : aparținând realismului clasic afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici se înscrie în etapa incipientă a prozei de analiză psihologică. Opera prezintă toate trăsăturile nuvelei psihologice prin: construcție riguroasă a subiectului, un singur fir narativ ce urmărește „transformarea” interioară a protagonistului, conflictul puternic și concentrat, ce antrenează un număr redus de personaje; prin observația socială pe care se construiește imaginea unei lumi de sfârșit de veac XIX, dar și prin tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuțirii. 4. Tema nuvelei reflectă în plan estetic repercusiunile pe care le are în plan etic, abaterea de la un cod prestabilit de tradiție: cârciumarul Ghiță se lasă dominat de puterea dezumanizantă a banului într-o serie de fapte care culminează cu prăbușirea lui. Această temă se dezvoltă în relație cu tema romantică a destinului ca prăbușire determinată de o stranie fascinație a răului. 5. Una dintre scenele semnificative în care se ilustrează degradarea morală datorată obsesiei înavuțirii este prima întâlnire a lui Ghiță cu Lică după al doilea proces. Sămădaul elogiază „dulceața păcatului” și mărturisește că a săvârșit prima crimă din necesitate, iar pe cea de-a doua, ca să își „mângâie” conștiința, ulterior deprinzând gustul sângelui. Îi destăinuie cârciumarului că oricine poate fi manipulat dacă i se descoperă punctul slab, iar cea mai primejdioasa vulnerabilitate este iubirea. Înțelegând aluzia, Ghiță se gândește să îl predea pe Sămădău autorităților și se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț și tovarăș al lui Lică. Tentativa de „salvare” nu se dovedește decât aparentă, întrucât vrea să rămână cu jumătate din banii însemnați, pe care Lică îi aducea la han ca să li se piardă urma. 6. O altă scenă semnificativă în surprinderea „transformării” launtrice (interioare) a acestui personaj devorat de patima banului se pertrece simbolic în Săptămâna Patimilor. Rămas doar cu soția la han, Ghiță îl primește pe Sămădău, având asupra sa banii însemnați. Acesta îi garantează că Ana va ceda și i se va dărui, acceptarea adulterului fiind singurul remediu la vulnerabilitatea sa: „Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: așa sunt muierile.” Ospățul cu lăutari, dansul insinuant al Anei cu Lica, acceptarea sărutărilor acestui străin îl aduc pe soțul gelos în pragul disperării. El își oferă soția drept „momeală”, chemându-i pe jandarmi pentru a-l prinde pe Sămădău cu banii asupra sa. Dezgustată de lașitatea soțului pe care îl caracterizează drept „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică.