CAPITOLUL 1
Locul si rolul disciplinei economia firmei in teroria
economiei de piata.
1.1.Mecanismele de functionare a economiei de piata.
Economia de piata reprezinta o modalitate complexa si deosebita de eficienta de realizare a
activitatii economice, adica de transformare a resurselor in bunuri si servicii pentru a satisface
nevoile oamenelor. Economia de piata este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe
prorietatea privata asupra mijloacelor de productie.
Ea poate fi caracterizata, in primul rind, prin mecanismele sale de functionare. In
continuare vom incerca as caracterizam pe larg eceste mecanisme.
Cererea caracterizeaza dorinta (si posibilitatea) consumatorilor de a cumpara o anumita
cantitate de bunuri la um anumit pret.
Cererea depinde de anumiti factori, cum ar fi :
a)
nevoia sociala - dorinta e a benificia de utilitatea unui bun este rezultatul
nemijlocit al manifestarii unei nevoi de consum. Astfel, nevosa este primul factor
care determina aparitia cererii.
b)
Pretul bunurilor in cauza – sub influenta preturilor, cererea variaza in raport invers
proportional, crescind atunci cind pretul bunului scade si micsorindu-se atunci cind
pretul creste. Aceasta este asa-numita lege a cererii, potrivit careia cantitatea de
bunuri pe care cumparatorii o cer pe piata variaza in raport invers proportional cu
nivelul preturilor;
c)
Veniturile consumatorilor – oricind de stringenta ar fi nevosa pe care un
consumator o resiste si oricit de mic ar fi pretul marcii cu care nevosa respectiva se
poate satisface, in lipsa veniturilor nevosa nu se va trasforma in cerere.
d)
Preturile altor marfuri – atit timp cit veniturile consumatorilor sunt limitate, orice
schimbare a pretului unei marfi va afecta, intr-un fel sau altul, si cererea la alte
marfuri.
e)
Gusturile (preferirtele) consumatorilor – acestea sunt instabile si extrem de
diversificative
Oferta poate fi abordata atit ca o marime individuala, cit si ca o marime globala. Oferta
unei singure intreprinderi esprima cantitatile dintr-un anumit bun material sau serviciu pe care
ea doreste si este capabila sa le puna la dispozitia cumparatorului la un anumit pret al mietei.
Oferta globala esprima cantitatile totale de bunuri sau servicii pe care piata le poate pune la
dispozitia consumatorilor la un moment dat la fiecare pret in parte.
Aspra ofertei influenteaza urmatorii factori:
a)pretul altor marfuri - daca marfurile sunt substituibile, orice majorare a pretului unei
marfi va stimula oferta. Ca urmare, dat fiind caracterul limitat al resurselor de care dispune
intreprinderea in cauza, productia si oferta din cealalta marfa se vor diminua. Atunci cind
marfurile sunt complementare, cresterea pretului la una dintre marfuri va spori oferta la ambele
marfuri;
b)costurile de productie – intre costurile de productie si oferta esista un raport invers
proportional: reducerea costurilor de productie stimuleaza cresterea ofertei si invesr.
c)taxele si subventiile – factori care sunt praticati de stat in cazul anumitor marfuri pentru
descurajarea sau incurajarea ofertei de bunuri aspra carora se aplica;
d)numarul ofertantilor (vinzarilor) – reiesind din faptul ca oferta globala este direct
proportionala numarului ofertantilor aceleiasi marfuri, cu cit mai maré va fi numarul ofertantilor,
cu atit mai maré va fi oferta si invesr.
Echilibrul de piata apare, de regula datorita mediului concurential si genereaza pretul de
echilibru. Pretul de echilibru diminueaza atit supracererea, cit si supraoferta. Mecanismul de
piata asigura coordonarea intereselor producatorilor si ale consumatorilor de marfuri. Totodata,
sub influenta modificarii cererii, producatorii ajusteaza volamele de productie, iar pretul
reactioneaza flexibil la aceste modificari. Astfel, in piata se instaleaza procesul de acomodare a
vinzatorilor la consumatori.
Din acest punct de vedere, vorbim destre o anumita structura concurentiala, pe care o
apreciem in functie de numarul si de puterea economica a producatorilor si a cumparatorilor,
gradul de diversificare a produselor, posibilitatea de a intra intr-un sector de activitate, gradul de
mobilitate a factorilor de productie, gradul de liberalizzare a preturilor ect.
In general, din punct de vedere teoretic, distingem doua tipuri de concurenta, ambele
exprimind atitudinea participantilor la schimb si conditile concrete de confrontare de pe piata..
In forma sa clasica, mecanismul de mentinere a echilibrului de piata se realizeaza cu
ajutorul concurentei perfecte, care este condizionata de urmatoarele:
 Prezenta unui numar mare de intreprinderi care ofera pietei produse omogene.
Consumatorului ii este indiferent de la care producator as procure produsele;
 Cota de piata a fiecarui producator este nesemnificativa, incit nici unul dintre ei nu
poate influenta regulile de piata;
 Orice intreprindere poate intra sa iesi liber in ramura data
 Intreprinderea poate obtine in mod liber informatia depre pretul marfurilor si
resurselor, costuri, calitatea marfurilor, tehnologiile de productie ect.
In cazul in care cel putin una dintre conditiile enumerate mai sus nu este indeplinuta,
vorbim destre o concurenta imperfecta. Opozitul total al concurentei perfecte este monopolul. In
conditile de monopol in ramura functioneaza o singura intreprindere. Astfel, ramura si
intreprinderea reprezinta un tot intreg.
Pe linga de monopol esista si concurenta monopolista. Ea se caracterizeaza prin existenta a
zeci de intreprinderi, care produc o gama destul de variata si diversificata de produse.
Diversificarea se poate referti nu numai la calitatea produselor, ci si la serviciile postvinzate. In
astfel de conditii, consumatorul poate fi atras prin ambalajul marcii, existenta rabaturilor,
amplasarea si programul de lucru convenabil al magazinelor ect. Un rol deosebit il au reclama,
conditile de comercializare, precum si termenul garantat de buna functionare. Concurenta
monopolista este larg presenta in ramurile de producete a marurilor de larg consum si in ramur
prestarii serviciilor.
Un alt model de concurenta imperfecta il reprezinta oligopolul - o structura de piata cind in
ramura activeaza un numar destul de limitat de intreprinderi, iar intrarea in ramura a noilor
intreprinderi este limitata din cauza barierilor care exista. In conditii de oligopol citava
intreprinderi controleaza, de regula,partea covirsitoare a mietei.
1.2.Rolul statului in economia de piata
Statl se implica in economia moderna dintr-o tripla perspectiva economica:
 Consumator de bunuri si servicii;
 Proprietar;
 Intreprinzator.
Principalele obiective ale statului in perioda contempporana sunt:
 Cresterea economica achilebrata;
 Structura optima a economiei nazionale;
 Politica energetica a natiunii;
 Politica de cercetare si dezvoltare;
 Politica preturilor la anumite produse;
 Politica veniturilor;



Utilizarea declina a fortei de munca disponibile in societate;
Politica commerciala internationala;
Politica ecologica ect.
Orice stat indeplineste, prin intermediul guvernului, o serie de functii cu impact in
domeniul economic:
1.Functia de control se refera la obligatiile de elaborare si supraveghere a aplicarii regulilor
valabile in economie. Untori linia de demarcatie intre functia de control si interventia directa,
nemijlocita a statului in economie este destul de confuza, cu toate repercusiunile negative ce
decurg de aici.
2.Functia de stabilizator al vietii economice este necesara pentru ca cererea si oferta
aggregata pe piata nu pot fi controlate, de la un anumit nivel in sus, decit de catre stat. Aceasta
implica, in consecinta, utilizarea unui aparat.
3. Calitatea statului de producator de bunuri se servicii se restringe in marea majoritate a
tarilor lumii, pentru ca, pentru ca, dupa numerose experiente, este deja evident ca statul are
posibilitati limitate de a fi un manager competitiv in raport cu sectorul privat.
In functie de pirghiile de care dispune, statul promoveaza urmatoarele politici: bugetara si
fiscala; monetara; de creditare; vamala; programarea si planificarea economica.
Politica bugetara si fiscala,precum si politica monetara reprezinta in prezent cele mai
importante activitati ale oricarui stat in lumina implicarii sale in economie. Politica bugetara si
fiscala se aplica ca principalul instrument de ridistribuire a veniturilor, a bugetului de stat.
Structural, acesta este o balanta de venturi si cheltuieli. Principalele surse de venturi ale
bugetului statului sunt : imponitele, imprumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din
economie si in ultima instanta, proria emisiune monetara. Cheltuielile sunt de natura classifica:
aparare, educatie, cultura, asigurari sociale ect. In lumea moderna bugetele sunt, de regula
deficitarie, acoperirea acestora fa cindu-se prin imprumuturi interne si internazionale.
CAPITOLUL 2
Intreprinderea si baza legislative de reglamentare
a activitatii ei
2.1.Intreprinderea : definitie, obiective, sarcini si functii
Orice activitate de antreprenoriat se inregistreaza legal sub forma de intreprinedre, care
reprezinta institutia de baza a oricarei economii nazionale. Aceasta este, de fapt, caracteristica
economiei de piata, care porneste de la premisa ca daca intreprinderle sunt profitabile, atunci toti
cei implicati in activitatea economica sunt influenzati pozitiv, inclusiv economia nationala.
Conceptul de intreprindere a cunoscut o lunga evolutie istorica in procesul de formare si
consolidare a economiei moderne. Intreprinderea contemporanea difera esential de cea care a
aparut la inceputul dezvoltarii capitalismului.
Henri Fayol considera ca intreprinderea este un ansamblu tehnic si economico-social, care
are functii specifice si este condusa dupa principii de piata.
In opinia economistului francez Francois Perroux, “intreprinderea este o forma de
productie prin care, in cadrul aceluiasi patrimoniu, se combina preturile diferitor factori de
productie adusi de agentii economici distinti de proprietarul intreprinderii, in vederea vinzarii pe
piata a unui bun sau serviciu si pentru a obtine din diferenta dintre doua serii de preturi (pretul de
pinzare si pretul de cost) cel mai mare cistig benesc posibil”.
Economistul roman Victor Slavescu afirma ca “…intreprinderea, in sensul stiintei
intreprinderii, este tipul de organizatie economica dispunind de un patrimoniu, urmarind
obtinerea unei rentabilitati pentru capitalurile incredintate si care este exprimata in cifrale unui
bilant ce se incheie in epoci de vreme stabilite in timp de legiuitor.
Savantul roman Ovidiu Nicolescu si alti autori definesc intreprinderea sau firma, ca fiind
“…un grup de persoane, organizzate potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice,
care concep si desfasoara un complex de procese de munca, folosind cel mai adesca si anumite
mijloace de munca, concretizate in produse si servicii, in vederea obtinerii unui venit net sa
profit, de regula cit mai mare”.
O definitie apartinind americanilor sustine ca “firma reprezinta o entitate socioeconomica
care desfasoara o activitate lucrativa pe cont propriu si plateste impozit”.
Alain Cotta sustine ca intreprinedea este “un ansamblu de factori de productie reuniti sub
activitatea unui individ sau a unui grup, in scopul obtinerii unui profit banesc (cistig), ca urmare
a producerii de bunuri si servicii destinate pietei, vinzarii cu profit”. Aceasta definitie se numera
printre cele mai reusite, pentru ca se refera la factorii de productie si la iesirile de bunuri si
servicii. Bressy Gilles si Cristian Konkuyt considera intreprinderea un organism economic
autonom, dispunind de mijloace umane si materiale pe care le combina in vedrei producerii de
bunuri si servicii destinate vinzarii.
O definitie mai concisa o putem gasi in Legea nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privare la
antreprenoriat si intreprinderi, potrivit careia intreprinderea constituie un agent economic cu
firma (titulatura) proprie infiintata de antreprenor in modul stabilit de legislative.
Intreprinderile reprezinta veriga de baza a oricarei economii nazionale si, in comun cu
administratia publica locala, asigura conditii normale de activitate si trai pentru populatie.
Intreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si de productie,
este celula de baza a societatii, este un centru de decizie economica.
Orice intreprindere are si anumite sarcini, principalele fiind urmatoarele:
 Asigurarea veniturilor pentru proprietari;
 Satisfacerea nevoilor consumatorilor;
 Asigurarea personalului cu conditii normale de munca, cistiguri sufficiente si
posibilitati de dezvoltare a carierei;
 Protectia mediului;

Asigurarea ritmicitatii functionarii intreprinderii: inplinirea la timp a comenzilor
clientilor, asigurarea calitatii inalte a productiei (serviciilor, lucrarilor), sporirea
continua a profitabilitatii intreprinderii.
