Kantianismul
Kantianismul:
de
la
imperativul
categoric la reformulări contemporane.
Deontologismul moral. O evaluare a
kantianismului.
KANTIANISMUL
Conceptele şi teoriile fundamentale preluate
de la Kant sînt:
n
n
n
n
Immanuel Kant
1724-1804
fundamentarea pe raţiune a moralităţii;
primatul regulii asupra acţiunii: meritul
moral al acţiunii individuale depinde de
acceptabilitatea morală a regulii conform
căreia acţionează respectiva persoană;
actul moral nu trebuie să fie doar în acord
cu obligaţia/datoria, dar şi din
obligaţie/datorie;
imperativul categoric – în ambele sale
forme (universalitatea maximelor morale;
caracterul de scop al persoanelor umane)
Datoria
n
Două modele ale datoriei:
q
q
n
Modelul “ascultării ordinelor”: datoria este ceva
exterior, impusă de ceilalţi, care trebuie
respectată
Modelul kantian: datoria vine din interior, este
impusă de noi înşine
Datorie şi înclinaţii
q
Kant respinge înclinaţiile ca motive morale demne
de urmat, considerîndu-le pasive, fenomenale,
nedemne de încredere
Critica rațiunii practice
n
n
n
n
n
Paralelismul dintre
q Critica raţiunii pure speculative (CRP)
q Critica raţiunii pure practice (CRPr)
Diferenţa dintre ele: raţiunea practică nu se depăşeşte în
folosirea sa, spre deosebire de cea speculativă
CRPr „completează” CRP: „Împreună cu această facultate este
ferm stabilită de acum înainte şi libertatea transcendentală, şi
anume în acel sens absolut de care avea nevoie raţiunea
speculativă în folosirea conceptului de cauzalitate, pentru a se
salva de antinomia în care cade inevitabil atunci cînd vrea să
conceapă Necondiţionatul în seria legăturilor cauzale” (p. 35)
Reamintire din CRP: Ideile raţiunii – sufletul, libertatea,
Dumnezeu
A treia antinomie a raţiunii: Există cauzalitate prin libertate sau
totul este determinat de cauzalitatea prin determinare
Libertatea
n
n
Libertatea oferă sprijin celorlalte idei ale
raţiunii: „posibilitatea lor este demonstrată
prin faptul că libertatea există într-adevăr,
căci această Idee se manifestă prin legea
morală” (p. 36)
Libertatea este singura idee care poate fi
cunoscută, fiind condiţia (ratio essendi) legii
morale
Legătura dintre cele două Critici
n
n
Nu există o contradicţie între cele două
Critici: „se dă acelor concepte o altă folosire
decît aceea pe care o reclamă raţiunea
speculativă” (p. 37)
Se oferă o convergenţă celor două Critici
prin: „Unirea cauzalităţii ca libertate cu
cauzalitatea ca mecanism al naturii... Şi
anume într-unul şi acelaşi subiect, în om” (p.
38, notă)
Diferenţele dintre cele două Critici
n
„Realitatea obiectivă a categoriilor aplicate la
noumene, negată în cunoaşterea teoretică şi
afirmată în cea practică... (şi) pretenţia
paradoxală de a se considera pe sine ca
subiect al libertăţii drept noumen, iar în
acelaşi timp, în raport cu natura, drept
fenomen, în propria conştiinţă empirică” (p.
38)
Organicitatea legăturii CRP/CRPr –
metafora organismului
n
„Consideraţii de asemenea natură, între altele cele
îndreptate încă o dată asupra conceptului de
libertate... nu vor fi socotite deci ca intercalare...,
spre a-i mai pune pe urmă, cum se face la cîte o
construcţie lucrată în grabă, proptele şi
contraforturi, ci ca adevărate mădulare care fac
perceptibilă conexiunea sistemului, pentru a
permite să fie examinate în înfăţişarea lor reală
concepte care, în CRP, nu puteau fi prezentate
decît problematic” (p.39)
Metafora organismului (cont.)
n
n
Este interesant faptul că şi Kant propune (ca
şi Mill) acelaşi tip de metaforă, din registrul
biologicului vs. registrul construcţiilor umane
Construcţie vs. „mădulare” (părţi ale corpului)
Disputa empirism/ raţionalism, apud Kant
n
n
„Conceptul de libertate este motiv de
indignare pentru toţi empiriştii, dar şi cheia
celor mai sublime principii practice pentru
moraliştii critici, care înţeleg în acest mod că
trebuie să procedeze neapărat raţional” (p.
