BİDULEAC ( ÖZÇELİK ) MİHAELA
Anul III
Cultura și civilizația turca
ŞEYHÜLİSLÂM- ‫مالسإلا خيش‬
Șeyhülislamul este una dintre cele mai importante poziții religioase și politice din istoria Imperiului
Otoman. Această funcție a fost deținută de un înalt reprezentant al islamului, care avea puterea de a
interpreta legile religioase și de a face recomandări sultanului în privința problemelor religioase și
sociale. Rolul și influența Șeyhülislam-ului au fost de-a lungul secolelor deosebit de semnificative în
istoria otomanilor, iar cercetarea aceastui subiect poate oferi o perspectivă interesantă asupra
societății și religiei din acea perioadă. În acest eseu vom explora mai în detaliu rolul și puterea
Șeyhülislamului otoman, precum și impactul acestuia asupra vieții politice și religioase din Imperiul
Otoman.
În dicționar Sheikh ( shaykh ), provine din cuvântul de origine arabă ‫ ( ْخيَش‬ar.-şayχ ‫ خيش‬-şyχ - šayḵ )
desemnând „persoană în vârstă înțeleaptă”.La început, cuvântul a fost folosit de triburile nomade din
Arabia, pentru a desemna liderii spirituali și comunitari (lider de trib sau de sectă). Odată cu
răspândirea islamului , Sheikh a devenit un termen important, utilizat pentru a desemna diferite
categorii de lideri religioși.
Sheikh al-Islam, compus din cuvintele Sheikh și Islam, a apărut în a doua jumătate a secolului al Xlea ca un titlu onorific acordat marilor savanți și sufi din lumea islamică, mai târziu folosindu-se cu
titlu de „cel mai înalt dintre cărturari, căpetenie”. În Imperiul Otoman, șeicul al-Islam a fost cel mai
înalt oficial după sultan și vizir.
Datorită faptului că Islamul este văzut atât ca religia mântuirii individului, care se preocupă de
destinul etern al acestuia, cât și ca un model normativ al unei ,,fortărețe” ce poarta amprenta sacrului,
pornind de la Coran și de la învățăturile Profetului, în ce privește organizarea societății în întregul ei,
preocuparile teologice s-au dezvoltat în strânsă legătură cu cele politice. Pentru a ajunge să vedem
impactul asupra vieții politice și religioase a Șeyhülislamul-lui,este necesar să denumim mai intâi o
serie de funcții și demnități ce s-au dezvoltat precedent.
Califul- era șeful suprem al comunității musulmane. Cuvântul chalifa înseamnă successor, locțiitor,
și derivă din expresia Kalifa(t)rasul Allah, ,,urmașul (locțiitorul) trimisului lui Allah”,fiind vorba de
cel ce are calitatea de a conduce comunitatea religioasă. Califii se înconjurau de numeroși slujbași
căraora le încredința diferite domenii ale puterii: justiția unui cadiu, perceperea impozitelor unui
(amil) -perceptor; funcțiile legate de administrație unui ( katib, pl. kutab )- secretar sau scrib, iar
conducerea armatei și administrarea generală erau încredințate – emirului (funcție născută în perioada
abbasidă).1
Imam- cu sensul de semn, indicator, model, conducător. Sensul comun în care îl utilizează toți
musulmanii din vremurile de început ale islamului și până în zilele noastre, este cel de conducător al
rugăciunii în comun (acesta fiind cel mai priceput să prezideze, deoarece se cere un anumit bagaj de
cunostiinte).
Molla(h) - cuvântul mawla are mai multe sensuri în limba araba,printre care cel de stăpân ,domn (sens
în care Allah este numit mewlana ,,Domnul nostru” sub forma mollah este utilizat și ca titlu pentru
descendenții Profetului, care trebuie să fie în același timp interpreți pentru Coran și Hadith. Molahul este simultan profesor și conducător religios al unei zone sau localități.