Sarcinile principale ale oricarei intreprinderi sunt determinate de interesele propritarilor
(fondatorilor), marimea capitalului, conditile mediului intern si extern al intreprinderii.
Orice intreprindere, indiferent de marime, gen de activitate si forma de proprietate, are
urmatoarele functii:
 Functia de cercetare-dezvoltare, in cadrul careia se deosebesc trei activitati
principale: previzionare, concepite tecnica si organizzare. Previzionarea consta in
elaborarea strategiei si politicilor intreprinderii, concretizate in planari si prognoze.
 Functia commerciala, care include totalitatea activitatilor vizino relatiile
intreprinderii cu exteriorul , respectiv activitatile de aprovizionare si desfacere.
Functia commerciala se refera la trei activitati de baza: aprovizionarea, vinzarea si
marketingul. Aprovizionarea reprezinta ansamblul de procese care asigura
procurarea tuturor factorilor de productie necessari realizarii obiectivelor
intreprinderii. Vinzarea asigurara trecerea bunurilor, serviciilor sau lucrarilor din
sfera productiei in sfera circulatiei. Activitatea de marketing reprezinta procese
specializzate prin care se asigura studierei pietii, determinarea necasitatilor
consumatorilor si comportamentul lor, cu scopul de a stabili modalitatile de
satisfacere a acestora si de crescere a vinzarilor;
 Functia financiara-contabila, care inglobeaza activitatile de obtinere si folosire
rationala a disponibilitatilor banesti, controlul operatiunilor in care s-au investit
fonduri banesti, stabilirea necesarului de mijloace finanziare si gasirea de noi surse
de finantare a activitatii ect. Ea cuprinde urmatoarele activitati: evidenta contabila
financiara- inregistrarea si raportarea activelor, pasivelor, veniturilor si cheltuielilor
intreprinderii; evidenta fiscala- activitatile de stabilire coreuta a impozitelor in
concordanta cu legile fiscale; organizarea interna a evidentei contabile- asigurarea
securitatii activelor, asigurarea calitatii, fiabilitatii datelor contabile, asigurarea
eficientei operazionale, asigurarea aderentei la politica manageriala a intreprinderii;
elaborarea schemi organizatorice a sistemului contabil- crearea unui sistem de
evidenta fie mecanica, fie electronica; contabilitatea manageriala- mijloacele de
comunicare a datelor finanziare catre managerii intreprinderii;
 Functia de personal, care reprezinta un ansamblu de activitati care urmaresc
procesele la care se supun resursele umane cu mar fi asigurarea intreprinderii cu
forta de munca calificata, recrutarea personalului, selectionarea, incadrarea,
promovarea, retribuirea salariatilor, pregatirea si specializarea angajatilor.
2.2.Tipurile de intreprinderi si caracteristica lor.
In economia unei tari functioneaza o moltitudine de intreprinderi, care pot fi classificate
dupa anumite criterii, cu mar fi:I destinatia economica a bunurilor pe care le favrica sau a
serviciilor pe care le presteaza; II tipul de activitate; III forma de proprietate; IVmarimea; V
forma organizatorico-juridica.
Dupa destinatia economica a bunurilor pe care le fabbrica, intreprinderile pot fi grupate in:
 Intreprindere care produc mijloace de productie (intreprinderile industriei
constructoare de masini);
 Intreprinderi care produc bunuri de consum (intreprinderile industriei prelucratoare,
intreprinderile industriei usoare ect.) ;
In functie de tipul de activitate , agentii economici din Republica Moldova se grupeaza in
felul urmator :
 Agricoltura, economia vinatului si silvicoltura;
 Pescuit, piscicultura;
 Industrie;
 Constructii;
 Comert cu ridicata si amanuntul;
 Hoteluri si restaurante;
 Transporturi si comunicatii;
 Invatamint;
 Sanatatela si asistenta sociala;
 Alte tipuri de activitate.
Analizza datelor statistice reflecta ca in anul 2009 ponderea esentala (41,1%) in totalul
intreprinderilor inregistrate(44633 de intreprinderi)o detineau intreprinderile din sfera
comertului, urmate de intreprinderile industriale, carora le revenea 12,0%.
Intreprinderilor agricole le revenea o pondere de doar 5,2%.
In fuctie de forma de proprietate, intreprinderile pot fi grupate in :
 Intreprinderi cu proprietate publica;
 Intreprinderi cu proprietate privata;
 Intreprinderi cu proprietate mixta (publica si privata) fara participarea proprietatii
straine;
 Intreprinderi cu proprietate straina;
 Intreprinderi mixte (proprietate autoctona si straina).
Dupa marime, intreprinderile pot fi grupate in intreprinderi mari, mijlocii,mici si
microintreprinderi. La baza clasificarii intreprinderilor dupa marime stau urmatorii indicatori: I
numarul angajatilor, II volumul productiei fabbricate si III costui fondurilor de productie.
Astfel, intreprinderea mare are un numar mediu scriptic anual de angajati peste 250 de
persoane, o suma anuala a vinzarilor si o valoare totala anuala a activelor de peste 50 milioane
lei; intreprinderea mijloacie - um numar mediu scripnic anual de salariati de pina la 250 de
persoane,o suma anuala a veniturilor din vinzari de pina la 50 milioane lei si o valoare totala
anuala de bilant a activelor de pina la 50 milioane lei; intreprinderea mica – um numar mediu
scripnic anual de salariati de pina la 50 de persoane, o suma anuala a veniturilor din vinzari de
pina la 25 milioane lei si o valoare totala anuala de bilant a activelor de pina la 25 milioane lei;
intreprinderea micro- un numar mediu scriptic anual de salariati de pina la 10 persoane, o suma
anuala a veniturilor din vinzari de pina la 3 milioane lei si o valoare totala anuala de bilant a
activelor de pina 3 ,ilioane lei.
Potrivit Legii nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat si intreprinderi,
activitatea de antreprenoriat in Republica Moldova poate fi practicata sub urmatoarele forme
organizatorico-juridice:
1. Intreprindere individuala. Intreprinderea individuala apartine unui cetatean sau
membrilor familiei acestuia. In cadrul raporturilor de drept este considerata persoana fisica.
Antreprenorul-posesor sau membrii familiei-posesori ai intreprinderii individuale poarta
raspundere delimitata pentru obligatiile acesteia cu intreg patrimoniul lor. Documentul de
costituire a intreprinderii individuale este hotarirea cu privare la infiintarea intreprinderii,
semnata de catre fondator (fondatori).
2. Societate in nume colectiv . Reprezinta o intreprindere fondata de doua si mai multe
persoane fizice care si-au asociat bunurile in scopul desfasurarii in comun a unei activitati de
antreprenoriat, sub aceeasi firma, in baza contractului de costituire (de societate) incheiat intre
acestea. Societatea in nume colectiv nu este persoanajuridica si se prezinta in cadrul raporturilor
de drept ca persoana fisica. Pentru obligatiile societatii poarta raspundere solidara delimitata cu
intreg patrimoniul lor, exceptindu-se bunurile care, in conformitate cu legislativa in vigore, nu
fac obiectul urmaririi. Particularitatile infiintarii, functionarii si icetarii activitatii societatii in
nume colectiv sunt reglementate de legislativa privind societatile commerciale, de legislativa
civila, precum si de contractul de costituire (de societate).
3.Societate in comandata. Societatea in comandata reprezinta o intreprindere fondata de
doua si mai multe persoane juridice si (sau) persoane fizice care si-au asociat bunurile in scopul
desfasurarii in comun a unei activitati de antreprenoriat, sub aceeasi firma, in baza contractului
de costituire (de societate) incheiat intre acestea. Ea are in componenta sa cel putin un
comanditat si un comanditar.
4. Societate pe actiuni si societate cu raspundere limitata. Societatea pe actiuni si
societatea cu raspundere limitata reprezinta intreprinderi fondate de doua si mai multe persoane
juridice si (sau) persoane fizice, care si-au asociat bunurile in scopul desfasurarii in comun a unei
activitati de antreprenoriat, sub aceeasi firma, in baza contractului de costituire ( de societate) si
a statului. Societatea pe actiuni si asocietatea cu raspundre limitata pot fi infiintate si de o singura
persoana juridica sau fizica. In societatile cu raspundere limitata si societatile pe actiuni de tip
inchis (cu exceptia celor agricole), numarul asociatilor nu poate fi mai mare de 50. Capitalul
statutar (social) subscris al societatilor este divizat in cote subscrise ale asociatilor. Documentul
ce confirma drepturile asociatilor aspra cotelor subscrise, in cadrul societatii pe actiuni, este
actiunea, iar in cadrul societatii cu raspundre limitata, adeverinta cotei de partcipatie. Societatea
pe actiuni si societatea cu raspundre limitata sunt persoane juridice si poarta raspundere pentru
obligatiile esumate cu intreg patrimoniul lor . Actionarii, precum si asociatii societatii cu
raspundere limitata poarta raspundere pentru obligatiile intreprinderii numai in limitele valorii
actiunii care le apartin.
5. Intreprindere de stat si intreprindere municipala. Intreprinderea de stat se infiinteaza si
se doteaza cu bunuri de Guvern sau de organul administratiei de stat imputernicit in acest scop.
Intreprinderea municipala se infiinteaza si se doteaza cu bunuri de organul de autoadministrare
locala. Intreprinderea de stat si intreprinderea municipala sunt persoane juridice si poarta
raspundere pentru obligatiile esumate cu intreg patrimoniul lor. Autoritatile administratiei
publice centrale si cele locale nu poarta raspundere pentru obligatiile intreprinderii de stat si ale
intreprinderii municipale. In cazul intreprinderii de stat, particularitatile de infiintare, functionare
si incetare a activitatii sunt prevazute in legislativa privind intreprinderile de stat, precum si in
statul intreprinderii, iar in cazul intreprinderii municipale, acestea sunt determinate de autoritatile
administratiei publice locale si de statutul intreprinderii.
CAPITOLUL 3
Itreprinderea in sfera libera de circulatie a marfurilor
3.1.Prioritatile si politicele intreprinderii
Piata, ca sfera a schimbului liber al marfurilor este destul de dinamica, instabila si extrem
de pretentioasa fata de clientela sa. In astfel de conditii succesul intreprinderii este determinat, pe
de o parte, de modul in care sunt cunoscute cernitele consumatorilor, iar pe de alta parte, de
capabilitatea de a satisface aceste cerinte. Dina ceste considerante, este foarte important ca
intreprinderea industriala sa-si determine si sa-si formuleze forte clar obiectivele, prioritatile si
politicele.
Conform marketingului mix, orice intreprindere trebbie sa-si formuleze si sa promovete
consecvent cinci politici de baza:politica de produs, politica de plasare(distribuire), politica de
pret, politica de promovare si politica de personal. Toate aceste politici sunt foarte importante si
interdipendente. Totusi politica de produs este cea prioritara, servine drept punct de reper pentru
formarea celorlalte politici. Este imposibil sa formulezi politica de pret, politica de plasare sau
cea de personal daca nu este clar la care produs acestea se vor referi.
Nici o intreprindere industriala nu este in stare sa acopere toata sfera circulatiei de marfuri,
de aceea ea trebbie sa alega acea parte a pietei (acel segment de piata) care ii este cea mai
accesibila.
Sistemul existent de segmente a pietei se bazeaza pe mai multe principii:
 Principii globale: ramural si geografic. Conform principiului ramural pot fi
evidenziate urmatoarele segmente: alimentar, petrol, automobile ect. Conform
principiului geografic pot fi menzionate cel putin doua segmente : piata interna si
piata externa.
 Pe grupe de consumatori: consumatori industriali, comenzi de stat, angrosisti,
consumatori individuali (populatia), care la rindul lor pot fi grupati dupa vista
(copii, adulti, batrini), dupa gen (femei, barbati), dupa venturi (bogati, cu venturi
medii , cu venituri mici), dupa nationalitati (luind in considerare traditiile si
gusturile nationale).
In fiecare dintre segmentele mentionate mai sus situatia de cumparare-vinzare difera foarte
mult.
Pentru a selecta segmentul de piata cel mai potrivit pentru activitatea intreprinderii
industriale se efectueaza cercetari de piata, care vor lua in considerare potentialul intern al
intreprinderii, posibilitatile financire si prioritatile ei.
