Pedeapsa Capitala
-referat-
Cuprins
 Pedeapsa cu moartea
 Controversa costitutionalitatii pedepsei
cu moartea
 Pro si contra
 Pedeapsa capitală în România
 10 lucruri de despre...
Pedeapsa cu moartea
Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca pedeapsă
pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este precedată de un
proces judiciar, care se termină cu o sentință de condamnare la moarte. Aceasta
este pusă în aplicare prin execuție.
Din punct de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a
fost o practică comună aproape tuturor societăților. Acum, pedeapsa capitală are o
arie de folosire mai izolată, dar mai este încă practicată.
În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această
pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul
militar.
În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter,
incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
Metode de executare a condamnaților
În decursul istoriei, s-au folosit diverse metode de executare a condamnaților la
moarte:










Ardere pe rug
Decapitare
Execuție cu ajutorul unui elefant
Execuția prin tăierea cu ferăstrăul
Ghilotină
Lapidare
Scaun electric
Spânzurare
Tragere pe roată
Trasul în țeapă
Controversa constituționalității pedepsei cu moartea
Pedeapsa capitală este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată.
Tema acestui tip de sancțiune a fost dezbatută încă din cele mai vechi timpuri de
personalități precum Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu
secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui Cesare Beccaria, statele au început să
acorde o atenție sporită teoriilor umaniste ce militau în favoarea renunțării la
pedeapsa cu moartea. O importanță la fel de mare a reprezentat teoria lombrosiană,
potrivit căreia unii oameni, încă de la naștere, au un anumit instinct criminal care
se poate dezvolta pe parcursul vieții. De aceea, cel mai bine este ca astfel de
indivizi să fie definitiv și irevocabil izolați de societate, pentru a nu o pune în
pericol.
Este pedeapsa cu moartea constituțională sau nu? Aceasta este una din problemele
controversate existente la nivel global în momentul de față. De-a lungul timpului
societatea a căutat diferite forme de menținere a ordinii. Astfel, s-a ajuns la
adoptarea unor norme de conduită care să facă diferența între ceea ce este sau nu
este permis. Ulterior, a apărut pedeapsa ca măsură luată împotriva nerespectării
unei reguli de conduită. De exemplu, pedeapsa morții civile prevăzută în legiuirile
medievale, care a fost abolită în Franța în 1854, iar în statul Victoria din Australia
abia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel condamnat este „ca și mort”, încetând a
mai fi subiect de drept. Dacă era căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin
deces, deschizându-se succesiunea celui „decedat”, iar actele pe care le încheia
după condamnare se loveau de o nulitate absolută, fiind considerate inexistente.
Teoria beccariană
În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute
până atunci de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o formă
modernă, care avea să atragă atenția anumitor state europene și să le determine,
într-un final, să desființeze pedeapsa capitală. Cesare Beccaria spune: „Pentru mine
este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește
omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși
o crimă, să comande comiterea uneia în public.”1, militând astfel împotriva
pedepsei capitale, pe care o numește „această risipă inutilă de chinuri care nu i-a
făcut niciodată pe oameni mai buni.” Într-adevăr, executarea cuiva într-o piață
publică putea instiga la violență sau chiar, fără să vrea, la sinuciderea prin
spânzurare. Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu
moartea este faptul că „pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele
oamenilor se obișnuiesc. Nu intensitatea pedepsei are cel mai mare efect asupra
sufletului omenesc, ci durata ei.”
Cesare Beccaria mai preciza că este imoral ca statul să recurgă la omor, că
execuțiile nu sunt necesare pentru protejarea societății, că lungii ani de servitute
oferă un exemplu mai bun ș i că spânzurarea atrage simpatie pentru criminal: „Nu
este utilă pedeapsa cu moartea pentru exemplul de cruzime pe care-l dă
oamenilor.” Tot el este cel care afirmă: „Spectacolul înspăimântător, dar
trecător al morții unui ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât
îndelungul și continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa.”