Ayatolah-în arabă, ayatu(A)llah (,,semnul lui Dumnezeu”) este titlul care ține de o ierahie a imamiților
duodecimani,și este vorba de un rang în ierarhia celor care poartă numele de mujtahid, deținător al
unui nivel de cunoștiințe religioase recunoscute în întreaga masă a credincioșilor. Cel care poartă
acest titlu are și îndatoriri administrative legate de perceperea unor taxe religioase.
Ulema- în limba araba ulama sau ulema este un plural pentru alim ( învățat, savant ). Cu referire la
islam ,termenul înseamnă ,,savant cunoscător al tradiției”-in primul rând jurist și intr-o măsură și
teolog.Termenul apare de obicei la plural , pentru că acești învățați se constituiau într-un corp căruia
îi era delegat consensul comunității, și căruia îi aparținea decizia în probleme de dogma și de
legislație.În diferite perioade ulemele puteau fi cu un statut official sau semioficial caste care
sprijineau puterea și erau protejate la rândul lor de aceasta.Autoritatea acestor savanți era strâns legată
de celebre facultăți de teologie în cadrul cărora erau grupati(Najaf în Irak,La Qum în Iran,etc.)
Mufti(u)- cuvântul arab mufti înseamnă ,,cel care oferă o opinie,o consultație în materie de religie ”.
Indicația, (recomandarea ) respectivă poartă numele de fatwa. Mutfiul, este deci persoana calificată
pentru a raspunde unei solicitări din partea cadiului ( judecatorul ).Opinia pe care o dă trebuie să se
bazeze atât pe cunoștrerea profundă a legislației canonice,cât și pe cea a precedentelor acumulate în
aplicarea acesteia la cazurile particulare.
Fetwa- ( fütyâ, la plural: fetâvâ, fetâvî), provine de la cuvântul fetâ care înseamnă "viteaz, tânăr", în
dicționar este explicat prin sintagma "un răspuns ferm care explică judecata unui eveniment sau
stabilește judecata acestuia, rezolvă cazuri dificile".
1
Nadia Anghelescu,Introducere în Islam,pp.82-93
Ca termen jurisprudențial, înseamnă "răspunsul scris sau verbal al unui jurist la o problemă de
jurisprudență, sau judecata pe care a relevat-o". În cutumă, este răspunsul scris dat de mufti la
întrebări religioase. Se numește istiftâ (suâl) pentru a cere hotărârea unei chestiuni jurisprudențiale
de la cei autorizați să emită o fatwa, müsteftî (sâil) pentru a cere o fatwa, iftâ pentru a explica o astfel
de chestiune sau pentru a răspunde oral sau în scris la hotărârea respectivă, iar mufti (mucîb) pentru a
explica hotărârea cu fatwa sa. Hotărârea Sharī'a pe baza căreia se dă o fatwa sau cea preferată dintre
diferitele opinii cu privire la un hadīth se numește mufti-bih, iar cele pe care muftī ar trebui să le
cunoască și să le respecte atunci când solicită o fatwa se numesc âdâb al-mufti (âdâb al-fetvâ, resmü'lmufti). Expresiile care indică care dintre diferitele opinii fiqh asupra unei chestiuni este mai favorabilă
fatwa se numesc alâmât al-iftâ (alâmât al-fetvâ).
Cadi(u)-cuvântul arab qadi(u) desemneazaă judecătorul. Cadiul este cel care în conformitate cu
legislația musulmană,are abilitatea de a decide în toate problemele de legislație civilă și penală.Acesta
trebuie să fie un om de moralitate ireproșabilă:nu are voie să primească daruri,nu are voie să facă
negoț.Judecata cadiului este decisive și fără apel.