Inainte de a alege produsul care va fi scos pe piata si care va corespunde doleantelor
consumatorilor pe un anumit segment de piata, orice intreprindere va determina obligatoriu
marimea pietei ( a segmentului dat), cerintele consumatorilor fata de produs, in special fata de
calitatea lui, intentiile si posibilitatile concurentilor existenti si acelor potentiali, situatia privind
importul si exportul produsului dat.
3.2. Programul de productie si indicatorii care il determina.
Programul de productie reprezinta compartimentul principal al planificarii curente si de
perspectiva a intreprinderii industriale si se determina in baza volumului vinzarilor,
nomeclatorului sau sortimentului productiei fabricate, calitatii ei, nivelul de rentabilitate, cotei de
piata detinute de intreprindere ect. El reprezinta un set de indicatori care caracterizeaza
activitatea intreprinderii sub aspect cantitativ si calitativ.
Un rol deosebit in formarea programului de productie il au contractele incheiate atit cu
clientii existenti (loiali) ai intreprinderii, cit si cu clientii noi care vor fi atrasi datorita masurilor
de marketing pe care le va intreprinde intreprinderea bazindu-se pe informatiile obtinute in urma
cercetarilor efectuate de departamentul de marketing al intreprinderii.
Cercetarile de marketing cuprind:
 Studierea consumatorilor: preferintele lor, comportarea, puterea de plata ect,;
 Evidentierea segmentului de piata cel mai favorabil pentru intreprindere;
 Studierea concurentilor-in primul rind a partilor lor forte;
 Analiza oportunitatilor pe care le ofera piata;
 Studierea metodelor de promovare a produselor;
 Studierea celor mai eficiente cai de plasare (distribuire a produselor);
 Analiza posibilitatilor intreprinderii de a reactiona la schimbarile pietei.
Programul de productie poate fi prognozat pentru o perioada de 3 ani, dar se planifica
pentru anul curent, cu o detalizare pe trimestre, luni si saptamini.
Programul de productie se planifica utilizind urmatorii indicatori:
 Naturali(sau conventional-naturali);
 Valorici.
Indicatorii naturali ai programului de productie includ:
 Nomenclatorul sau sortimentul-lista detaliata a produselor intreprinderii (inclusiv pe
feluri de ambalaj);
 Calitatea – categoriile de calitate pe intreg sortimentul produs de intreprindere.
Indicatorii valorici, in comparatie cu cei naturali, sunt iniversali si permit evaluarea
activitatii de productie a intreprinderii in intregime. Principalii indicatori valorici ai programului
de productie sunt:
 Volumul vinzarilor (venituri din vinzari);
 Volumul de productiei marfa in preturi curente;
 Volumul productiei marfa in preturi medii ale anului precedent.
Volumul vinzarilor (venituri din vinzari),total, reprezinta veniturile provenite atit din
activitatea principala, cit si din activitatile secundare. Volumul vinzarilor se determina in preturi
curente si nu include TVA si accize. Volumul vinzarilor se determina dupa relatia;
VV = PM –SPFma
unde: VV –volumul vinzarilor, lei;
PM – volumul productiei marfa, lei;
SPFma – stoc mediu anual de productie finita la depozit, lei.
Stocul mediu anual de productie finita la depozit se determina ca diferenta stocului la
inceputul si finele anului.
Volumul productiei marfa in preturi curente se calculeaza dupa relatia:
n
PM =
Q
i l
i
* Pi + Sind
Unde: PM – volumul productiei marfa in preturi curente fara TVA si accizei, lei;
Qi - cantitatea produsului finit de sortiment i ,unitati fizice de masura;
Pi - pretul cu ridicata al intreprinderii, fara TVA si accize, pentru o unitate de produs
de sortimentul i ,lei;
Sind – servicii cu caracter industrial, calculate in preturi ale intreprinderii, lei.
Indicatorii valorici volumul vinzarilor si volumul productiei marfa in preturi curente sunt
specifici programului de productie al intreprinderilor din economia de piata inalt dezvoltata.
CAPITOLUL 4
Mijloacele fixe ale intreprinderii
4.1. Mijloacele fixe: componenta si structura
Mijloacele fixe (MF) reprezinta mijloace de productie care participa de nenumarate ori la
procesul de productie, isi transpun valoarea initiala asupra costului productiei fabricate treptat,
pe masura uzurii, si nu isi schimba (sau isi schimba neesential) forma initiala naturala-materiala.
Conform standardelor nationale de contabilitate nr.16, mijloacele fixe reprezinta active
materiale (mijloace de munca), al caror pret unitar depaseste plafonul stabilit de legislatie,
planificate pentru utilizarea mai mult de un an in activitatea de productie, comerciala si in alte
activitati, in executarea lucrarilor, prestarea serviciilor sau sunt destinate inchirierii in scopuri
administrative.
Mijloacele fixe pot fi grupate dupa mai multe criterii:
A.In functie de participarea la procesul de productie, mijloacele fixe se divizeaza in doua
categorii:
 productive;
 neproductive.
Mijloacele fixe neproductive sunt destinate sa deserveasca sfera sociala. La ele se refera case de
locuit, camine, cantine, gradinite de copii, case de cultura, baze de odihna, Sali sportive etc.obiecte de menire social-culturala aflate in gestiunea intreprinderii si intretinute de ea.
Actualment, in Republica Moldova aceasta grupa de mijloace fixe pate fi intilnita preponderent
la intreprinderile care au fost create in sistemul administrativ, sistem care punea o
responsabilitate sporita pentru sfera socila pe umerii intreprinderii.
B. Dupa destinatie, functiile lor in procesul de productie si trasaturile fizice, mijloacele
fixe productive se grupeaza in mijloace fixe active si mijloace fixe pasive. Mijloacele fixe care
participa nemijlocit la procesul de productie se numesc mijloace fixe active, iar cele care nu
participa nemijlocit la procesul de productie, dar creeaza conditii pentru desfasurarea acestuia se
numesc mijloace fixe pasive. Aceasta divizare serveste pentru determinarea structurii mijloacelor
fixe. Este foarte important ca in structura mijloacelor fixe ale intreprinderii industriale sa
prevaleze mijloace fixe active.
C. In functie de termenul de buna functionare, mijloacele fixe se grupeaza in urmatoarele
grupe:
 cladiri;
 constrctii speciale;
 instalatii de transmisie;
 masini si utilaje:
a) instalatii si echipamente de lucru, de forta, de masurare si reglare, utilaje de
laborator;
b) calculatoare;
c) alte masini si utilaje;
 mijloace de transport;
 instrumente, inventar de productie si de uz casnic;
 plantatii perene;
 cheltuielile capitale privind ameliorarea terenurilor;
 alte mijloace fixe.
Acesata grupare a mijloacelor fixe sta la baza determinarii cotei de uzura, care depinde
nemijlocit de termenul de dupa functionare.
D. Dupa termenul de exploatare, mijloacele fixe se impart, de regula, in urmatarele grupe:
cu termen de exploatare de 5 ani, intre 5 si 10 ani, intre 11 si 20 de ani, mai mult de de ani.
Strucura mijloacelor fixe dupa termenul de exploatare serveste drept baza pentru analiza si
planificarea proceselor de renovare a lor.
4.2. Metodele de evaluare a mijloacelor fixe
Evaluarea mijloacelor fixe are o importanta deosebita, care se explica prin faptul ca acest
indicator serveste pentru planificarea mijloacelor fixe, pe de oparte, si pentru determinarea unor
indicatori de performanta a activitatii intreprinderii, pe de alta parte.
Standardul national de contabilitate nr. 16 prevede urmatoarele modalitati de evaluare a
mijloacelor fixe:
1. Valoarea de intrare (valoarea de procurare sau valoarea istorica) (MF).
Valoarea de intrare a mijloacelor fixe (sal oricarui alt activ pe termen lung) consta din
valoarea de cumparare, inclusiv taxele vamale si taxele de import, impozitele pentru obiectele
cumparate, prevazute de legislatie(P), cheltuieli de aducere a activelui achizitionat in stare de
functionare normala. Cheltuielile deaducere a mijloacelor fixe in stare de functionare precum si
cele aferente achizitionarii acestora cuprind:
 cheltuieli pentru pregatirea santierilului de constructie (CHp);
 cheltuielile de transport si achizitionare (CHt) ;
 cheltuielile de montaj, instalare(CHm);
 cheltuielile de salarizare a specialistilor, de exmplu a arhitectilor si a inginerilor
(CHS).
Astfel, valoarea de intrare a mijloacelor fixe se determina dupa relatia:
MFi= P+ CHp+ CHt+ CHm+ CHS
(4.1)
Daca procurarea mijloacelor fixe a fost efectuata din imprumuturi bancare, atunci in
valoarea de intrare se includ si dobinzile la imprumuturi.
Valoarea de intrare a mijloacelor fixe se inscrie in bilantul contabil si serveste drept baza
pentru calcularea uzurii si a altor indicatori economici. Avantajul acestei metode consta in
simplitatea ei, deoarece componentele valorii de intrare sunt usor de determinat. Totodata,
aceasta metoda are si de anumite dezavantaje. Principalul dezavantaj consta in aceea ca valoarea
data nu reflecta gradul de uzura fizica si morala a mijloacelor fixe. Acest neajuns se manifesta
indeosebi pe parcursul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe, atunci valoarea reala a
mijloacelor fixe nu corespunde valorii de intrare.
2. Valoarea de bilant (MFb)
Valoarea de bilant reprezinta suma la care activele materiale pe termen lung, inclusiv
mijloacele fixe, sunt evaluate la data intocmirii bilantului contabil. La mijloacele fixe aceasta
este egala cu valoarea de intrare corecta sau reevaluata, diminuata cu uzura (epuizarea)
acumulata(Ua).
Valoarea de bilant se dteremina dupa relatia:
MFb = MFi- Ua
(4.2)
Uzura acumulata se determina se determina ca produsul dintre uzura anuala (Uan) a
mijloacelor fixe si termenul real de exploatare (T) dupa relatia:
Ua = Uan* T
(4.3)
Valoarea de bilant a mijloacelor fixe se reflecta in bilantul contabil.
3. Valoarea corecta a mijloacelor fixe (MFb) reprezinta valoarea mijloacelor fixe
determinata dupa efectuarea investitiilor capitale ulterioare, in cazul ameliorarii starii mijloacelor
fixe.
4. Valoarea rmasa (MFr) sal valoarea de lichidare reprezinta suma neta (valoarea
bunurilor materiale utilizabile) pe care intreprinderea prevede as o obtina la exprimarea duratei
de utilizare a mijloacelor fixe.
5. Valoarea uzurabila (MFu) reprezinta valoarea de intrare a mijloacelor fixe, reflectata
inrapoartele financiare, diminuata cu valoarea probabila ramasa in momentul achizitionarii
acestora. Valooarea uzurabila se determina dupa relatia:
Mfu = MFi –MFr
(4.4)
6.Valoarea venala reprezinta suma cu care mijloacele fixe ar putea fi schimbate in procesul
operatiei comerciale intre parti independente.
Pe parcursul anului, in orice intreprindere industriala poate avea loc miscarea mijloacelor
fixe: scoaterea din uz a celor invechite moral si fizic si inlocuirea cu alte noi. In astefel de
cazuri,un indicator important de evidenta a mijloacelor fixe este valoarea medie anuala, care se
determina dupa relatia:
12
MFma = MFinan -
 MFli *(12 – M)/12 +
i 1
12
 MFmj * M/12
(4.5)
i 1
Unde : MFma - valoarea medie anuala a mijloacelor fixe,lei:
MFinan – valoarea mijloacelor fixe la inceput de an, lei;
MFli - valoarea mijloacelor fixe lichidate in luna i a anului curent, lei
MFnj - valoarea mijloacelor fixe introduse in luna j a anului curent, lei;
M
- numarul de luni depline de utilizare a mijloacelor fixe in anul curent.
4.3 Uzura mijloacelor fixe
O particularitate importanta a mijloacelor fixe este participarea lo de nenumarate ori la
procesul de productie. Totusi durata de functionare utila este limitata de aparitia diferitor feluri
de uzura.
Uzura fizica caracterizeazaderea valorii mijloacelor fixe si reducerea indicatorilor tehnicoeconomici: reducerea productivitarii, scaderea calitatii productiei fabricate, cresterea
cheltuielilor pentru mentinerea mijloacelor fixe in functie.