Criminologia clasică, a cărui reprezentant este Beccaria, este caracterizată de
centrarea studiului criminologic asupra faptei comise, de considerarea liberului
arbitru ca fundament al oricărei acțiuni umane și de proporționalizarea pedepsei în
raport cu gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalulș i
criminalitatea capă tă un caracter constant ca urmare a influenței curentului
pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariției clinicilor de psihiatrie, a
studiilor din penitenciare asupra deținuților. Astfel, apare criminologia pozitivistă,
care se caracterizează prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologic
asupra făptuitorului, determinismul ca fundament al acțiunii umane și
proporționalizarea pedepsei în funcție de pericolul pe care îl prezintă făptuitorul.
Reprezentanții școlii pozitiviste italiene sunt: Cesare Lombroso, Enrico Ferri,
Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, André-Michel Guerry etc. „Dacă din
perspective clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar pedeapsa cu
moartea trebuie să fie utilizată cu reținere și numai în anumite situații de o
gravitate extremă, din punctul de vedere al pozitiviștilor prioritară este ideea de
apărare socială fermă, mai ales în raport cu cei predestinați să devinăcriminali, față
de care trebuie dispuse măsuri de siguranță chiar ante delictum.”, menționează
Olivian Mastacan.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru toate infracțiunile în Italia (1994),
Germania (1987), Noua Zeelandă (1989), Andora (1990), Angola (1992), Australia
(1985), Austria (1968),Belgia (1996), Canada (1998), Croația, Cehia, Irlanda și
Ungaria (1990), Danemarca (1978), Spania (1995), Finlanda (1972), Franța (1981),
Monaco (1962), Moldova (1995), Namibia și Nepal (1990),Norvegia (1979),
Polonia (1997), Portugalia (1976), Regatul Unit (1998), Republica Dominicană
(1966), Suedia (1972), Elveția (1992), Venezuela (1863), România (1989).
Rata criminalității la nivel global
Autoritățile din Statele Unite sunt de mult timp preocupate de infracțiuni și de rata
omuciderilor. Deși Londra are o populație de trei ori mai mare decât Chicago, în
1916 în orașul britanic au fost identificate 45 de cazuri de crimă, față de 198 de
crime în cel american , ceea ce ridică multe semne de întrebare, ținând cont de
faptul că SUA, în ansamblu, sprijină pedeapsa cu moartea, ceea ce ar presupune o
mai mare precauție sau prevenție împotriva infracțiunilor. În ultimii 47 de ani, rata
criminalității în SUA a crescut cu 350%, deși în 1993 a existat o ușoară scădere.
Tocmai în acest an guvernul american a introdus Legea celor trei lovituri, care
prevedea că acele persoane care au fost declarate vinovate pentru comiterea a trei
delicte grave erau condamnate la închisoare pe viață. De aici deducem faptul că
asprimea pedepselor era, totuși, o soluție pentru anihilarea crimelor și pentru
protejarea indivizilor ce aparțineau societății.Trebuie menționat, însă, că există și
orașe în care criminalitatea a scăzut uimitor de mult, cum ar fi New York City,
unde, în anul 2005, numărul omuciderilor ajunsese la cel mai mic nivel al
său încă din 1963.
În anul 2007, în New York s-au înregistrat mai puțin de 500 omucideri, pentru
prima dată de când s-au publicat date despre rata criminalității, în 1963. Deși rata
omuciderilor din SUA, în ansamblu, a rămas constantă în ultimii ani, aceasta este
una dintre cele mai ridicate din societatea modernă. În 2004, pe teritoriul american,
s-au produs 5.5 omucideri la suta de mii de locuitori, aproape triplu față de Canada
(1.9) și de cinci ori mai mult decât în Germania (1.0), în condițiile în care
majoritatea țărilor europene care nu acceptă pedeapsa cu moartea, au o rată a
crimelor de sub 2.5. Concluzia cu privire la acest aspect este că, oricâtă teamă ar
impune oamenilor obișnuiți pedeapsa cu moartea, ea nu pare să aibă același efect
asupra criminalilor. Conform datelor de mai numărul omuciderilor, făcându-i pe
cei ce intenționează să încalce legea să se gândească de două ori
înainte de a face acest lucru.