Sheikh al-Islam, una dintre instituțiile care a ființat până la prăbușirea Imperiului Otoman, a
reprezentat cea mai înaltă autoritate religioasă și științifică din organizația statului. Termenul „sheykh
al-Islam”, care a dat numele instituției, a apărut în regiunea Khorasan în a doua jumătate a secolului
al IV-lea și a fost considerat un atribut al ulama care excela în a oferi fatwa. Titlul de „sheykh alIslam”, care a apărut în Khorasan, s-a răspândit în regiunile în care locuiau musulmanii din Egipt,
Iran, India și China. Savanți precum Abdullah b. al-Mubarak, Fakhr al-Dīn al-Rāzī și Sad al-Dīn alTaftāzānī au fost cunoscuți cu titlul de Sheykh al-Islām.
În anii de întemeiere ai Imperiului Otoman, fakihler( juriștii ), în calitate de oameni care cunoșteau
legea islamică( İslâm hukuku-nu) , crezul sunit (Sünnî akaidini) și instituțiile islamice, ofereau
informații pentru a-l ghida pe conducător. Osman Gazi, fondatorul statului otoman, întrebându-i pe
juriști (fakih) cum să organizeze regiunile pe care le-a cucerit cât și regulile religioase a fost sfătuit
să-l desemneze pe socrul său Edebali drept mutfi să se ocupe de treburile fatwa. După moartea lui
Edebali, Dursun Fakih a fost cel ce a condus lucrările fatwa. İshak Fakih se numără printre principalii
juriști din jurul lui Osman Gazi. Deși aceste informații indică faptul că au existat persoane care au dat
fatwa în anii în care a fost fondat Imperiul Otoman, nu este clar dacă autoritatea acestor oameni de a
emite fatwa era o autoritate asumată alături de îndatoriri precum kadi și orator, sau dacă era o sarcină
conferită unei singure persoane. De exemplu, Hızır Bey și Molla Hüsrev erau amândoi judecători și
mufti. Muftii care au fost incluși în clasa ilmiye au primit și titluri precum reis-ül-ülema și mufti-yülenam. Clasa Ilmiye, alături de Seyfiye și Kalemiye, a fost una dintre cele mai importante trei clase din
Imperiul Otoman.
Clasa ilmiye, numită și Tarik-i ilmiyye se referă la o gamă largă de grupuri, de mufti ai districtului,
șeicul al-Islam din instituția fatwa, imamul regimental ,muftiul regimentului din organizația armată,
medicul șef, astrologul, imamul și profesorul palatului, mudarrise-a studențească în sistemul de
învățământ, regentul districtual și judecătorul de district în sistemul judiciar, mevleviyet kadisi și
kadıaskerümre. Dacă ținem cont de variabilitatea numărului de ranguri, după Tanzimat, au fost
aproximativ 40 de savanți, dintre care 10 erau judecători Rumelia,10 judecători anatolieni și 15
judecători din Istanbul.
Rolul juriștilor de susținători morali ai conducătorilor otomani și de organizare a vieții sociale și
juridice a continuat în secolele următoare prin instituția „Sheikh al-Islam”.
Numirea și demiterea Sheikh al-Islam depindea în întregime de voința sultanului. Nou numitul era
îmbrăcat în "ferve-i beyzâ", o haină de blană de samur acoperit cu pânză albă. Numirea și demiterea
funcționarilor religioși, cum ar fi imam-hatip, muezzin și wâiz, se făceau, însa prin intermediul lui
Sheikh al-Islam.
În afară de îndatoririle sale principale, era consilier al sultanului în toate problemele de stat. Sultanii
otomani îi cereau părerea Shaykh-ului al-Islamului din acea perioadă în orice chestiune referitoare la
stat, de la a face război și pace până la tipărirea de bani noi, și primeau fatwa de la el. Astfel,
conformitatea tuturor acțiunilor statului otoman cu Sharia era supravegheată de către Sheikh al-Islam.