Modul de determinare a duratei de functionare autila a mijloacelor fixe este reglementat de
standardul national de contabilitate nr.16. Conform prevederilor acestuia durata de functionare
utila a mijloacelor fixe este determinata de intreprindere in mod independent la momentul
achizitionarii lor, tinind cont de experienta de lucru cu asemenea mijloacelor fixe, starea lor
reala in perioada curenta, necesitatea efectuarii reparatiei si intretinerii mijloacelor fixe,
tendintele actuale de dezvoltare in domeniul tehnologic. Durata de functionare utila a mijloacelor
fixe uzurabile la intreprindere poate fi mai scazuta decit durata fizica de serviciu. Durata fizica
de serviciu este perioada calculata pentru uzura fizica a mijloacelor fixe, inclusiv perioada pina
devin inutilizabile.
Gradul de uzura se determina dupa coeficientul de uzura fizica.
Kuf = (Ua/Mfi)*100
(4.6)
Unde : Kuf – gradul (coificentul) de uzura fizica;
Ua – valoarea uzurii acumulate pe intreaga perioada de exploatare, lei;
MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei.
Pentru mijloacele fixe a caror durata fizica de serviciu este sub durata de functionare utila
stabilita de intreprindere, gradul de uzura fizica se determina dupa relatia:
Kfs = (Tfs/Tfu)*100
(4.7)
unde: Tfs – durata fizica de serviciu;
Tfu - durata de functionare utila stabilita de intreprindere.
Gradul de uzura fizica pentru mijloacele fixe a caror durata fizica de serviciu a depasit
durata de functionare utila stabilita de intreprindere se determina dupa relatia:
Kuf = (Tfs/ Tfu + Tr)*100 (4.8)
unde: Tr – durata de functionare utila posibil ramasa peste durata fizica de serviciu.
Pentru evaluarea economica a nivelului tehnic al masinilor si utilajelor, precum si pentru
planificarea renovarii lor, se impune determinarea, concomitent cu uzura fizica, si a altor feluri
de uzura: morala, sociala,ecologica.
Uzura morala este determinata de necesitatea renovarii mijloacelor fixe inainte de
expirarea duratei de functionare utila. Ea poate fi de doua grade. Uzura morala de gradul unu
apare din cauza schimbarii tehnologiei de productie sal perfectionarii acesteia, modificarii cererii
pietei la produsele fabricate, precum si in urma restrictiilor juridice. Ca rezultat al uzurii morale
de gradul unu mijloace fixe procurate anterior pierd din valoare. Gradul de uzura morala in acest
caz pate fi determinata dupa relatia:
Kum = (MFi – MFr)/MFr
(4.9)
Unde: Kum – gradul de uzura morala de gradul unu;
MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei;
MFr – valoarea de renovare a mijloacelor fixe, lei.
Uzura morala de gradul doi consta in degradarea valorii masinelor si utilajului drept urmare
a inovatiilor, care genereaza apaaritia unor mijloace fixe mai productive, cu consum energetic
mai redus si care asigura o calitate mai inalta. Explotarea mijloavelor fixe moral invechite devine
ineficienta, ceea ce conditioneaza lichidarea lor inaintea de expirarea duratei de funtionare utila.
Uzura sociala a mijloacelor fixe apare cind mijloacele fixe utilizate nu asigura conditii de
munca optime(multa munca manuala,zgomot inalt, cauzarea unor bolu profesionale ect.)
Uzura ecologica apare cind mijloacele fixe utilizate nu corespund cerintelor ecologice
inalte (poluare a mediului ambiant).
Uzura fizica si morala a mijloacelor fixe pate fi inlaturata cu ajutorul reparatiei sau prin
inlocuirea cu altele noi.
4.4.Metodele de calculare a uzurii
Conform standardului national de contabilitate nr. 16 la calcularea uzurii mijloacelor fixe
pot fi aplicate diverse metode: metoda casarii liniare, metoda soldului degresiv, metoda
degresiva cu rata descrescatoare (metoda sumei cifrelor) si proportional volumului produselor
(serviciilor).
A.Metoda casarii liniare
Conform acestei metode, valoarea anuala a uzurii se determina dupa relatia:
Uan = (MFi + CHd – MFr)/ Tfu
(4.10)
unde: Uan – valoarea uzurii anuale, lei
MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei;
MFr – valoarea ramasa sal valoarea de lichidare, lei;
Tr – durata de functionare utila stabilita de intreprindere.
Presupunem ca valoarea de intrare a unui mijloc fix este de 20300 lei. Durata de
functionare utila a fost determinata de intreprindere la nivel de 4 ani, iar valoarea de lichidare –
in marime de 30 lei. Uzura anuala se va repartiza in felul urmator:
Anul
1
2
3
4
Determinarea uzurii
20300 – 300: - 4
20300 – 300: - 4
20300 – 300: - 4
20300 – 300: - 4
Uzura anuala, lei
5000
5000
5000
5000
Uzura acumulata, lei
5000
10000
15000
20000
In cazul in care mijlocul fix a fost dat in exploatare pe parcursul anului, uzura se va calcula
pentru intreaga durata de functionare utila, incepind cu luna darii in exploatare.
De exemplu, darea in exploatare s-a produs la 30 iulie 2007. Uzura va fi calculata pe durata
de functionare utila in felul urmator:
Anul
Determinarea uzurii
Uzura anuala, lei
Uzura acumulata, lei
2007
5000 : 12*5
2083
2083
2008
20300 – 300: - 4
5000
7083
2009
20300 – 300: - 4
5000
12083
2010
20300 – 300: - 4
5000
17083
2011
5000 : 12*7
2917
20000
In cazul in care valoarea de lichidare nu se determina, iar cheltuielile de demontare sunt
minime, valoarea uzurii anuale se calculeaza ca raportul dintre valoarea de intrare a mijloacului
fix la durate de functionare utila.
Deoarece intreprinderea are dreptul sa determine de sine statator durata de functionare
utila, rezulta ca ea poate stabili si cota anuala a uzurii pentru fiecare grup de mijloace fixe
conform relatiei:
Cam= [(MFi +CHd – MFr)*Tfu*MFi]*100%
(4.11)
unde: Cam – cota anuala a uzurii, %
Atunci cind cota anuala a uzurii este cunoscuta, iar pe parcursul anului are loc miscarea
mijloacelor fixe, valoarea anuala a uzurii se determina dupa relatia:
Uan =MFma*Can /100
unde: MFm- valoarea medie anuala a mijloacelor fixe, lei.
(4.12)
B.Metoda soldului degresiv
Conform acestei metode uzura anuala se determina reiesind dintr-o cota anuala a uzurii
stabila si valoarea de bilant, care reprezinta o valoare degresiva:
Uan =MFb*Can /100
(4.13)
unde: MFb – valoarea de bilant a mijloacelor fixe, lei.
Pentru a exemplifica aceasta metoda au fost utilizate datele de mai sus si ocota anuala de
uzura de 40 %.
Rezultatele calculului uzurii anuale si valoarea acumulata a uzurii in baza utilizarii metodei
soldului degresiv sunt prezentate mai jos:
Anul
Determinarea uzurii
Uzura anuala, lei
Uzura acumulata, lei
1
(20300 – 300)*0, 4
8000
8000
2
(20300 – 300-8000) *0, 4
4800
12800
3
(20300 – 300-12800) *0, 4
2880
15680
4
(20300 – 300-15680) *0, 4
1728
17408
Dupa cum se observa din tatele prezentate in tabelul de mai sus, utilizarea metodei soldului
degresiv permite intreprinderii sa acumuleze cca 2/3 din valoarea de intrare a mijloacelor fixe in
primii trei ani. Aceasta metoda, in comparatie cu cea precedenta, este considerata accelerata de
acumulare a uzurii.
C.Metoda degresiva cu rata descrescatoare (metoda sumei cifrelor)
Aceasta metoda este similara metodei precedente, dar in loc de cota uzurii anuale se
utilizeaza suma cifrelor anilor duratei de functionare utila.
Suma cifrelor anilor duratei de functionare utila constituie
10(1+2+3+4)
Utilizind datele initiale precedente, in tabelul de mai jos este prezentat calculul uzurii
anuale conform metodei degresive cu rata descrescatoare.
Anul
Determinarea uzurii
Uzura anuala, lei
Uzura acumulata, lei
1
(20300 – 300)*0,4/10
8000
8000
2
(20300 – 300) *3/10
6000
14000
3
(20300 – 300) *2/10
4000
18000
4
(20300 – 300) *1/10
2000
20000
Aceasta metoda este considerata de asemenea o metoda accelerata de acumulare a uzurii.
D.metoda productivitatii sal proportional volumului produselor
Aceasta metoda prevede determinarea uzurii in baza productivitatii, si nu a duratei de
functionare utila.
De exemplu, valoarea de intrare a unui automobil constituie 120000 lei; distanta totala de
parcurs - 160000 km.
Valoarea uzurii anuale calculate conform metodei date este prezentara mai jos:
Anul
Distanta parcursa, km
Determinarea uzurii
Uzura anuala, lei
1
30000
120000*30000/160000
22500
2
2500
120000*25000/160000
18750
s.a.m.d.
Dupa cum observam din aceste calcule, metodele accelerate de calculare a uzurii permit
intreprinderii as acumuleze intr-o perioada mai scurta mijloacele financiare pentru renovarea
mijloacelor fixe.
CAPITOLUL 5
Mijloacele circulante ale intreprinderii
5.1.Mijloacele circulante: esenta economica, componenta si structura
Pentru a-si atinge obiectivul propus, orice intreprindere are nevoie, pe linga mijloacele de
productie, de active circulante. Ele sunt necesare pentru cumpararea de materii prime, materiale,
pentru asigurarea stocurilor in diferite stadii ale procesului de productie, pentru comercializarea
produselor finite si pentru recuperarea resurselor cheltuite. Mijloacele circulante asigura
continuitatea proceselor de producere si comercializare din cadrul intreprinderii.
Activele circulante reprezinta totalitatea mijloacelor banesti avansate de catre intreprindere
pentru crearea fondurilor circulante de productie si a fondurilor de circulatie.
Fondurile circulante de productie sunt obiecte ale muncii la procesul de productie o
singura data, isi transpun totalmente valoarea in costul productiei fabricate si isi schimba radical
forma initiala natural-materiala. Ele reprezinta o parte foarte importanta a mijloacelor circulante
industriale si constituie cca 65-70% din activele curente.
Fondurile de circulatie insumeaza mijloacele intreprinderii avansate in stocuri de produse
finite, productie livrata, dar neachitata si in mijloace banesti pe cont si in numerar.
Astfel, la modul general, activele circulante sunt constituite din stocuri, valori realizabile
petermen scurt, precum si valori disponibile.
Intr-o economie de piata posturile din activul bilantului sunt ordonate in functie de timpul
necesar bunurilor si creantelor pentru a se transforma in bani lichizi.
Mijloacele circulante sau activele curente reprezinta o parte a resurselor financiare ale
intreprinderii.
Dupa rolul in procesul de productie, mijloacele circulante se grupeaza in felul urmator:
1.Rezerve de productie – rezervele de materii prime, materiale principale si auxiliare, piese
accesorii, semifabricate, combustibil, ambalaj, piese de rezrva pentru repararea utilajului, obiecte
de mica valoare, instrument si inventar.
2.Productie in curs de executie – productia care n-a trecut prin toate fazele procesului de
productie si urmeaza a mai fi supusa prelucrarii. In componenta productiei in curs de executie
trebuie evidentiate semifabricatele produse cu forte proprii, adica obiecte ale muncii care au fost
prelucrate totalmente intr-o sectie de productie si urmeaza a fi transmise in calitate de obiecte ale
muncii pentru prelucrare in alte sectii.
3.Cheltuieli pe viitor – cheltuieli pentru pregatirea si insusirea noilor tipuri de produse, care
se efectueaza la momentul dat, dar care vor fi casate in viitor.
Dupa principiul de planificare pot fi distinse doua grupe de mijloace circulante: normate si
nenormate.
Dupa sursele de fintare se deosebesc mijloace circulante proprii si alaturate lor su mijloace
circulante imprumutate.
Din punctul de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate a fi folosite intrun timp scurt (pina 1 an) prin incorporarea in fabricatie sau a fi vindute ca atere. Stocurile au
ponderea cea mai mare in structura activelor circulante; valorile realizabile pe termen scurt sunt
alcatuite din creante ce se formeaza din operatiuni de exploatare, iar valorile disponibile
reprezinta mijloacele banesti.