Cu toate acestea, se poate foarte ușor demonstra viceversa. De exemplu, în Suedia,
după abolirea pedepsei capitale în 1921, numărul persoanelor condamnate pentru
omor a crescut de la 49 la 100.000 de locuitori în perioada 1910-1921, la 58 la
100.000 de locuitori între 1919 și 1935. La data de 23 noiembrie 1950, în Franța,
edictarea pedepsei cu moartea pentru furtul săvârșit de autori înarmați a atras o
diminuare a acestui gen de infracțiune, fapt care sprijină argumentul de menținere
a pedepsei cu moartea pentru infracțiunile grave ce pun în pericol viețile
oamenilor, a căror protecție trebuie să fie asigurată de stat.
Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capital
Ideile cuprinse in opera lui Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, au declanșat
transformări rapide și radicale în sistemele penale ale unor state europene.
Principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza redactării unor
articole importante din « Declarația drepturilor omului și cetățeanului » de la 1789.
În tratatul său , Beccaria demolează un întreg system juridico-penal existent până
la acel moment, cu rădăcini adânci.
„Orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei.” 16 „Dreptul
la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Un stat poate să prevadă pedeapsa
cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război,
conform dispozițiilor sale. Nu se admit derogări de la acest protocol.
Există în lume o tendință dominantă prezentă în documente juridice,politice,
sociologice de înlăturare a pedepsei cu moartea, ea fiind considerată o cruzime care
foarte rar s-a dovedit dreaptă, dar niciodată eficientă, având în vedere faptul că au
existat în istorie grave erori judiciare.
Nu se încalcă drepturile omului în situația în care moartea „rezultă dintr -o
recurgere absolute necesară la forță”
Desființarea pedepsei cu moartea apare atât în Carta Drepturilor Fundamentale ale
Uniunii Europene, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de
Consiliul Europei în 1950. Dintre toate țările europene moderne,, ca în situațiile
următoare: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale,
pentru a face o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unui deținut, pentru
a reprima în mod legal tulburări violente sau o insurecție. Comisia Europeană
consideră că„recurgerea absolut necesară la forță” se poate realiza când minim una
din cele trei condiții de mai sus este îndeplinită. Pentru constituțiile care prevăd
pedeapsa cu moartea, Pactul recomandă în articolul (art.) 6, iar Convenția în art.2
că, acolo unde pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, să se pronunțe o sentință de
condamnare doar pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legea în
vigoare la momentul săvârșirii crimei. Condamnarea la moarte trebuie să fie făcută
de un tribunal competent, iar cel condamnat să aibă drept de a solicita grațierea sau
comutarea pedepsei. De asemenea, nu pot fi condamnate la moarte persoanele ce
nu au împlinit vârsta de 18 ani, precum și gravidele. Când pedeapsa capitală este
aplicată, ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de suferință posibil.
San Marino, în 1865, a fost printre primele care au desființat pedeapsa cu moartea.
Letonia și Kazahstan au abolit pedeapsa capitală pentru infracțiunile obișnuite, dar
nu și pentru crime pe timp de război. Tot Consiliul Europei este acela care a
adoptat “Ziua europeană împotriva pedepsei cu moartea” la data de 10 octombrie
2002. Acesta poate reprezenta un prim demers într-o luptă în care principalul
obiectiv este suprimarea pedepsei capital la nivel global.
În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor, mai
puțin în Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este membră a
Consiliului Europei fiind aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile publice
refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală pe motiv că societatea nu este
pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din 1996, în care
80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.
Modalități de executare a pedepsei capital
Cea mai întâlnită metodă de punere în practică a unei condamnări la moarte este
execuția prin împușcare. În Rusia Sovietică, metoda clasică, fie că era vorba de
militari sau civili, era împușcarea unui glonț în ceafă, execuție care încă se practică
în multe zone din China. În Taiwan, deținutul este mai întâi injectat cu un anestezic
puternic, iar apoi împușcat în piept. În Statele Unite ale Americii (SUA), principala
modalitate de execuție este injecția letală, dar există și state care
permit condamnaților la moarte să aleagă între camera de gazare, plutonul de
execuție, scaunul electric sau spânzurare. Cele cinci metode menționate mai sus
sunt folosite în întreaga lume. În SUA, ultimul deț inut executat prin gazare a fost
neamțul Walter LaGrand, în 1999, în Arizona. În zilele noastre, plutonul de
execuție mai este permis doar în: Idaho, Oklahoma si Utah.
