CURTEA DE APEL IAŞI
P RONUNŢ ATE ÎN TRIMESTRUL I
AL ANULUI 2007
SECŢIA CIVILĂ
1. Libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate
Potrivit art. 38 alin. 1 lit. a din Legea nr. 248/2005 modificată şi
completată, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în
străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel
mult 3 ani, numai în condiţiile şi cu privire la persoana care a fost
returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între
România şi acel stat.
De la data aderării României la Uniunea Europeană, 1.01.2007, în
cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie
încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura
restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate se dispune numai
pe teritoriul statului care l-a returnat.
(Decizia civilă nr. 43/14.03.2007)
Reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat în
contradictoriu cu pârâtul G.C.N. restrângerea exercitării dreptului la liberă
circulaţie pe o perioadă de cel mult 3 ani, motivat de faptul că la data de
27.07.2006 a fost returnat din Spania în baza Acordului de readmisie încheiat de
România cu această ţară.
Prin sentinţa civilă nr. 1 din 3.01.2007, Tribunalul Vaslui admite cererea şi
dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului G.C.N. pe teritoriul
ţărilor Uniunii Europene pe o perioadă de o lună, începând cu data pronunţării
hotărârii – 3.01.2007.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de prim grad a reţinut că pârâtul a
părăsit teritoriul României cu destinaţia Spania, stat pe teritoriul căruia a fost
depistat de organele competente, fără a îndeplini condiţiile de şedere prevăzute de
legislaţia spaniolă în vigoare.
Prin întâmpinare, pârâtul a susţinut că a fost înscris în evidenţele instituţiei
cu atribuţii de evidenţă a cetăţenilor străini din localitatea în care locuia. În
subsidiar, a solicitat ca perioada de restrângere a dreptului la libera circulaţie să fie
cât mai scurt.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului cu motivarea că nu a făcut dovezi în
sensul îndeplinirii condiţiilor de şedere şi de muncă pe teritoriul statului spaniol.
Referitor la durata aplicării măsurii, în cuprinsul sentinţei se reţine că dreptul la
liberă circulaţie este un drept fundamental al persoanei ce nu poate fi restrâns decât
în situaţii excepţionale. Circumstanţele cauzei nu justifică restrângerea exercitării
dreptului pe o perioadă de 3 ani.
În apelul declarat, Direcţia Generală de Paşapoarte a invocat următoarele
motive:
Dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 invocate în cererea de chemare în
judecată se aplică numai până la data aderării României la Uniunea Europeană,
ulterior aderării ce a avut loc la data de 1.01.2007 restrângerea dreptului la liberă
1
circulaţie se poate dispune doar pentru statul din care persoana a fost returnată,
respectiv Spania.
Conform art. 52 din Legea nr. 248/2005, până la data aderării României la
Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de
readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura
restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate reţinută în condiţiile art. 38
trebuie să se refere la teritoriile acestor state, cu excepţia celor cu privire la care
persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Urmare aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii
dreptului la libera circulaţie a pârâtului se impune doar pe teritoriul Spaniei, stat
din care acesta a fost returnat.
Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că
restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie numai pe teritoriul Spaniei, pe o
perioadă de o lună, începând cu data de 3.01.2007.
2. În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii
deduse judecăţii (art. 129 C.pr.civilă)
Omisiunea instanţei de prim grad de a soluţiona un capăt de cerere
constituie o necercetare a cauzei, pe fond sau excepţie ce face incident în
calea de atac a apelului art. 297 alin. 1 C.pr. civilă.
Soluţia impusă este aceea a desfiinţării hotărârii atacate în parte şi
trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru capetele de
cerere nesoluţionate.
În situaţia în care între capetele de cerere există o legătură
indivizibilă, hotărârea va fi desfiinţată în totalitate.
(Decizia civilă nr. 25/09.02.2007)
Prin acţiunea de chemare în judecată a Statului Român prin Ministerul de
Finanţe reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice Locale Iaşi, reclamantul V.C. a
investit instanţa cu cererile având ca obiect plata daunelor morale, plata daunelor
materiale, recunoaşterea vechimii în muncă, precum şi acordarea cheltuielilor de
judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a invocat încălcarea drepturilor sale
constituţionale de către regimul comunist, dar şi acţiunile întreprinse de S.C.
„Electrica” S.A. Iaşi, ce au avut ca rezultat falimentarea fermei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 870/5.04.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a
respins, pe excepţia prescrierii dreptului la acţiune, capătul de cerere formulat de
reclamantul V.Gh. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice vizând daunele morale solicitate pentru suferinţele cauzate de
regimul comunist şi totodată s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale pasive,
capătul de cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice vizând daunele morale întemeiate pe acţiunea S.C.
„Electrica” S.A. Iaşi.
2
Pentru a se pronunţa, instanţa de fond a reţinut că acordarea despăgubirilor
pentru repararea daunelor morale şi materiale este posibilă în raport cu dispoziţiile
înscrise în art. 998 şi 999 C.civil.
Îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie şi de
a pune în mişcare activitatea pentru înfăptuirea justiţiei într-un raport juridic
concret este justificată, printre altele, de dovada legitimării procesuale a părţilor şi
a declanşării procedurii înlăuntrul termenului legal.
În privinţa capătului de cerere vizând daunele materiale şi morale constând
în prejudiciul psihic, profesional, prejudiciul relativ la viaţa sa privată rezultând din
restrângerea drepturilor constituţionale, cauzate de atitudinea abuzivă manifestată
de organele statale comuniste, tribunalul relevă că este o cerere cu caracter
patrimonial.
De aceea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Acesta începe
să curgă din momentul în care aceste drepturi au fost încălcate, cel târziu din anul
1989 când au fost înlăturate orice obstacole obiective în exercitarea drepturilor
constituţionale ori de la data la care i s-au încălcat drepturile ca efect al refuzului
său de înscriere într-un partid politic după revoluţia din 1989.
Prin urmare, capătul de cerere vizând daunele introdus la 10.05.2004 (pe
rolul judecătoriei) se vădeşte a fi tardiv promovat şi este respins pe această
excepţie.
În privinţa capătului de cerere relativ la recuperarea prejudiciilor cauzate de
acţiunea S.C. „Electrica” S.A., tribunalul a constatat că Statul Român nu are
legitimare procesual pasivă într-un raport juridic ce o priveşte exclusiv pe S.C.
„Electrica” S.A.
Falimentarea societăţii prin obligarea la plata unei dobânzi exorbitante,
lipsirea de veniturile ce i s-ar cuveni ca angajat al societăţii dacă aceasta era în
fiinţă, vechimea în muncă de care ar fi beneficiat dacă era angajat, sechestrarea
bunurilor societăţii sunt aspecte ce nu-i pot fi opuse Statului Român întrucât acesta
nu este obligat în raportul juridic de drept substanţial. Eventualitatea pretenţiilor
decurgând din acţiuni exercitate abuziv de către S.C. Electrica S.A. vor putea fi
valorificate doar în opoziţie cu aceasta, Statul Român nefiind răspunzător pentru
actele şi faptele săvârşite de societăţile comerciale.
Tribunalul a respins, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, capătul de
cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice, vizând daunele morale motivate de acţiunea S.C. „Electrica”
S.A. Iaşi.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul V.Gh. criticând-o pentru
respingerea cererilor sale în mod global şi fără suport legislativ.
Menţionează apelantul că este o persoană cu statut special şi care luptă
pentru înlăturarea nedreptăţilor făcute inclusiv prin hotărârea pronunţată de
instanţa de fond.
A susţinut totodată că şi prin sentinţa civilă nr. 1410/14.12.1993 depusă la
dosar i s-au încălcat drepturile, fiind obligat la plata dobânzii de 300% lunar,
3
explicaţia pronunţării ambelor hotărâri în defavoarea sa datorându-se refuzului său
de a se înscrie într-un partid politic.
Instanţa a ignorat crearea unui litigiu de muncă, întreruperea vechimii sale în
muncă şi lipsa veniturilor din pensie.
A solicitat apelantul citarea Ministerului de Finanţe, recuperarea
prejudiciilor, precum şi anularea hotărârii instanţei de fond.
În dovedirea cererii, apelantul a depus la dosar copiile memoriilor adresate
Parlamentului, Guvernului şi Preşedinţiei României.
Instanţa a admis, prin încheierea de şedinţă din 30.06.2006, proba cu
înscrisuri precum şi ataşarea dosarului nr. 3353/2001 al Curţii de Apel Iaşi,
respingând ca nefiind utilă proba cu un martor solicitată de apelant pentru a dovedi
că sumele proveneau din credite şi nu erau bani iliciţi.
În şedinţa publică din 15 septembrie 2006, apelantul a prezentat instanţei
cererea de efectuare a unei expertize, cerere respinsă de instanţă motivat de faptul
că admisibilitatea probelor fusese deja discutată la termenul din luna iunie.
În mod corect tribunalul a constatat intervenirea prescripţiei raportat la data
introducerii acţiunii – 10.05.2004 la anul 1990 în care au încetat încălcările
drepturilor constituţionale ale reclamantului, inclusiv a dreptului de a refuza
înscrierea într-un partid politic, drept invocat în motivarea cererii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia
extinctivă a dreptului la acţiune, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în
termen de 3 ani.
Exercitarea acestui drept s-a făcut în anul 2004, cu mult peste termenul
prevăzut de lege, astfel că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a constatat
prescris dreptul la acţiune al reclamantului cu privire la acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte daunele morale, urmare a prejudiciului suferit prin
acţiunile întreprinse de S.C. „Electrica” S.A. Iaşi, Curtea reţine că în cauză nu
există identitate între pârât (Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de
Direcţia Finanţelor Publice Locale Iaşi) şi persoana juridică indicată de reclamant
ca fiind responsabilă de producerea acestui prejudiciu (S.C. „Electrica” S.A. Iaşi),
cererea fiind respinsă în mod corect pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâtului Statul Român.
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea trebuie să justifice atât calitatea
procesual activă, cât şi pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a
motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
Cererea de obligare a Statului Român la plata daunelor morale a fost
motivată şi pe oprirea furnizării, de către S.C. „Electrica” S.A., a energiei electrice,
cu consecinţe dezastruoase asupra activităţii fermei reclamantului.
Întrucât în cauză persoana chemată ca pârât nu este aceeaşi cu cea despre
care se pretinde că este obligată în raportul juridic invocat prin motivele acţiunii
Curtea constată că pârâtul nu are legitimare procesual pasivă urmând a respinge ca
neîntemeiate criticile apelantului privind modul de soluţionare a cererii.
Instanţa constată însă întemeiat apelul formulat de reclamant sub aspectul
nesoluţionării, de către instanţa de fond, a cererilor având ca obiect plata daunelor
materiale precum şi recunoaşterea vechimii în muncă.
4
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa şi cu
aceste două capete de cerere, lăsate neanalizate de către tribunal.
Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 C.pr.civilă, în cazul în care se constată
că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea
fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre
rejudecare primei instanţe.
Având în vedere că instanţa de fond nu a analizat cererile privind plata
daunelor materiale şi recunoaşterea vechimii în muncă a reclamantului, Curtea, în
temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. 1 C.pr.civilă, desfiinţează în parte hotărârea
apelată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea acestor cereri.
Totodată instanţa păstrează restul dispoziţiilor hotărârii privitoare la
respingerea cererii având ca obiect plata daunelor morale.
3. Măsuri reparatorii în echivalent solicitate în baza Legii nr. 10/2001
stabilită prin hotărâre judecătorească. Acţiune în nulitatea dispoziţiei
emisă de entitatea obligată la acordarea măsurilor reparatorii în
executarea hotărârii judecătoreşti
Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate
în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi
acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii
învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării (art. 3 alin. 3
din Legea nr. 10/2001).
Dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare pentru aducerea la
îndeplinire a obligaţiei stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent nu este lipsită
de efecte juridice ori sancţionată cu nulitatea.
(Decizia civilă nr. 38/02.03.2007)
Prin sentinţa civilă nr.2255/18.10.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a
admis acţiunea formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul
Municipiului Iaşi şi s-a dispus anularea dispoziţiei nr.267/3.02.2006 emisă de
intimat.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr.370/16.02.2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi s-a
respins cererea de restituire prin echivalent a imobilului din Iaşi, str.Ciurchi nr.95.
Această dispoziţie a fost contestată în instanţă de către reclamanta D.E., care
prin sentinţa civilă nr.1438 din 05.10.2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă
definitivă şi investită cu formulă executorie, a fost anulată şi obligat Primarul
Municipiului Iaşi să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru
imobilul situat în Iaşi, str.Ciurchi nr.95, format din 1410 m2 teren şi construcţie
demolată în suprafaţă de 61,34 m2.
În baza acestei sentinţe ce constituie titlu executoriu, Primarul Municipiului
Iaşi a procedat la emiterea unei noi dispoziţii în care a consemnat acelaşi lucru ca
şi în titlul executor, respectiv propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile
5
Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în suprafaţă de 1410 m2 şi construcţie demolată
situată în Iaşi, str.Ciurchi nr.95.
Această nouă dispoziţie 267/03.02.2006 emisă de Primarul Municipiului
Iaşi, se arată în cuprinsul sentinţei, apare ca fiind lipsită de sens în condiţiile în care
reclamanta are deja un titlu executor, respectiv sentinţa civilă nr.1438/05.10.2005,
pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă definitivă.
Toată documentaţia împreună cu titlul executor ar fi trebuit să fie remisă
potrivit Capitolului V, Titlul VII din Legea nr.247/2005 Secretariatului Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care să procedeze potrivit procedurii
stabilite la cuantificarea acestor măsuri reparatorii prin echivalent, fără a mai fi
necesară emiterea dispoziţiei contestate.
Comisia Centrală este aceea care în baza raportului de evaluare întocmit de
evaluatorul desemnat, va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu de
despăgubiri, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Prin urmare, reţine tribunalul, dispoziţia 267/03.02.2006 nu are nici o
eficienţă în condiţiile în care a fost emisă ulterior titlului executor – sentinţa civilă
nr.1438/05.10.2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Împotriva hotărârii a declarat apel Primarul Municipiului Iaşi, prin
reprezentantul său legal, susţinând că reclamanta a solicitat prin acţiune acordarea
de despăgubiri băneşti şi stabilirea valorii imobilului, ambele cereri fiind
neîntemeiate, aceasta deoarece despăgubirile băneşti au fost excluse din categoria
măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de lege, iar cuantumul despăgubirilor
se stabileşte de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor conform
procedurii prevăzute de art.16 din titlul VII al Legii nr.247/2005.
Deşi instanţa de fond, susţine apelantul, a fost de acord cu apărările
formulate în întâmpinare, recunoscând faptul că, potrivit Capitolului V, Titlul VII
din Legea nr.247/2005, competenţa de cuantificare a măsurilor reparatorii prin
echivalent aparţine Comisiei Centrale, care în baza raportului de evaluare întocmit
de evaluatorul desemnat va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de
despăgubiri, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, aceasta dispune anularea
Dispoziţiei nr.267/03.02.2006 motivat de faptul că nu are nici o eficienţă în
condiţiile în care a fost emisă ulterior titlului executor – Sentinţa civilă
nr.1438/05.10.2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Consideră apelantul că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea
Dispoziţiei nr.267/03.02.2006, în condiţiile în care prin sentinţa civilă
nr.1438/05.10.2005 Primarul Municipiului Iaşi a fost obligat să acorde reclamantei
D.E. măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Iaşi, str.Ciurchi
nr.95, format din 1410 m2 teren şi construcţie demolată în suprafaţă desfăşurată de
61,34 m2, obligaţie care, evident, nu putea fi îndeplinită decât prin emiterea unei
noi dispoziţii.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin măsuri reparatorii în echivalent se
înţelege, potrivit art.1 alin.2, teza a II-a: compensare cu alte bunuri sau servicii
oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea
notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile
6
prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin sentinţa civilă nr.1438/05.10.2005 reclamantei i s-a recunoscut generic
dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, fără a se specifica care
sunt acestea, astfel încât noua dispoziţie emisă este pe deplin justificată.
Conform dispoziţiilor art.1, alin.3, teza a II-a „Măsurile reparatorii în
echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind
regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod
abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a
entităţii investite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării”.
Cum legea prevede două categorii de măsuri reparatorii în echivalent ce pot
fi acordate, emiterea unei dispoziţii cuprinzând una dintre cele două categorii este
pe deplin justificată.
Prin întâmpinare, intimata D.E. a solicitat respingerea apelului ca
neîntemeiat, susţinând că prin emiterea dispoziţiei nr.267/2006 – apelanta a ignorat
sentinţa Tribunalului Iaşi nr.2255/2006 şi nu a precizat despăgubirile ce i se
cuveneau (atribuirea unui teren în compensare sau despăgubiri băneşti).
Nu s-au administrat probe în apel.
Apelul este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prin dispoziţia nr.267/3.02.2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, ce
face obiectul contestaţiei, s-a propus acordarea către petenta D.E. a despăgubirilor
prevăzute de legea specială – titlul VII din Legea nr.247/2005 pentru imobilul
construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 1410 m2 situat în Iaşi, str.Ciurchi
nr.95.
În petitul acestei dispoziţii se precizează că s-au avut în vedere atât
dispoziţiile sentinţei civile nr.1438/2005 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă şi
irevocabilă cât şi Raportul Comisiei pentru analizarea notificărilor
nr.24240/24.11.2005.
Reclamanta a contestat această dispoziţie motivându-şi cererea atât prin
inutilitatea ei, în condiţiile în care posedă deja sentinţa civilă nr.1438/2005 a
Tribunalului Iaşi, dar şi prin faptul că dispoziţia nu precizează modalitatea şi
cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţită, precizând totodată că nu este de
acord cu propunerea făcută la art.1 şi că solicită acordarea de despăgubiri băneşti,
aşa cum a solicitat prin notificare şi i s-a aprobat prin sentinţa civilă arătată mai
sus.
Analizând sentinţa civilă nr.1438/5.10.2005 a Tribunalului Iaşi, Curtea
reţine însă că instanţa a obligat Primarul Municipiului Iaşi să acorde reclamantei
„măsuri reparatorii prin echivalent” pentru imobilul în litigiu şi nu despăgubiri
băneşti aşa cum susţine reclamanta.
Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii, instanţa a făcut aplicarea
prevederilor art.10 alin.1 din Legea 10/2001 în conformitate cu care în situaţia
construcţiilor demolare şi terenurilor ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin
echivalent.
7
Dispoziţia nr.267/3.02.2006 emisă de intimat în temeiul acestei hotărâri
judecătoreşti propune acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute în Titlul VII
din Legea nr.247/2005.
Instanţa nu poate primi susţinerea reclamantei – intimate potrivit căreia
emiterea dispoziţiei nr.267/2006 ulterior pronunţării sentinţei civile
nr.1438/5.10.2005 a Tribunalului Iaşi este inutilă având în vedere prevederea din
art.1 alin.3 teza a II-a din Legea nr.10/2001 potrivit căreia despăgubirile acordate
în condiţiile legii speciale se propun a fi acordate prin decizia sau dispoziţia
motivată a entităţii investite cu soluţionarea notificării.
În acelaşi sens, prin art.3 lit. c din Titlul VII al Legii nr.247/2005 se arată că
entitatea investită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau
persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun
care nu se află în patrimoniul său (AVAS, Ministerul Finanţelor Publice, alte
autorităţi publice centrale sau locale implicate).
Întrucât în speţă entitatea investită cu soluţionarea notificării a fost Primarul
Municipiului Iaşi, Curtea apreciază că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că
dispoziţia nr.267/2006 emisă în temeiul hotărârii judecătoreşti – apare ca lipsită de
sens.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile art.16 alin.1
din titlul VII al Legii nr.247/2005, parcurgerea procedurii administrative în
vederea acordării de despăgubiri, presupune predarea dispoziţiilor emise de
entităţile investite cu soluţionarea notificărilor Secretariatului Comisiei Centrale
pentru stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa a respins ca neîntemeiată susţinerea intimatei potrivit căreia
dispoziţia contestată cuprinde doar o dispoziţie generică, contrară sentinţei
Tribunalului Iaşi.