39)
Şi pentru Kant, problema libertăţii pare să fi
fost prost înţeleasă de înaintaşi, deşi soluţia
raţională ar fi trebuit să se afle la îndemîna
oricui
Metoda
n
Modul expunerii: ca în Prolegomene – mai
întîi analitic, apoi sintetic: „cei care s-au
descurajat în faţa primelor cercetări... nu pot
ajunge la treapta a doua, adică la privirea de
ansamblu, care este o întoarcere sintetică la
ceea ce a fost dat anterior analitic” (p. 41)
Diferenţa CRP - CRPr
n
n
n
„folosirea teoretică a raţiunii” – se ocupa cu „obiecte
ale simplei facultăţi de cunoaştere”; critica ei se
referea la „facultatea pură de cunoaştere”
„folosirea practică a raţiunii” – se ocupă cu
„principiile determinante ale voinţei, care este o
facultate de a produce obiecte corespunzătoare
reprezentărilor sau cel puţin de a se determina pe
sine la producerea acestora” – critica se referă la
„raţiunea practică”
„Critica raţiunii practice în genere are deci obligaţia
de a-i răpi raţiunii, condiţionate empiric, pretenţia de
a voi să constituie exclusiv ea singură principiul
determinant al voinţei” (p. 47-48)
Planul CRPr
n
n
Se aseamănă cu cel al CRP: o „doctrină a
elementelor ei şi o metodologie a ei; în cea
dintîi, ca partea întîi, o analitică ca regulă a
adevărului şi o dialectică ca expunere şi
soluţionare a aparenţei în judecăţile raţiunii
practice”
Ordinea însă este inversă:
q
q
În CRP – de la simţuri spre concepte şi apoi spre
principii
În CRPr – de la principii spre concepte şi simţuri
Explicaţia
n
„Legea cauzalităţii prin libertate, adică un
principiu pur practic, formează aici inevitabil
începutul şi îşi determină obiectele, la care,
numai, poate fi raportat”. (p. 48)
Maxime şi imperative
n
Maxime – principiul subiectiv de a acţiona; “exprimă
regula practică care determină raţiunea conform
condiţiilor subiectului”
q
n
n
“Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucît e
constrîngător pentru voinţă, se numeşte o poruncă (a
raţiunii) şi formula poruncii se numeşte un imperativ”
Imperative ipotetice – “dacă acţiunea ar fi bună numai
pentru altceva ca mijloc”
q
n
Ex. Nu îţi minţi niciodată prietenii.
Structura: dacă vrei X, atunci faci Y
Imperativul categoric – “dacă acţiunea este reprezentată
ca bună în sine”
q
q
Necondiţionat, aplicabil oricînd
Ex. Întotdeauna spune adevărul.
Diferenta maxime/legi
n
„Principiile practice sunt judecăţi care cuprind
o determinare universală a voinţei, căreia îi
sunt subordonate mai multe reguli practice.
Ele sunt subiective sau maxime, cînd condiţia
este considerată de către subiect ca valabilă
numai pentru voinţa lui; dar sunt obiective
sau legi practice, cînd condiţia e recunoscută
ca obiectivă, adică valabilă pentru voinţa
oricărei fiinţe raţionale”. (p. 49)
Relaţia principii/legi în CRP şi CRPr
n
„În cunoaşterea naturii, principiile a ceea ce se
întîmplă... sunt în acelaşi timp legi ale naturii; căci
folosirea raţiunii este acolo teoretică şi determinată
de natura obiectului. În cunoaşterea practică,
principiile pe care ni le stabilim nu sunt încă pentru
aceasta legi cărora să ne supunem inevitabil, fiindcă
în domeniul practic raţiunea are a face cu subiectul,
cu facultatea de a rîvni adică, după a cărei natură
particulară regula se poate îndruma în chip diferit”
Imperative vs. maxime
n
n
„Imperativ, adică o regulă caracterizată printrun trebuie, care exprimă o constrîngere
obiectivă la acţiune şi semnificînd că, dacă
raţiunea ar decide în întregime voinţa,
acţiunea s-ar petrece potrivit acelei reguli”
„Imperativele sunt deci valabile obiectiv şi
diferă total de maxime, care nu sunt decît
principii subiective”
Imperative ipotetice/ imperative
categorice
n
n
Imperative ipotetice: „imperativele (care)
determină condiţiile cauzalităţii fiinţei
raţionale, ca o cauză eficientă numai în raport
cu efectul şi cu mijloacele suficiente de a-l
realiza”; conţin „precepte ale îndemînării”
Imperativele categorice: „determină numai
voinţa”; sunt „legi practice”
Exemple de precepte practice vs. legi