Deoarece Sheikh-ului al-Islam, nu i-a fost alocat un birou guvernamental separat până la domnia
sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), aceștia obișnuiau să își desfășoare afacerile în propriile
conace. Conacul Sheikh al-Islam era deservit de funcționari precum fatwa emini, kethüdâ, mektupçu
(poștaș), telhisç. După desființarea Corpului ienicerilor în 1826, Ağa Kapîsî (Poarta Ağa), care era
biroul aga-ului ienicerilor (Yeniçeri Ağası )din spatele Moscheii Süleymaniye, a fost alocată lui
Sheikl-al-islâm și a devenit astfel biroul lor oficial. Mai târziu, aici au început să funcționeze și
Kadiaskeratul Anatolian și Rumeli și Biroul Kadi din Istanbul. În perioada Tanzimat, în cadrul
biroului lui Sheikh -al-islâm au fost înființate consilii pentru a se ocupa de diverse afaceri, iar acesta
s-a transformat într-o organizație ministerială de mari dimensiuni. Cele mai importante dintre aceste
consilii au fost Consiliul Judecătorilor (Majlis-i İntihâb-ı Hükkâm), care era responsabil de numirea
judecătorilor; Biroul Fatwa și Consiliul de Studii (Majlis-i Tedkîkât-ı Șer'iyye), care erau autoritățile
de apel ale instanțelor Sharia; Consiliul Studenților (Majlis-i Mesâlih-i Talebe), care era responsabil
de toate afacerile madraselor; și Consiliul Mashâyih (Majlis-i Meșâyih), din care făceau parte șeicii
ordinelor religioase. În plus, în aceeași perioadă, Șheikh-al-islâm obișnuia să participe la reuniunile
Adunării-i Vükelâ, care era prezidată de marele vizir, similar Consiliului de Miniștri de astăzi.
Urmându-i pe sultan și pe marele vizir în protocolul de stat, Sheikh al-Islam ,obișnuia să participe la
toate ceremoniile importante, în special la sărbătorile de Eid. Partea sultanului în ceea ce privește
administrația de stat era reprezentată de marele vizir, iar partea sa în ceea ce privește afacerile
religioase ale statului era reprezentată de Sheikh al-Islam . În acest sens, Sheikh al-Islam a preluat
îndatoririle religioase ale califatului, care fuseseră deținute de sultanii otomani încă din timpul
domniei sultanului Yavuz Selim (1512-1520). În Fatih Kanunnâmesi –( a lui Fatih Sultan Mehmed
legea de bază a Imperiului Otoman , care reglementa organizarea statului și funcționarea structurii
organizatorice) , se menționează că Sheikh al-Islam a fost serdârı al ulama. În lucrarea lui Hezarfen
Hüseyin Efendi( istoric și intelectual otoman care a trăit în secolul al XVII-lea), Telhîsü'l-Beyân fî
Kavânîn-i Al-i Osman, se afirma că, Sheikh al-Islam era superior marelui vizir în anumite probleme,
deoarece era autorizat în domeniul religiei, care era baza principală a statului otoman.
Principala îndatorire a lui Șeyhülislâm, numit și "Müfti'l-Enâm", adică muftiul poporului, era să emită
fatwa pe probleme care îi erau cerute de către orice persoană sultanului. Aceste fatwa puteau fi legate
de o problemă de cult din viața de zi cu zi sau chiar de o problemă legată de demiterea sau uciderea
sultanului. În plus, Sheikh al-Islam se asigura, de asemenea, că legile promulgate pe baza obiceiurilor
erau în conformitate cu Sharia. Această autoritate juridică a Sheikh al-Islam poate fi comparată cu
Curtea Constituțională din zilele noastre. În Imperiul Otoman, judecătorii, care asigurau punerea în
aplicare a legii, se aflau în subordinea lui Sheikh al-Islam ca autoritate supremă.
Până la înființarea Ministerului Educației, funcția de Sheikh al-Islam era considerată cea mai înaltă
autoritate în domeniul educației. Medrese-le care asigurau învățământul secundar și superior au rămas
subordonate biroului lui Sheikh al-Islam până la sfârșitul Imperiului Otoman. Ministerul Educației
din cadrul Sheikh al-Islam a apărut ca o subunitate care se ocupa de toate aspectele legate de medrese.