Analizând dispoziţia nr.267/2006 emisă de intimată, Curtea reţine că
apelanta a indicat expres categoria de măsuri reparatorii de care urmează a
beneficia intimata, şi anume despăgubiri în condiţiile legii speciale – Titlul VII din
Legea nr.247/2005, despăgubirile băneşti solicitate de intimată neavând temei în
Legea nr.10/2001 în vigoare la data pronunţării hotărârii şi nefiind cuprinse în
dispozitivul acesteia.
Instanţa nu poate primi apărarea intimatei făcută în apel, potrivit căreia
apelanta trebuia să îi acorde fie un alt teren în compensare, fie despăgubiri băneşti.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a criticat dispoziţia
nr.267/2006 pentru neindicarea valorii despăgubirilor ce urmează să i se acorde şi
pentru neacordarea despăgubirilor băneşti, şi nu pentru neacordarea de bunuri ori
servicii în compensare.
Acest aspect, invocat prin întâmpinarea depusă în apel, nu a făcut obiectul
judecăţii primei instanţe, care a analizat doar utilitatea emiterii unei a doua
dispoziţii în condiţiile preexistenţei titlului executor, sentinţa civilă
nr.1438/5.10.2005.
Ori, nefiind invocat la instanţa de fond, curtea nu poate analiza, direct în
apel, acest aspect.
8
Potrivit dispoziţiilor art.129 alin.6 C.pr.civilă, în toate cazurile, judecătorii
hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Întrucât acestui obiect i se circumscriu doar motivele invocate în faţa
instanţei de fond, curtea nu va primi susţinerea privitoare la neacordarea de bunuri
în compensare.
Pentru aceste considerente, constatând întemeiat apelul formulat de pârât,
instanţa l-a admis şi în temeiul dispoziţiilor art.296 C.pr.civilă schimbă în tot
hotărârea apelată şi respinge acţiunea formulată de reclamantă.
4. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.
Respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect nu înlătură obligaţia pârâtului
de la plata cheltuielilor de judecată
Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile
reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,
afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată
(art. 275 C.pr.civilă).
Dispoziţiile art. 275 C.pr.civilă nu-şi găsesc aplicare atunci când
pârâtul, la un termen ulterior celui ce a constituit prima zi de înfăţişare, a
celor acordate pentru administrarea probelor a revocat dispoziţia
contestată.
(Decizia civilă nr. 13/13.01.2007)
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2057 din 20.09.2006, respinge ca
rămasă fără obiect acţiunea formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu
Primarul Municipiului Iaşi. Obligă reclamanta şi la plata diferenţei de onorariu
expertiză către Biroul de Expertize Iaşi.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei nr.
3414/26.10.2005 şi obligarea Primarului Municipiului Iaşi la restituirea în natură,
în temeiul Legii nr. 10/2001 în totalitate a suprafeţei de 212 m2 pe amplasamentul
indicat în acţiune.
În faza judecăţii în primă instanţă s-au administrat probe cu înscrisuri şi
expertiză tehnică topometrică.
La termenul din 20.09.2006 pârâtul a comunicat revocarea dispoziţiei
contestate şi a depus la dosar dispoziţia nr. 2146 din 07.07.2006, cu care
reclamanta a fost de acord, precizând însă că nu a fost pusă în posesie.
În apelul declarat, reclamanta a invocat două motive:
aplicarea greşită a legii în soluţionarea capătului de cerere accesorie
prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată;
nu datorează onorariul de expertiză definitiv de 4 milioane lei, în
condiţiile în care expertul desemnat de instanţă din momentul plăţii
onorariului provizoriu şi până la pronunţare nu a măsurat terenul, nu a
depus schiţa la dosar, ca anexă la raportul de expertiză.
Curtea admite apelul, schimbă în parte sentinţa, obligă pârâtul la cheltuieli
de judecată.
Soluţia de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect este legală, fiind
soluţionată greşit cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată.
9
Potrivit art. 275 C.pr.civilă, „pârâtul care a recunoscut la prima zi de
înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului în faza procesuală a judecăţii în
primă instanţă, ulterior primei zile de înfăţişare, nu înlătură obligaţia impusă prin
art. 274 alin. 1 C.pr.civilă.
Pârâtul a recunoscut pretenţiile reclamantei în sensul că a emis în cursul
procesului o nouă dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a dispus
restituirea în natură a imobilului, cu depăşirea substanţială a primului termen de
judecată.
Intimatul – Primarul Municipiului Iaşi se află în culpă procesuală, fiind
incident în cauză art.274 alin. 1 C.pr.civilă, potrivit căruia partea care cade în
pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reţine ca neîntemeiat cel de-al doilea motiv de apel cu motivarea că
onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a
dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de
lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului
(art. 23 din O.G. nr. 2/21.01.2000). De altfel, în cheltuielile de judecată acordate,
instanţa a inclus în totalitate şi onorariul de expert, fiind incident art. 274 alin. 2
C.pr.civilă conform căruia judecătorii nu pot micşora plata experţilor.
5. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Obligaţiile primăriei
notificate care nu deţine imobilul
Persoana juridică notificată va comunica persoanei îndreptăţite toate
datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a celeilalte părţi
din imobilul solicitat. Totodată va anexa la comunicare şi copii de pe
actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de
administrare. În cazul în care nu deţine aceste date persoana juridică
notificată va comunica acest fapt persoanei îndreptăţite.
(Decizia civilă nr. 18/02.02.2007)
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1353 din 7.06.2006, admite acţiunea
formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului
Iaşi. Anulează dispoziţia nr. 2732/2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi pe
care îl obligă să acorde reclamantului măsuri reparatorii pentru imobilul compus
din locuinţa descrisă în dispozitivul hotărârii şi suprafaţa de 400 m2, situate în
municipiul Iaşi.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond a constatat că autorii
reclamantului au avut în proprietate imobilul ce a fost preluat de stat fără titlu, fiind
persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii conform art. 22 din Legea
nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
În apelul declarat, Primarul Municipiului Iaşi a invocat aplicarea greşită a
legii în ceea ce priveşte obligarea la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 400 m2,
10
identificată şi prin raportul de expertiză tehnică, probă administrată în faza
procesuală a judecăţii în primă instanţă.
Susţine apelantul că terenul este deţinut de S.C. „Electrica” S.A., în prezent
„E-ON” S.A.
Într-un alt motiv se arată că sentinţa apelată cuprinde şi o eroare materială în
ceea ce priveşte numărul dispoziţiei atacate 1748/20.05.2005, în dispozitiv fiind
înscris nr. 2732/2005. Reclamantul-intimat a aderat la apelul declarat de Primarul
Municipiului Iaşi, susţinând motivul invocat eroarea cu privire la numărul
dispoziţiei contestate (art. 281 şi 293 C.pr.civ.).
Prin întâmpinare, intimatul R.A. a invocat că Primarul, ca persoană
notificată, avea obligaţia de a comunica în condiţiile art. 25 alin. 2 din Legea nr.
10/2001 persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică
deţinătoare a celeilalte părţi din imobilul solicitat, de a anexa la comunicare şi
copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de
administrare. În cazul în care nu deţine aceste date, persoana juridică notificată va
comunica acest fapt persoanei îndreptăţite, obligaţii pe care Primarul nu le-a
îndeplinit, astfel că persoana îndreptăţită nu cunoaşte cine este unitatea deţinătoare
în sensul Legi nr. 10/2001.
Curtea reţine că reclamantul în notificarea adresată Prefecturii Iaşi a indicat
drept deţinător al suprafeţei de 400 m2 Filiala Reţelei Electrice Iaşi. Pe de altă
parte, din probele existente la dosarul cauzei şi certificatul de atestare a dreptului
de proprietate asupra terenului şi expertiza tehnică efectuată în cauză, rezultă că
terenul în litigiu se află în proprietatea S.C. „Electrica” S.A. Prin urmare,
societatea comercială este unitatea deţinătoare a suprafeţei de 400 m2. Primarul
avea obligaţiile impuse prin art. 27 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 şi nu pe aceea de
a se pronunţa asupra cererii de restituire.
Reţine curtea ca întemeiat motivul de apel prin care s-a invocat eroarea
materială.
Curtea admite apelul şi cererea de aderare, schimbă în parte sentinţa
Tribunalului în sensul că:
rectifică eroarea materială;
înlătură dispoziţia privind obligarea Primarului Municipiului Iaşi să
acorde reclamantului măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de
400 m2, identificat în dispozitivul hotărârii;
obligă apelantul să comunice intimatului datele privind persoana
deţinătoare a terenului ce face obiectul notificării, conform art. 27 alin.
2 din Legea nr. 10/2001.
Păstrează restul dispoziţiilor hotărârii.
11
II. SECŢIA PENALĂ
1. Purtare abuzivă. Achitare în baza dispoziţiilor art. 10 lit. d din Codul de
procedură penală. Lipsa calităţii de funcţionar public a agenţilor de pază
angajaţi ai societăţii private
(Decizia penală nr. 54/22.01.2007)
Prin sentinţa penală nr. 3918/16.09.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi şi
confirmată de Tribunalul Iaşi prin decizia penală nr. 335/2.05.2006, inculpaţii P.D.
şi P.S. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189
alin. 2, art. 181 şi art. 250 alin. 2 Cod penal.
Au fost admise recursurile declarate de inculpaţi şi au fost achitaţi pentru
săvârşirea infracţiunii de „purtare abuzivă”, faptă prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod
penal (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală).
La data comiterii faptelor – 9 februarie 2003 – inculpaţii aveau funcţia de şef
birou operativ şi, respectiv, agent de pază la societatea privată de pază S.C.
„PROEXPERT” S.R.L. Iaşi şi nu aveau calitatea de subiect activ calificat pentru
săvârşirea infracţiunii de „purtare abuzivă”, respectiv calitatea de funcţionar
public.
Organizarea societăţilor specializate de pază este reglementată în prezent de
Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor. Această lege
abrogă dispoziţiile Legi nr. 18/4 aprilie 1996 care în art. 28 prevedea că personalul
de pază este asimilat, pe timpul executări serviciului, persoanelor care îndeplinesc
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice.
Legea nr. 333/2003 nu cuprinde nici o dispoziţie similară cu cea citată şi
abrogată prin noile dispoziţii legale.
Stabilirea calităţii de funcţionar public este o problemă de ordine publică şi
se stabileşte prin lege. Conform Legii nr. 333/2003 care a fost ulterior modificată
şi completată parţial prin O.U.G. nr. 16 din 9 martie 2005 şi aprobată prin Legea
nr. 151/2005, personalul de pază nu mai este asimilat persoanelor care îndeplinesc
o funcţie publică, prin abrogarea dispoziţiei care prevedea această calitate.
Prin urmare, inculpaţii nu au calitatea de funcţionar public şi lipsindu-le
calitatea de subiect activ calificat lipseşte un element constitutiv al infracţiunii de
„purtare abuzivă” sub aspectul laturi obiective.
2. Exercitarea de violenţe asupra părţii vătămate urmată de sustragerea
telefonului mobil. Tâlhărie. Inexistenţa infracţiunilor de furt calificat şi
vătămare corporală
(Decizia penală nr. 31/08.02.2007)
Prin sentinţa penală nr. 87/7 februarie 2006, inculpatul P.M.D. a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută de art. 211
alin. 1 şi alin. 2 lit. b şi c Cod penal, iar inculpatul P.B.I. pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal.
12
Motivul de apel al inculpatului P.M.D. privind schimbarea încadrări juridice
în infracţiunile de furt calificat şi vătămare corporală s-a constatat a fi nefondat.
A rezultat din probele dosarului că în timp ce se aflau în loc public,
inculpaţii i-au aplicat părţii vătămate mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele
peste corp, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri
medicale.
Inculpatul P.M.D. i-a sustras din buzunarul părţii vătămate telefonul mobil
fără ca cel de-al doilea inculpat să observe acest lucru.
În cazul infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 Cod penal, acţiunea de
luare specifică furtului este distinctă de acţiunea caracteristică violenţei.
Cele două acţiuni, principală şi adiacentă, corespund fiecare unei acţiuni
separate şi absorbite în infracţiunea complexă.
Există tâlhărie chiar dacă inculpatul a conceput iniţial săvârşirea numai a
uneia din acţiuni, iar hotărârea de a comite şi pe cealaltă a apărut ulterior, dar în
strânsă legătură cu prima datorită unor situaţii care l-a determinat să amplifice
activitatea infracţională şi implicit poziţia sa subiectivă faţă de acesta şi de
urmările sale, cât şi atunci când cele două poziţii psihice – una aferentă acţiunii
principale şi cealaltă acţiunii adiacente nu sunt concomitente – nefiind astfel
necesar ca ele să se succeadă într-o anumită ordine.
Câtă vreme întreaga executare se înfăţişează ca o activitate unitară în care
acţiunile ce se succed se completează în sensul incriminării legale, constituie
obiectiv o unitate neîntreruptă indiferent dacă poziţia subiectivă a inculpatului a
fost limitată iniţial la acţiunea principală sau la cea adiacentă.
În acest context, nu interesează dacă inculpatul a săvârşit mai întâi acte de
violenţă şi numai pe parcurs sau imediat a procedat şi la deposedarea victimei.
În acest caz, inculpatul a creat o legătură obiectivă între actele de violenţă şi
cele de sustragere, iar subiectiv şi-a dat seama că, luând un bun de la persoana faţă
de care a folosit violenţa, el beneficiază – în săvârşirea furtului tocmai de efectul
acesteia, ceea ce este suficient pentru realizarea infracţiunii de tâlhărie.
3. Neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 211
Cod procedură penală. Plângere ordonanţă procuror. Imposibilitatea
schimbării temeiului din art. 10 lit. a Cod procedură penală în art. 10 lit. d
Cod procedură penală
(Decizia penală nr. 8/09.01.2007)
Prin sentinţa penală nr. 670/9.10.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost
respinsă plângerea petentului B.C. împotriva rezoluţiei procurorului dată în dosarul
penal nr. 999/P/2005 prin care s-a confirmat propunerea organelor de cercetare de
neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii de către D.G. a infracţiunii –
prevăzută de art. 211 alin. 2 ind. 1 Cod penal, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a
Cod procedură penală.
Probele administrate în cauză conduc la concluzia că în fapt a existat o
acţiune de luare a unui bun de către D.G. însă fapta acestuia nu întruneşte
13
elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de
petent.
Nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială în ce mod ar fi fost ameninţat
petentul, în ce ar fi constat pretinsele ameninţări pentru ca intimatul să fi rămas în
posesia bunului, cu privire la care există indicii că i-ar fi aparţinut şi dacă
ameninţările s-ar fi proferat în scopul prevăzut de art. 211 Cod penal.
De asemenea nu s-a evidenţiat nici scopul însuşirii pe nedrept a bunului.
S-a constatat însă că soluţia dată în cauză nu se regăseşte în situaţia de fapt
reţinută.
Temeiul corect al neînceperii urmăririi penale ar fi fost art. 10 lit. d Cod
procedură penală întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
de tâlhărie, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv.
Temeiul avut în vedere de procuror a fost art. 10 lit. a Cod procedură penală,
în sensul că fapta nu există.
Această împrejurare nu a putut fi remediată întrucât procedura prevăzută de
lege nu permite modificarea temeiului legal al soluţiei procurorului, ci doar
pronunţarea unei hotărâri expres prevăzute de alin. 8 al art. 278 ind. 1 din Codul de
procedură penală.
4. Propunere de prelungirea arestării preventive a inculpatului. Schimbarea
temeiului şi a încadrării juridice ce au determinat arestarea. Înlocuirea
măsurii cu obligarea de a nu părăsi ţara
(Încheierea penală nr. 8/09.02.2007)
Prin încheierea de şedinţă nr. 20/16.02.2007 a Tribunalului Iaşi a fost
respinsă propunerea procurorului de prelungirea arestării preventive a inculpatului
S.B.O.
A fost admisă cererea inculpatului şi s-a dispus înlocuirea măsurii cu
obligarea de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 zile.
Instanţa de recurs a confirmat încheierea pronunţată, fiind respins ca
nefondat recursul declarat de procuror.
S-a reţinut că inculpatul este arestat preventiv din 15 septembrie 2006, iar în
cererea anterioară a procurorului avea ca fundament aceleaşi activităţi procesuale
ce urmau a fi desfăşurate respectiv, prezentarea materialului probatoriu al dosarului
şi continuarea căutării altor persoane care se sustrag de la urmărirea penală.
Prin ordonanţa dată în 19 decembrie 2006 s-a dispus schimbarea încadrării
juridice dată faptelor.
A fost înlăturată din acuzaţie infracţiunea cea mai gravă prevăzută de art.
215 alin. 5 Cod penal cu limita maximă de pedeapsă de 20 ani închisoare, iar
situaţia de fapt reţinută sub aspectul infracţiuni de „spălare de bani” este generală.
Faţă de actele procedurale ce urmează a fi îndeplinite, respectiv prezentarea
materialului de urmărire penală şi întocmirea rechizitoriului, rezultă că urmărirea
penală este în fază de finalizare, neexistând pericol de interferenţă a inculpatului cu
probele deja administrate.
14
Prin modificarea temeiurilor de arestare sub aspectul situaţiei faptice şi a
acuzaţiilor penale ce se regăsesc în noua încadrare juridică, înlocuirea măsurii
arestării preventive cu măsura interzicerii de a părăsi ţara însoţită de obligaţiile
stabilite în sarcina inculpatului este de natură să realizeze scopurile pentru care
astfel de măsuri sunt instituite.
5. Hotărâre de condamnare pronunţată de judecătorie şi rămasă definitivă
prin neexercitarea căilor ordinare de atac. Inadmisibilitatea contestaţiei în
anulare
(Decizia penală nr. 105/08.02.2007)
Condamnatul B.F.S. a formulat contestaţie în anularea sentinţei penale nr.
4568/2003 a Judecătoriei Iaşi motivat de faptul că nu a avut cunoştinţă că este
judecat şi nu a fost citat în condiţiile legii.
În baza art. 42 şi 389 din Codul de procedură penală, Judecătoria Iaşi a
declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Curţii de Apel Iaşi,
raportându-se la motivul invocat (sentinţa penală nr. 4747/14.11.2006).
Primind contestaţia spre soluţionare, Curtea a reţinut că, contestatorul a fost
judecat în primă instanţă de judecătorie, iar hotărârea a rămas definitivă prin
neapelare.
Conform art. 386 şi următoarele din Codul de procedură penală, contestaţia
în anulare este o cale de atac de retractare formulată împotriva hotărârilor penale
definitive în cazurile limitativ prevăzute de text.
Cazul invocat de contestator – nelegala citare la judecarea în fond – nu este
similar cu singurul caz asemănător de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit.
a Cod procedură penală, respectiv „Când procedura de citare a părţii pentru
termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită
conform legii”.
Toate cazurile de contestaţie în anulare, exclusiv cazurile de la litera d, se
referă la judecata în recurs.
În speţă, hotărârea de condamnare a contestatorului a rămas definitivă prin
neformularea căilor ordinare de atac, respectiv apel şi recurs, şi în lipsa unei
judecăţi în recurs a cauzei, contestaţia în anulare este inadmisibilă.
6. Mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale.
Predare amânată. Înlocuirea măsurii arestării cu obligarea de a nu părăsi
ţara
(Decizia penală nr. 4/15.02.2007)
Curtea de Apel a fost sesizată în executarea mandatelor europene de arestare
privind persoanele solicitate P.C., A.V. şi R.F. emise de un stat membru al Uniunii
Europene după data de 1 ianuarie 2007.
Persoanele solicitate au fost identificate şi reţinute de procuror fiind
prezentate instanţei.
15
S-a dispus arestarea acestora cu respectarea procedurilor înscrise în art. 8991 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată.
S-a solicitat autorităţii judiciare emitente să ofere garanţia returnării
persoanelor solicitate în România pentru executarea pedepselor în cazul
condamnării în condiţiile predării în executarea mandatelor europene de arestare.
S-a constatat că persoanele solicitate sunt supuse unei proceduri penale în
România pentru fapte diferite de cele ce au motivat mandatele europene de
arestare, fiind arestaţi preventiv în baza mandatelor naţionale şi care au fost
prelungite consecutiv de judecătorul detenţiei.
Ca motiv opţional de refuz, art. 88 alin. 2 lit. b din Legea nr. 320/2004
prevede expres situaţia în care persoana solicitată este supusă unei proceduri
penale în România pentru aceeaşi faptă.
