Arhitectura sacra
„Astăzi se afirmă tot mai des că nu mai există arhitectură religioasă!”. Comentând această afirmație,
eminentul liturgist Klaus Gamber afirmă:
«Majoritatea construcțiilor religioase sunt concepute în scop pur utilitarist. Nici opere de artă nu
sunt, deoarece obsesia simplității a împiedicat acest lucru. Cu toate acestea au costat mult. Din
punct de vedere tehnic nu le lipsește aproape nimic: au acustică bună și o ventilație desăvârșită... În
ciuda acestor realizări, bisericile acestea nu prea pot fi chemate case ale lui Dumnezeu, nu sunt spații
sacre, temple ale lui Dumnezeu în care să intri cu plăcere pentru a-L adora și a I te ruga. Sunt mai
degrabă săli de reuniune unde lumea intră doar pentru momentele în care se desfășoară oficiile
liturgice. Au existat totuși încercări de a face din anumite biserici mai recente opere de artă. Modelul
acestora este capela pelerinilor de la Ronchamp. Le Carbousier (1887-1965), celebrul arhitect
elevețian care a proiectat-o, și care nu împărtășea nici un crez religios, a reușit să creeze o
capodoperă a arhitecturii. Dar nu pentru aceasta edificiul construit de el este și o biserică.
Construcția respectivă poate fi un loc de rugăciune personală, stimulând reculegerea, dar nimic mai
mult! Acest model de la Ronchamp a fost imitat și în alte locații. Astfel construcția de biserici a
devenit un soi de câmp experimental în care se dezlănțuie ciudățeniile subiective ale arhitecțiilor, în
majoritatea cazurilor persoane agnostice”. [K. Gamber, Zum Herrn hin! Fragen um Kirchenbau und
Hinwendung beim Gebet nach Osten].
Nimeni nu poate nega faptul că cele afirmate în acest lung citat nu ar corespunde adevărului
verificabil zi de zi în cazul multora dintre bisericile construite în ultimii ani și în România.
Întenția acestui articol nu este de a vorbi despre dimensiunea artistică a arhitecturii sacre, ci de a
sublinia rolul edificiului sacru în demersul spiritual al credincioșilor, idiferent de confesiune.
Marele critic de artă Erwin Pafnofsky, într-unul dintre studiile de arhitectură bisericească comparată,
afirmă că există o legătură intimă între modul de a construi o biserică și gândirea sau modul de viață
al oamenilor. Perioada artei romanice în arhitectură, dominată de cultura monastică, respectă taina
și unește teologia cu viața. De aceea bisericile romanice, privite din exterior nu-ți spun prea multe
despre ceea ce se află înăuntru. Datorită ferestrelor mici, prin care intră puțină lumină, cel care intră
într-o astfel de biserică întâlnește o atmosferă misterioasă ce invită la reculegere.
În perioada gotică, în schimb, ferestrele sunt ample. Din exterior poți cu ușurință să-ți dai seama de
structura internă a bisericii. Acestui stil arhitectural îi corespunde cultura scolastică, care vrea să
ilumineze totul, să catalogheze fiecare lucru cu precizie. Nervurile coloanelor care se avântă spre
înălțimi arată preocuparea intelectuală a omului epocii de a raționaliza misterele și teologia.
Iată de ce nu trebuie să ne mire că în citatul de mai sus Klaus Gamber afirma că edificiul din
fotografia de mai sus, de la Ronchamp nu e o biserică. A trăi în afara creștinismului sau într-o formă
alterată ori secularizată de creștinism produce mai mult sau mai putin aceleași rezultate. E greu de
crezut că din artiști și arhitecți decreștinați sau fără trăire spirituală creștină se pot naște expresii
arhitectonice creștine; pot rezulta edificii interesante, dar nicidecum creștine, afirmă Erwin
Pafnofsky.