Toate intreprinderile industriale functioneaza potrivit unui mecanism identic: ele incep prin
a cumpara materii prime, piese accesorii si materiale pe care le transforma in produse finite,
pentru ca mai spoi sa comercializeze aceste produse si sa-si recupereze resursele consumate.
Acest ciclu- cumparare, transformare si vinzare- este cunoscut sub denumirea de ciclu de
exploatare, care poate fi exprimat prin urmatoarea relatie:
MB – MP…PP… PF – MB1
(5.1)
unde : B – mijloace banesti avansate pentru crearea stocurilor de materiale;
PP – prosesul de productie;
MP – mijloace de productie ;
PF – produsul finit ;
MB1- mijloace banesti incasate in urma comercializarii produselor finite, care
include si profitul obtinut.
In cadrul ciclului de exploatare se nasc fluxuri reale, articulate pe trei categorii de stocuri
fizice: materii prime si materiale, productie in curs de executie sau neterminata si produse finite,
carora le corespund fluxurile financiare si un ansamblu de active financiare sub forma creantelor
si datoriilor.
5.2. Sursele de finatare a mijloacelor circulante
Activele circulante reprezinta stocuri si creante care apar si dispar in perioade scurte de
timp. Cu toate acestea, necesarul de finantare a activelor circulante are un caracter permanent
prin aparitia de noi stocuri si creante, care le inlocuiesc pe cele precedente. Nevoile de investitii
in active de exploatare, chiar daca corespund unor active circulante, au un caracter continuu, iar
necesarul de finantare asociat stocurilor si creditelor acordate clientilor este mereu prezent.
Din punctul de vedere al surselor financiare de formare sal de acoperire cu fonduri, activele
circulante pot fi finantate din:
 surse proprii si alaturate lor;
 surse imprumutate.
Pentru intreprinderile nou-fondate, drept sursa proprie de finantare a mijloacelor circulante
serveste fondul statutar, formarea caruia depinde de forma de proprietate a intreprinderii. La
intreprinderile private fondul statutar este format din varsamintele proprietarului sal ale
proprietatilor, iar la intreprinderile da stat – din sursele bugetare.
Surplusul necesar de mijloace circulante pot fi finantat, de catre intreprinderile care deja
activeaza, atit din surse proprii si alaturatelor, cit si din surse imprumutate. Indiferent de forma
de proprietate a intreprinderii, drept sursa proprie pentru finantarea surplusului de mijloace
circulante serveste profitul net ramas la dispozitia intreprinderii.
Teoretic, orice intreprindere poate atrage surse imprumutate pentru finantarea surplusului
de mijloace circulante. Insa practica arata ca pentru a obtine un credit bancar este necesar ca
intreprinderea sa prezinte o imagine buna pentru credite (sa aiba o situatie financiara buna), sa
aiba oistorie de creditare care inspira incredere. Totodata, este necasar de mentionat ca
intreprinderea va trebui sa ramburseze bancii nu numai creditul solicitat, dar si dobinda, de accea
intreprinderea va fi obligata sa genereze fluxuri de numerar suficiente de a acoperi nu numai
cheltuielile curente, dar si cheltuielile de deservire a imprumutului.
5.3.Indicatorii de utilizare eficienta a mijloacelor circulante.
Mijloacele circulante ale intreprinderii se refera la resursele de de aceasta in vederea
asigurarii ritmice a activitatii, de aceea este foarte important ca aceste resurse as fie utilizate cit
mai eficient vo fi utilizate aceste resurse, cu atit mai inalte vor fi rezultatele intreprinderii.
Eficienta utilizarii mijloacelor circulante poate fi determinata cu ajutorul unui set de
indicatori, ce caracterizeaza procesul de rotatie a lor.
Printre acesti indicatori se numara:
1.Coeficientul direct (numarul de rotatii) Kd. Indica numarul de rotatii pe care le
efectueaza atit mijloacele circulante in intregime, cit si fiecare element al lor in parte in perioada
planificata sal in perioada analizata. Se determina dupa relatia:
VV
(5.2)
MCma
unde: VV – volumul vinzarilor in perioada planificata sau in perioada de analiza,mii lei;
MCma – valoarea medie anuala a mijloacelor circulante pentru perioada planificata sau
cea de analiza, care se determina ca media aritmetica a valorii mijloacelor
circulante la inceputul si la finele perioadei corespunzatoare.
Esenta economica a acestui indicator consta in faptul ca arata citi lei vinzari revin fiecarui
leu de mijloace circulante implicate in circuit in perioada corespunzatoare. Acest indicator de
maxin, ceea ce inseamna ca, cu cit valoarea lui este mai inalta este si eficienta utilizarii
mijloacelor circulante.
2.Coificientul indirect (gradul de implicare a mijloacelor circulante in circuit) Kid. Se
determina dupa relatia:
Kd =
MCma
(5.3)
VV
Unde: MCma – valoarea medie anuala a mijloacelor circulante pentru perioada planificata
sau cea de analiza, care se determina ca media aritmetica a valorii mijloacelor
circulante la inceputul si la finele perioadei corespunzatoare.
VV – volumul vinzarilor in perioada planificata sau in perioada de analiza,mii lei;
3.Durata unei rotatii a mijloacelor circulante in zile D. Se determina dupa relatia:
Ft * MCma
D=
(5.4)
VV
Kid =
Unde : Ft – fondul de timp calendaristic (numarul de zile calendaristice) in perioada de
planificare sau de analiza, zile;
MCma – valoarea medie anuala a mijloacelor circulante pentru perioada planificata sau
cea de analiza, care se determina ca media aritmetica a valorii mijloacelor
circulante la inceputul si la finele perioadei corespunzatoare.
VV – volumul vinzarilor in perioada planificata sau in perioada de analiza,mii lei;
esenta economica a acestui indicator consta in faptul ca arata in cite zile mijloacele
circulante in intregime sau fiecare parte componenta a acestora luata separat efectueaza un
circuit deplin (deserveste cele trei faze cu amanuntul). Este un indicator de minim, ceea ce
inseamna ca, cu cit valoarea lui este mai mica, cu atit mai eficient sunt utilizate mijloacele
circulante.
CAPITOLUL 6
Personalul intreprinderii si salarizarea
6.1 Personalul intreprinderii: componenta si structura
Efectuarea activitatii de producere este imposibila fara prezenta peronalului. Utilizarea
principiilor de baza si a sistemelor optime de organizare a producerii au, fara indoiala, o
insemnatate deosebita in cadrul intreprinderii. Totusi succesul activitatii intreprinderii depinde de
personalul ei, de competentele lui, de gradul de calificare, disciplina, motivare, capacitatile de
rezolvare a problemelor care apar in activitatea de zi cu zi.
Toti angajatii intreprinderii, indiferent de forma de angajare, reprezinta personalul acesteia.
In functie de sfera de incadrare in activitatea intreprinderii, personalul se divizeaza in doua
grupe:
a)
personalul industrial productiv – personalul incadrat nemijlocit in activitatea de
baza a intreprinderii;
b)
personalul neindustrial – personalul antrenat in servirea obiectelor de menire
social-culturala aflate in gestiunea intreprinderii.
O pondere esentiala in total personalul intreprinderii industriale ii revine, desigur,
personalul industrial productiv, care se divizeaza, la rindul sau, in cinci categorii:
 muncitori;
 conducatori, specialisti si functionari;
 personal de deservire;
 paza;
 ucenici.
In categoria de muncitori intra toti lucratorii intreprinderii care sunt antrenati nemijlocit in
fabricarea bunurilor materiale.
Muncitorii unei intreprinderi industriale se divizeaza in doua sugrupe:
 muncitori de baza;
 muncitori auxiliari.
Muncitorii de baza sunt cei incadrati nemijlocit in fabricarea productiei-marfa sau in
efectuarea operatiilor procesului de productie, cu alte cuvinte participa la modificarea formei,
dimensiunilor, starii, structurii sau proprietatilor fizico-chimice ale obiectului muncii.
Muncitorii auxiliari sunt cei implicati in deservirea utilajului si a locurilor de munca in
sectiile de baza, precum si toti muncitorii sectiilor auxiliare. Ei nu participa nemijlocit la
procesul de productie, desi contribuie la efectuarea lui. Muncitorii auxiliari pot fi impartiti in
citeva grupe functionale: muncitorii care deservesc transportul, muncitorii incadrati in efectuarea
proceselor de manipulare, muncitorii cu functii de control, dementenanta a mijloacelor fixe, de
pregatire a producerii produselor noi.
O alta categorie importanta de personal sunt conducatorii (managerii), specialistii si
functionarii. Categoria conducatori (manageri) cuprinde personalul intreprinderii industriale cu
functii de organizare a procesului de productie si de dirijare a lui. Acestia sunt conducatorii
intreprnderilor indistriale, conducatorii departamentelor functionale, managerii sectiilor de
baza,auxiliare si de deservire, sefii de birouri, sefii de laboratoare ect. Specialisti se considera
angajatii intreprinderii industriale cu studii superioare sau medii speciale (atit conducatorii, cit si
si muncitorii si functionarii). Drept criteriu de baza pentru atribuirea unui angajat la categoria de
specialist serveste postul pe care il ocupa. In categoria de functionari se includ angajatii cu
atributii de gestionare a finantelor intreprinderii, de aprovizionare, de desfacere a marfurilor, de
personal. Din aceasta categorie fac parte si lucratorii din sectiile de producere, responsabilii de
oficii ect.
Personalul inferior de deservire reprezinta persoanele care se ocupa de deridicare
incarcarilor intreprinderii, care deservesc cazangeriile (femeile de serviciu, fochistii), precum si
persoanele care se ocupa de desvirea muncitorilor si functionarilor (curierii).
Paza este categoria de personal care indeplineste toate tipurile de paza in cadrul
intreprinderii industriale (antiincendiara, paza bunurilor materiale ect.) in prezent aceasta
categorie de personal lipseste la tot mai multe intreprinderi industriale, din cauza faptului ca au
aparut organizatii specializate care ofera adtfel de servicii.
Ultima categorie de personal sunt ucenicii, categorie care practic a disparut din lista
personalului intreprinderilor industriale. Ucenicii sunt persoanele care se pregatesc in
intreprindere pentru a obtine calificativul de muncitori intr-un domeniu anumit. Procesele de
trecere la economia de piata au afectat mult modul de pregsatire a personalului muncitoresc prin
intermediul uceniciei.
6.2 Metodele de evidenta a personaluilui in cadrul intreprinderilor
Evidenta personalului in cadrul unei intreprinderi industriale se duce sub forma de personal
scriptic, mediu scriptic si de prezenta. Personalul scriptic reprezinta toate categoriile de personal
incadrat permanent, sezonier sau prin cumul in cadrul unei intreprinderi.Persoanele angajate la
serviciu se introduc in lista personalului scriptic din ziua angajarii. La personalul scriptic al
intreprinderii se refera atit personalul care activeaza efectiv in cadrul intreprinderii, cit si
personalul absent din diferite cauze.
Personalul scriptic al intreprinderi cuprinde:
 angajati care s-au prezentat la serviciu, inclusiv cei care nu au lucrat din anumite
cauze organizator-tehnice ;
 angajatii care se afla in deplasari de serviciu, indiferent de durata deplasarii, in
cazul cind acestora li se pastreaza remunerarea;
 lucratorii care se afla in concediu planificate;
 femeile care se afla in cencediu de maternitate, inclusiv femeile care se aafla in
concediu prevazut de legislatie pentru ingrijirea copiilor;
 angajatii care se afla in concediu de boala;
 persoanele care sunt absente din cauza indeplinirii unor obligatiuni de stat;
 persoanele care fac studii cu frecventa redusa sal se afla la instruire;
 persoanele angajate prin cumul pentru activitatea de baza a intreprinderii;
 persoanele care activeaza la domiciliu, producind productie din materia prima a
intreprinderii.
6.3 Determinarea necesarului de personal
Indeplinirea programului de productie al oricarei intreprinderi necesita un anumit numar de
personal de o componenta corespunzatoare volumului de lucru si complexitatii acestuia. Pentru
determinarea necesarului de personal, fiecare intreprindere utilizeaza metodele cele mai adecvate
atit specificului muncii, cit si producerii. Se deosebesc urmatoarele metode de determinare a
necesarului de personal:
 in baza manoperei;
 in baza normei de munca;
 in baza normei de deservire.