În unele state islamice, pedeapsa capitală este realizată prin decapitare, în special în
Arabia Saudită, unde este acceptată și lapidarea. Până în 1981, când pedeapsa cu
moartea a fost interzisă, ghilotina a fost metoda oficială de execuție în Franța.
În Asia de Sud, de Sud-Est și, în special, în India, s-a practicat timp de mii de ani
executarea condamnaților cu ajutorul unui elefant. Semnificația acestei metode
constă în faptul că era important pentru conducătorii străvechi să arate că au
control absolut chiar și asupra animalelor sălbatice. Elefanții nu erau numai bine
dresați, ci și capabili de a întreprinde activități diversificate:
erau capabili să strivească, să dezmembreze și să tortureze deținuții în timpul
execuțiilor publice. În funcție de comenzile pe care le primeau, puteau chiar să-și
ucidă victima instantaneu sau lent. Această practică este atestată de numeroase
documente care precizează că sângerosul spectacol se termina, de obicei, când
elefantul smulgea toate membrele condamnatului. Practica a fost oprită de
imperiile europene care au colonizat regiunea, în secolele al XVIII-lea și al XIXlea.
Pedeapsa capitala: o solutie sau un barbarism?
Pedeapsa cu moartea este, in momentul de fata, pastrata in aproape 50 de state
din lume, printre care SUA, Japonia si China, potrivit celui mai recent studiu in
domeniu citat de presa centrala. Dintre tarile care practica acest tip de pedeapsa,
China se afla pe locul I dupa numarul executiilor, cu nu mai putin de 3.000 doar in
anul 2012.
Metodele de executie variaza de la decapitare in Arabia Saudita pana la
electrocutare in unele cazuri inregistrate in Statele Unite ale Americii. Se mai
practica spanzurarea (Egipt, Japonia), injectia letala (Thailanda, Guatemala),
impuscarea (China, Belarus), lapidarea (Iran, Afghanistan). Rusia este pe cale de a
renunta la pedeapsa cu moartea, acest stat fiind membru in Consiliul Europei,
grup de tari care a semnat Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Desi este inca practicata la nivel mondial, se depun constant eforturi pentru ca
pedeapsa capitala sa fie abolita complet, cea mai recenta initiativa in acest sens
fiind apelul international semnat la 10 octombrie 2013 de 42 de tari europene.
"Justitia care ucide nu este justitie. Convinse de inumanitatea inerenta a pedepsei
cu moartea, cele 42 de state reprezentate aici se opun, in totalitate, folosirii
acesteia, oriunde in lume", se arata in textul apelului.
In ceea ce priveste Romania, si ea a cunoscut acest tip de pedeapsa. Prima oara,
pedeapsa a fost interzisa in 1866. A fost reintrodusa apoi in 1938, odata cu prima
constitutie de natura dictatoriala din Romania. In perioada comunista, ea se aplica
pentru 19 infractiuni, dintre care: crimele impotriva pacii si omenirii, tradarea de
patrie, omorul savarsit prin cruzimi sau asupra mai multor persoane, jefuirea cu
consecinte deosebit de grave a bunului obstesc.
Ultimii condamnati la moarte in tara noastra au fost sotii Elena si Nicolae
Ceausescu, pe 25 decembrie 1989. In 1990, prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie,
pedeapsa capitala a fost abolita, fiind inlocuita cu detentia pe viata, considerata la
nivel mondial cea mai buna alternativa.
Considerata o metoda invechita si barbara, pedeapsa cu moartea este vazuta de
multi ca o incalcare a normelor democratiei. Pe de alta parte, sunt si voci care
sustin ca este o metoda de prevenire a criminalitatii, care poate descuraja
potentialii infractori. Tocmai de aceea am intocmit o lista cu cele mai vehiculate
argumente pro si contra pedepsei capitale.