A concepe spațiul sacru al unei biserici doar după criteriul estetic - „ a face ceva frumos” – înseamnă
că nu s-a înțeles nimic din rolul pe care îl are edificiul bisericii în viața spirituală a credincioșilor.
Biseria nu e sacră pentru că e frumoasă, comodă sau funcțională. Atunci care ar fi diferența dintre un
edificiu religios și o sală multifuncțională? Niciuna! De fapt, multe dintre bisericile noi seamnă cu
sălile polivalente, pentru că în spatele acestor construcții există un concept încețoșat de creștinism,
care a pierdut legătura cu propria Tradiție.
Biserica - un loc al simbolului
Pentru Tradiție orice realitate a Bisericii e în slujba credinciosului și a progresului său spiritual.
Edificiul bisericii are o valoare sacră pentru că deține înăuntrul său un întreg univers simbolic. Astfel
când credinciosul intră într-o veche bazilică creștină arhitectura acesteia îl inserează automat într-o
perspectivă atât cosmologică cât și spirituală; îl angajează pe o cale ce are o țintă precisă: absida și
altarul, simbol al cerului sau al Împărăției. Tripla diviziune a edificiului bisericii în pronaos, naos și
altar, indică tripla diviziune spațio-temporală a lumii (aspectul cosmologic) dar și cele trei trepte ale
vieții spirituale (aspectul antropologic).
Astfel, în înțelesul cosmologic al bisericii, pronaosul reprezintă lumea văzută, chemată la mântuire
dar încă nemântuită. De aceea în biserica primară pronaosul era locul catehumenilor și al
penitenților. Tot aici se celebrau Botezul, Spovada, dar și toate laudele (oficiul orelor sau al
ceasurilor), cu excepția Vecerniei și a Utreniei care se celebrează în naos și altar. De aici derivă și un
înțeles spiritual: pronaosul este locul purificării, al curățirii, al desprinderii de lume și de problemele
ei, al cumpănirii și al deciziei dar și al luptei. În acest sens și iconografia din pronaosului multor
biserici de lemn din Maramureș reprezintă scene corespunzătoare acestor stări spufletești: iadul,
judecata de apoi, scene moralizatoare, chipuri demoniace etc (vezi biserica „Sf. Cuv. Paraschiva” din
Desești, biserica „Intrarea în biserică Maicii Domnului din Dobric-Târgu Lăpuș, etc).
Naosul reprezintă lumea văzută, dar acum mântuită; locul adunării credincioșilor, al celor inițiați,
curățiți și iertați. Este locul întâlnirii dintre cer (bolta semisferică) și pământ (cubul), unde se
revelează tainele dumnezeiești. Policadrul din mijlocul naosului simbolizează și el luminătorii lumii
văzute, dar și lumina spirituală, pe care o primesc cei credincioși. Și pentru că naosul este locul celor
aleși, tot aici are loc banchetul euharistic, întâlnirea dintre Mire și Mireasa Sa. Iconografia de pe
pereții naosului reprezintă cu precădere scene din viața Mântuitorului, care în trupul Său a unit cerul
și pământul, pe Dumnezeu și pe om.
Altarul sau Sanctuarul reprezintă lumea nevăzută; locul tronului lui Dumnezeu simbolizat de Sfânta
Masă, pe care stă Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evangheliar, prin Sfântul Mir cu care a fost unsă la
consacrare și prin Sfânta Pâine. Dacă naosul este locul celor luminați, a celor curățiți și mântuiți,
altarul este locul desăvârșirii, de unde toți cei chemați se împărtășesc cu cuvântul evanghelic și cu
Trupul și Sângele lui Hristos. Altarul este și centrul lăcașului de cult. Aici cuvântul „centru” nu
desemnează centrul geometric, ci centrul teologic, prin aceea că este locul spre care este îndreptată
întreaga adunare liturgică.