Temei pentru neexecutarea opţională a mandatului de arestare îl constituie şi
dispoziţiile art. 4 pct. 2 din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre
(2002/584/JHA).
În cauză, nu există nici motive obligatorii de refuz permise de decizia-cadru
şi transpuse în legea română prin art. 88 alin. 1
În condiţiile în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de
autorităţile judiciare române pentru fapte diferite decât cele care motivează
mandatul european de arestare, autoritatea judiciară română, chiar dacă a dispus
executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau
până la executarea pedepsei (art. 97 alin. 1 din Legea nr. 302/2004)
În cursul procedurii speciale, Curtea de Apel este obligată a dispune asupra
menţinerii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, iar în acest din
urmă caz trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei,
inclusiv a măsurilor preventive prevăzute de lege (art. 90 alin. 9 din Legea nr.
302/2004).
Din conţinutul dispoziţiilor art. 7 din legea menţionată, cu nota marginală
„Dreptul aplicabil” rezultă posibilitatea aplicării normelor române de drept
procesual penal dacă prin legea specială nu se prevede altfel.
Coroborând aceste dispoziţii legale, în temeiul art. 139 alin. 1 Cod procedură
penală, a fost înlocuită starea de arest a persoanelor solicitate cu măsura obligării
de a nu părăsi ţara (art. 145 ind. 1 Cod procedură penală).
Predarea către autoritatea judiciară emitentă fiind amânată până la
finalizarea judecăţii în dosarul penal aflat în curs de urmărire penală, Curtea a
hotărât că măsura interdicţiei prevăzută de art. 145 ind. 1 Cod procedură penală, va
subzista până la predarea efectivă cu începere de la data punerii în libertate de sub
puterea oricărui mandat de arestare preventivă sau reţinere în orice altă cauză
penală internă.
16
III. SECŢIA PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
1. Încredinţarea copilului spre creştere şi educare unuia dintre părinţi cu
ocazia divorţului. Criterii de determinare a interesului superior al copilului
Noţiunea de interes superior al copilului are un caracter complex,
instanţa trebuind să ţină seama de întregul context situaţional, respectiv
de împrejurări ca vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia faţă de
unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile materiale şi moralitatea
părinţilor şi – în general – de existenţa celor mai prielnice condiţii pentru
creşterea şi educarea minorului.
(Decizia civilă nr. 14/18.01.2007 )
Criteriul după care se călăuzesc instanţele pentru a decide cu privire la
încredinţarea minorului este interesul superior al acestuia.
Noţiunea de interes superior are un caracter complex, instanţa trebuind să
ţină seama de întregul context situaţional.
Art. 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului statuează că minorul are dreptul de a fi crescut în condiţii care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială, potrivit cu însuşirile
sale, spre a-l face folositor societăţii.
În pricina de faţă, sentimentele de iubire ale minorei sunt mai puternice faţă
de mamă. La această vârstă fragedă are mai multă nevoie de îngrijirea mamei, atât
în ceea ce priveşte creşterea, cât şi formarea caracterului.
Minora a fost audiată de instanţele de judecată, pentru a se afla punctul de
vedere al acesteia în legătură cu părintele la care doreşte să rămână. În mod
constant ea a solicitat să fie încredinţată spre creştere şi educare mamei, motivând
că aceasta este o persoană calmă, caldă, în timp ce tatăl său se enervează uşor, iar
pe acest fond devine violent.
Din referatele de anchetă socială a reieşit că minora a locuit tot timpul cu
mama sa, de la despărţirea de fapt a soţilor, cu excepţia a 2 săptămâni în anul 2004,
când a locuit la tatăl său.
Toate probatoriile administrate în cauză - martori, anchete sociale - atestă că
A. este foarte ataşată de intimată, care beneficiază de toate condiţiile necesare
pentru a asigura o creştere şi educare corespunzătoare a copilei.
Instanţa de recurs a avut în vedere şi cele două rapoarte de evaluare
psihologică efectuate în apel (filele 112 şi 113 dosar) care evidenţiază faptul că
reprezentarea minorei asupra tatălui este negativă, descriindu-l ca fiind rău,
încăpăţânat, prefăcut, schimbător, dur şi violent.
Curtea de apel a conchis că interesul superior al copilului reclamă
încredinţarea fetiţei spre creştere şi educare mamei, aşa cum în mod corect au
apreciat primele două instanţe.
17
2. Obligaţia de întreţinere între soţii divorţaţi. Articolul 41 din Codul familiei
Art. 41 alin. 2-5 din Codul familiei reglementează obligaţia de
întreţinere între soţii divorţaţi, situaţia în care există obligaţia de
întreţinere fiind starea de nevoie cauzată de incapacitatea de muncă, care
a intervenit înainte, în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de la
desfacerea ei. Când incapacitatea de muncă este parţială, potrivit art. 41
alin. 3 din Codul familiei, pensia de întreţinere se acordă doar pentru
completarea veniturilor beneficiarului pensiei.
(Decizia civilă nr. 11/25.01.2007)
Legea nu condiţionează existenţa obligaţiei de întreţinere decât de faptul ca
incapacitatea de a munci să fi intervenit în timpul căsătoriei, fără a impune ca
această incapacitate să fie cauzată de relaţiile de căsătorie, fiind irelevant dacă
boala fostului soţ care solicită pensia de întreţinere se datorează ori nu
comportamentului din familie al celuilalt soţ.
Pârâta-reclamantă îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de pensie de
întreţinere din partea fostului soţ M.D., întrucât are capacitatea de muncă redusă
cel puţin la jumătate, astfel cum rezultă din decizia asupra capacităţii de muncă nr.
7589/09.12.2004, aceasta suferind de tulburare afectivă depresivă majoră recurentă
precum şi de diabet zaharat, afecţiuni dobândite în timpul căsătoriei.
Instanţa de fond a stabilit pensia de întreţinere la suma de 3.000.000 ROL
lunar, însă tribunalul a apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 41 alin. 3 Codul
familiei, cu veniturile apelantului M.D. (în medie aproximativ 9.500.000 lei lunar),
cu faptul că acestuia îi este încredinţată spre creştere şi educare minora M.G.,
precum şi cu veniturile apelantei (aproximativ 2.900.000 lei lunar), suma stabilită
de prima instanţă depăşeşte mijloacele materiale ale soţului care datorează
întreţinerea, conchizând că suma de 1.000.000 lei lunar corespunde mai bine
scopului obligaţiei legale de întreţinere a reclamantului-pârât atât în raport cu fiica
minoră, cât şi cu fosta soţie (care cumulează şi pensia de invaliditate din sistemul
asigurărilor sociale de stat, de 2.324.000 lei lunar).
Recurenta M.E. contestă substanţiala reducere a cuantumului pensiei de
întreţinere la care a fost obligat M.D. Ea pretinde că veniturile reale ale intimatului
sunt de circa 11 milioane de lei vechi lunar, în timp ce dânsa obţine o pensie de
numai 2.324.000 lei (şi nu 2.900.000 lei). Recurenta învederează că instanţa este
abilitată să stabilească, potrivit art. 41 din Codul familiei, o pensie de întreţinere
care să-i permită un trai decent.
Instanţa de recurs a constatat că tribunalul a aplicat corect prevederile art. 41
din Codul familiei. Este de reţinut că recurenta nu se află în incapacitate totală, ci
parţială de muncă, astfel încât pensia de întreţinere nu poate decât să-i completeze
veniturile. În acelaşi timp, M.D. are sarcina de a o întreţine pe minora M.G., pensia
de întreţinere pentru copil stabilită în sarcina recurentei fiind modică. Nu rezultă
din înscrisurile aflate la dosar că intimatul ar avea venituri superioare celor avute în
vedere de tribunal şi veniturile recurentei au fost corect reţinute. În atare situaţie,
alineatul 3 al articolului 41 din Codul familiei a fost respectat, a conchis curtea.
18
3. Suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor. Aplicarea art. 242 Cod
procedură civilă
Reglementarea art. 242 (1) Cod procedură civilă porneşte de la
premisa că neprezentarea părţilor legal citate se consideră ca o voinţă
prezumată a lor ca judecata pricinii să fie suspendată.
(Decizia civilă nr. 1/11.01.2007)
Curtea de Apel a constatat că încheierea de suspendare a judecăţii a fost
pronunţată de tribunal cu aplicarea greşită a art. 242 Cod procedură civilă, text care
reglementează instituţia suspendării voluntare.
Potrivit art. 242(1) Cod procedură civilă, instanţa va suspenda judecata când
amândouă părţile o cer sau dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea
pricinii. Cu toate acestea – conform alineatului 2 al articolului – pricina se judecă
dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.
Reglementarea are în vedere că neprezentarea părţilor legal citate la judecata
pricinii se consideră ca o voinţă prezumată a lor ca judecata să fie suspendată. În
speţă, nu se poate reţine o asemenea voinţă, ci tocmai contrariul ei, rezultând fără
echivoc din cererea depusă de intimata P.D. la data de 08 noiembrie 2006.
Din examinarea înscrisului (care este însoţit de dovada imposibilităţii
prezentării avocatului intimatei la termenul din 10 noiembrie 2006) rezultă
solicitarea intimatei-reclamante P.D. ca judecarea să fie amânată (pentru lipsă de
apărare, în sensul art. 156 Cod procedură civilă) sau instanţa să se pronunţe – în
lipsă – în legătură cu excepţia dirimantă a netimbrării apelului de P.F. Fără a se
pronunţa asupra cererii de amânare, tribunalul a făcut aplicaţiunea art. 242 (1)
punctul 2 Cod procedură civilă, fără a observa cererea expresă a intimatei de
judecată în lipsă.
Raportat considerentelor expuse Curtea, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312
alin. 1 şi 5 Cod procedură civilă a admis recursul, casând încheierea de suspendare
şi trimiţând cauza tribunalului pentru continuarea judecăţii.
4. Motivele de casare reglementate de art. 3859 punctul 18 Cod procedură
penală. Noţiunea de „gravă eroare de fapt”
Când a prevăzut cazul de casare referitor la comiterea de către
instanţe a unei grave erori legiuitorul a avut în vedere situaţia în care –
contrar probelor indubitabile existente în cauză – prima instanţă a
pronunţat, iar cea de control judiciar a menţinut una dintre soluţiile
prevăzute de art. 345 alin. 1 din Codul de procedură penală, în temeiul
unor fapte reţinute în mod vădit greşit, care nu corespund realităţii.
(Decizia penală nr. 17/22.02.2007)
Inculpatul recurent C.M. invocă art. 3859 punctul 18 Cod procedură penală,
susţinând comiterea unei grave erori de fapt în ce-l priveşte.
Curtea de apel a reţinut că acest caz de casare presupune un viciu în
stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă
contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o
19
vădită neconcordanţă între modul în care acestea au fost percepute şi analizate în
hotărâre.
În speţa supusă analizei de faţă, prima instanţă a administrat toate probele
necesare aflării adevărului cu privire la faptă şi împrejurările cauzei, precum şi la
persoana inculpatului, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia
inculpatului C.M:
Din coroborarea tuturor probelor rezultând din ansamblul mijloacelor de
probă dispuse şi administrate în faza de cercetare penală, cât şi în mod direct nemijlocit – a celei judecătoreşti rezultă cu certitudine că inculpatul C.M. a săvârşit
faptele reţinute în sarcina sa.
Prin plângerea formulată, partea vătămată C.R.P. a reclamat faptul că în
perioada 1989-1999 şi în luna aprilie 2002, tatăl său vitreg - inculpatul C.M. - a
întreţinut cu ea, prin constrângere, relaţii sexuale orale şi anale.
Partea vătămată a relatat în detaliu condiţiile şi modul în care inculpatul i-a
impus să se lase mângâiată, dezbrăcată, să-l mângâie pe acesta şi să întreţină relaţii
sexuale orale şi anale.
Relatările părţii vătămate sunt confirmate de declaraţiile date de martorii
C.M., C.M.A., P.N. şi P.S.
Astfel, prin declaraţiile sale martora C.M. a arătat că a aflat de la sora sa
P.N. despre faptul că inculpatul a abuzat sexual de mai mulţi ani de fiica sa şi, în
urma discuţiilor purtate, aceasta i-a confirmat, cerându-i să divorţeze de inculpat.
Aceeaşi martoră a discutat şi cu inculpatul, care ar fi recunoscut cele
întâmplate, susţinând că a greşit.
De altfel, martora a declarat că avea de mai mult timp bănuieli în privinţa
relaţiei dintre inculpat şi partea vătămată, bănuieli determinate de anumite ipostaze
în care i-a surprins pe cei doi în perioada anterioară arestării inculpatului, dar şi
ulterior, precum şi de comportamentul acestuia faţă de partea vătămată, căreia îi
cerea să-i facă masaj, să-l sărute sau să doarmă lângă el.
Edificatoare este şi declaraţia martorului C.M.A. care l-a văzut de mai multe
ori pe inculpat venind în camera în care dormea partea vătămată şi cerându-i
acesteia să-l însoţească, în baie sau în bucătărie, în timpul nopţii ori urcându-se în
pat, dezbrăcat, peste partea vătămată, pe care o săruta, o mângâia şi o dezbrăca.
Potrivit relatărilor martorului, comportamentul nefiresc al inculpatului dura
de mai mulţi ani şi a continuat şi după eliberarea acestuia din penitenciar.
Depoziţiile martorelor P.N., P.S., I.L. şi F.R.G. confirmă, de asemenea,
susţinerile părţii vătămate că a fost obligată să întreţină relaţii sexuale cu tatăl său.
Cu ocazia confruntărilor efectuate în cursul urmăririi penale între partea
vătămată şi inculpat, precum şi între martora C.M. şi inculpat, partea vătămată şi-a
menţinut declaraţiile date anterior.
Revenirea ulterioară a victimei asupra plângerii formulate nu poate avea nici
o eficienţă juridică, împrejurare corect stabilită de instanţe, întrucât acţiunea penală
pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului punându-se în mişcare şi
exercitându-se din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
atitudinea victimei nu poate conduce la încetarea procesului penal.
20
De altfel, atitudinea victimei de a înlătura consecinţele penale ale plângerii
formulate a fost determinată de presiunea exercitată de inculpat, ştiut fiind că - de
regulă - în cazul infracţiunilor săvârşite împotriva membrilor familiei autorul face
ulterior presiuni asupra victimei pentru a nu introduce plângerea sau pentru a o
retrage dacă a fost introdusă, precum şi de nevoia părţii vătămate de a beneficia de
sprijinul moral şi material al părinţilor săi, care se împăcaseră.
Audiat în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de recurs, inculpatul C.M.
a negat comiterea faptelor, susţinând că acuzaţiile ce i se duc constituie răzbunarea
soţiei sale C.M.
A susţinut inculpatul că în urma ameninţărilor cu moartea şi cu o sesizare la
poliţie adresate soţiei sale care avusese o relaţie extraconjugală şi încasase pe
nedrept pensie pentru fiica sa, aceasta a determinat-o pe partea vătămată să dea
declaraţii ce nu corespund realităţii.
Susţinerile inculpatului sunt, însă, vădit „pro forma”, neputând să răstoarne,
potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. 2 Cod procedură penală, probele ce-l
incriminează.
Invocarea nevinovăţiei de către inculpat contrazice nesusţinut probatoriile
administrate în cauză. Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea
acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea
de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate
influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Conchizând, Curtea a constatat că prima instanţă a stabilit corect vinovăţia
inculpatului C.M. în săvârşirea faptelor, dovedită cu certitudine de probatoriul
administrat în cauză, ce confirmă situaţia de fapt relevată prin rechizitoriu, reţinută
de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.
Cum din probele administrate în cauză, astfel cum au fost expuse mai sus,
nu rezultă existenţa vreunui viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în considerentele
hotărârii de condamnare pronunţate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de
apel fiind reţinută situaţia de fapt ce rezultă în mod evident din probele
administrate, fără a exista o neconcordanţă între modul în care acestea au fost
percepute şi analizate în hotărâre nu poate fi primită critica formulată de recurent,
în sensul comiterii unei erori grave de fapt în accepţiunea art. 385 9 pct. 18 Cod
procedură penală.
21
IV. SECŢIA COMERCIALĂ
1. Atragerea răspunderii organelor de conducere. Condiţii
În asemenea cauze se impune a se demonstra existenţa faptelor
prevăzute de art. 37 lit. a-g din Legea nr. 64/1995, republicată, şi a
condiţiilor cerute de art. 998 C.civil.
(Decizia comercială nr. 3/08.01.2007)
Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile pârâţilor G.A. şi G.A.G. contra
sentinţei nr. 293/E/29.03.2006 a Tribunalului Iaşi şi a respins cererile creditorilor
D.G.F.P. şi S.C. SEDCOM LIBRIS S.R.L. Iaşi.
Potrivit art.137 din Legea nr.64/1995, instanţa poate dispune ca, o parte din pasivul
debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de către
membrii organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi de orice altă
persoană, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una
din următoarele fapte: au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele
documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
În mod greşit s-a reţinut că, în cauză s-a dovedit săvârşirea de către pârâţi a
faptelor prevăzute de art.137 lit. „d” din Legea nr.64/1995, având ca argument doar
susţinerea lichidatorului judiciar că nu i s-au predat actele contabile ale societăţii.
Ori, din conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, evidenţa
contabilă a societăţii a fost ţinută conform dispoziţiilor legii de către asociatul G.
A., expert contabil, nefiind prezentate de către creditori documente contabile din
care să rezulte înregistrarea defectuoasă sau neînregistrarea operaţiunilor contabile
sau menţiunii exprese privind neîndeplinirea anumitor obligaţii privind evidenţa
contabilă, astfel încât, aceste împrejurări nu sunt de natură să determine antrenarea
răspunderii administratorului şi respectiv asociatului.
Se impune a fi făcută precizarea că, dosarele privind actele contabile pentru
perioada 1992-1999 există în arhiva societăţii, iar faptul că, lichidatorul judiciar nu
a verificat şi conţinutul dosarelor contabile arhivate nu poate fi reţinut ca o
împrejurare imputabilă recurenţilor, care au pus la dispoziţia lichidatorului actele
solicitate de acesta începând cu anul 2000.
O confirmare a faptului că, societatea şi-a îndeplinit obligaţiile legale impuse
de Legea contabilităţii o constituie depunerea bilanţurilor anuale la D.G.F.P. a
judeţului Iaşi, împrejurare necontestată de creditori.
Este eronată şi lipsită de suport probator reţinerea de către instanţă a faptului
că pârâţii nu au prezentat actele de proprietate ale autoturismului Opel Record ce
figurează în patrimoniul societăţii, rezultând că acesta a fost înstrăinat iar suma
obţinută nu a fost înregistrată în contabilitate.
Din actele dosarului rezultă că, autoturismul fabricat în 1974 a constituit
aportul social al asociatului B.G., care ulterior s-a retras din societate, fiind
înregistrat ca mijloc fix, conform balanţei de verificare din 31.III.1993, regăsinduse în situaţiile financiare depuse la D.G.F.P. a judeţului Iaşi.
22
Neputând fi înmatriculat, autoturismul nu a putut fi folosit de societate, fiind
degradat în timp, iar valoarea acestuia a fost acoperită de administratorul G. A.G.
din bani proprii în sumă de 7.254.092 lei, însă nu rezultă din nici un act că ar fi fost
înstrăinat.
Din actul comunicat de către Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi – Registrul
Comerţului (filele 44 şi 92 dosar) rezultă că S.C. „Garboss” SRL Iaşi,
înmatriculată în Registrul Comerţului sub nr. J 22/489/1992 are ca singur
administrator pe G.A.G., pârâtul G.A. fiind doar asociat.
Rezultă astfel că, în mod greşit instanţa a admis cererea şi a stabilit
răspunderea personală a pârâtului G. A., în contradicţie cu dispoziţiile art.73 din
Legea nr.31/1990, ce sunt de strictă interpretare şi aplicare numai administratorilor
nu şi asociaţilor.
Răspunderea organelor de conducere reglementată de textul prevăzut de
art.137 din Legea nr.64/1995 este o răspundere comercială delictuală, pentru
antrenarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii
delictuale: fapta ilicită, prejudiciul provocat societăţii, raportul de cauzalitate dintre
faptă şi prejudiciu şi vinovăţie.