Argumente PRO

Economic vorbind, este mult mai eficient sa elimini din societate un
infractor periculos decat sa-l inchizi intr-o inchisoare, unde ii sunt alocate
sume mari de bani (pentru mancare, haine etc.). Prin urmare, sume
consistente sunt cheltuite pentru niste oameni care oricum au produs un
prejudiciu societatii. Aceste sume nu vor fi recuperate niciodata de catre stat.
De mentionat este si faptul ca cei condamnati pe viata nu mai sunt utili cu
nimic societatii, ei fiind pana la sfarsitul vietii "in grija statului".

Cel putin la nivel teoretic, pedeapsa cu moartea ar trebui sa descurajeze
potentialii infractori. O pedeapsa capitala este, deseori, mai infricosatoare
decat o pedeapsa cu inchisoarea, fie ea si pe viata.

In cazul pedepsei cu inchisoarea pe viata exista nenumarate evadari, iar
aceasta deoarece evadatul stie ca oricum o pedeapsa mai mare de atat nu
exista. De asemenea, acestia, daca nu sunt supravegheati, pot comite crime
impotriva altor detinuti in inchisori. Din aceste considerente, pedeapsa
capitala este vazuta de multi ca fiind cea mai buna solutie de aplicat
criminalilor deosebit de periculosi, care nu mai pot fi reabilitati.
Argumente CONTRA

Majoritatea celor religiosi resping definitiv ideea pedepsei capitale. Acestia
sustin ca viata a fost data omului de Dumnezeu, prin urmare doar Dumnezeu
poate lua viata cuiva. Mai mult chiar, se considera ca detinutul poate sa se
pocaiasca in inchisoare, existand destule cazuri in care criminali periculosi
au gasit calea credintei in inchisoare.

Pedeapsa cu moartea este "veche de cand lumea". Motiv pentru care este
considerata de multi o intoarcere la barbarism, un pas inapoi pentru
civilizatie si pentru democratie. In loc sa evoluam si sa gasim solutii pentru
pedepsirea vinovatilor, apelam in continuare la o metoda dura, care nu face
cinste omenirii si constituie o incalcare a drepturilor omului la viata.

Exista riscul condamnarii unor persoane nevinovate. Acesta este considerat a
fi cel mai mare dezavantaj al pedepsei capitale in dauna pedepsei cu
inchisoarea pe viata. Cu alte cuvinte, daca in cazul inchisorii pe viata, o
greseala poate fi reparata, iar detinutul poate fi eliberat din inchisoare, in
cazul pedepsei capitale nu exista "remediu", considerandu-se ca totul s-a
terminat in momentul executiei vinovatului.

Presiunea de pe umerii judecatorilor. Cei care se opun pedepsei capitale
considera ca presiunea pe judecatori creste enorm, acestia fiind, in definitiv,
oameni. In schimb, cei care sustin pedeapsa cu moartea afirma ca presiunea
exista si in cazul condamnarii cu inchisoarea pe viata, considerand-o o
pedeapsa aproape la fel de dura. Pe de alta parte, greseala in cazul pedepsei
cu inchisoarea pe viata este mult mai usor de indreptat, in timp ce
judecatorul care, din greseala, trimite la moarte un om, va avea mereu
constiinta incarcata. In plus, exista cazuri mediatizate, iar aici judecatori simt
in plus presiunea opiniei publice si a comunitatii pentru o pedeapsa cat mai
dura, pedeapsa care poate nu este totdeauna si cea corecta.

Multi considera ca nu exista, oricum, vreun avantaj economic. Iar asta
deoarece inchisorile oricum sunt functionale pentru ceilalti infractori, iar
costurile de mancare, haine si personal care supravegheaza sunt mai mici
decat cele alocate unui spatiu al pedepsei capitale. Desi folosit mai rar, acest
spatiu oricum trebuie intretinut, astfel ca, economic vorbind, nu ar exista
vreo reducere la bugetul statului.
Pedeapsa capitală în România
Pedeapsa capitală în România a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie
1990, abolire reconfirmată de Constituția României din 1991.