Numirea și demiterea tuturor muderris și qadi, al căror salariu zilnic depășea patruzeci de akçe, se
făcea la propunerea lui Șeyhülislâm și cu aprobarea sultanului.
Deși data instituirii funcției de Sheikh al-Islam în Imperiul Otoman nu este certă, aceasta a fost
stabilită, în general,ca fiind în timpul domniei sultanului Murad al II-lea(1421-1451). Se acceptă că
instituția a început cu Molla Fenârî. Fenârî, care a avut timp de secole o reputație binemeritată pentru
superioritatea și competența sa științifică, al cărui nume real era Șemseddin Muhammed, a fost un
important erudit numit qadi în Bursa, în timpul domniei lui Yıldırım Bayezid și pentru prima dată
Sheikh al-Islam în timpul domniei sultanului Murad al II-lea. Pe lîngă calitatea de sheikhul-islâm,
conducătorul ulemei din vremea sa, a fost și un reprezentant important al ,,școlii intelectuale”
Akbariyya îndeplinind și calitatea de șeyh-al tariqa.
1.Ebussuud Efendi ( Mehmed Ebüssuûd ,( 1490 – 1574) a fost un jurist ottoman și exeget al
Coranului, care a servit ca Qadi (judecător) al Istanbulului între 1533 și 1553. I se mai spunea „Elİmâdî”. Ebussuud a fost fiul lui Iskilipli Sheikh Muhiddin Muhammad Efendi. În anii 1530, Ebussuud
a servit ca judecător în Bursa, Istanbul și Rumelia, unde a adus legile locale în conformitate cu legea
divină islamică (sharia). Sultanul Suleiman Magnificul l-a promovat la Shaykh al-Islām – judecător
suprem și cel mai înalt oficial – în 1545, funcție deținută de Ebussuud până la moartea sa, și care l-a
adus la apogeul puterii sale. A lucrat îndeaproape cu sultanul, emiterea de avize judiciare care au
legitimat uciderea yazidilor de către Suleiman și atacul succesorului său Selim asupra Ciprului.
Ebussuud a emis, de asemenea, hotărâri legale (fatwās) care i-au etichetat pe Qizilbash, indiferent
dacă trăiau pe pământ iranian sau otoman, drept „eretici” și a declarat că uciderea lor ar fi considerată
ca fiind demnă de laudă, în afară de faptul că li se permite doar conform legii. Împreună cu Suleiman,
„Legislatorul”, Ebussuud a reorganizat jurisprudența otomană și a adus-o sub un control
guvernamental mai strâns, creând un cadru legal care unește sharia și codul administrativ otoman
(qānūn). În timp ce opinia predominantă anterior susținea că judecătorii erau liberi să interpreteze
sharia, legea căreia i se supune chiar și conducătorul, Ebussuud a instituit un cadru în care puterea
judecătorească era derivată de la sultan și care i-a obligat pe judecători să urmeze qānūn-nāmes,
„scrisorile de lege” ale sultanului, în aplicarea legii. Pe lângă reformele sale judiciare, Ebussuud este
amintit și pentru marea varietate de fatwās pe care le-a emis. Părerile sale care permit piese de teatru
Karagöz și consumul de cafea, o noutate la acea vreme, sunt deosebit de celebrate. El este, de
asemenea, cunoscut pentru o fatwā larg contestată care permite tranzacții monetare care implică riba
(dobândă) în anumite situați.
2.Molla Fenari s-a născut în jurul anului 1350 în Maveraunnehir ,,dar a emigrat în Anatolia.
Numele său real a fost Shamseddin Mehmed. Tatăl său, Muhammad Hamza b. Ahmed, cunoscut
mistic. Fenari a fost numit fie după orașul Fener din vecinătatea Bursa Yenișehri, fie pentru că tatăl
său a fost paznic de far. Molla Fenari a învățat sufismul de la tatăl său la o vârstă fragedă. În timpul
educației sale la madrasa, a urmat lecțiile lui Mawlânâ Alâuddîn Esved, Cemaleddin Aksarayî și
Somuncu Baba. A călătorit în Egipt și a asistat la cursurile lui Ekemâleddîn-i Bâbert, erudit Hanafi.