În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta rezultă din chiar modul de prezentare a
faptelor care presupun un interes străin societăţii debitoare, o cauză nelicită sau o
încălcare vădită a dispoziţiilor. Vinovăţia apare în această situaţie sub forma
intenţiei, directe sau indirecte, în sensul că autorul faptei prevede rezultatul şi
urmăreşte producerea lui sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui. Prin urmare, este necesar ca intenţia să fie dovedită, neputând fi reţinută doar
culpa autorului.
Referitor la raportul de cauzalitate, acesta se prezumă în condiţiile art.137
din lege, prezumţia fiind o prezumţie absolută ce nu poate fi răsturnată prin nici un
mijloc de probă. Este suficient a se proba încetarea plăţilor şi săvârşirea uneia sau
mai multor fapte din cele prevăzute de art.137, fără a mai fi necesară dovedirea
legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Având în vedere însă că reclamantele nu au dovedit săvârşirea faptelor
invocate, nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate cu prejudiciul.
Rezultă astfel că, simpla ajungere a societăţii în încetare de plăţi,
managementul defectuos şi lipsa de interes în recuperarea creanţelor nu sunt
suficiente pentru a justifica antrenarea răspunderii personale a pârâţilor în temeiul
art.137 lit. „d” din Legea nr.64/1995, nedemonstrându-se că, anterior deschiderii
procedurii, aceştia au efectuat sau au dispus, în virtutea puterilor lor, desfăşurarea
unei activităţi neprofitabile, având ca efect încetarea de plăţi sau că s-a ajuns la o
astfel de stare prin ţinerea unei contabilităţi neconforme cu legea.
Prin urmare, reţinând că, în cauză nu au fost probate fapte de natura celor
menţionate în art.137 lit. d” din Legea nr.64/1995 care să atragă răspunderea
personală a pârâţilor, prima instanţă în mod greşit a admis cererile creditoarelor.
Se vor admite deci recursurile formulate de pârâţi modificând în tot sentinţa
instanţei de fond, în sensul că respinge cererile creditorilor D.G.F.P. a judeţului
Iaşi şi S.C. „Sedcom Libris” S.A. Iaşi privind stabilirea răspunderii personale a
pârâţilor pentru pasivul debitoarei.
23
Pentru aceleaşi argumente, a fost respinsă cererea de intervenţie în interes
propriu formulată de S.C. „Sedcom Libris” S.A. Iaşi.
2. Atragerea răspunderii organelor de conducere. Condiţii
(Decizia comercială nr.287/26.02.2007)
Curtea de Apel a admis recursul formulat de pârâta B.L. contra sentinţei
civile nr. 143/COM/19.04.2006, pe care a modificat-o în parte, respingând cererile
formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, Administraţia
Finanţelor Publice a Municipiului Iaşi şi A.V.A.S. Bucureşti, vizând stabilirea
răspunderii personale a administratorului B.L.
Se reţine că pornind de la dispoziţiile art.137 lit. c şi d din Legea 64/1995
republicată, răspunderea materială a administratorului cu averea sa pentru
ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii comerciale pe care a administrat-o,
poate fi atrasă dacă:
– „au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în
mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi” (art. 137 lit. c);
– „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente
contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea” (art. 137 lit. d).
Instanţa analizând probele administrate, respectiv înscrisurile depuse,
inclusiv raportul lichidatorului a constatat că activitatea administratorei – recurente
nu se circumscrie acestor dispoziţii şi nici altora din contextul art.137 din Legea
64/1995 R. (actual Legea 85/2006), astfel încât nu există probe care să conducă la
concluzia că activitatea de administrare a firmei de către recurentă, a condus la
ajungerea acesteia în încetare de plăţi.
3. Înlocuirea lichidatorului judiciar. Motive
Convocarea comitetului creditorilor pentru verificarea motivelor
invocate de un creditor de înlocuire a lichidatorului judiciar este
obligatorie. Neconvocarea atrage, prin consecinţă, anularea hotărârii.
(Decizia comercială nr.92/22.01.2007)
Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de S.C. „Trust Lichidare”
S.R.L. Iaşi, prin administrator, împotriva încheierii nr. 187/7.06.2006 a
Tribunalului Iaşi pe care o modifică în tot, respingându-se cererea formulată de
creditorul S.C. RHS COMPANY S.A. privind înlocuirea lichidatorului.
S-a reţinut că, într-adevăr, se confirmă susţinerile recurentului cum că
înlocuirea lichidatorului judiciar S.C. „Trust – Lichidări” S.R.L. Iaşi cu S.C.
„Sigma Reorganizări şi Lichidări” S.R.L. este nelegală şi s-a realizat la cererea
unicului creditor S.C. „RHS Company” S.A. Iaşi, fără a fi convocaţi ceilalţi
creditori (în număr de 5) din comitetul creditorilor, conform art. 26 alin. 2 şi 4 din
Legea nr. 64/1005. Unicul creditor menţionat a invocat o serie de motive care au
fost valorificate în sensul relevat de judecătorul sindic, făcându-se abstracţie de
demersurile întreprinse în acoperirea creanţelor de lichidatorul judiciar, cât şi de
24
volumul de activităţi concretizat în 8 volume, direcţionat pe scopul pentru care a
fost numit.
În contextul dat, nu sunt date cerinţele prevăzute de art. 28 şi art. 26 din
Legea nr. 64/1995, republicată, în prezent dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind
înlocuirea lichidatorului judiciar.
Se confirmă, de asemenea, că M.C.C. a fost trimis în judecată prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi pentru faptele prevăzute
de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - republicată, fals şi uz de fals, pentru
perioada când a avut calitatea de administrator la societatea creditoare S.C. „RHS
Company” S.A. Activitatea sa infracţională, în colaborare cu alt inculpat (D.A.), se
referă la un contract de împrumut, cu consecinţe păgubitoare a debitorului falit
S.C. „Computer House” S.R.L. Iaşi (rechizitoriu filele 71-74 dosar fond volumul
VIII). Este de observat că tot acest personal, în calitate de reprezentant al S.C.
„RHS Company” S.A., a solicitat şi a obţinut în primă instanţă înlocuirea
lichidatorului.
Faţă de toate aceste aspecte, recursul se vădeşte a fi întemeiat.
4. Nepronunţarea asupra cererii unui creditor. Consecinţe.
În cazul în care cererea unui creditor este depusă de instanţa
competentă înainte de soluţionare, trebuie să fie pusă în dezbaterea
părţilor şi să se pronunţe asupra acesteia, altfel, atrage nulitatea
sentinţei.
(Decizia comercială nr.94/22.01.2007)
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia adoptată, a admis recursul A.V.A.S.
Bucureşti contra sentinţei civile nr. 216/F/25.07.2006 a Tribunalului Iaşi judecător
sindic pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că raportul final a fost comunicat către A.V.A.S. la 23.06.2006 cu
încălcarea art.128 din Legea nr.64/1995, în prezent art.129 din Legea nr. 85/2006,
nefiind posibilă formularea obiecţiilor cu 5 zile înainte de data pronunţării
hotărârii.
Judecătorul sindic, a înscris procedura falimentului debitoarei în baza art.131
din Legea nr. 85/2006, reţinând că debitoarea nu mai are fonduri sau bunuri ori
acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative, încât nu se
mai justifică continuarea procedurii de lichidare. Recurenta, în calitate de creditor
prioritar al S.C. „VIPP COMPANY” SRL, nu este de acord cu închiderea
procedurii insolvenţei, cât timp creanţa sa nu a fost recuperată, iar în conformitate
cu legea insolvenţei după ce bunurile au fost lichidate, lichidatorul supune
judecătorului sindic, un raport final împreună cu un bilanţ general.
Copii de pe aceste acte se comunică tuturor creditorilor şi debitorilor fiind
afişate la uşa Tribunalului.
Judecătorul sindic convoacă Adunarea creditorilor la un termen de 30 zile
maxim de la afişarea raportului final, dându-le posibilitatea creditorului să
formuleze obiecţii.
25
A.V.A.S. în calitate de creditor bugetar nu a primit, deoarece nu i s-a
comunicat în timp util copia raportului final, fiind în imposibilitate să respecte
termenele şi să formuleze obiecţii la acestea. Ori, trimiterea tuturor creditorilor a
raportului final, este obligatorie, în conformitate cu art.128 din Legea nr. 64/1995.
În contextul dat, prin aceste omisiuni au fost încălcate normele vizând
formularea cererii de antrenarea răspunderii administratorilor.
Aşa fiind, s-a încălcat dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie
(art.21 din constituţie), cât şi drepturile ce decurg din calitatea de creditori.
De asemenea, judecătorul sindic avea obligaţia să soluţioneze prin încheiere,
eventualele obiecţii la raportul final, prin închiderea procedurii falimentului
debitoarei S.C. „VIPP COMPANY” SRL, fără a permite creditorilor să formuleze
obiecţii şi fără a se pronunţa judecătorul sindic asupra acestui raport a fost vătămat
dreptul creditorilor cu privire la posibilitatea de recuperare a creanţelor.
Deşi din raportul final, rezultă vinovăţia fostului administrator, instanţa de
fond a dispus închiderea procedurii, cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative
fără să se pronunţe asupra raportului depus de lichidatorul judiciar.
Analizând criticile, în raport de dispoziţiile legale în materie, se constată că
recursul este întemeiat.
Într-adevăr, se constată că potrivit dispoziţiilor legale la care face trimitere
recurenta nu se poate aproba raportul final, prin sentinţa de închidere a procedurii,
ci doar numai printr-o încheiere repetată, pentru a da posibilitatea creditorilor să
formuleze eventuale obiecţii sau cereri de angajare a răspunderii patrimoniale, cum
se prezintă situaţia în speţa de faţă.
Raportul final, a fost comunicat către A.V.A.S. abia la 23.06.2006,
încălcându-se dispoziţiile art.128 din Legea nr. 64/1995, în prezent art.129 din
Legea nr. 85/2006, îngrădindu-se astfel creditorului recurent posibilitatea de a
formula obiecţii. Această obligaţie este imperativă, fiind încălcate drepturile
procedurale ale creditorului, care atrage nulitatea sentinţei, inclusiv cele vizând
atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului.
Recurentul A.V.A.S. a formulat cerere de angajare a răspunderii
patrimoniale faţă de fosta conducere a debitoarei, înregistrată sub nr. G.C.
18.466/30.06.2006, asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Pentru toate aceste considerente, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa
recurată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
5. Dechiderea procedurii reorganizării judiciare şi falimentului. Perimarea
acţiunii. Consecinţe. Promovarea altei acţiuni de aceeaşi societate, dar
împotriva societăţii care între timp şi-a schimbat denumirea şi conducerea
În cazul în care prima acţiune a fost perimată, nu poate fi investigată o
a doua acţiune cu acelaşi număr folosindu-se de procedurile deja efectuate
în cauza perimată, cu atât mai mult cu cât pârâta şi-a schimbat
denumirea şi conducerea.
(Decizia comercială nr. 135/25.01.2007)
26
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia adoptată a admis excepţia privind
neefectuarea actelor de procedură în condiţiile legii, faţă de acţiunea introductivă, a
admis recursul formulat de S.C. ARHIPRINT S.A. Iaşi, contra sentinţei civile nr.
173/COM/10.05.2006 a Tribunalului Iaşi, judecător sindic, şi prin consecinţă s-a
trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că instanţa de fond nelegal a considerat că adresa nr.
3206/26.06.2002, a întrerupt cursul prescripţiei, fiind o recunoaştere a obligaţiei de
plată către S.C. GRUBER –WEBER Gmbh & Co Austria în condiţiile în care, prin
procesul –verbal din 7.10.2004 care consemnează rezultatele concilierii directe s-a
contestat în totalitate debitul pretins.
Prima instanţă a aplicat greşit legea, respectiv a dispoziţiilor art. 36 al. 2 din
Legea nr. 64/1995 republicată, care se referă la cererile formulate de alţi creditori
şi modul în care se procedează în această situaţie ori, în cauza de faţă, atât timp cât
dosarul nr. 9/COM/2005 era perimat cu toate efectele care decurg din această
situaţie, iar cererea formulată de intimată la 20.02.2006 nu aparţine unui alt
creditor, nu ne aflăm sub incidenţa textului menţionat.
Susţine recurenta că între părţi nu a existat niciodată un contract comercial în
sensul prevăzut de convenţia internaţională din 1974 la care România a aderat, care
stă la baza motivării respingerii excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea
în raport de art. 20 din Legea nr. 24/1992.
Analizând criticile relevate, în raport de dispoziţiile legale incidente, s-a
constatat că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a procedat greşit, prin aceea că a înregistrat cererea S.C.
GRUBER-WEBER Gmbh & Co din 10.02.2006 la acelaşi număr de dosar nr.
9/2005 al Tribunalului Iaşi, judecător sindic.
Sub acest aspect, se constată că la 17.05.2005, Tribunalul Iaşi – judecător
sindic, a dispus suspendarea cauzei privind pe creditorul S.C. GRUBER –WEBER
Gmbh & Co, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, împotriva
debitorului S.C. „POLICROM” S.A. Iaşi.
Această cerere fiind perimată, S.C. GRUBER WEBER Gmbh & Co a
formulat o nouă cerere cu acelaşi obiect, dar împotriva S.C. „ARHIPRINT”S.A.
Iaşi (fostă S.C. POLIROM S.A.).
Această nouă cerere trebuia să parcurgă întreaga procedură prevăzută de
Legea nr.64/1995, republicată, în prezent Legea nr.85/1996.
Neprocedând în acest mod, soluţia instanţei de fond este lovită de nulitate.
Aceasta deoarece procedura efectuată sub incidenţa Legii nr. 64/1995 nu mai este
valabilă în condiţiile în care prima cerere a fost primită, iar cu privire la cea de a
doua cerere trebuiau efectuate toate procedurile prevăzute de lege, cu atât mai mult
cu cât, în cauză, este vorba de o altă societate, cu o altă conducere.
Cererea din 20.02.2006, constituie o nouă sesizare a instanţei, care trebuia să
urmeze procedura insolvenţei cu privire la toate etapele de parcurgere conform
Legii nr. 64/1995 republicată, în prezent Legea nr.85/2006.
Această neregularitate invocată pe cale de excepţie, se constată a fi
întemeiată, sub acest aspect este de observat că acţiunea perimată înregistrată sub
27
nr.9/COM/2005 a fost stinsă, ea purtându-se între reclamanta S.C. GRUBER –
WEBER Gmbh & Co Austria şi pârâta S.C. POLIROM S.A. Iaşi.
Pârâta avea la timpul acela o altă conducere care reprezenta societatea. Cea
de a doua acţiune a fost îndreptată împotriva altei societăţi cu altă conducere. Chiar
dacă derivă din societatea S.C. POLIROM S.A. Iaşi, procedurile obligatorii ce
trebuiau a fi îndeplinite cu noua societate nu pot fi preluate de la cele îndeplinite cu
societatea anterioară.
Sub acest aspect, se impune a se analiza şi prescripţia dreptului la acţiune,
faţă de împrejurarea că adresa nr. 3206/26.06.2002 este dată de o persoană care nu
are calitate de reprezentant al societăţii pârâte în acţiunea înregistrată la acelaşi nr.
9/COM/2005. În această acţiune reprezentant al societăţii este C.V. –
administrator.
În raport de toate aceste împrejurări s-a examinat, pe lângă lămurirea
excepţiei perimării, şi problema prescripţiei.
Prin consecinţă, pentru considerentele expuse în precedent, s-a admis
recursul şi s-a casat sentinţa recurată, trimiţându-se cauza spre rejudecare la
aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere atât aspectele care au condus la
casarea sentinţei, cât şi toate neregulile invocate în motivele de recurs.
28
V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
1. Cerere suspendare executare act administrativ până la pronunţarea
instanţei de contencios administrativ asupra fondului cauzei. Condiţii de
admisibilitate. Calitate procesuală pasivă
Este întemeiată cererea de suspendare a dispoziţiilor de stabilire a
datei concursului contractului de management în vederea ocupării
postului de director executiv, din moment ce reclamantul deţinător al
acelei funcţii nu fusese demis şi nici nu-i fusese desfăcut contractul de
muncă.
(Decizia nr. 54/C.A./05.03.2007)
Prin sentinţa nr.7745/E din 15 decembrie 2006, Tribunalul Iaşi a admis
acţiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâţii Primarul
Municipiului Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi, dispunând suspendarea executării
dispoziţiei nr.3305 din 23.11.2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, până la
data pronunţării instanţei de fond asupra contestaţiei formulată împotriva
dispoziţiei menţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a chemat
în judecată pe pârâţi, pentru a se dispune suspendarea executării dispoziţiei nr.3305
din 23.11.2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, până la pronunţarea instanţei
de fond cu privire la contestaţia formulată pe cale administrativă împotriva
dispoziţiei amintite, prin care s-a aprobat organizarea, la data de 18.12.2006, a unui
concurs de proiecte de management pentru ocuparea postului de director executiv
al Ateneului Tătăraşi, în condiţiile în care acest proiect a fost depus la Primăria Iaşi
la data de 15.09.2006, iar el ocupă postul încă din anul 2003, scoaterea la concurs a
unui post ce nu este vacant fiind considerată nelegală.
Prima instanţă a mai reţinut că pârâţii nu au formulat întâmpinare, dar prin
concluziile scrise depuse la dosar, au invocat neîndeplinirea de către reclamant a
condiţiilor prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004, considerând ca nefiind
dovedită existenţa şi întinderea unei pagube ori iminenţa producerii acesteia şi că
nici nu s-a făcut dovada sesizării instanţei cu privire la soluţionarea în fond a
litigiului dintre părţi.
Tribunalul, raportându-se la dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004, a
constatat ca fiind îndeplinită condiţia iminenţei unei pagube, întrucât s-a dovedit că
prin dispoziţia atacată s-a stabilit, pentru data de 18.12.2006, desfăşurarea
concursului de proiecte de management, în vederea ocupării postului de director
executiv al Ateneului tătăraşi, post pe care reclamantul îl ocupă din data de
15.05.2003, în baza unui contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată, în
condiţiile în care pârâţii nu au emis nici o decizie de demitere a reclamantului din
funcţia ocupată, sau de încetare a contractului de muncă.
Considerând că atâta timp cât postul nu este vacant, prin organizarea
concursului în vederea ocupării postului nevacant, drepturile reclamantului sunt
grav prejudiciate, acesta fiind în pericol de a pierde postul, deşi contractul de
muncă nu a fost desfiinţat prin nici unul din cazurile prevăzute de legislaţia muncii,
29
prima instanţă a considerat că se impune suspendarea executării actului
administrativ contestat până la soluţionarea litigiului de către instanţa de fond.
Curtea constată că recursul pârâţilor este fondat, în următoarele limite:
Este necontestat că dispoziţia prin care s-a aprobat organizarea unui concurs
de proiecte de management „pentru ocuparea postului de director executiv al
Ateneului Tătăraşi” a fost emisă de Primarul Municipiului Iaşi şi nu de Primăria
Iaşi, care este definită de art.77 din Legea nr.215/2001, republicată, ca fiind o
structură funcţională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinirea hotărârilor
consiliului local şi dispoziţiile primarului.
Nefiind implicată în elaborarea şi emiterea actului administrativ contestat,
Primăria Iaşi nu putea fi chemată în judecată, în calitate de pârâtă, în cauza de faţă,
întrucât nu are a răspunde de actele şi faptele unei alte autorităţi publice, respectiv
a Primarului Municipiului Iaşi.
Drept urmare, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul pârâţilor
urmează a fi admis, în sensul că, modificându-se în parte hotărârea recurată, se va
admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului
Iaşi şi se va respinge pe acest temei acţiunea intentată ei de către reclamantul B. V.
Curtea va păstra însă restul dispoziţiilor sentinţei recurate întrucât:
Conform art.28 din Legea nr.554/2004, prevederile Legii contenciosului
administrativ se completează cu prevederile Codului de procedură civilă numai în
măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate
dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau
interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de cea
dintâi citată de lege.
Întrucât art.14 din Legea nr.554/2004 obligă instanţa să soluţioneze cererea
de suspendare de urgenţă, cu citarea părţilor, dar fără a impune un termen minim
între data citării şi data soluţionării cererii de suspendare, era la latitudinea
instanţei de contencios administrativ să stabilească acest termen funcţie de urgenţa
cererii.