Selectarea metodei de determinare a necesarului de personal depinde, in primul rind, de
caracterul procesului de productie si activitatile indeplinite de catre lucratori la fiecare loc de
munca.
Necesarul de personal se determina separat pe fiecare categorie. Drept date initiale pentru
determinarea necesarului de muncitori servesc: programul de productie, manopera unei unitati de
produs, fondul efectiv de timp al unui muncitor si coificientul de indeplinire a normei de
productie.
Necesarul de muncitori principali se determina in baza manoperei, dupa urmatoarele
relatie:
Nmp = Mpp / Fef * K
(6.1)
Unde :Nmp – numarul muncitorilor principali;
Mpp – manopera programului de productie;
Fef – fondul efectiv de lucru al unui muncitor ;
K – coeficientul de indeplinire a noemelor de productie.
Fondul efectiv de timp al unui muncitor se determina dupa modelul prezantat in tabelui 6.1.
Tabelul 6.1
Determinarea fondului efectiv de timp al unui muncitor
Valoarea
Indicatorii
zile
ore
Fondul calendaristic (Fc)
365
2920(365*8)
Zile de odihna si sarbatori (Zos)
111
888
Fondul nominal (Fn = Fc – Zos)
254
2032
Neprezentari la serviciu planificate (Ns)
61
568
Concedii planificate
28
224
Concedii pentru studii
20
160
Concedii de maternitate
16
128
Concedii de boala
7
56
Alte neprezentari prevazute de legislatie
Fondul de prezentare (Fpr = Fn – Ns)
193
1464
Piederi de timp pe parcursul schimbului (Os):
125
Neprezentari in baza invoirii conducerii
24
Absente nemotivate
8
Stationari neplanifcate
21
Intirzieri laserviciu
24
Parasirea locului de munca inaintea sfirsitului schimbului
Stationarii din cauza nerespectarii disciplinei de munca
32
Fondul efectiv de timp (Fef = Fpr – Os)
168
1339
Pentru determinarea necesarului de muncitori principali pe profesii si grade de calificare
este necesar as se determine manopera programului de productie diferentiate pe feluri de lucrari
(profesii) si grade de complexitate a lucrarilor (grade de calificare a muncitorilor).
La unele sectoare necesarul de muncitori pricipali, incadrati in indeplinirea unui tip cocret
de lucrari, se determina dupa relatia:
Nmp = Ppl /Fef * K * Npr
(6.2)
Unde: Nmp – numarul muncitorilor principali;
Ppl – programul de productie planificat in unitati naturale;
Fef – fondul efectiv de lucru al unui muncitor;
Npr – norma de productie planificata;
K - coeficientul de indeplinire a normei de productie.
Numarul muncitorilor auxiliari, precum si numarul muncitorilor principali in unele ramuri
se determina in baza normei de deservire, dupa relatia:
Nma = Nlm * R * K / Ns
(6.3)
Unde : Nma – numarul muncitorilor auxiliari;
Nlm – numarul locurilor de munca necesar de deservit;
R - regimul de lucru al intreprinderii;
Ns – norma de deservire pentru um muncitor;
K – coeficientul de transformare a numarului de prezenta in numarul scriptic de
muncitori.
Numarul personalului de prezenta intr-um schimb reprezinta numarul de personal minim
necesar pentru indeplinirea programului de productie planificat. Numarul de personal de
prezenta intr-um schimb se determina dupa norma de timp, norma de productie si norma de
deservire, conform relatiei:
Nps = PPs * Nt / Fef * K
(6.4)
Unde: Nps – numarul personalului de prezenta intr-um schimb;
PPs – programul de productie necesar de indeplinit intr-um schimb;
Nt – norma de timp pentru o unitate de produs;
Fef – fondul efectiv de timp al unui muncitor;
K – coeficientul planificat de indeplinire a normei de productie.
Numarul conducatorilor, specialistilor si functionarilor se determina in baza normei de
conducere dupa relatia:
Ncsf = (Nmp + Nma)/ Nc
(6.5)
Unde Ncsf – numarul conducatorilor, specialistilor si functionarilor;
Nmp – numarul muncitorilor principali;
Nma - numarul muncitorilor auxiliari;
Nc - norma de conducere.
Numarul conducatorilor, specialistilor si functionarilor determinat conform relatiei de mai
sus se ajusteaza conform organigramei de conducere si producere, astfel determinindu-se
necesarul optim de conducatori, specialisti si funtionari.
Necesarul de personal total pe intreprindere se calculeaza prin insumarea numarului de
personal calculat pentru fiecare categorie separat.
6.4.Formele si sistemul de salarizare aplicate
de intreprinderile industriale
Salariul reprezinta orice recompensa sal cistig evaluat in bani, platit angajatilir de catre
angajator sal de organul imputernicit de acesta, in temeiul contractului individual de munca
pentru munca efectuata sau care urmeaza a fi efectuata. Determinarea lui se efectueaza in baza
unor diverse sisteme de salarizare. Formele si sistemele de salarizare determina dependenta
marmii salariului de cantitatea si calitatea muncii, precum si modul de determinare a lui in
functie de conditiile de organizare a procedurii si de rezultatele muncii.
In prezent suntcunoscute 2 forme de salarizare: in acord si in regie.
Salariul in acord este o forma de plata ce depinde de rezultatele muncii, de cantitatea
productiei obtinute, de volumul de munca indeplinit. Salarizarea in acord stimuleaza,in primul
rind, indicatorii cantitativi ai activitatii personalului. Aceasta forma de salarizare se utilizeaza
preponderent pentru sectoarele intreprinderii unde prevaleaza munca manuala sau mecanizata,
deoarece in aceste conditii este cel mai usor de masurat cantitativ si calitativ volumul de
productie, pe de o parte, de asigurat sporirea volumului de productie si de argumentat normele de
munca, pe de alta parte. Salarizarea in acord se utilizeaza preponderent pentru determinarea
salariului muncitorilor principali, iar in unele cazuri si pentru muncitorii auxiliari, cind pentru
acestia se pot determina norme de productie.
Aceasta forma de salarizare se grupeaza sisteme, la baza carora stau diferite criterii, dupa
cum urmeaza:
- Acord direct – retribuirea muncii se efectueaza in functie de cantitatea de produse sal
servicii obtinute intr-um interval de timp. Salariul cuvenit muncitorilor se determina in baza
tarifelor pe unitate sw produs sal lucrate, care reprezinta retribuirea muncii pentru o unitate de
produs si cantitatea de produse fabricate intr-o unitate de timp dupa relatia:
n
Sad =
 Ti * Nt * Q
(6.6)
i 1
Unde : Sad – salariul calculat prin acord direct, lei;
Ti – tariful pentru felul i de lucrari;
Nt – norma de timp pentru o unitate de produs;
Q – cantitatea de produse;
n – felurile de lucrari.
- Acord cu prime – partea de baza a salariului se calculeaza conform acordului direct,
partea suplimentara se stabileste cu ajutorul cotei primei, care poate varia in functie de criteriile
calitative si cantitative alese. Salariul lunar se stabileste prin urmatoarea formula:
n
Sap =
T
i 1
i
* Nt * Q* ( 1+
Pr
)
100
(6.7)
Unde : Pr - ,marimea primei ,%.
Un rol deosebit il are stabilirea nivelului de realizare a sarciniilor de munca peste care
remunerarea se face dupa tarife majorate. Poate fi temporar folosita in sectoarele-cheie de
productie, la un numar restrins de lucruri etc. aplicarea acestei forme de salarizare la toti
angajatii unui anumit sector de productie ar putea avea rezultate nefavorabile pentru
intreprindere, deoarece ar motiva interesul pentru realizarea sarcinilor de munca din punct de
vedere pur cantitativ, fara a tine seama de calitatea lor
- Acord indirect – se utilizeaza pentru retribuirea muncii personalului de deservire, se
asigura conditii pentru desfasurarea normala a procesului de productie din sectiile de baza.
- Acord global – retribuirea muncii se realizeaza pentru un volum stabilit cu termen de
executare fixat, care prevede prime conform cotelor procentuale in cazul indeplinirii lucrarilor in
termen redus. Este utilizata in cazul in care un colectiv de salariati preia spre fabricare unele
produse sau spre executare unele lucrari exprimate in unitati fizice. Salariul stabilit prin contract
se plateste integral dupa realizarea sau receptionarea lucrarilor sau produselor contractate.
Prevede premierea muncitorilor pentru reducerea duratei de executie a lucrarilor sau de
indeplinire a volumului de productie contractat.
Se aplica cu prioritate in constructii, agricultura. Poate fi utilizat in cazul formei
contractuale de retribuire a muncii.
- Acord regresiv –la depasirea normei de munca salariul creste in proportii mai mici fata de
cantitatea de produse confectionate suplimentar.
- Acord diferential – muncitorii care indeplinesc sau chiar depasesc sarcina normata sunt
renumerati cu un salariu de incadrare majorat, in timp ce acei care nu indeplinesc sarcina
normata sunt renumerati pe baza unui salariu de incadrare redus/micsorat.
Salarizarea in regie este cea mai simpla si cea mai veche forma de salarizare, potrivit
careia salariul se calculeaza in functie de timpul lucrat. De regula, salarizarea in regie se aplica
pentru remunerarea personalului de conducere, a specialistilor si a functionarilor,a muncitorilor
auxiliari, precum si a muncitorilor principali, in cazul in care este imposibil de determinat
normele de munca pentru acestea.
Salarizarea mixta este o forma de salarizare care imbina salariul prin acord si cel in regie.
Salariul tarifar va fi calculat dupa timpul lucrat, iar salariul pentru orele de supraprogram se vor
calcula in acord.
Fiecare intreprindere industriala este in drept sa determine de sine statator formele si
sistemele de salarizare utilizate pentru remunerarea personalului.
Regulile de baza din domeniul salarizarii la intreprindere trebuie sa fie reflectate in
contractul colectiv de munca, care se incheie in fiecare an intre angajator si angajati, ale caror
drepturi si interese sunt supravegheate de patronat sau de sindicate.
CAPITOLUL 7
Pretul si politica de pret a intreprinderii
7.1. Noitiunea de pret si functiile lui
Pretul si teoria pretului ocupa un loc central in stiinta economica, constituind cele mai
complicate si contravesate probleme ale vietii economice. Aici se imbina toate categoriile de
componentele sistemului de interese: individuale si de grup; producatori-consumatori; vinzatoricumparatori; nationale-internationale ect. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economica
(cu referire la microeconomie) ca stiinta a formarii si evolutiei pretului.
Studierea pretului, cunoasterea continutului economic a mecanismului formarii lui in
procesul schimbului liber de marfuri capata o importanta deosebita pentru fundamentarea si
stabilirea politicii de pret a intreprinderii. Pretul este parghia economica care poate influenta
decizia consumatorului de a procura un bun oarecare. Prin acesta, pretul influenteaza activitatea
economica si rezultatele financiare ale producatorului. Importanta pretului se exprima si prin
faptul ca el stabileste structura si volumul de productie, fluxurile materiale, distribuirea masei de
marfuri.
Pretul indeplineste mai multe functii,printre care:
- functia de evidenta – reflecta cheltuieli de munca pentru producerea si co,ercializarea
unui bun, se evalueaza rezultatele si cheltuielile de producere:
- functia de stimulare – se utilizeaza pentru dezvoltarea si stmularea spiritului de
economisire, sporirea eficientei producerii, cresterea calitatii productiei, promovarea
inovatilor gratie profitului pe care il asigura pentru intreprindere;
- functia de redistribuire – in unele preturi se includ accize, taxa pe valoare adaugata si
alte impozite indirecte, care mai apoi sunt defalcate de catre intreprindre in buget;
- functia de reglare – modificarea pretului cauzeaza modificarea atit a cererii, cit si a
ofertei. Cind pe piata este exces de oferta, preturile scad, generind o reducere a producerii
de bunuri, si invers – cind cererea este mare, preturile cresc, generind o crestere a
producerii de bunuri;
- functia de informare – pretul are o mare incarcatura informationala,oferind agentilor
economici date asupra gradului de tensiune dintre resurse si nevoi. Cresterea preturilor
absolute si relative semnifica cresterea tensiunii si invers.
Nivelirile de preturi sunt – in ultima instanta – scale, trepte cu ajutorul carora se masoara
gradul de raritate: cu cit pretul este mai ridicat, cu atit respectivul bun are un potential mai
insificient in raport cu nevoile.