Istoria: Pedeapsa cu moartea are o istorie lungă și variată în România. Vlad al
III-lea Țepeș (care a domnit în Țara Românească, în principal în perioada
1456-62) este cunoscut în toată lumea pentru că a executat mii de oameni
prin tragere în țeapă. Unul dintre succesorii săi, Constantin Hangerliu, a fost
strangulat, împușcat, înjunghiat și decapitat de otomani în 1799. Horea și
Cloșca au fost trași pe roată de către autoritățile imperiale austriece (care
stăpâneau în acel moment Transilvania) în 1785.Romanul scris de Liviu
Rebreanu în 1922, „Pădurea spânzuraților” (la fel filmul din 1965 bazat pe
acest roman), este inspirat din viața fratelui său Emil care a fost spânzurat
pentru dezertare în 1917, cu puțin timp înainte de dispariția Austro-Ungariei
și Unirea Transilvaniei cu România.
Regatul României: România ca stat modern s-a format în 1859, după Unirea
Principatelor. Codul Penal adoptat în anul 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea,
unele infracțiuni comise în timp de război fiind stipulate însă de Codul Militar.
Constituția din 1866 adoptată în timpul regelui Carol I și inspirată de modelul
belgian liberal din 1831, nu prevedea pedeapsa cu moartea pentru crime pe timp de
pace. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, doar alte șase țări europene au abolit
pedeapsa cu moartea: Belgia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia.
Eliminarea pedepsei cu moarte pentru crime pe timp de pace a fost reafirmată în
articolul 16 al Constituției din 1923. La 24 septembrie 1938, legea nr. 3247 pentru
implementarea noului cod penal din 1936 l-a pus pe acesta în acord cu noua
Constituție a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea din 20 februarie 1938:
Art. 15. Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiție militară. Consiliul de Miniștri va putea decide
aplicarea dispozițiunilor din alineatul precedent și în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei
Regale, Șefilor Statelor străine și demnitarilor Statului din mobile și în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate,
precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic.
În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul fascist a crescut numărul
infracțiunilor pedepsite cu moartea, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea,
trădarea, spionajul și altele, în vreme ce numărul execuțiilor a crescut rapid.
România comunistă: Prima jumătate a perioadei comuniste a fost foarte
dinamică din punct de vedere al pedepsei capitale. Debutul său a fost dominat de
chestiunea criminalilor de război, care adeseori a luat aspectul unei răzbunări, o
formă deghizată de a-i pedepsi pe fasciști, foștii rivali politici ai comuniștilor.
Lipsa surselor nu ne permite să avem o imagine completă a acestui fenomen, în
vreme ce o comparație cu alte state comuniste est-europene confirmă inexactitatea
datelor. În 1949, prevederile legale referitoare la pedeapsa capitală au fost extinse,
cuprinzând numeroase infracțiuni economice și politice, cu intenția de a intimida o
mare parte a populației. Exploatarea propagandistică era axată pe publicitatea
prevederilor legale și nu pe cazuri particulare, cu excepția cazului jafului asupra
mașinii Băncii de Stat, ce a fost prezentat unei audiențe limitate. Contând în primul
rând pe efectul preventiv specific al execuțiilor, regimul a folosit pedeapsa cu
moartea mai ales pentru eliminarea fasciștilor, sabotorilor, trădătorilor ori a
membrilor grupurilor de rezistență etc. Sentințele trebuiau să ofere aparența de
legalitate necesară îmbunătățirii imaginii regimului și, de asemenea, aveau un rol
preventiv. Deși juriști de prim rang au dezbătut problema pedepsei capitale și au
încercat să o abolească în 1956, prevederile legislative și aplicarea lor s-au înăsprit
în 1958, când liderul stalinist Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a simțit poziția
amenințată. Aceasta datorită procesului de destalinizare ce a urmat morții lui Stalin
în U.R.S.S., evenimentelor din Ungaria anului 1956 și retragerii trupelor sovietice
din România din 1958. După ratele crescute ale execuțiilor înregistrate în 19581959 (32 de execuții în 1958 și alte 55 în 1959), cifrele se normalizează până la
adoptarea noului cod penal din 1969, demonstrând din nou influența factorului
politic asupra aplicării prevederilor legislative.