Ori, atâta timp cât era necontestat faptul că preconizatul concurs a fost
programat pentru data de 18 decembrie 2006, era firesc ca discutarea şi
soluţionarea cererii de suspendare să se realizeze mai înainte de împlinirea acelui
termen, dispoziţiile art.114 indice 1 alin.2 şi ale art.89 Cod procedură civilă,
nefiind incidente în cauză.
Fără temei recurenţii pretind că le-a fost încălcat dreptul la apărare, din
moment ce acţiunea le-a fost comunicată la data de 12 decembrie 2006, pricina
amânându-se apoi pentru data de 14 decembrie 2006, la care ei au depus concluzii
scrise şi cât pronunţarea s-a amânat pentru data de 15 decembrie 2006, ei fiind
asistaţi de consilier juridic C.P., care a şi pus concluzii în faţa instanţei de fond,
obiectul cererii şi efectele pe care urma să le producă actul administrativ contestat
justificând intervenţia urgentă a instanţei de contencios administrativ.
Reclamantul a făcut de asemenea dovadă că a iniţiat procedura prealabilă
obligatorie prevăzută de Legea nr.554/2004, că procedura prevăzută de art.14 din
Legea nr.554/2004 nu este condiţionată de dovada sesizării instanţei cu o acţiune în
anulare, fiind suficientă doar dovada sesizării cerute de art.7 din acelaşi act
30
normativ şi că aceasta a fost promovată în termenul prevăzut de art.11 din citata
lege, respectiv la data de 22 februarie 2007, fapt ce înlătură susţinerea că s-a
urmărit tergiversarea soluţionării litigiului.
Reclamantul a dovedit nu doar urgenţa cererii, dar şi faptul că actul
administrativ contestat este de natură să-i prejudicieze în mod grav dreptul născut
din contractul de muncă ce a încheiat cu pârâţii, punându-se sub semnul
incertitudinii însăşi stabilirea şi existenţa acestui drept, recunoscut pe o perioadă
nedeterminată.
Atât din cuprinsul dispoziţiei nr.3305 din 23.11.2006, dar mai ales din
precizările pe care pârâţii – recurenţi le-au făcut prin memoriul depus la termenul
din 26 februarie 2007, rezultă fără echivoc că aceştia consideră că „…funcţia de
director al Ateneului a devenit vacantă prin efectul legii, ca urmare a nedepunerii
în termen a proiectului de management”, dar fără a fi dispus în vreun fel în legătură
cu soarta contractului de muncă încheiat cu reclamantul.
Ori, atâta timp cât reclamantul opune pârâţilor un contract de muncă încheiat
pe durată nedeterminată, iar aceştia susţin că el ar fi încetat de drept, organizând un
concurs pentru ocuparea unui post pe care-l consideră vacant, în mod justificat a
reţinut prima instanţă că până la clarificarea raporturilor juridice dintre părţile în
litigiu, în lipsa unei dispoziţii din care să rezulte încetarea relaţiei contractuale, nu
se poate ca, pe fondul acestei situaţii de incertitudine juridică, să se dea eficienţă,
sub aspectul executării, actului unilateral, vătămarea dreptului la muncă putându-se
accentua şi prelungi în timp, prin finalizarea preconizatului concurs de proiecte.
Întrucât clarificarea raporturilor nu se putea realiza decât în cadrul acţiunii în
anulare şi cum pârâţii contestă însăşi aparenţa dreptului născut din contractul
încheiat cu reclamantul, prima instanţă a apreciat corect că prezumţia de legalitate
a actelor administrative este înfrântă şi că se impune ca actul să nu-şi producă
efecte până la soluţionarea pe fond a cauzei, relatările şi punctele de vedere
exprimate în mass-media neavând nici o înrâurire asupra soluţiei adoptate,
precumpănitoare fiind în acest caz constatarea că s-a scos la concurs un post care
nu era vacant, considerente pentru care această parte a hotărârii de admitere a
cererii reclamantului şi suspendarea executării actului, va fi menţinută, în raport cu
pârâtul Primarul Municipiului Iaşi.
2. Excepţia nulităţii absolute a actului de control fiscal pentru lipsa de
competenţă a organului de control, în materia activităţilor publice. Legea
aplicabilă. Invocarea „autonomiei publice localei”
Ministerul Finanţelor Publice, în numele statului, este îndreptăţit a
efectua, prin aparatul specializat, controlul administrării şi utilizării
mijloacelor financiare de instituţiile statului conform Legi nr. 30/1992
privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii
Financiare coroborat cu art. 1 şi 3 din Normele Metodologice aprobate
prin O.M.F.P. nr. 889/2005. „Autonomia locală” la nivelul regiilor
autonome locale implică doar managementul serviciilor publice locale
funcţie de strategia adoptată la nivelul unităţii administrativ teritoriale
respective, cu respectarea întocmai a procedurii legale privind activităţile
publice.
(Decizia nr. 27/C.A/05.02.2007)
31
Prin sentinţa civilă 4188/E/14.09.2006 a Tribunalului Iaşi a fost respinsă
acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta R.A.T.P. Iaşi în
contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.C.F.S. Iaşi, având ca obiect anularea procesului
verbal control financiar 17997/7.11.05/14667/09.11.2005.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond:
În perioada 10.10.2005 – 02.11.20056 s-a verificat la R.A.T.P. Iaşi
procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică cu privire la achiziţia
unui număr de 540 autobuze urbane în sistem leasing prin licitaţie publică, în baza
OUG 60/ 2001
Urmare a acestui control s-a întocmit procesul verbal de control financiar nr.
17997/ 02.11.2005. reclamanta a invocat nulitatea acestui proces verbal deoarece
actele normative invocate nu sunt incidente în cauză în ceea ce priveşte achiziţiile
publice, iar organele de control nu aveau competenţa legală să efectueze controlul
achiziţiei publice.
Excepţia este neîntemeiată.
Procesul verbal de control financiar a fost întocmit de Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală – D.G.F.P. Iaşi.
A.N.A.F. este înfiinţată în subordinea Ministerului Finanţelor, agenţie care
coordonează structurile administrative din cadrul direcţiilor generale a finanţelor
publice judeţene. Conform art. 26 din HG 208/ 2005, A.N.A.F. este autorizată să
exercite nemijlocit şi neîngrădit inspecţia fiscală conform dispoziţiilor legale în
vigoare. Conform art. 1 şi 5, din Legea nr. 30/ 1991, Ministerul Finanţelor
Publice, prin aparatul specializat verifică folosirea mijloacelor financiare şi a
fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar contabile din
activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat.
Totodată, conf. art. 1 din O.M.F. 1820/ 2003, Direcţia Generală a Finanţelor
Publice judeţene este unitate teritorială a Ministerului Finanţelor Publice, prin care
se realizează şi se aplică politica fiscală a statului, iar conform art. 48, lit. a),
verifică modul de administrare şi gestionare a mijloacelor materiale şi financiare
ale regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, societăţilor comerciale
la care statul este acţionar, precum şi la instituţiile publice.
Prin urmare reprezentanţii D.G.F.P. Iaşi au avut competenţa legală pentru a
efectua controlul achiziţiei publice de autobuze R.A.T.P. Iaşi.
Curtea, verificând recursul promovat în cauză, prin prisma criticii legalităţii
actului de control decurgând din lipsa de competenţă a A.N.A.F. în exercitarea
controlului privind efectuarea achiziţiilor publice, reţine următoarele:
Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi
a Gărzii financiare prevede în art. 1: „Ministerul Finanţelor, în numele statului,
efectuează, prin aparatul specializat, controlul administrării şi utilizării mijloacelor
financiare … ale instituţiilor de stat şi verifică respectarea reglementărilor financiar
–contabile în activitatea desfăşurată de regii autonome … în legătură cu
îndeplinirea obligaţiilor acestuia faţă de stat”, art. 5 dând în competenţa D.G.C.F.S.
din cadrul M.F. şi a unităţilor subordonate, printre altele controlul utilizării
fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general (lit. b),
32
precum şi folosirea mijloacelor şi fondurilor din dotare în activitatea regiilor
autonome (lit. c).
Art. 1 din Normele Metodologice pentru aparatul de control financiar al
statului din cadrul M.F.P. aprobate prin Ordinul M.F.P. 889/24.06.2005 prevăd
expres că „Activitatea de control financiar al statului se exercită prin Direcţia de
control financiar şi structurile subordonate aparţinând direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene a municipiului Bucureşti şi Direcţiei Generale de
administrare a marilor contribuabili din cadrul A.N.A.F. Aceasta se desfăşoară în
baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare, aprobate de preşedintele
A.N.A.F.”.
Art.13 din acelaşi act normativ stipulează că un astfel de control financiar
„se efectuează la regii autonome, societăţi naţionale…”, şi poate avea ca obiective
conform art. 14 lit. b) „modul de administrare şi gestionare a mijloacelor materiale
şi a fondurilor financiare de către regiile auto0nome…”, articol ce se coroborează
cu dispoziţiile art. 3 pct. 26 din H.G. 208/17.03.2005 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Finanţelor şi A.N.A.F., care prevăd în competenţa
Ministerului Finanţelor coordonarea cadrului general „referitor la efectuarea
achiziţiilor publice”, precum şi cu dispoziţiile art. 26 din acelaşi act normativ, ce
stabilesc în competenţa A.N.A.F. soluţionarea „plângerilor prealabile”.
Ori, aceste dispoziţii legale au fost evocate şi în preambulul procesului
verbal de control financiar 17997/7.11.2005 ce face obiectul prezentei cauze, ele
justificând pe deplin din punct de vedere legal iniţierea şi derularea procesului de
verificare a achiziţiilor publice efectuate de Regia Autonomă de Transport Public
Iaşi, precum şi măsurile adoptate, neputând fi reţinută susţinerea recurentei potrivit
căreia, în materia achiziţiilor publice răspunderea pentru încălcarea dispoziţiilor
O.U.G. 60/2001 ar fi putut atrage doar aplicarea unei sancţiuni contravenţionale ori
penale, o astfel de limitare nefiind prevăzută de actele normative incidente.
Nici motivarea din cuprinsul recursului privitoare la pretinsa încălcare de
organele de control a „autonomiei publice locale” nu se verifică în speţă, faţă de
dispoziţiile exprese sus evocate., autonomia locală la nivelul regiilor autonome
implicând doar managementul serviciilor publice locale funcţie de strategia
adoptată la nivelul unităţii administrativ teritoriale respective, cu respectarea însă
întocmai a dispoziţiilor legale atunci când buna funcţionare a regiei respective
presupune efectuarea de achiziţii publice, aceste din urmă operaţiuni fiind însă
supuse controlului de legalitate din partea instanţelor abilitate ale statului, bugetele
locale având statut juridic identic cu cel consolidat de stat.
3. Excepţia de neconstituţionalitate a unui act normativ abrogat, soluţionată
de instanţa de drept comun. Inadmisibilitate
Instanţele de drept comun nu au în competenţă exercitarea controlului
constituţional asupra unor acte normative abrogate, atât timp cât
conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 prevede competenţa exclusivă
a Curţii Constituţionale în materie, control de altfel imposibil de realizat
faţă de dispoziţiile art. 31 alin. 3 din aceeaşi lege.
33
Mai mult, asupra dispoziţiilor în cauză, Curtea Constituţională se
pronunţase în intervalul în care acestea se află în vigoare
(Decizia nr. 71/CA/19.03.2007)
Prin sentinţa civilă nr. 166/CA/06.11.2006 a Tribunalului Vaslui a fost
admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor normative de suspendare
succesivă a primei de vacanţă a funcţionarilor publici în perioada 2003 – 2005,
urmând ca dosarul să fie repus pe rol după rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond că art. 3 alin. (1) din
O.U.G. nr. 33/2001 prevede că: „Aplicarea prevederilor … art. 33 alin. (2)
referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă … din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 08 decembrie 1999, cu modificările şi
completările ulterioare, se suspendă până la data de 01 ianuarie 2002”.
Art. 123 alin. (4) din Legea nr.743/2001 prevede că: „termenele prevăzute la
art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 privind unele măsuri
referitoare la salarizarea funcţionarilor publici … se prelungesc până la data de 31
decembrie 2002”.
Ulterior aceste termene au fost prelungite prin art. 10 alin. (3) din Legea nr.
631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr.
511/2004.
Practic, aplicarea prevederilor privind prima de vacanţă este suspendată în
fiecare an, dar pe parcurs este fără limită.
În ce priveşte nerecunoaşterea bugetară a acestor drepturi până în prezent
dispoziţiile normative le interzic:
Art. 41 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Salariaţii au dreptul
la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe
ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice,
stabilite prin lege”.
Art. 53 din Constituţia României prevede că: „Restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduse atingere existenţei dreptului
sau a libertăţii”.
Art. 16 alin. (1) din Constituţia României prevede că: „Egalitatea în drepturi.
Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”.
34
Art. 38 din Codul muncii prevede că: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile
ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea
la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este
lovită de nulitate”.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2002: „Curtea Constituţională
decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Deoarece dispoziţiile normative invocate în apărare de pârât nu mai sunt în
vigoare, analiza constituţionalităţii acestora este de competenţa instanţei
judecătoreşti.
Din analiza acestor texte se relevă că s-au dat cu încălcarea normelor
constituţionale şi ale Codului muncii în sensul că s-au limitat (restrâns total)
drepturile recunoscute ale funcţionarilor publici în perioada 2001-2005 deşi nu au
fost situaţiile de excepţie limitativ prevăzute de Constituţie şi în mod discriminator
comparativ cu ceilalţi salariaţi. În plus, aceste dispoziţii anulează implicit,
nepermis drepturi câştigate prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
În consecinţă, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor de suspendare a
aplicării prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de recurs pârâta Casa Judeţeană
de Pensii Vaslui, în motivarea căreia arată că în mod nelegal prima instanţă s-a
considerat competentă a analiza excepţia de neconstituţionalitate a actelor
normative succesive prin care s-a suspendat acordarea primei de vacanţă
funcţionarilor publici, întrucât nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate ale unei
astfel de excepţii conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, - respectiv actele normative vizate nu mai erau
în vigoare -, excepţia de neconstituţionalitate trebuie respinsă ca inadmisibilă,
tribunalul neavând competenţa a o analiza pe cale incidentă.
Pe fondul cauzei apreciază recurenta că în mod legal a procedat la
neacordarea primei de vacanţă prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr.
188/1999, din moment ce prin acte normative succesive plata acestora a fost
suspendată de legiuitor, care la rândul său cunoştea dispoziţiile art. 38 din Codul
muncii.
Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vaslui prin întâmpinare
consideră că în mod legal prima instanţă s-a considerat competentă a soluţiona
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale incidente, faţă de dispoziţiile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională
decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.
Întrucât acele norme legale contravin art. 41 şi 53 din Constituţie, solicită
respingerea recursului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Vaslui de soluţionare a
excepţiei de neconstituţionalitate.
35
Reclamanţii-intimaţi prin întâmpinare invocă excepţia de tardivitate a
recursului formulat de Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, cererea de recurs fiind
înregistrată în a 16-a zi de la data comunicării, contrar dispoziţiilor art. 301 Cod
procedură civilă, iar pe fond consideră ca fiind legală soluţia de admitere a
excepţiei de neconstituţionalitate de instanţa de fond, raportat dispoziţiilor art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu prevederile art. 38 Codul muncii şi
art. 53 alin. 1 şi 41 alin. 2 din Constituţie, solicitând aşadar respingerea recursului
formulat în cauză.
Curtea, verificând prioritar excepţia dirimantă privind tardivitatea recursului
formulat în cauză, constată că aceasta este nefondată, sentinţa de fond fiind
comunicată pârâtei C.J.P.Vaslui la 27.11.2006, iar recursul a fost depus la
13.12.2006, în ultima zi a termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 301 Cod
procedură civilă, calculat conform regulilor prevăzute în art. 101 din acelaşi cod.
În ce priveşte competenţa tribunalului de a proceda la verificarea excepţiei
de neconstituţionalitate a unor acte normative, ce nu mai sunt în vigoare la data
sesizării instanţei, întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992
privind Curtea Constituţională, Curtea constată că textul sus-evocat nu prevede
expres o astfel de competenţă a instanţelor de drept comun, astfel că ea nu poate fi
„presupusă” de instanţă, cum s-a procedat în speţă, în condiţiile în care art. 1 alin.
(2) din acelaşi act normativ prevede expres: „Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională în România”, excluzând aşadar competenţa
vreunui alt organ jurisdicţional în această materie.
Dar pe lângă faptul că a încălcat în speţă raza de competenţă exclusivă a
Curţii Constituţionale - respectiv cea a controlului constituţionalităţii legilor şi
ordonanţelor, ori a unor dispoziţii din acestea – instanţa de fond a procedat chiar la
extinderea competenţei acestei curţi, considerându-se în drept a verifica sub
aspectul constituţionalităţii şi legi sau ordonanţe ce nu se mai aflau în vigoare la
data sesizării sale, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind Curtea Constituţională.
Nu întâmplător însă legiuitorul a limitat în cuprinsul art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992 sus-citat controlul neconstituţionalităţii doar asupra legilor şi
ordonanţelor care se afla „în vigoare” la data pronunţării Curţii, întrucât art. 31
alin. (3) din aceeaşi lege prevede drept consecinţă a constatării
neconstituţionalităţii unei dispoziţii din actele normative enumerate, faptul că
respectivele dispoziţii „îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea
deciziei”. Aşa fiind, considerăm că în mod obiectiv nu poate produce efectele
juridice prevăzute de text, un control al neconstituţionalităţii unei dispoziţii ce nu
se afla în vigoare nici la data sesizării instanţei competente.
Mai mult, în speţă aceleaşi acte normative au făcut în fapt obiectul
controlului de neconstituţionalitate în intervalul de timp în care s-au aflat în
vigoare, Curtea Constituţională pronunţându-se constant în sensul respingerii
excepţiilor de neconstituţionalitate prin decizia nr. 69/03.02.2005, decizia nr.
96/15.03.2005, decizia nr. 211/14.03.2005, decizia nr. 148/17.03.2005, decizia nr.
278/26.05.2005. În motivarea acestor soluţii se arată, de asemenea, în mod expres:
„beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este şi prima de concediu, nu
36
constituie un drept constituţional fundamental, iar prevederile art. 53 din
Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementării lor. În consecinţă, legiuitorul
este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum şi să
stabilească perioada pentru care le acordă”.
Aşa fiind, instanţa de fond, pe lângă încălcarea limitelor competenţei sale
materiale, a procedat în cauză şi la schimbarea practicii Curţii Constituţionale,
singura instanţă competentă a aprecia constituţionalitatea unui act normativ în
condiţiile legii, astfel cum s-a arătat anterior.
Se impune aşadar în cauză, admiterea recursului promovat de pârâta Casa
Judeţeană de Pensii Vaslui, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 166/CA/2006 a
Tribunalului Vaslui şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, cu abordarea fondului
litigios în limitele competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti.
4. Raport de evaluare funcţionar public. Calitate procesuală pasivă.
Nerespectarea procedurii legale. Consecinţe
Pârâţii-persoane fizice implicate în derularea proceduri de
elaborare a rapoartelor de evaluare în litigiu, au calitatea procesuală
pasivă, raportat dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ.
Conform anexei 3 la O.G. nr. 1209/2003 privind Metodologia de
evaluare a performanţelor individuale a performanţelor profesionale a
funcţionarilor publici, evaluarea intră în atribuţiile persoanei cu funcţii
de conducere în subordinea căreia a funcţionat funcţionarul public,
aceştia având obligaţia să întocmească în eventualitatea în care are loc
încetarea raporturilor sale de serviciu. Raportul de evaluare întocmit cu
încălcarea acestui principiu implică vicierea procedurii de evaluare, cu
consecinţa anulării rapoartelor întocmite.
(Decizia nr. 13/C.A./22.01.2007)
Prin sentinţa civilă nr.111/CA/26.06.2006 a Tribunalului Vaslui a fost
respinsă acţiunea reclamantei U.D., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru
Protecţia Mediului Vaslui, R.C. şi G.D., având ca obiect anularea celor două
rapoarte de evaluare pe anul 2005, prin care i-a fost acordat calificativul „bun”.
A reţinut instanţa de fond că reclamanta U.D. este angajata Agenţiei pentru
Protecţia Mediului Vaslui, în funcţie de consilier asistent la compartimentul
Comunicare şi Servicii I.T. în perioada 01.12.2004 – 01.06.2005 şi apoi de
01.06.2005 de consilier principal, treapta 3 la Serviciul Monitoring, Sinteză şi
Coordonare.