7.2. Metodele de formare a pretului
Metodele de formare a pretului reprezinta procedeele de calculare a pretului la marfuri,
precum si a tarifelor pentru servicii si lucrari. Principalele elemente ale pretului sunt
urmatoarele (fig.7.1.)
Costul total al
marfii
Profitul
producatorului
Elementele pretului
Impozitele
Adaosul
indirecte(accize,
intermediarilor
TVA)
(cost,profit,TVA)
Pretul cu ridicata al producatorului
Pretul de livrare al producatorului
Adaosul
comercial(cost,
profit,TVA)
Pretul cu ridicata de procurare
Pretul cu amanuntul
Fig .7.1. Elementele pretului
In prezent sunt cunoscute si aplicate diferite metode de formare a preturilor care, in linii
generale, pot fi grupate in doua categorii:
- metode bazate pe costuri;
- metode bazate pe parametrii calitativi (parametrii tehnico-economici).
Metodele bazate pe costuri cuprind metodele costului total, a costului standard, a
cheltuielilor directe si a cheltuielilor directe standard.
Metoda costului total presupune includerea in pret a tuturor costurilor pe unitate de produs,
indiferent de originea lor.
Pretul pe unitate de produs se determina dupa relatia:
P = Ct +Pr
(7.1)
Unde: P – pretul;
Ct – costul total ;
Pr – profitul intreprinderii.
La stabilirea pretului conform acestei metode se pleaca de la premisa ca aceasta trebuie sa
fie suficient de mare incit sa acopere toate costurile de productie, administrare, vinzare si sa
genereze un profit satisfacator pentru proprietar, pentru reinvestire si pentru asigurarea
dezvoltarii intreprinderii. Aceasta metoda este utilizata de catre intreprinderea care are o situatie
de monopol si comercializarea produselor ei este garantata.
Metoda costului standard permite formarea pretului in baza costului calculat potrivit
normelor si normativelor, tinind cont de abaterea costului real de la cel standard. Avantajul
principal al acestei metode consta in posibilitatea de a dirija costul in baza abaterilor de la norme
si normative. Abaterile pe fiecare articol al costului se compara periodic cu rezultatele financiare,
astfel tinindu-se sub control nu numai costul, dar si profitul dorit. Partea cea mai copmlicata a
metodei date este determinarea costului standard. Pentru stabilirea unor standarde justificate din
punct de vedere economic, se cere o analiza aprofundata a metodelor de producere, a
caracteristicilor tehnice si a preturilor la produsele similare ale concurentilor, precum si a
cerintelor inaintate fata de aceste produse de piata mondiala.
Metoda costurilor directe presupune formarea pretului in baza determinarii costurilor
directe, reiesind din conjuctura pietei si pretul de comercializare. In acest caz, practic toate
costurile conventionale variabile vor depinde de volumul productiei fabricate si vor fi
considerate costuri directe. Celelalte cheltuieli se vor reflecta in rezultatele financiare. Astfel,
cheltuielile indirecte nu se repartizeaza pe produse concrete. Ele se vor acoperi in intregime pe
intreprindere din profitul brut. Avantajul principal al acestei metode consta in faptul ca permite
determinarea celor mai profitabile feluri de produse ale intreprinderii.
Metoda costului direct standard reprezinta o diversitate a metodei costurilor directe, care
imbina avantajele a doua metode (ale metodei costului standard si ale metodei costurilor
directe). Ea permite dirijarea cheltuielilor in baza abaterilor lor de la standard, determinarea
“locurilor inguste” ale producerii si elaborarea si implementarea masurilor de sporire a
rentabilitatii.
Metodele bazate pe parametrii calitativi includ:
-metoda pretului ponderat – se utilizeaza doar pentru evaluarea aproximativa a bunurilor,
pentru a nu comite erori enorme. Aceasta metoda permite formarea pretului in baza parametrului
calitativ principal al mafii;
- metoda scorului – este binevenita la determinarea pretului pentru marfurile ai caror
parametri sunt diferiti si nu se pot evalua cantitativ (confortul, designul,capacitatea, culoarea,
mirosul, gustul ect.) aceasta metoda se bazeaza pe evaluarile parametrilor marfii facute de
experti in domeniu dupa urmatorul algoritm: (I) se identifica parametrii principali ai marfii; (II)
fiecare parametru este evaluat pe baza de scor; (III) se insumeaza scorurile pe marfa de baza si
cea evaluata; (IV) se determina pretul marfii in baza compararii scorurilor;
- metoda regresei – se determina formulele empirice de regresie a dependentei pretului de
citiva parametri calitativi ai marfii in limitele unui sir parametric de marfuri.
7.3. Sistemul de preturi
Sistemul de preturi reprezinta o tatalitate sistematizata a doferitor tipuri de pret care
deserveste si reglementeaza relatiile economice dintre participanti ai pietei mondiale si locale.
Sistemul de preturi include mai multe tipuri de pret, care pot fi clasificate dupa mai multe criterii
economice, dupa cum urmeaza:
1. Dupa gradul de reglementare se deosebrsc:
- preturi libere – nivelul lor se formeaza sub influenta cererii si a ofertei, fara interventia
statului;
- preturi reglementate – ca si preturile libere, se formeaza sub influenta cererii si a ofertei,
dar statul are o anumita influenta asupra lor. Statul poate influenta direct sporirea sau
reducerea lor. Statul, prin intermediul organelor de conducere, poate fixa nivelul pretului la
anumite marfuri;
- preturi fixe – a caror marime este reglementata si fixata pentru o anumita perioada de
timp;
- preturi de monopol – preturile de piata care se formeaza sub influenta pozitiei dominate
pe piata a unui sau a citiva producatori;
- preturi de dumping – pretul de piata redusa intentionat de unul sau citiva subiecti ai
formarii pretului in comparatie cu pretul real al pietei.
In conditiile economiei de piata, ponderea esentiala este detinuta de preturile libere. Cu
toate acestea, statul, in caz de necesitate, poate interveni imn procesul de formare a pretului.
2. Dupa sfera de deservire , preturile se clasifica in :
- preturi cu ridicata pentru marfurile industriale – preturile de comercializare a marfurilor
produse de intreprinderile industriale, indiferent de forma de proprietate. Aceste preturi se
divizeaza in doua categorii: (I) pretul cu ridicata al intreprinderii- pretul la care
intreprinderile producatoare livreaza marfurile consumatorilor; ele includ costul total al
marfii plus un profit care permite intreprinderii sa-si continuie activitatea si sa se dezvolte;
(II) pretul cu ridicata al industriei (pretul de livrare) – pretul la care intreprinderile
consumatoare achita marfa livrata de intreprinderile producatoare ori intreprinderile de
comert angro;
Preturi pentru marfurile de larg consum – preturile cu amanuntul conform carora marfurile
sunt comercializate populatiei de catre magazinele care fac parte din comertul cu
amanuntul;
Preturi din cadrl comertului exterior – preturile prevazute de comertul international,
reprezentind preturile de export al marfurilor autohtone in afara tarii si de import al
marfurilor din alte tari pe piata locala;
- preturi pentru lucrarile de constructie – includ trei feluri de pret: (I) devizul de cheltuieli
care reflecta limita cheltuielilor pentru fiecare obiect; (II) pretul mediu pentru o unitate de
produs al constructiilor tipizate (1m2 de suprafata locativa); (III) pretul contractual
determinat in urma negocierilor dintre client si antreprenor;
- preturi de achizitie – preturile la care se comercializeaza productia agricola. De regula,
aceste preturi sunt contractuale, nivelul lor determinindu-se in urma negocierilor purtate de
partile interesate;
- tarife pentru serviciile de transport – plata incasata de organizatia de transport pentru
transportarea incarcaturilor.
3.Din punctul de vedere al calculului de TVA (taxa pe valoare adauga) deosebim:
- preturi fara TVA –preturi ale factorilor de productie cumulati in realizarea unui bun sau
preturi ale bunurilor aflate in stadii intermediare ale circuitului economic. Aceste preturi
includ costurile si profiturile aferente, constituind baza de calcul al TVA pentru stadiul
respectiv (TVAcolectata);
Preturi cu TVA – preturile unui bun destinat utilizatorului final, la care se aplica cota
stabilita de lege,respectiv TVA colectata.
4. Dupa stadiul realizarii schimbului se deosebesc:
- preturi cu ridicata (preturi angro) – preturile negociate de intermediarii angrosisti cu
unitatile producatoare;
Preturi cu amanuntul (preturi in detail ) – preturile obtinute adaugind la nivelul pretului cu
ridicata adaosul comercial si taxa pe valoare adaugata aferenta.
5.Alte clasificari:
- preturile contractuale – preturile stipulate in contactele de comercializare a marfurilor.
Aceste preturi pot avea un caracter constant pe intreaga durata da valabilitate a contractului
ori pot fi indexate conform conditiilor acceptate de ambele parti;
-preturi ajustate – sunt cele prevazute in contract, care – pe baza de intelegeri – pot fi
corectate in momentul vinzarii produsului;
- preturi lista sau catalog – preturile stabilite de exportatori pentru rulmenti, laminate,
instalatii complexe ect.;
- preturi de tranzatie – preturile realizate efective in momentul vinzarii/ cumparaturii
produsului. Au la baza preturile mondiale, practicate in ultimii trei ani pe una sau pe mai
multe piete;
- preturi directoare - preturile care se formeaza pe piata principala a unui produs;
- preturi de acord (preturi convenite)- preturile care se stabilesc in cadrul unor acorduri
internationale incheiate pe produse cu o pondere mare in comertul international;
- preturi ale operatiunii de leasing – chiria platita de beneficiarul unui bun inchiriat pe o
perioada determinata.
Preturile se mai clasifica in fuctie de componenta cheltuielilor de transport inclusa in pret,
numita „franco” – reflectarea in pret a punctului pina unde este transportata marfa din contul
producatorului. Tipurile de preturi in functie de includerea cheltuielilor de transport sunt
urmatoarele (fig.7.2):
Pretul marfii la
depozitul
furnizorului
Cheltuielile de
transportare a
marfii pina la
punctul de
expediere
Cheltuielile de
manipulare la
punctul de
expediere
Cheltuielile de
transport a
marfii pina la
punctul de
destinatie
Cheltuielile de
manipulare a
marfii in punctul
de destinatie
Cheltuielile de
transportare a
marfii de la
statia de
destinatie pina la
depozitul
cumparatorului
Franco depozit
furnizor
Franco – statia de expediere
Franco – vagon statia de expediere
Franco – vagon de destinatie
Franco – statia de destinatie
Franco – statia cumparator
Fig 7.2. Preturi in functie de includerea cheltuielilor de transport
Modul de expediere a marfii clientului (cumparatorului) se negociaza de parti si se
stipuleaza in contractul de vinzare – cumparare printr-o clauza speciala.
CAPITOLUL 8
Profitul intreprinderii indicatorii de rentabilitate
8.1. Profitul si importanta lui pentru dezvoltarea intreprinderii
Pentru a activa in conditii normale si a se dezvolta cu succes, orice intreprindere, indiferent
de marime, forma de proprietate si apartenenta de ramura, trebuie sa aduca profit. In economia
de piata, profitul constituie ratiunea de a fi a unei intreprinderi. Intreprinderile vare se dovedesc
neprofitabile sunt supuse rescului de faliment.
Profitul reprezinta rezultatul financiar final al intreprinderii. Atunci cind se calculeaza in
intregime pe intreprindere, el constituie diferenta dintre vinzari si costul vinzarilor, iar cind se
determina pe unitate de produs – reprezinta diferenta dintre pretul produsului si costul acestuia.
Deci, profitul se dimensioneaza in jocul preturilor ca urmare a raportului cerere – oferta si al
costurilor, care reflecta modul de gospodarie a resurselor consumate. Cererea solvabila a
consumatorilor influenteaza oferta si, prin mecanismul rentabilitatii, orienteaza plasarea
productiei. Scopul final al intreprinderii nu este pur si simplu obtinerea profitului, ci
maximizarea lui.