Perioada de după reforma penală din 1969 a fost legată în mod particular de
personalitatea lui Nicolae Ceaușescu. Prevederile legale, așa cum au fost explicate
populației, au fost elaborate în spiritul așa-zisului umanitarism al regimului,
condamnându-se represiunile violente specifice perioadei staliniste. Idealul unei
aboliri ideologice este recuperat printr-un discurs privitor la dispariția de la sine a
pedepsei cu moartea, însoțind construirea Omului nou și scăderea generală a
fenomenului infracțional. Această discuție ideologică nu a avut însă nici o legătură
cu cadrul legal rigid și cu atât mai puțin cu interpretarea lui în aplicarea politizată a
pedepsei capitale.
Între 1944 și 1989 nu sistemul juridic a fost cel care a luat deciziile importante în
legătură cu pedeapsa cu moartea. Principalii factori de decizie în adoptarea
prevederilor legale precum și în aplicarea pedepsei capitale au fost Ministerul de
Interne, Securitatea și Comitetul Central al P.C.R. Deși între cele două perioade
delimitate a existat atât o diferență interpretativă la nivelul discursului oficial, cât și
o reducere substanțială în utilizarea pedepsei cu moartea ca unealtă politică, cu
toate acestea, pedeapsa capitală a fost dominată în România de factorul politic de-a
lungul întregii perioade comuniste.
În România, în timpul regimului Ceaușescu, au fost executate 104 persoane. Între
1965 și 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane.
După 1989: Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-Lege nr. 6 din 7
ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii pe viață.Ultimele persoane
condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (25 decembrie 1989).
10 lucruri de ştiut despre... pedeapsa cu moartea
Pedeapsa cu moartea rămâne încă unul dintre subiectele controversate. Unele ţări sunt
total împotriva ei, altele au păstrat-o în legislaţie pentru câteva tipuri de delicte. În
România, un sondaj recent a relevat că o parte dintre români ar dori-o reintrodusă în
lege, iar alţii o asociază cu regimul comunist. Iată zece lucruri despre istoria pedepsei
cu moartea.









Pedeapsa cu moartea, aplicată încă din Antichitate chiar şi pentru delicte de
opinie sau abateri minore şi, din secolul al XVIII-lea – când a fost criticată,
printre alţii de Voltaire şi de C. Beccaria – obiect al unei polemici umanitare şi
juridice care, dacă nu a reuşit să obţină abolirea sa generalizată, a dus la
utilizarea ei pe o scară mai redusă, în special în Europa.
Prevăzută în toate legislaţiile italiene anterioare unificării, cu excepţia
Toscanei, unde fusese abolită de Pietro Luopoldo în 1786, a fost extinsă prin
Codul introdus de dinastia de Savoia la întreaga Italie unită, fiind abrogată mai
târziu prin codul Zanardelli, în 1889.
Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în Italia, în 1926, pentru delicte politice,
fiind extinsă prin codul Rocco din 1931 şi la cele mai grave delicte de drept
comun.
În 1948, în Italia, când a intrat în vigoare Constituţia republicană, pedeapsa cu
moartea a fost abolită.
La sfârşitul anilor ’90, pedeapsa cu moartea este prevăzută de legislaţia din
aproximativ jumătate dintre statele lumii, în state ca SUA, Rusia, Japonia,
China, dar şi Bielorusia şi Estonia.
Pedeapsa cu moartea este aplicată în unele societăţi în cazul unor infracţiuni ca
spionajul, trădarea, crima, iar în altele şi pentru acte de viol, incest sau adulter.
În China, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupţie sunt pedepsite prin
pedeapsa cu moartea.
De-a lungul istoriei, pedeapsa cu moartea s-a concretizat în: arderea pe rug – de
exemplu, în cazul celor condamnaţi de Inchiziţie în Evul Mediu, decapitare,
ghilotina – rămasă simbol al Revoluţiei Franceze, dar nu numai, scaunul
electric – pedeapsă întâlnită în SUA de azi, tragerea pe roată şi tragerea în teapă
– pedepse folosite în Ţările Române, în Evul Mediu, dar şi în alte părţi.
În România pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege numărul 6 din
7 ianuarie 1990 şi a fost înlocuită cu detenţia pe viaţă. Ultimele persoane
condamnate la moarte şi executate au fost Elena şi Nicolae Ceauşescu, pe 25
decembrie 1989.