Pentru activitatea din anul 2005, conform celor două rapoarte de evaluare,
reclamantei i s-a acordat calificativul „bun” obţinând o notă finală de 3,48, notarea
pentru performanţele profesionale individuale făcându-se de la 1 la 5. Notele
acordate reclamantei în cadrul raportului de evaluare la obiective şi criterii de
performanţă au fost de 3 şi 4.
Nu are completare în cadrul acestor rapoarte rubricile „Rezultate deosebite”
şi „Dificultăţi obiective întâmpinare în perioada evaluată”.
37
Evaluarea a fost făcută de directorul unităţii – R.C. şi de şefa serviciului
Monitoring, Sinteză şi coordonare din cadrul agenţiei.
Pentru prima perioadă a anului lipseşte evaluarea fostului director al agenţiei
care a ocupat această funcţie până la 01.06.2005, D.C., dar care a fost audiat ca
martor şi a depus o caracterizare scrisă la dosarul cauzei în care arată că reclamanta
este bine pregătită profesional, implicată în activitatea pe care o desfăşoară şi
corectă în relaţiile de serviciu. Nu a scos în evidenţă vreo performanţă profesională
deosebită a reclamantei.
De altfel, reclamanta a mai depus câteva adrese de la diferite instituţii cu
care a colaborat – Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului Bacău, Instituţia
Prefectului Vaslui, care apreciază ca bună şi eficientă colaborarea cu reclamanta,
iar Serviciul Public Local de Salubrizare Huşi, s-a declarat foarte mulţumit de
activitatea „Săptămâna Mobilităţii Europene” din septembrie 2005.
De fapt, nimeni nu a susţinut că reclamanta ar avea o activitate deficitară, ci
o activitate bună în conformitate cu calificativul acordat.
Chiar dacă şefa serviciului, G.D., a arătat că a acordat calificativul „bun” la
intervenţia directorului, deşi ea iniţial acordase calificativul „foarte bine” (deşi nu
s-au prezentat calificativele iniţiale ale şefei de serviciu), totuşi nu a arătat meritele
deosebite ale reclamantei care să determine acordarea acestui calificativ. Chiar a
arătat că reclamantei i s-a mai atras atenţia în cadrul şedinţelor de către directorul
executiv asupra activităţii sale făcându-i-se observaţii.
Pe aceste consideraţii tribunalul a constatat că evaluarea reclamantei este
justă, că cererea nu este întemeiată şi a respins-o.
Curtea a admis recursul ca fiind întemeiat, pentru considerentele de mai jos.
Astfel, este reală susţinerea recurentei potrivit căreia prima instanţă nu s-a
pronunţat expres asupra excepţiilor dirimante ce vizau lipsa de calitate procesuală
pasivă a pârâţilor – intimaţi R.C. şi G.A.-M.C., pe care curtea le-a respins raportat
dispoziţiilor art.16 alin.(1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ,
conform căruia „Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor p0utea fi
formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a
încheiat actul”, iar intimaţii persoane fizice din prezenta cauză au fost implicaţi
direct în procesul de elaborare a rapoartelor de evaluare în litigiu.
În ce priveşte fondul cauzei curtea a reţinut că în speţă, raportul de evaluare
a performanţelor profesionale individuale ale reclamantei pentru intervalul
1.12.2004 – 1.06.2005 a fost întocmit de pârâtul R.C. ca evaluator, contrar
dispoziţiilor art.3 alin. b) din Anexa 3 la O.G. nr.1209/2003 privind Metodologia
de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici, în care se
prevede că: „atunci când, pe parcursul perioadei evaluate, raporturile de serviciu
ale funcţionarilor publici care ocupă o funcţie publică de conducere…încetează, se
suspendă sau se modifică, în condiţiile legii”…atunci acesta „are obligaţia ca,
înainte de încetarea, suspendarea sau modificarea raporturilor de serviciu, să
realizeze evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici din subordine”. Calificativul acordat se va lua în considerare la evaluarea
anuală a performanţelor profesionale individuale ale acestora”. Ori, în cauză până
la 13.06.2005 (fila 74 dosar fond) recurenta a fost subordonată d-lui D.C., ce a
38
deţinut funcţia de director executiv, însă la dosar nu a fost depusă evaluarea la
care acesta era obligat pentru perioada de până la schimbarea sa din funcţia de
conducere respectivă, aprecierile sale în ce o priveşte pe reclamantă făcând doar
obiectul doar declaraţiei de martor aflată la fila 66 dosar fond, declaraţie ce nu
poate suplini însă încălcarea prevederilor legale sus-evocate.
Şi raportul de evaluare aferent intervalului 1.06.2005 – 1.12.2005, întocmit
de intimata G.C. este de natură a induce îndoială privind obiectivitatea
evaluatorului, atât timp cât aceasta recunoaşte (fila 19 dosar fond) că acordarea
calificativului „bine” a fost „la intervenţia directorului executiv al instituţiei – dl.
R.C.” – fapt confirmat de exemplarul modificat al raportului depus la fila 24 dosar
recurs – în condiţiile în care intimatul R.C. avea deschisă calea modificării proprii
a raportului, conform art.10 alin.(3) din anexa nr.3 la H.G. nr.1209/2003, dacă ar fi
considerat oportună această modificare, iar nu la influenţarea evaluatorului cum se
pare că a procedat în fapt.
Rezultă aşadar că în speţă a fost probată vicierea procedurii de evaluare a
performanţelor profesionale ale reclamantei-recurente pentru intervalul în litigiu,
de natură a atrage anularea rapoartelor întocmite de intimaţii R.C. şi G.C.
Recursul promovat de reclamanta U.D. a fost admis, cu consecinţa
modificării în tot a sentinţei civile 111/CA/2006 a Tribunalului Vaslui, în sensul că
a fost admisă acţiunea acesteia în contradictoriu cu pârâta A.P.M. Vaslui, R.C. şi
G.A.M.C. şi a anulării rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale
întocmite de reclamantă pe intervalul în litigiu.
5. Procedura administrativ jurisdicţională în materie fiscală. Natura juridică a
actului de control şi respectiv a deciziei de soluţionare a contestaţiei
împotriva acestuia
Raportul juridic dintre administratorul bugetului asigurărilor de
şomaj şi beneficiarul facilităţilor acordate pe baza acestui buget, conform
convenţiilor încheiate, apare ca un raport de drept administrativ fiscal, al
cărui regim juridic este guvernat de Codul de procedură fiscală, controlul
legalităţii actului administrativ de autoritate emis revenind instanţei de
control administrativ.
Întrucât prin cererea sa reclamantul a înţeles să aducă doar
procesul verbal constatator, nu şi decizia de soluţionare a contestaţiei,
acţiunea reclamantului trebuia respinsă pentru că actul de control nu
putea fi atacat separat de actul de finalizare procedurii administrative.
(Decizia nr. 22/C.A./29.01.2007)
Prin sentinţa civilă nr.137/CA/din 16 octombrie 2006, Tribunalul Vaslui a
respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta
SC”TEXTOR” SA Vaslui, împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea
forţei de Muncă Vaslui.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a chemat
în judecată pe pârâtă, solicitând anularea procesului verbal de control din 1 iunie
2006, prin care s-a dispus plata sumei de 8.060,18 lei, pe motiv că acesta nu ar fi
39
îndeplinit condiţiile prevăzute de Ordinul nr.279/2004 şi că, deşi se pretinde că s-a
formulat plângere prealabilă împotriva acestui act nu s-a făcut această dovadă.
Prima instanţă mai reţine că acţiunea în anulare a fost promovată în
procedura contenciosului administrativ, că ea trebuia să fie precedată de
parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicţionale, că aceasta trebuia să se
finalizeze prin emiterea unei decizii, ceea ce nu echivalează cu procedura
prealabilă şi că întrucât nu s-a renunţat la procedura administrativ jurisdicţională,
nu se poate aplica procedura contencios-administrativă comună, în condiţiile în
care lipseşte procedura prealabilă de contencios administrativ.
Curtea a respins recursul promovat de către reclamantă ca nefondat, pentru
următoarele consideraţiuni:
Este necontestat faptul că, la termenul din 16 octombrie 2006, tribunalul a
pus în discuţie chestiunea competenţei sale materiale de a soluţiona pricina şi că,
prin dispozitivul hotărârii, nu s-a pronunţat în mod expres în legătură cu această
excepţie.
Având însă în vedere că, în considerentele hotărârii, Tribunalul Vaslui a
apreciat că actul dedus judecăţii este un act administrativ de autoritate şi că
cercetarea legalităţii lui nu se poate realiza decât în procedura consacrată de Legea
nr.554/2004, Curtea consideră că lipsa din dispozitiv a menţiunii referitoare la
soluţia privind excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios
administrativ apare ca fiind o chestiune strict formală, care nu este de natură a
influenţa soluţia primei instanţe, care s-a considerat – în mod corect – legal
investită cu soluţionarea acţiunii în anularea procesului verbal încheiat de pârâtă la
data de 1 iunie 2006.
Este de asemenea necontestat faptul că procesul-verbal menţionat a fost
încheiat de pârâtă în exercitarea atribuţiilor conferite ei prin Legea nr.76/2002,
care, la art.116 prevede că „controlul respectării obligaţiilor privind încadrarea şi
menţinerea în muncă, asumate de angajatorii care au beneficiat de subvenţii,
credite sau fonduri nerambursabile din bugetul asigurărilor pentru şomaj, se
efectuează de către organele de control din cadrul agenţiilor pentru ocuparea forţei
de muncă judeţene”.
Cum reclamanta-recurentă recunoaşte că, în baza convenţiei nr.90 din 26
noiembrie 2002, a beneficiat de subvenţii pentru acoperirea cheltuielilor cu forţa de
muncă, de la bugetul asigurărilor de şomaj, raportul dintre administratorul
bugetului asigurărilor de şomaj şi beneficiarul facilităţilor acordate pe baza acestui
buget, apare ca un raport de drept administrativ fiscal, al cărui regim juridic este
guvernat de Codul de procedură fiscală.
În cadrul acestui raport, instituţia publică pârâtă a lucrat în regim de putere
publică, actul emis la 1 iunie 2006 având valenţele unui act administrativ de
autoritate, creanţa născută prin dispoziţia de plată a sumei de 8.060,18 lei fiind o
creanţă fiscală, ce vizează reîntregirea bugetului asigurărilor de şomaj.
Fiind vorba de un act administrativ de autoritate, emis de către o instituţie
publică, ce a lucrat în regim de putere publică, controlul legalităţii acestuia aparţine
instanţei de contencios administrativ, în mod corect Tribunalul Vaslui reţinând
cauza în vederea judecării ei.
40
Pentru a se ajunge însă la instanţa de contencios administrativ, reclamanta –
recurentă era obligată să parcurgă procedura prevăzută de art.179 şi următoarele
din codul de procedură fiscală.
Chiar dacă prima instanţă a considerat – în mod greşit – că, pe lângă
contestaţia ce s-a format împotriva actului de control şi a măsurilor dispuse prin
acesta, reclamanta ar fi trebuit să parcurgă procedura prevăzută de art.7 din Legea
nr.554/2004, recurenta este în eroare atunci când consideră că actul de control şi
decizia de soluţionare a contestaţiei au naturi diferite şi trebuie să urmeze
proceduri diferite pentru verificarea legalităţii lor.
Actul de control şi decizia de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva
acestuia fac corp comun, în mod greşit cel din urmă act fiind asimilat unei
contestaţii la executare, cu indicarea judecătoriei ca instanţă competentă a o
soluţiona.
Art.188 Cod procedură fiscală stabileşte că doar împotriva deciziei prin care
a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva actelor administrative fiscale
asimilate deciziilor de impunere cel nemulţumit are deschisă calea acţiunii în
anulare la instanţa de contencios administrativ competentă.
Ca atare, dispoziţiile evocate în considerentele hotărârii recurate nu erau
incidente, dispoziţiile Codului de procedură fiscală prevalând şi derogând de la
dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004.
Întrucât prin cererea introductivă reclamanta a înţeles să atace doar procesul
verbal din 1 iunie 2006, nu şi decizia nr.108 din 29 iunie 2006, care-i fusese
comunicată anterior, prima instanţă era în drept să respingă acţiunea reclamantei,
dar nu pentru că nu s-ar fi parcurs procedura administrativă specifică raportului
juridic dedus judecăţii, ci pentru că actul de control nu putea fi atacat separat de
actul ce a finalizat procedura administrativă, respectiv de decizia menţionată.
Neatacarea deciziei ce a finalizat procedura administrativă în faţa instanţei
de contencios administrativ, obliga prima instanţă să constate că nu este îndeplinită
cerinţa prevăzută de art.188 Cod procedură fiscală şi să respingă acţiunea ca
prematură, neinteresând faptul că reclamanta a înţeles să aleagă o altă cale pentru
realizarea controlului de legalitate.
Ca atare, constatând că soluţia de respingere a acţiunii este legală, doar
pentru motivele arătate în decizia de faţă, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură
civilă, a respins recursul promovat de către reclamantă ca nefondat.
6. Taxa pe valoare adăugată. Momentul naşterii obligaţiei fiscale în cazul
lucrărilor de construcţii cu predare succesivă
Reclamanta, ca beneficiară a unui spaţiu comercial deţinut în baza
unui contract de închiriere, ce efectuează lucrări de amenajare a căror
cost urma să fie suportat din valoarea chiriei, avea obligaţia de plată a
T.V.A., indiferent dacă respectiva cheltuială se suportă, în tot sau în parte,
de aceasta ori de o terţă persoană atât timp cât contractul şi actul
adiţional au efecte doar între părţi, nu şi privitor la beneficiarul
impozitului indirect, care este T.V.A.
41
Cum lucrările de amenajare erau reflectate în evidenţele contabile
ale reclamantei pe măsura executării, organul fiscal era în drept să
stabilească drept moment al naşterii obligaţiei la plata TVA data
executării lucrării, iar nu data recepţiei finale.
(Decizia nr. 26/C.A./05.02.2007)
Prin sentinţa civilă nr. 4083/E din 06 septembrie 2006, Tribunalul Iaşi a
respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. „BURSA MOLDOVEI” S.A. Iaşi,
în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi,
ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin procesul-verbal
de control încheiat de pârâtă la data de 30 aprilie 2004, a fost stabilită în sarcina
reclamantei obligaţia de plată a unor sume de bani reprezentând taxa pe valoarea
adăugată, dobânzi şi penalităţi şi că constatările pârâtului, cu privire la relaţia
contractuală dintre acesta şi S.C. „BUCEGI RESTAURANT” S.A., precum şi cu
privire la cheltuielile efectuate în sensul amenajării spaţiului de către locatar,
corespund cu actele depuse la dosarul cauzei.
Prima instanţă reţine de asemenea că reclamanta a închiriat de la S.C.
„BUCEGI RESTAURANT” S.A. un spaţiu în suprafaţă de 299,9 m2 situat în Iaşi,
B-dul Independenţei, nr. 33, în schimbul unei chirii lunare şi că, în capitolul IV din
contract, s-a prevăzut că toate cheltuielile pentru amenajarea întregului spaţiu, în
suprafaţă de 619,9 m2, să fie suportate de locatar şi deduse din valoarea chiriei;
ulterior, respectiv la data de 03 februarie 2003, încheindu-se un al doilea contract
de locaţiune, pentru suprafaţa de 320 m2.
Se reţine de asemenea că, la data de 18 august 2004, anterior sesizării
instanţei, lucrările de amenajare a spaţiului au fost finalizate şi recepţionate de
locatar, astfel cum rezultă din protocolul şi procesul-verbal de recepţie, aflate la
filele 55 şi 56 din dosarul nr. 6930/2004 şi că sunt corecte constatările pârâtului,
prin actul adiţional nr. 1 la contractul nr. 2/2002 părţile convenind ca aceste
cheltuieli să fie făcute de locatar, act inexistent la data la care, prin procesul-verbal
de control din 30 aprilie 2005, au fost stabilite în sarcina reclamantului obligaţii
suplimentare faţă de bugetul de stat.
Prima instanţă, având în vedere că cheltuielile de amenajare a spaţiului au
fost efectuate în perioada mai 2003 - decembrie 2003, a apreciat că a existat o
perioadă de timp suficientă pentru locatar pentru a constata că aceste cheltuieli nu
pot fi scăzute din chirie, că această imposibilitate a fost sesizată abia după
încheierea controlului fiscal şi că nu poate fi acceptată ipoteza unei erori de
redactare a contractului, raportat la valoarea investiţiilor efectuate, însăşi
contestaţia fiind formulată şi înregistrată anterior încheierii actului adiţional.
Raportându-se la această situaţie de fapt, prima instanţă a apreciat că există
îndoială în ceea ce priveşte voinţa reală a părţilor şi că nu se poate primi afirmaţia
că respectivele neconcordanţe sunt rezultatul unei erori de redactare, constatările
pârâtului fiind găsite veridice şi justificate, drept pentru care acţiunea a fost
respinsă.
Curtea a constatat că recursul promovat de reclamantă este nefondat, pentru
următoarele consideraţiuni:
42
Este necontestat faptul că S.C. „BUCEGI RESTAURANT” S.A. a încheiat
cu S.C. „BURSA MOLDOVEI” S.A. contractul nr. 2 din 01 mai 2002, pe o durată
de 5 ani, în baza căruia cea dintâi persoană, în calitate de locator, s-a obligat să
pună la dispoziţia celei din urmă persoane, în calitate de locatar, spaţiul în
suprafaţă de 299,95 m2, situat în Iaşi, b-dul Independenţei, nr. 33, pentru a fi folosit
ca sediu firmă, contra unei chirii de 2 milioane lei/lună şi a suportării cheltuielilor
pentru amenajarea întregului spaţiu, în suprafaţă de 619,95 m2, ce urmau a fi
deduse din contravaloarea chiriei, şi că, prin actul adiţional nr. 1 din 30 mai 2004,
părţile au convenit asupra modificării prevederilor art. 3 alin. 3, în sensul că
„cheltuielile pentru amenajarea întregului spaţiu în suprafaţă de 619,95 m2 vor fi
făcute de locatar”.
Chiar dacă s-ar trece peste faptul că actul adiţional menţionat nu poate fi
opus pârâtei, ca unul ce a fost încheiat ulterior finalizării controlului fiscal, prima
instanţă a fost în drept să aprecieze că respectiva convenţie nu are efecte în ceea ce
priveşte raportul de drept fiscal, atâta timp cât ne aflăm în faţa a două prestaţii
diferite, una decurgând din faptul închirierii unui bun imobil, iar cea de a doua
decurgând din faptul executării de lucrări de amenajare la spaţiul comercial
aparţinând locatorului.
Ca atare, independent de conţinutul contractului, sau voinţa mai mult sau
mai puţin relevată a părţilor, referitore la întinderea obligaţiei şi a urmărilor
decurgând din faptul amenajării spaţiului închiriat parţial reclamantei-recurente şi
parţial unei terţe persoane, prima instanţă în mod corect a reţinut că cele două
prestaţii generează obligaţii proprii, distincte, pentru fiecare prestator în parte,
neinteresând modalitatea în care părţile contractante au convenit asupra modalităţii
de stingere a obligaţiilor reciproce.
Orice prestaţie, indiferent de natura, valoarea, sau modalitatea de reflectare a
ei în patrimoniul persoanelor implicate, generează, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin.
5 din Legea nr. 345/2002 (în vigoare la data executării lucrărilor de amenajare)
obligaţia de plată a impozitului indirect care este taxa pe valoarea adăugată,
schimbul de servicii – cum îşi caracterizează reclamanta-recurentă raporturile cu
S.C. „BUCEGI RESTAURANT” S.A. Iaşi, fiind considerate două prestări
separate, una de închiriere şi cea de a doua de executarea de lucrări de amenajare,
fiecare din ele fiind supusă impozitării.
Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că voinţa reală a părţilor contractante ar fi
fost aceea ca, în schimbul executării lucrărilor de amenajare, locatarul să nu mai
plătească chiria convenită, deşi acest lucru este îndoielnic, această convenţie nu are
nici un efect asupra obligaţiei instituite în sarcina lor prin Legea nr. 345/2002, atât
S.C. „BUCEGI RESTAURANT” S.A. Iaşi, cât şi S.C. „BURSA MOLDOVEI”
S.A. Iaşi, fiind obligate, în mod imperativ, să factureze prestaţiei executată,
adăugând la preţul ei taxa pe valoarea adăugată, independent de persoana în
patrimoniul căreia acele cheltuieli s-ar fi reflectat.