In calitate de categoria economica foarte importanta a economiei de piata, profitul
indeplineste citeva functii principale:
1)de masurare a gradului de eficienta a activitatii intreprinderii – obtinerea profitului
demonstreaza o activitate eficienta a intreprinderii; cu cit profitul este mai mare, cu atit gradul de
eficienta a activitatii intreprinderii este mai inalt;
2) de stimulare – profitul reprezinta sursa proprie a intreprinderii pentru sporirea marimii
capitalului circulant utilizat pentru asigurarea cresterii activitatii intreprinderii. In conditiile
relatilor economiei de piata proprietarii si managerii, bazindu-se pe marimea profitului ramas la
dispozitia intreprinderii, iau decizii cu privire la politica de dividende si de investire i dezvoltarea
intreprinderii. Astfel, profitul devine mecanismul si sursa principala de stimulare a inovarii
producerii si produselor;
3)de stimulare sociala a membrilor colectivelor de munca – din contul profitului ramas la
dispozitia intreprinderii se efectueaza stimularea materiala,pe de o parte, si se fac alocari pentru
sustinerea sociala a membrilor colectivului de munca (compensarea cheltuielilor de transport,
intretinerea obiectivelor de menire sociala, acordarea de imprumuturi fara dobinda ect.), pe de
alta parte;
4) de formare a bugetului la diferite niveluri – profitul este defalcat in bugetul local sal cel
republican sub forma de impozit al persoanelor juridice, precum si sub forma de sanctiuni
economice si se utilizeaza in diferite scopuri, determinate de partea de cheltuieli a bugetului.
8.2. Tipurile de profit si modul de determinare
In conformitate cu SNC nr.5, orice întreprindere intocmeste o data la jumatate de an
raportul financiar (anexa nr.2” Contul de profit si pierderi”), in care sunt reflectate urmatoarele
tipuri de profit:
- profit brut (pierderea globala);
- rezultatul din activitatea operationala: profit (pierdere);
- rezultatul din activitatea de investitii: profit (pierdere);
- rezultatul din activitatea financiara: profit (pierdere);
- rezultatul din activitatea economico- financiara: profit (pierdere);
- rezultatul exceptional: profit (pierdere);
- profitul (pierdere) perioadei raportate pina la impozitare;
- profit net.
Profitul brut (Pb) se determina ca diferenta dintre vinzarile nete (Vn) si costul vinzarilor
(Cv) dupa relatia:
Pb=Vn – Cv
(8.1)
Vinzarile nete sunt vinzarile fara TVA si accize. In costul vinzarilor se includ consumurile
directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii si consumurile indirecte.
Orice întreprindere are trei feluri de activitati care gerereaza rezultate, fie pozitive (profit),
fie negative (pierderi):
1.
Activitatea operationala reprezinta activitatea de baza a intreprinderii industriale
in vederea obtinerii venitului din vinzarea productiei, marfurilor, executarea lucrarilor, prestarea
serviciilor, precum si din alte tipuri de activitate, care nu constituie nici activitate de investitii,
nici activitate financiara (de exemplu venitul din vinzarea stocurilor de marfuri si materiale, a
hirtiilor de valoare pe termen scurt, amenzi, penalitati, despagubiri incasate ect.0
Rezultatul din activitatea operationala (Pop) este principal rezultat al activitatii de baza a
intreprinderii si se determina dupa relatia:
Rop = Rb + Av – Cc – Cga – Ac
(8.2)
unde : Av – alte venituri operationale;
Cc – cheltuielile comerciale;
Cga – cheltuielile generale si administrative;
Ac – alte cheltuieli operationale.
Daca rezultatul activitatii operationale este pozitiv, inseamna ca intreprinderea are profit,
iar daca este negativ – intreprinderea opereaza in pierdere.
2.Activitatea de investitii reprezinta procurarea (achizitionarea) si vinzarea activelor pe
termen lung.
Rezultatul din activitatea de investitii (R)se determina dupa relatia:
Ri = Vai – Ci
(8.3)
unde :Vai – veniturile din activitatea de investitii;
Ci – cheltuieli aferente activitatii e investitii.
Daca rezultatul activitatii de investitii este pozitiv, intreprinderea a obtinut profit din
aceasta activitate, iar daca este negativ – intreprinderea a avut pierderi.
3.Activitatea financiara a intreprinderii reprezinta activitatea din care rezulta modificarea
marimii si structurii capitalului propriu al intreprinderii industriale.
Rezultatul din activitatea financiara (Rf) se determina dupa relatia:
Rf = Vf – Cf
(8.4)
unde : Vf – veniturile din activitatea financiara;
Cf – cheltuielile aferente activitatii financiare.
Daca rezultatul activitatii de investitii este pozitiv, inseamna ca intreprinderea a obtinut
profit, iar daca este negativ – intreprinderea a suportat pierderi.
Insumarea rezultatelor celor trei tipuri de activitati ale intreprinderii reprezinta rezultatul
din activitatea ecoomico- financiara (Rof) , care se determina dupa relatia:
Rof = Rop ± Ri ± Rf
(8.5)
In cazul in care rezultatul activitatii economico-financiare este pozitiv, intreprinderea este
profitabila, iar daca este negativ – activitatea ei a generat pierderi in perioada examinata.
Rezultatul exceptional (Re) se determina dupa relatia:
Re = Ve – Ce
(8.6)
unde : Ve – veniturile din situatii exceptionale;
Ce – cheltuielile legate de situatii exceptionale.
Articolele exceptionale sunt veniturile si cheltuielile rezultate din operatiile sau
eventualitatile care pot fi delimitate strict de activitatea ordinara a intreprinderii si de aceea nu se
prevede ca acestea vor aparea frecvent sau permanent. La ele se refera pierderile ca urmare a
calamitatilor naturale care nu au fost asigurate, pierderile cauzate de perturbarile politice,
veniturile sub forma de compensare de asigurari de stat pentru pierderile suportate in urma
calamitatilor naturale si altele.
Profitul (pierderea) perioadei raportate pina la impozitare (Ppi) se determina dupa relatia:
Ppi = Rof ± Re
(8.7)
Un rezultat al perioadei pina la impozitare pozitiv caracterizeaza o activitate profitabila a
intreprinderii in perioada raportata, iar un rezultat negativ – o activitate a intreprinderii care in
perioada data a generat pierderi.
Profit net (Pn) reprezinta diferenta dintre profitul perioadei pina la impozitare si impozitul
pe venit al persoanei juridice si se determina dupa relatia:
Pn = Ppi – Iv
(8.8)
Profitul net este profitul care ramine la dispozitia intreprinderii pentru a putea fi distrbuit
asa cum doreste acestea.
8.3. Esenta economica, tipurile si metodele
de calcul al rentabilitatii
Rentabilitatea presupune obtinerea unor venituri mai mari decit cheltuielile in urma
vinderii productiei fabricate. Cu alte cuvinte, rentabilitatea reflecta capacitatea intreprinderii de a
produce profit, oglindind intr-o forma sintetica eficienta intregii ei activitati economice.
Rentabilitatea reprezinta, totodata, indicatorul relativ al eficientei producerii, indicator care
caracterizeaza gradul de utilizare a resurselor. Cu toate acestea, se impune efectuarea unor
precizari in legatura cu corelatia dintre rentabilitate si eficienta economica. Eficenta economica
este mai cuprinzatoare decit rentabilitatea. Ea reprezinta cea mai generala categorie care
caracterizeaza rezultatele ce decurg din diferite preconizate pentru utilizarea sau economisirea
unor resurse. Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a efiecientei economice,
acea forma sintetica care este realizata cu ajutorul categoriilor valorice.
Indicatorii pentru exprimarea rentabilitatii de baza sunt ratele de rentabilitate. La baza
determinarii ratelor de rentanilitate sta profitul obtinut (deseori profitul net), care se compara cu
mijloacele cheltuite, cu vinzarile obtinute ori cu activele intreprinderii. Astfel, indicatorii
rentabilitatii reflecta nivelul (gradul) de eficienta a activitatii intreprinderii. Indicatorii
rentabilitatii pot fi grupati in urmatoarele grupe:
1) indicatori care arata venitul la 1 leu de active;
2) indicatorul care caracterizeaza nivelul profitului (dupa ce a fost efectuata plata dobinzii
si a impozitului pe venit alpersoanei juridice) ce revine la 1leu de capital propriu;
3) indicatorul care reflecta procentul profitului obtinut de întreprindere la fiecare leu de
vinzare;
4) indicatorii care caracterizeaza nivelul profitabilitatii atit pentru fiecare fel de produs, cit
si pentru productia marfa in intregime.
Modul de calcul si semnificatia fiecarui indicator de rentabilitate sunt reflectate
in tabelul 8.1.
Tabelul 8.1.
Indicatorii de rentabilitate si modul de calcul al acestora
Indicatorii de rentabilitate
Rentabilitatea activelor
Rentabilitatea activelor
curente
Rentabilitatea activelor nete
Rentabilitatea capitalului
propriu
Rentabilitatea vinzarilor
Rentabilitatea unei unitati de
produs
Rentabilitatea productiei
fabricate (productiei marfa)
Modul de calcul
(profitul brut/total
active)*100%
(Profitul brut/total active
curente)*100%
(Profitul brut/total active
nete)*100%
Semnificatia
Serveste drept baza pentru
evaluarea eficientei capitalului
introdus in intreprindere
(Profitul net/Capital propriu
active)*100%
(Profit brut/vinzari
nete )*100%
(Pret de comercializare- cost
total/cost total)*100%
(Profit operational/cost
productie marfa)*100%
ori
(Profit operational/mijloaxe
fixe + mijloace
circulante)*100%
Caracterizeaza venitul la
fiecare leu de capital propriu
avansat in afacere
Serveste drept baza pentru
determinarea sortimentului de
productie
Serveste drept baza pentru
determinarea nivelului de
preturi in intreprindere
O importanta deosebita la luarea deciziilor argumentate pentru sporirea eficentei activitatii
intreprinderii a au urmatori indicatori de rentabilitate: rentabilitatea capitalului propriu si
rentabulitatea vinzarilor, rentabilitatea activelor si rentabilitatea activelor curente.
1. Care este obiectul de studiu al disciplinei,,Economia Intreprinderii”?
A) Microeconomia inteleasa prin modul de comportare a agentiilor economici intr-un anumit
cadru constitutional;
B) Ansamblul activitatilor economico-sociale din cadrul unui stat;
C) Agentii economici ca entitati de baza care actioneaza in economie.
Răspuns corect: A
2. Ce este intreprinderea?
a) Este o unitate economica;
b) Este o unitate de productie;
c) Este o celula a societatii;
d) Este un centru de decizie.
e) Gestioneaza un ansamblu de resurse fizice, tehnice si financiare.
A) a,b,c,d
B) a,b,c
C) a,b,c,e
Răspuns corect: A
3. Care este principala componenta a mediului in care o firma apare atat in a calitate de
producator cat si de consumator?
A) Furnizor de bunuri si servicii;
B) Client pentru piata de factori de productie;
C) Consumator de mijloace de productie;
D) Piata, in calitate de ofertant si furnizor de bunuri si servicii.
Răspuns corect: D
4. Ce marimi caracteristici are competitivitatea unei firme?
a) Costuri;
b) Calitate;
c) Servicii.
d) Publicitate.
A) a,b,c
B) a,b,c,d
C) a,b
Răspuns corect: A
5. Dupa forma de proprietate intreprinderile sunt:
a) Private;
b) Publice;
c) Mixte.
d) Nationale;
A) a,c,d
B) a,b,c,d
C) a,b,c
Răspuns corect: C
6. Ca organism economico –social, intreprinderea are o structura:
A) Sistemica, cu elemente care se conditioneaza reciproc;
B) Are o structura independenta, cu elemente in interactiune;
C) Ierarhizata cu elemente bine definite.
D) Are o structura finalizata deschisa.
Răspuns corect: A
7. Intreprinderea este un sistem autoreglabil si autoorganizabil in care coexista tipurile de
activitati:
A) Prospectare a pietii;
B) Productie;
C) Activitate de conducere;
D) Activitate tehnico-productiva si de conducere.
Răspuns corect: D
8. Functionalitate unei intreprinderi ca sistem este data de:
A) Iesirile sistemului (Y);
B) Intrarile sistemului(X);
C) Raportul intre iesiri si intrari;
D) Raportul intre intrari si iesiri.
Răspuns corect: C
9. Structura generala a unei intreprinderi cuprinde:
a) Structura organizatorica;
b) Sructura social –culturala;
d) Structura functionala;
d) Structura ierarhica.
A) a,b,c,d
B) a,b,d
C) a,b
D) a,c,d
Răspuns corect: C
10. Organigrama unei intreprinderi reprezinta:
A) Principalele functii ale intreprinderii;
B) Elemente ale regulamentului de organizare si functionare a intreprinderii;
C) O reprezentare schematica, formala, a structurii intreprinderii;
D) Atributiile organelor de conducere si a compartimentelor functionale.
Răspuns corect: C