Molla Fenari a lucrat ca muderris în Bursa. A trăit și a lucrat în perioadele lui Çelebi Mehmed și
sultanului Murad al II-lea. După Bătălia de la Ankara, a fost adus de Timur la Kütahya ca prizonier
împreună cu Seyyid Mehmedi Buharî și un grup de savanți.
În documentele otomane, până la numirea lui de către sultanul Murad al II-lea ca "Mufti'l Enam" în
1424 (deși există documente despre kadis și faqihs), nu există nicio mențiune despre instituția
muftiatului, care a fost înființată odată cu Molla Fenari și transformată mai târziu în funcția de sheikh
al- Islam. De fapt, până la Sheikh al-Islam al lui Mehmet Ebussuud Efendi din secolul al XVI-lea,
muftiul era o autoritate de stat cu salariu mic și, prin urmare, de nivel scăzut în protocol. Din acest
motiv, Molla Fenari a lucrat ca savant, qadi și muftiu în Bursa și, de asemenea, a lucrat ca argintar
pentru ași genera venituri.
Alți Sheikh al-Islam ai imperiului ottoman au fost:
3. Hocazade Mesut Efendi - sub sultanul Ahmed I (1603-1617)
4. Hekimoğlu Ali Pașa - sub sultanul Osman al II-lea (1618-1622)
5. Esad Efendi - sub sultanul Murad al IV-lea (1623-1640)
6. Hacı Kemal Efendi - sub sultanul Ibrahim I (1640-1648)
7. Tahir Efendi - sub sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687)
8. Feyzullah Efendi - sub sultanul Suleiman al II-lea (1687-1691)
9. Feyzullah Efendi (doua oară) - sub sultanul Ahmed al II-lea (1691-1695)
10. Saîd Efendi - sub sultanul Mustafa al II-lea (1695-1703)
11. Mustafa Efendi - sub sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730)
12. Hacı Halil Efendi - sub sultanul Mahmud I (1730-1754)
13. Ataullah Efendi - sub sultanul Osman al III-lea (1754-1757)
14. Abdülhamid Ișıkavorlu Mustafa Efendi - sub sultanii Mustafa al III-lea (1757-1774) și
Abdulhamid I (1774-1785)
15. Hasan Basri Efendi - sub sultanul Selim III (1789-1807)
Șhheikh al-Islam a funcționat până la sfârșitul Imperiului Otoman, în 1924, când o data cu
formarea Republicii Turcia, a fost desființată oficial instituția și s-a creat un sistem judiciar
laic. Deoarece majoritatea statelor moderne utilizau un sistem juridic laic și secularizat, care
se baza pe coduri și legi elaborate de către legistratori și nu de lideri religioși, guvernul turc a
decis, prin urmare, să adopte un astfel de sistem juridic,care să răspundă mai bine nevoilor și
cerințelor societății turcești contemporane. De asemenea, instituția Șhheikh al-Islam și alte
instituții religioase otomane erau considerate conservatoare și retrograde de către mulți lideri
turci, care au considerat că acestea au împiedicat dezvoltarea și modernizarea societății
turcești. Prin urmare, desființarea Șeyhülislam a făcut parte dintr-un proces mai amplu de
secularizare și modernizare a turcilor.
Surse :
TALİD Türkiye Araştırmaları Literatür Dergisi
https://islamdusunceatlasi.org/seyhulislamlik/6762
https://islamansiklopedisi.org.tr/seyhulislam
https://tr.wikipedia.org/wiki/%C5%9Eeyh%C3%BClislam
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Eeyh%C3%BClislam
https://www.biyografya.com/biyografi/9
https://www.altayli.net/klasik-donem-osmanli-devlet-teskilatinda-seyhulislamlik.html