Prestările fiind supuse taxei pe valoarea adăugată, organul fiscal a fost în
drept să calculeze, raportat la valoarea lucrărilor de amenajare executate de
recurentă, impozitul indirect cuvenit bugetului de stat, neinteresându-l cine şi de ce
43
va suporta în final costul prestaţiei respective, naşterea obligaţiei fiscale ţinând de
executarea prestaţiei şi nu de reflectarea ei în patrimoniul persoanelor implicate.
Ca atare, în mod justificat prima instanţă a constatat că reclamanta avea
obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată aferentă lucrărilor de amenajare
executate, indiferent dacă respectiva cheltuială se suporta, în tot sau în parte, de
S.C. „BURSA MOLDOVEI” S.A. Iaşi sau de o altă persoană, contractul şi actul
adiţional la acesta producând efecte doar în ceea ce priveşte persoanele participante
la convenţie, nu şi în ceea ce priveşte beneficiarul impozitului indirect care este
taxa pe valoarea adăugată.
Lipsite de semnificaţie sunt şi actele de recepţie a lucrărilor şi de acceptare a
lor de către locator, întrucât art. 14 din Legea nr. 345/2002 stabileşte fără echivoc
că faptul generator al taxei pe valoarea adăugată ia naştere în momentul prestării
serviciilor.
Ori, prin contract, s-a convenit ca plata chiriei să se facă lunar, lucrările de
amenajare generând obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată pe măsura
executării lor, legiuitorul neacceptând ca momentul naşterii obligaţiei să fie legat
de conduita sau interesul subiectiv al prestatorului, care, întârziind momentul
facturării prestaţiei, ar prejudicia bugetul de stat prin pasivitate, dezinteres sau reacredinţă.
Cum lucrările de amenajare şi-au găsit reflectarea în evidenţele contabile ale
prestatorului-reclamant pe măsura executării, finalizându-se în luna decembrie
2003, organul fiscal a fost în drept să stabilească drept moment al naşterii
obligaţiei de plată a impozitului indirect data executării lucrărilor şi nu data – mai
mult decât îndoielnică – când se pretinde că s-a făcut recepţia finală şi respectiv
data la care proprietarul a acceptat lucrările ce au sporit valoarea bunului ce-l avea
în proprietate, neavând nici o relevanţă ori consecinţe juridice natura legăturilor
economice sau juridice dintre părţile semnatare ale contractului de locaţiune, cu
clauză de executare de prestaţii de către locatar.
Pe cale de consecinţă şi accesoriile datorate pentru taxa pe valoarea adăugată
trebuiau calculate de la data la care faptul generator al taxei pe valoarea adăugată a
luat naştere, respectiv de la momentul executării lucrărilor de amenajare, ce se
constituie în prestare de servicii făcută de S.C. „BURSA MOLDOVEI” S.A. Iaşi în
favoarea S.C. „RESTAURANT BUCEGI” S.A. Iaşi, şi nu de la data menţionată în
protocolul şi procesul-verb al de recepţie de lucrări, încheiate după patru luni de la
finalizarea controlului fiscal, în scopul, mai mult decât evident, de a servi în
acţiunea de anulare a actului administrativ fiscal.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală şi
că nimic din ceea ce au convenit părţile contractante nu poate fi opus organului
fiscal, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul promovat de reclamantă a
fost respins.
44
VI. SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
1. Tardivitatea emiterii deciziei de sancţionare de către angajator. Excepţie
peremtorie şi absolută
În cazul în care angajatorul emite decizia de aplicare a sancţiunii
disciplinare, inclusiv cea a desfacerii contractului de muncă, peste
termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, instanţa poate
invoca din oficiu excepţia tardivităţii emiterii deciziei.
(Decizia nr. 17/12.01.2007)
Contestatorul S.V. a chemat în judecată pe intimata S.C. „”S.R.L. solicitând
anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă,
invocând faptul că neprezentarea la serviciu în zilele de 22.04. şi 25.04. nu
reprezentau o abatere disciplinară gravă care să conducă automat la concedierea sa.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa nr. 2367/01.11.2006 a admis contestaţia şi a
dispus anularea deciziei de concediere, invocând din oficiu excepţia tardivităţii
emiterii acestei decizii în raport de dispoziţiile art. 268 alin. 1 C. muncii.
Recurând hotărârea astfel pronunţată, angajatorul a susţinut că în mod greşit
instanţa de fond a invocat din oficiu această excepţie întrucât sancţiunea fiind
nulitatea relativă, excepţia poate fi invocată doar de partea căreia i s-a pricinuit o
vătămare.
Recursul este nefondat.
Astfel, decizia de concediere nr. 169/23.06.2006 a fost comunicată
contestatorului S.V. la data de 10.07.2006 , aşa cum rezultă din confirmarea de
primire aflată la fila 62 dosar fond.
La termenul din 09.08.2006 acesta a precizat în faţa instanţei că înţelege să
conteste şi decizia de desfacere a contractului de muncă emisă pe parcursul
desfăşurării procesului, cererea scrisă în acest sens fiind depusă ulterior, la
07.09.2006.
În atare condiţii, nu se poate reţine tardivitatea formulării contestaţiei
împotriva deciziei de concediere, aceasta încadrându-se în termenul de 30 zile
prevăzut de art. 283 al. 1 lit. a Cod muncii.
Cât priveşte tardivitatea emiterii deciziei de concediere aceasta a fost corect
invocată din oficiu de către prima instanţă.
Conform art. 268 al. 1 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea
sancţiunii disciplinare (inclusiv cea prevăzută de art. 264 al. 1 lit. f Codul muncii –
desfacerea disciplinară a contractului de muncă) printr-o decizie în formă scrisă, în
termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea
abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Este adevărat că în alin. 2 al art. 268 Codul muncii, se prevăd menţiunile
obligatorii din decizia de sancţionare disciplinară sub sancţiunea nulităţii absolute.
45
Termenul prevăzut de art. 268 al. 1 Codul muncii este însă un termen de
prescripţie, astfel încât greşit invocă recurenta nulitatea relativă a acestei dispoziţii
legale şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă.
Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice, calculate în conformitate
cu art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, conduce la prescrierea dreptului
angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare.
Dacă intervine totuşi sancţionarea, aceasta va fi nelegală.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a stabilit în mod constant
că excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare cu depăşirea termenului
prev. de art. 268 al. 1 Codul muncii este peremptorie şi absolută, astfel încât în
mod corect a fost invocată din oficiu de instanţa de fond.
2. Magistraţi. Prescripţia dreptului la acţiune privind plata primelor de
concediu pe anii 2001-2002
Dreptul la acţiune s-a născut la data de 01.01.2003, conform Deciziei
XIII/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Orice interpretare contrară
a instanţelor de judecată încalcă dispoziţiile imperative ale art. 329 (3)
Cod procedură civilă.
(Decizia nr. 46/23.02.2007)
Reclamanţii P.F.N. ş.a. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei,
Tribunalul şi Curtea de Apel, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de bani
cu titlu de primă de concediu pe anii 2001-2004. Acţiunea a fost introdusă la
instanţa de fond la data de 21.06.2006.
Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr. 1642/24.08.2006 a admis în parte
acţiunea sub acest aspect şi a dispus obligarea pârâţilor la plată pentru anii 20012002. A respins prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru anii
2001-2002, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, reţinând că întrucât prin
Decizia nr. XXIII/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut dreptul
magistraţilor la aceste sume, potrivit art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958
operează întreruperea cursului prescripţiei, iar din momentul pronunţării deciziei,
respectiv data de 12.12.2005 începe să curgă un nou termen de 3 ani.
Recursul declarat de pârâţi este fondat.
Conform art. 19 din Legea nr. 500/2000 privind finanţele publice Ministerul
Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului
cu privire la sistemul bugetar şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale
legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general de
execuţie, nefiind necesar ca hotărârile judecătoreşti să-i fie opozabile, cât timp
Ministerul Justiţiei este cel obligat a executa aceste hotărâri şi a depune diligenţele
în vederea solicitării fondurilor necesare efectuării plăţii.
Raportat acestor considerente, instanţa a admis în parte acţiunea formulată şi
a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul
Vaslui să achite cu titlu de primă de concediu de odihnă, reactualizată cu indicele
de inflaţie la data efectuării plăţii, următoarele drepturi băneşti reclamanţilor, după
cum urmează: P.F.N., P.C., G.M., M.L. şi C.P. numai pentru anii 2001-2002;
46
D.C.V. şi F.P. numai pentru anul 2002; A.C., B.N., C.M., I.D., M.E.–L., M.A.,
V.D. pentru anii 2001,2002,2003,2004 şi 2005; L.E.D., numai pentru 2004 -2005,
M.V., pentru anii 2001,2002,2003 şi 2004, M.A., pentru 2001, 2002 şi 2003;
N.G.A. pentru anul 2004 şi O.I. numai pentru anul 2004.
A fost respinsă acţiunea faţă de reclamanţii B.S. ş.a. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei,
criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9
Cod procedură civilă.
În primul rând, se arată că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune.
Astfel, deşi Î.C.C.J. a dispus ca valoare de principiu că ordonatorilor de
credite le revine obligaţia de a plăti primele de vacanţă aferente anilor 2001-2002,
aceasta are în vedere acţiunile înregistrate la momentul soluţionării recursului în
interesul legii.
Însă, în soluţionarea problemei de drept cu care a fost investită, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. XXIII/2005 că dreptul la acţiune
pentru calculul şi plata primei de concediu al magistraţilor şi celorlalte categorii de
personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 s-a născut la data de 1.01.2003, când a
încetat orice cauză de suspendare a prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea 50/1996,
modificată şi completată prin O.G. 83/2000.
Ca atare, consideră recurentul că orice interpretare contrară celor arătate în
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este un abuz de drept, având în vedere
dispoziţiile art. 329 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, susţine recurentul că sentinţa este criticabilă şi în ceea ce
priveşte acordarea primei de concediu funcţionarilor publici pentru anii 2001 -2005
deoarece acordarea acestui drept este suspendată şi în prezent prin Legea bugetului
de stat 379/2005, astfel încât dreptul nu poate fi valorificat.
În al treilea rând, referitor la obligarea pârâţilor la plata drepturilor solicitate
actualizate cu indicele de inflaţie, consideră recurentul că, în speţă, sunt aplicabile
prevederile art. 1088 şi 1082 Cod civil.
Pe de altă parte, debitorul – instituţie publică este limitat, conform
dispoziţiilor O.G. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor
publice stabilite prin titluri executorii, la sumele din buget cuprinse în capitolul de
cheltuieli ca care se încadrează obligaţia de executat.
Cât timp debitorul nu deţine sume de bani alocate cheltuielilor la care se
încadrează obligaţia de executat, nu i se poate reţine un refuz de neexecutare a
obligaţiilor legale, fapt care să atragă răspunderea acestuia sub forma daunelor –
interese.
Ori, întrucât Ministerul Justiţiei este o autoritate publică, finanţată exclusiv
din fonduri alocate de la bugetul de stat , unica modalitate legală prin care au fost
obţinute resursele financiare necesare în scopul enunţat este solicitarea acestora la
momentul elaborării bugetului anual ori au ocazia rectificărilor bugetare.
Aşadar, în situaţia speţei în discuţie, nu se poate reţine că Ministerul Justiţiei
se află în culpă, astfel încât acesta nu poate fi obligat la plata de daune-interese nici
sub forma dobânzii legale.
47
Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXIII,
pronunţată în dosarul nr.31/2005 de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că se acordă
doar sumele reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 şi 2002, fără a
stabili şi obligaţia de a acorda aceste drepturi în mod actualizat.
În al patrulea rând consideră recurentul că instanţa a respins în mod greşit
cererea de chemare în garanţie cu Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere
prevederile art. 60-63 Cod procedură civilă, art. 155 din H.G. 83/2005, art. 118 din
Legea 304/2004, art. 19 din Legea 500/2002 şi art. 3 alin. 1 pct.2 din H.G.
208/2005.
Faţă de cele arătate, se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei
în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a
dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este fondat,
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, privind prescripţia extinctivă,
„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu
a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, iar potrivit art.7 „Prescripţia începe să
curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea
silită”.
Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă
„termenul prescripţiei este de 3 ani” dacă nu există alte prevederi legale
derogatorii, iar conform art.283 alin.(1) lit. c din Legea nr.53/2003 cererile
formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate „în termen de 3 ani de
la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului
individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat”.
Prin Decizia nr. XXIII pronunţată în dosarul nr.31/2005 de Secţiile Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie s-a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate sunt
îndreptăţiţi la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel
cum a fost reglementată prin art.41 ind.1 din Legea nr.50/1996.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „de
la 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OUG nr.177/2002, erau abrogate
implicit şi dispoziţiile art.41 alin.(1) din Legea nr.50/1996 referitoare la dreptul
magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi la o
primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situaţie, dreptul
magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal, salarizat în baza Legii
nr.50/1996, a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 1
ianuarie 2003”.
Însă, în soluţionarea problemei de drept cu care a fost investită Înalta Curte,
şi anume momentul când s-a născut dreptul la acţiune pentru calculul şi plata
48
primei de concediu, aceasta a statuat în sensul că „dreptul la acţiune pentru calculul
şi plata primei de concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat
orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art.411 alin.1 din Legea
nr.50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000”.
S-a mai arătat, totodată, că efectele produse de actele normative de
suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la
dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul
normativ care a prevăzut dreptul respectiv. „A considera altfel înseamnă să se
prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării acestui text de lege
şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil”.
Ca urmare, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XXIII/12.12.2005 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se statuează asupra momentului naşterii
dreptului la acţiune în ceea ce priveşte prima de concediu cuvenită magistraţilor şi
celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii 50/1996, respectiv
1.01.2003, precum şi dispoziţiile art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă
potrivit cărora dezlegarea problemelor de drept judecate în recursul în interesul
legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea de Apel a constatat că în raport de data
introducerii acţiunii –21.06.2006– dreptul la acţiune al reclamanţilor –magistraţi şi
personal auxiliar - era prescris extinctiv, fiind depăşit termenul de 3 ani prevăzut
de art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii cu referire la art.1 şi 7 din Decretul
167/1958.
3. Încadrarea salariaţilor în grupe de muncă – atributul exclusiv al unităţii
Conform art. 6 al Ordinului nr. 50/1990, conducerea unităţilor
împreună
cu
sindicatele
reprezentative
din
cadrul
acestora
nominalizează încadrarea în grupele de muncă a salariaţilor, iar casele
de pensii nu pot sesiza la momentul pensionării, din oficiu, o eventuală
încadrare nelegală.
(Decizia nr. 62/23.01.2007)
Reclamantul O.D. a chemat în judecată Casa de Pensii şi a solicitat anularea
deciziei de respingere a cererii de pensionare, motivând că deşi a lucrat în acelaşi
loc de muncă în toată perioada 1970-2002, pârâta a refuzat să ia în considerare
perioada 1971-2001, ca fiind lucrată în grupa II de muncă.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1609/28.06.2006 a admis cererea şi a
dispus anularea deciziei emise de Casa Judeţeană de Pensii, obligând-o să emită în
folosul reclamantului o altă decizie cu luarea în calcul a perioadei 1971-2001 ca
fiind lucrată în grupa II de muncă.
Recursul pârâtei este nefondat.
Potrivit art. 2 din Ordinul nr. 50/1000, în grupa II de muncă se încadrează
locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 2, iar
art. 3 prevede că beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără
limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, subingineri,
ingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de
49
calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de
muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
Aplicând prevederile art. 6 din acelaşi act normativ, conducerea S.C.
Moldova Tricotaje S.A., împreună cu Sindicatul Liber, a emis Hotărârea nr.
9/23.09.1991 prin care intimatul Oprea Dumitru a fost nominalizat ca persoană
care se încadrează în grupa II de muncă, întrucât locul său de muncă este prevăzut
în Ordinul nr. 50/1990 anexa nr. 2 poz.165 şi 48.
În perioada 15.10.1971-1.04.2001, intimatul a lucrat ca electrician la staţia
de încărcat acumulatori a secţiei vopsit-finisaj-imprimerie.
Susţine recurenta că poate sesiza chiar din oficiu încadrarea nelegală în
grupa de muncă stabilită de unitate, însă o atare interpretare este contrară
prevederilor art. 15 din Ordinul 50/1990, conform cărora dovedirea perioadelor de
activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele
I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în
carnetul de muncă, această menţiune existând şi în carnetul de muncă al
intimatului, precum şi în adeverinţa nr.6452 din 26.03.2004 emisă de angajator,
care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea şi corectitudinea acesteia.
În acelaşi sens este şi adresa nr. 43G/3519/14.12.1999 emisă de M.M.P.S.Direcţia Autorizare, Certificare şi Grupe de Muncă care aduce la cunoştinţă
intimatului că doar unitatea unde a lucrat are posibilitatea şi obligaţia să
stabilească, pe baza reglementărilor legale şi a evidenţelor existente (verificabile),
dacă acesta poate beneficia de încadrarea în grupa I sau II de muncă, răspunderea
pentru încadrarea ilegală a unor categorii de salariaţi în grupele superioare de
muncă revenind, în exclusivitate, conducerii unităţii.
De asemenea, nu au fost primite nici susţinerile recurentei conform cărora
încadrarea în grupa superioară de muncă devine efectivă numai dacă este plătită la
zi contribuţia de asigurări sociale corespunzătoare.
Actul normativ invocat de recurentă, respectiv Legea nr. 49/1992, a fost
abrogat prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 şi nici nu condiţiona încadrarea în
grupa de muncă de plata la zi a contribuţiei de asigurări sociale corespunzătoare,
în procent de 35% asupra câştigului brut realizat de salariaţii încadraţi în grupa a
II-a de muncă.
Mai mult, art. 5 alin 2 din Decretul nr. 389/1972, modificat şi completat prin
Legea nr. 49/1992 şi O.U.G. nr. 2/1999, prevedea în mod expres că nedepunerea
contribuţiei pentru asigurările sociale de stat nu afectează plata drepturilor de
asigurări sociale cuvenite celor asiguraţi.
4. Sancţionarea disciplinară a medicilor
În cazul în care angajatorul emite decizia aplicând una dintre
sancţiunile prevăzute de art. 264(1) din Codul Muncii, instanţa de
judecată nu poate analiza decât prin prisma acestor dispoziţii legale,
nefiind incidente prevederile legii speciale nr. 95/2006.
(Decizia nr. 69/26.01.2007)
50
Reclamanta N.D. a chemat în judecată Spitalul Clinic de Urgenţă solicitând
anularea deciziei de sancţionare cu reducerea drepturilor salariale pe o perioadă de
3 luni, decizie emisă de angajator în baza art. 264(1) lit. D din Codul muncii.
A motivat aceasta că cele imputate nu sunt reale, iar decizia este lovită de
nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 268(2) Codul muncii.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2438/8.11.2006, analizând temeiul de
drept al sancţiunii, a reţinut că în speţă competenţa aplicării unei sancţiuni
disciplinare unui medic este dată de Titlul XII al Legii nr. 95/2006 ce
reglementează exercitarea profesiei de medic, iar la art. 447 enumeră sancţiunile
disciplinare ce pot fi aplicate medicilor.
Recursul pârâtului este fondat.
Legea nr. 95/2006, reţinută ca aplicabilă de prima instanţă priveşte reforma
în domeniul sănătăţii, iar Titlul al XII-lea conţinând referiri la condiţiile exercitării
profesiei de medic şi organizarea şi funcţionarea Colegiului medicilor din
România.
Articolul 373 al acestui act normativ prevede astfel că monitorizarea şi
controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul Medicilor
din România şi Ministerul Sănătăţii Publice.
Articolul 404 dispune că, în România, Colegiul Medicilor este un organism
profesional apolitic, de drept public cu responsabilităţi în domeniul autorizării,
controlului şi supravegherii profesiei de medic – ca profesie liberală, având ca
atribuţii organizarea şi reglementarea normelor de exercitare a profesiei de medic –
apărând în conformitate cu art. 406, demnitatea, drepturile şi interesele membrilor
săi, şi atestând onorabilitatea şi moralitatea profesională a acestora.