În tradiția bizantină, iconsotasul este cel care pune în valoare simbolistica acestei părți a bisericii.
pentru că altarul reprezintă lumea tainică și nevăzuta a lui Dumnezeu, un prim rol este acela de a
ascunde. Harul este nevăzut ochilor trupești, lucrând doar în inimile oamenilor și de aceea nimic din
acest spațiu al bisericii nu se adresează ochilor trupești. Revelația biblică arată că Dumnezeu s-a
arătat lui Moise într-un nor ca o negură întunecoasă. Pornind de aici, teologia creștină afirmă că
Dumnezeu locuiește în „lumina cea neapropiată”, care pentru oameni este întuneric, și numai în
acestă „lumină a Lui vom vedea lumina” (Doxologia). Astfel, iconostasul amintește credincioșilor
relaitatea tainică a lui Dumnezeu.
Dar, iconostasul și descoperă prin aceea că este format din icoane, ferestre tainice ale celor care nu
doar au purtat chipul lui Dumnezeu (cu toții îl purtăm!), ci au ajuns la asemănarea cu Prototipul – Isus
Hristos – după care am fost creați, cu chipul văzută a Dumnezeului celui nevăzut. Ei stau înaintea
noastră precum un „nor de mărturii” ai vieții veșnice, invitându-ne să pregustăm tainele lumii lui
Dumnezeu.
Nevoia de a delimita prin separare spațiul altarului o întâlnim și în tradiția romano-catolică prin
elementul balustradei sau chiar prin anumite forme primare de iconostas (foto...).
(Biserica San Leone a Capena, Lazio – Italia)
Biserica este un edificiu sacru (de la „sacer” = deosebit, separat de lume) dacă și numai dacă se face
vehicul al Revelației lui Dumnezeu dăruită lumii prin Biserica Sa. Ori casa lui Dumnezeu devine vehicul
al revelației prin ansablul simbolurilor consfințite de Tradiție, deoarece credința este întotdeauna un
bun pe care Biserica îl dăruiește oamenilor, în formele pe care Ea le consideră potrivite, prin aceea că
au fost confirmate de experiența-i milenară sub oblăduirea Sfântului Spirit. Credința nu este
niciodată o realitate pur conceptuală, „neîntrupată”, iconoclastă, lipsită de forme vizibile, deci
culturale. O astfel de viziune asupra credinței, chiar dacă este presupusă de mulți, e necreștinească,
prin aceea că neagă însăși dogma centrală – Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iar pentru că credința
ne este dată prin Biserică, ea nu poate fi un fapt privat, ci întotdeauna comunitar, ceea ce înseamnă
că ține cont de formele prin care ceilalți părinți și frați întru credință au înțeles să o exprime. Deci nu
pot să îmi creez ex nihilo forme de trăire a credinței, fără a ține cont de felul în care Biserica a înțeles
să o transmită.
Biserica este sacră pentru că este locul unde se întâlnește cerul cu pământul, acea scară a lui Iacob
care înlesnește comuniunea Divinului cu umanul, pe treptele căruia sfinții coboară pe pământ iar
oamenii se urcă la cer, unindu-se într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu. Elementele cosmice se
unesc cu cele simbolice și ambele se unesc situației persoanle a credinciosului. În biserică, deci,
credinciosul se descoperă pe sine înaintea lui Dumnezeu. Biserica-lăcaș trebuie să ne dea în
ansamblul ei arhitectonic și pictural, o viziune sau o imagine sensibilă a bisericii cerești, sau „a
cerului pe pământ”, cum zicea Sf. Gherman al Constantinopolului sau cum sugerează una din
cântările Triodului adresate Maicii Domnului: „În biserica măririi tale stând, în cer ni se pare că stăm,
Născătoare de Dumnezeu...”. Atât prin arhitectura ei – cub și boltă - , cât și prin modul e care
distribuită zugrăveala pe suprafața pereților ei, „biserica este menită să ne apropie cer, să facă vie
Scriptura, să întrezărim pe Dumnezeu, să intuim prezența Lui”
Preot greco-catolic Florin Fodoruț