”Baltagul” de Mihail Sadoveanu Tradiţionalismul este un curent cultural, care aşa cum sugerează şi denumirea, apără şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării. Fidel principiilor tradiţionaliste, Mihail Sadoveanu ilustrează în opera ”Baltagul”, viaţa satului românesc, întrucât „ţăranul român a fost principalul meu erou”, după cum mărturisea autorul într-un discurs ţinut la Academia Română. Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradiţional mitic întrucât are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: „Salga” (setea de împlinire a actului justiţiar), „Doica” (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), „Mioriţa” (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii). Tema ilustrează perspectiva tradiţională, conturând fiinţa arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în momentele cruciale ale vieţii. Titlul romanului face trimitere la mitul labirintului, ceea ce se conturează şi la nivelul acţiunii. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Trebuie remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii. Romanul se caracterizează prin obiectivitate, naraţiunea se face la persoana a IlI-a, iar naratorul este omniprezent şi omniscient, prin tehnica detaliului se reconstituie lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic individual (de exemplu: portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii). Naraţiunea este nuanţată de secvenţe dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum ar fi laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului la fiecare popas. Timpul derulării evenimentelor este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei, „în Postul Mare”, „io martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Domelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti în Balta Jijiei. Fiind şi un roman realist, traseul urmat de Vitoria şi Gheorghiţă conţine şi toponime existente pe hartă. Romanul este structurat pe şaisprezece capitole şi evidenţiază două componente: una tradiţionalist – mitică şi cealaltă epică-realistă. Acţiunea este simplă, subiectul având un singur fir epic care urmăreşte drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei în căutarea soţului dispărut. O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care deschide romanul. Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Exista două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce soluție să adopte. Acest conflict încetează în momentul în care femeia acceptă nefirescul atitudinii soțului ei și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă după atâta timp. Un rol important are visul premonitoriu în care Nechifor trecea călare o apă neagră, îndreptându-se către asfințit. Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei, Calistrat Bogza si Ion Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători. În absența oricărei dovezi concrete care să-i confirme intuițiile, ea creează o stare de tensiune crescândă asupra celor bănuiți. Pune întrebări incomode și dă replici pline de subînțelesuri, care îi surprind și îi debusolează pe cei doi. Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradiţional care oferă o imagine amplă şi profundă a vieţii, zugrăveşte modul de viaţă al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstratate cu sfinţenie. „Baltagul” este considerat expresia cea mai înaltă a stilului sadovenian şi unul dintre cele mai reuşite romane din literatura română.