Din ansamblul tuturor atribuţiilor prevăzute la art. 406 lit. a-r, rezultă că
aceasta veghează la menţinerea unui standard profesional ridicat, organizat –
potrivit literei „k” – judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică
profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică
profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională.
Rezultă deci că întreg titlul XII din Legea nr. 96/2006, reglementează modul
în care este antrenată răspunderea medicului sub aspect profesional – al modului în
care este îndeplinit actul medical şi nicidecum raporturile dintre angajat şi
angajator, acestea din urmă fiind supuse legislaţiei prevăzute în codul muncii.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză ar fi
aplicabile dispoziţiile art. 447 din Legea nr. 95/2006 – ca lege specială, şi a
constatat nulitatea deciziei 529/24.07.2006, întrucât motivele imputate de intimat
contestatoarei nu vizau chestiuni legate de actul şi profesionalismul actului medical
ci pus şi simplu vizau aspecte legate de îndeplinirea sau neîndeplinirea
corespunzătoare a unor atribuţii ce derivă din obligaţiile contractului de muncă –
inclusiv din fişa postului şi a Regulamentului de Ordine Interioară.
Or, instanţa de fond nici nu a mai analizat aceste motive ale contestaţiei
reţinând că, unitatea nici măcar nu ar fi avut competenţa să procedeze la aplicarea
unor atare sancţiuni din Codul muncii, atâta timp cât există o lege specială în
domeniu.
51
Această abordare a dispoziţiilor Legii nr.95/2006 se dovedeşte a fi eronată,
întrucât în cauză nu au fost imputate contestatoarei chestiuni legate de calitatea
actului medical sau de deontologie profesională, care ar fi atras într-adevăr
competenţa legii speciale, ci aspecte legate de modul în care au fost îndeplinite
atribuţiile de serviciu în virtutea contractului de angajare – şi care atrag competenţa
de aplicare a Codului muncii.
În consecinţă, pentru toate cele ce preced, Curtea, constatând că prima
instanţă a reţinut greşit temeiul legal aplicabil în cauză, şi a soluţionat cauza fără a
mai intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. 3 teza a III-a, a dispus
casarea sentinţei civile 2438 din 8.XI.2006 a Tribunalului Iaşi şi trimiterea acesteia
spre soluţionare pe fond, modificarea hotărârii nefiind posibilă întrucât este
necesară administrarea de probe.
5. Salarizarea personalului cu funcţii de specialitate din cadrul Curţii de
Conturi a României
Cadrul legal fiind stabilit pentru perioada 2005-2006 de O.U.G. nr.
160/2000, orice majorare a valorii de referinţă sectorială prevăzută de
lege pentru funcţiile asimilate celor de demnitate publică determină
automat creşterea cuantumului indemnizaţiei lunare a controlorilor
financiari.
(Decizia nr. 84/30.01.2007)
Reclamanţii I.C., P.M., G.P. ş.a. au chemat în judecată pe pârâta Curtea de
Conturi a României solicitând obligarea acesteia la plata diferenţelor băneşti
calculate pentru indemnizaţiile cuvenite conform prevederilor legale şi cele efectiv
acordate pentru perioada 01.01.2005-31.05.2006 ca şi a celor calculate între
premiul anual cuvenit şi cel efectiv acordat pentru anul 2005.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2104/29.09.2006 a admis acţiunea aşa
cum a fost formulată, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului
Finanţelor Publice formulată de pârâta Curtea de Conturi a României. A reţinut în
sinteză instanţa faptul că chiar dacă din anul 2005 nu a mai fost adoptat un act
normativ care să facă referire expresă la creşterea salarială cuvenită controlorilor
financiari, acestora le sunt aplicabile pentru anii2005 şi 2006 dispoziţiile O.U.G.
nr. 9/2005, respectiv O.G. nr. 3/2006.
Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României este fondat prin prisma
dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, salarizarea intimaţilor I.C. ş.a., care ocupă funcţii de specialitatedirector, director adjunct, şef serviciu şi controlor financiar- în cadrul Camerei de
Conturi a judeţului Iaşi este reglementată de O.U.G. nr. 160/2000 pentru perioada
1.01.2005-31.05.2006.
Art. 2 alin. 1 din acest act normativ prevede că valoarea de referinţă
sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi în anexă constituie baza de calcul
pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare a controlorilor financiari,
corectată periodic în raport de evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite
52
de lege pentru determinarea şi corecţia valorii de referinţă sectorială prevăzută de
lege pentru funcţiile de demnitate publică.
Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că orice „corecţie”, în
sensul de majorare, a valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru
funcţiile de demnitate publică determină şi creşterea cuantumului indemnizaţiei
lunare a controlorilor financiari, care are ca bază de calcul această valoare de
referinţă sectorială.
Prin acţiunea introductivă, intimaţii au solicitat diferenţe de drepturi salariale
întemeindu-se pe dispoziţiile O.U.G. nr. 9/2005 şi ale O.G. nr. 3/2006.
Fără a indica textele de lege aplicabile în cauză şi reţinând doar cele două
acte normative menţionate de intimaţi, prima instanţă a considerat că a avut loc o
corectare a valorii de referinţă sectorială care a condus la creşteri salariale:
începând cu 1.01.2005, de 11,25% din indemnizaţia stabilită în 1.10.2004;
începând cu 1.10.2005, de 25% raportată la aceeaşi indemnizaţie, iar începând cu
1.02.2006, de 5% aplicată la indemnizaţia din 1.10.2005.
Din examinarea primului act normativ reţinut de instanţa de fond, respectiv
O.G. 9/2005, s-a constatat că, prin acest act normativ nu se prevede o „corecţie”, în
sensul de majorare a valorii de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate
publică, ce ar atrage şi creşterea indemnizaţiei lunare a controlorilor financiari.
În anexele VIII ŞI IX sunt prevăzute indemnizaţiile lunare pentru persoanele
care ocupă funcţii de demnitate publică stabilite potrivit Legii nr. 154/1998,
aplicabile la data de 1.10.2005 (art. 3 alin. 4), iar art. 3 alin. 4 din O.G. nr. 9/2005
prevede că, începând cu luna ianuarie 2005, se acordă 45% din creşterea rezultată
ca diferenţă între indemnizaţia stabilită potrivit alin. 4 şi indemnizaţia lunară avută
în luna decembrie 2004, iar diferenţa se acordă începând cu luna decembrie 2005.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1 şi 3 alin.1 şi 3 din O.G. nr. 3/2006,
care stabilesc indemnizaţiile lunare ale persoanelor care ocupă funcţii de demnitate
publică pentru luna ianuarie 2006, pentru perioada 1 februarie-31 august 2006 şi
pentru perioada 1 septembrie-31 decembrie 2006.
Deci, că cele două acte normative nu prevăd o majorare a valorii de referinţă
sectorială pentru funcţiile de demnitate publică, ci stabilesc indemnizaţii lunare
care nu au ca bază de calcul valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de
demnitate publică, prima instanţă făcând o greşită aplicare a legii atunci când a
considerat că intimaţilor li s-ar fi cuvenit, cu începere de la data de 1.01.2005, până
la data de 31.05.2006, indemnizaţii lunare majorate în conformitate cu prevederile
O.G. nr. 9/2005 şi O.G. nr. 3/2006.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere şi
dispoziţiile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a admis recursul formulat de
Curtea de Conturi a României şi s-a modificat în tot sentinţa pronunţată de
Tribunalul Iaşi, în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamanţi.
6. Delegarea salariaţilor în perioada de preaviz prevăzută de art. 79(4) din
Codul muncii. Nelegalitatea deciziei angajatorului
53
Conform dispoziţiilor art. 74 alin. 3 din Codul muncii unic la nivel
naţional pe anii 2005-2006, aplicabil conform art. 3 alin. 1 lit. A tuturor
salariaţilor încadraţi la toate unităţile din ţară, indiferent de forma
capitalului social, angajatorul nu poate dispune delegarea salariatului în
perioada de preaviz.
(Decizia nr. 142/20.02.2007)
Reclamantul H.C.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „ATLASSIB”
S.R.L. solicitând anularea deciziei prin care s-a dispus delegarea sa la o agenţie din
altă localitate a societăţii pârâte.
A motivat reclamantul că la data emiterii decizie de delegare contestată
exista deja, în opinia sa, o încetare a contractului individual de muncă prin demisie,
demisie înaintată cu respectarea preavizului legal de 15 zile prevăzut de art. 79(1)
alin. 4 din Codul muncii.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1934/06.09.2006 a admis contestaţia
reţinând în esenţă că întrucât contractul individual de muncă încetase prin demisie,
iar împlinirea termenului de preaviz se produsese la o dată anterioară emiterii
deciziei angajatorului, aceasta din urmă este nelegală.
Recursul pârâtei este nefondat.
Contestatorul H.C. a fost reintegrat pe postul de agent turism la Agenţia IaşiGară începând cu data de 11.03.2006, conform Deciziei nr. 614.426/11.03.2006 a
S.C. „ATLASSIB” S.R.L.
Decizia a fost comunicată prin fax Agenţiei Iaşi la data de 14.03.2006.
Ulterior, prin Decizia nr. 615.059/15.03.2006 emisă de S.C. „ATLASSIB”
S.R.L., H.C. a fost delegat începând cu data de 17.03.2006 la Agenţia Sibiu
Turnişor.
Decizia a fost comunicată intimatului la data de 20.03.2006 (f. 9 dosar fond).
Însă, prin cererea adresată prin fax societăţii la data de 16.03.2006, H.C.a
solicitat aprobarea demisiei începând cu data de 01.04.2006, cu respectarea
termenului de preaviz de 15 zile calendaristice prevăzut de art. 79 alin. 4 Codul
muncii.
În atare condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 74 alin. 3 din Contractul
colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 nr. 2001/2005 (aplicabil
conform art. 3 alin. 1 lit. „a” pentru toţi salariaţii încadraţi la unităţile din ţară,
indiferent de forma de capital social – privat sau de stat), angajatorul nu mai putea
dispune delegarea în perioada de preaviz.
Curtea a considerat că greşit susţine recurenta că în cauză au operat
dispoziţiile art. 73 alin. 3 din Codul muncii, motivând suspendarea contractului
individual de muncă fie datorită absenţelor nemotivate, fie ca urmare a concediului
pentru incapacitate de muncă conform art. 50 lit. b) Codul muncii.
Ori, în speţă, nu s-a făcut dovada condiţiilor stabilite pentru suspendarea
contractului individual de muncă în situaţia absenţelor nemotivate, conform art. 51
alin. 2 Codul muncii, iar dispoziţiile art. 50 lit. „b” Codul muncii nu sunt
aplicabile, salariatul nebeneficiind de concediu pentru incapacitate temporară de
muncă.
54
Adeverinţele medicale depuse nu echivalează cu certificatul medical de
concediu pentru incapacitate temporară de muncă, ci doar justificând absenţele de
la serviciu.
Ca urmare, preavizul acordat de salariat unităţii nu a fost suspendat şi s-a
împlinit la data de 31.03.2006 (fiind vorba de 15 zile calendaristice, şi nu
lucrătoare).
Raportat acestor considerente, la data de 01.04.2006 deja operase demisia
contestatorului H.C., astfel încât cercetarea disciplinară efectuată ulterior acestei
date şi decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr.
618.606/06.04.2006 sunt lovite de nulitate.
7. Încetarea de drept a contractului individual de muncă în cazul prevăzut de
art. 56 lit. b din Codul muncii
În ipoteza retragerii de către autorităţile competente a avizelor,
autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei,
contractul individual de muncă al salariatului este considerat a fi reziliat
de drept, chiar din momentul apariţiei cauzei de încetare.
(Decizia nr. 174/27.02.2007)
Contestatorul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Liceul Pedagogic
solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere şi reintegrarea sa
în funcţie cu plata drepturilor băneşti prevăzute de art. 78 alin. 1 din Codul muncii
şi motivând că angajatorul a încălcat dispoziţiile art. 62 alin. 1 şi 64 alin. 1 şi 2 din
Codul muncii.
La primul termen de judecată, angajatorul a depus la dosar decizia de
revocare a deciziei contestate, susţinând că cererea a rămas fără obiect.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1942/12.10.2006 a admis în parte
contestaţia, a luat act de revocarea deciziei de concediere şi a dispus reintegrarea
contestatorului şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor prevăzute de art.
78 alin. 1 din Codul muncii, cu începere de la data emiterii deciziei de concediere
şi până la reintegrarea efectivă.
Recursul declarat de pârât este fondat, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct.
9 şi 3041 Cod procedură civilă.
Contestatorul-intimat C.V. a fost salariatul recurentului, pe postul de paznic,
începând cu data de 26.11.2001.
Prin adresa nr. 235657/15.03.2004 a Poliţiei Municipiului Bârlad – Biroul
Poliţiei de Ordine Publică, s-a comunicat angajatorului-recurent că domnului C.V.
nu s-a acordat avizul de funcţionare ca paznic.
Potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. h din Codul muncii, contractul individual de
muncă încetează de drept de la data retragerii de către autorităţile sau organismele
competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea
profesiei.
Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 545/2004,
obţinerea avizelor, autorizaţiilor sau atestatelor este motivată de specificul fiecărei
profesii sau meserii care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi
55
anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie
trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă ales.
Retragerea avizului, autorizaţiei sau atestatului de către autoritatea sau organismul
competent se face numai în momentul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute
la data acordării acestora, prevederile art. 56 lit. h din Codul muncii fiind conforme
cu legea fundamentală.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a statuat că, fiind vorba de
o încetare în virtutea legii, contractul este reziliat în chiar momentul apariţiei
cauzei de încetare, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate ori să intervină un act
al angajatorului.
Întocmirea unui act constatator al încetării de drept a contractului, legal
nestatornicit, ar fi inutil şi în orice caz, nu ar putea avea ca efect stabilirea unui alt
moment – subsecvent – al încetării acestui contract.
Având în vedere că art. 56 lit. h) din Codul muncii stabileşte cu certitudine
data la care încetează contractul individual de muncă în cazul retragerii avizului de
funcţionare de către organele competente, se reţine că în mod eronat prima instanţă
a admis cererile reclamantului-intimat C.V.de reintegrare pe funcţia deţinută
anterior încetării contractului de muncă şi de obligare a intimatului la plata
despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Codul muncii.
De altfel, art. 78 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, ci doar
concedierilor efectuate în mod netemeinic sau nelegal.
Potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. 1 din Codul muncii, concedierea reprezintă
încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi aceasta
trebuie deosebită de încetarea de drept a contractului care operează în cazurile
expres prevăzute de lege.
S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 422/20.09.2005, Curtea de Apel Iaşi, deşi
a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 15/01.04.2004 emisă de
recurent, nu a dispus şi reintegrarea intimatului C.V. pe postul deţinut anterior.
8. Asistenţi judiciari. Spor de vechime.
Prin neincluderea în cuprinsul prevederilor legale anterioare Legii
nr. 45/2007 de modificare şi completare a O.U.G. nr. 27/2006 a
reglementării sporului de vechime pentru asistenţii judiciari, această
categorie profesională a fost discriminată faţă de cea a personalului
auxiliar al instanţelor de judecată, fără a exista un scop legitim în acest
sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 3 din O.U.G. nr. 137/2000
nepublicată.
(Decizia nr. 219/13.03.2007)
Reclamantele L.N. şi B.L. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei,
Curtea de Apel, tribunalul şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea
acestora la plata sporului de vechime în muncă, calculat la salariul de bază brut, de
la data de 1 mai 2005 la zi, şi pentru viitor actualizat.
Au motivat reclamantele că sporul de vechime în muncă a fost iniţial acordat
atât magistraţilor, cât şi personalului auxiliar, ulterior fiind prevăzut doar pentru
56
personalul auxiliar, deşi art. 31 din Legea nr. 50/1996 este în vigoare şi în prezent,
nefiind abrogat.
Deci, susţin acestea, toate categoriile de angajaţi din sistemul justiţiei trebuie
să beneficieze în egală măsură de acest spor, cu atât mai mult cu cât art. 46 alin. 1
din Legea nr. 96/2006 l-a recunoscut şi deputaţilor/senatorilor, magistraţii şi cei
asimilaţi acestora rămânând singurele categorii sociale care nu beneficiază de acest
drept, ceea ce constituie o discriminare.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 14/10.01.2007 a admis acţiunea aşa
cum a fost formulată.
Recursul declarat de pârâţi este nefondat.
Conform art. 17 ind. 1 alin.1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G.
83/2000, asistenţii judiciari, numiţi în condiţiile Legii nr. 92/1992, sunt remuneraţi
cu indemnizaţia lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare prevăzut la
nr. crt. 29 din cap. A al anexei nr.1, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că, în
cazul în care asistenţii judiciari sunt numiţi în alte localităţi decât cele în care îşi au
domiciliul, aceştia beneficiază de cheltuieli de transport, diurnă şi cazare potrivit
dispoziţiilor legale aplicabile personalului din unităţile bugetare.
Potrivit art. 2 alin.1 din O.U.G. nr. 20/2002, magistraţii consultanţi (foştii
asistenţi judiciari) beneficiază, în raport cu vechimea în specialitate juridică, de
drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii de Legea nr.
50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti, iar alin. 3 prevede că indemnizaţia este unica formă de remunerare a
magistraţilor consultanţi.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, nu se poate desprinde concluzia că
asistenţii judiciari nu au beneficiat, aşa cum susţine recurentul Ministerul Justiţiei,
pe perioada în care salarizarea lor a fost reglementată de Legea nr. 50/1996, şi de
alte drepturi salariale prevăzute de acest act normativ pentru judecătorii de la
judecătorii, printre care şi sporul de vechime în muncă, reglementat de art. 33, nu
de art. 31 cum eronat a reţinut prima instanţă.
Legea nr. 50/1996 a avut în vedere „personalul” din organele autorităţii
judecătoreşti, în această categorie fiind incluşi şi asistenţii judiciari, care au
beneficiat de sporul de vechime în muncă până la data de 1 ianuarie 2003, când a
intrat în vigoare O.U.G. nr. 177/2002, care, în capitolul 3, a reglementat salarizarea
şi alte drepturi ale asistenţilor judiciari, deveniţi magistraţi consultanţi.
Aşadar, de la data de 1 ianuarie 2003, salarizarea şi celelalte drepturi ale
intimaţilor, între care nu se regăseşte şi sporul de vechime, au fost reglementate de
O.U.G. nr. 177/2002 cu modificările şi completările ulterioare, act normativ prin
care au fost abrogate dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 50/1996 referitoare la
salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului juridic de specialitate
asimilat acestora potrivit legii, în acest sens fiind întemeiate susţinerile
recurentului.
Sporul de vechime pentru asistenţii judiciari nu a fost prevăzut nici prin
O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor
şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, care a abrogat O.U.G.
nr.177/2002.
57
Abia prin Legea nr. 45/2007, care a modificat şi completat O.U.G. nr.
27/2006, s-a introdus art. 4 ind. 1, conform căruia magistraţii asistenţi beneficiază
de un spor de vechime calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
În toată această perioadă, personalul auxiliar al instanţelor a beneficiat de
sporul de vechime, alături de sporul de fidelitate, calculat în raport cu vechimea
efectivă în funcţia auxiliară de specialitate, prevăzut de art. 18 alin. 3 din Legea nr.
50/1996.
Prin eliminarea sporului de vechime, categoria profesională a magistraţilor
asistenţi a fost dezavantajată faţă de personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor, fără a se putea reţine existenţa unui scop legitim, care să justifice o
atare practică, discriminatorie în conformitate cu prevederile art. 2 alin.3 din O.G.
nr. 137/2000 republicată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000
republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei
de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri, care să acopere prejudiciul
cauzat prin suprimarea sporului de vechime. Neacordarea sporului de vechime,
presupune existenţa unei discriminări directe, recurentului Ministerului Justiţiei
revenindu-i sarcina de a dovedi că fapta nu constituie discriminare.
Recurentul Ministerul Justiţiei nu a dovedit nici că eliminarea sporului de
vechime nu constituie discriminare, şi nici că a existat un scop legitim care să
justifice o atare practică faţă de asistenţii judiciari, în raport de personalul auxiliar
de specialitate al instanţelor, aşa încât s-a constatat că intimaţii sunt îndreptăţiţi la
plata sumelor reprezentând sporul de vechime, care să acopere prejudiciul cauzat.
58