practice
n
n
Preceptul de a economisi în tinereţe pentru a
beneficia de aceasta la bătrîneţe – este un
precept, fiindcă obiectul voinţei este diferit de
ea însăşi
A nu face făgăduieli mincinoase – este o
lege practică, un imperativ categoric,
pentru că se referă numai la voinţă
n
„pentru legitatea ei se cere însă ca raţiunea
să aibă nevoie numai de a se presupune pe
ea însăşi, fiindcă regula numai atunci este
obiectiv şi universal valabilă, dacă este
valabilă fără condiţii subiective şi accidentale,
care disting o fiinţă raţională de alta”
Teorema I
n
n
„Toate principiile practice, care presupun un
obiect (materie) al facultăţii de a rîvni ca
principiu determinant al voinţei, sunt empirice
şi nu pot oferi legi practice” (p. 51)
„Acest principiu... poate sluji, desigur, pentru
subiectul care o posedă, ca maximă a lui, dar
nu poate servi ca lege şi acestei capacităţi
însăşi... un asemenea principiu nu poate oferi
niciodată o lege practică” (p. 52)
Teorema II
n
n
n
„Toate principiile practice materiale sunt, ca
atare, de unul şi acelaşi gen şi se încadrează
în principiul universal al iubirii de sine sau al
fericirii personale”.
Plăcerea – provine din „reprezentarea
existenţei unui lucru, întrucît ea e principiul
determinant al rîvnirii acestui lucru” „ea
aparţine sentimentului şi nu intelectului”
Fericirea - „conştiinţa unei fiinţe raţionale
despre plăcerile vieţii”
Fericirea
n
„A fi fericit este în chip necesar dorinţa
oricărei fiinţe raţionale, dar finite... Dar tocmai
fiindcă acest principiu material de
determinare nu poate fi cunoscută de către
subiect decît empiric, este imposibil să privim
această problemă ca o lege, deoarece, ca
obiectivă, legea ar trebui să cuprindă, în toate
cazurile şi pentru toate fiinţele raţionale,
acelaşi principiu determinant al voinţei”. (5556)
Teorema III
n
„Dacă o fiinţă raţională trebuie să gîndească
maximele ei ca legi practice universale, nu le
poate gîndi decît ca principii care conţin
principiul determinant al voinţei, nu după
materie, ci numai după formă.” (57)
Problema I – natura voinţei
n
„Dacă nici un principiu determinant, afară numai de
acea formă legislativă universală, nu poate servi
voinţei de lege, atunci o astfel de voinţă trebuie
gîndită ca total independentă de legea naturală a
fenomenelor în raporturile lor succesive, adică de
legea cauzalităţii. Dar astfel de independentă se
numeşte libertate, în sensul cel mai riguros, adică în
sens transcendental. Deci o voinţă căreia numai
simpla formă legislativă a maximei îi poate servi de
lege este o voinţă liberă”.
Problema 2: găsirea legii
n
„trebuie ca o voinţă liberă, independentă de
materia legii, să găsească totuşi un principiu
determinant în lege. Dar, în afară de materie,
legea nu mai cuprinde decît forma legislativă.
Deci, forma legislativă, întrucît este inclusă în
maximă, este singura care poate constitui un
principiu determinant al voinţei”.
Legea fundamentală a ratiunii pure
practice
n
„Acţionează astfel încît maxima voinţei tale
să poată oricînd valora în acelaşi timp ca
principiu al unei legislaţii universale”
n
n
n
n
n
Imperativul moralităţii – trebuie să fie categoric,
nu ipotetic → el nu poate fi demonstrat “prin nici
un exemplu” (empiric), ci este doar
“universalitatea unei legi în genere, căreia
maxima acţiunii trebuie să-i fie conformă”
Imperativul categoric – universalitatea
“Acţionează astfel încît maxima voinţei tale
să poată oricînd valora în acelaşi timp ca
principiu al unei legislaţii universale”
Imperativul categoric – respectul
“Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea
atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui
altuia totdeuna în acelaşi timp ca scop, iar
niciodată numai ca mijloc”
De ce nu fericirea?
n
Imperativul ipotetic: două tipuri:
q
q
n
n
Cel care spune că acţiunea e bună în vederea unui
scop oarecare posibil → imperativ ipotetic problematic
Cel care spune că acţiunea este bună în vederea unui
scop oarecare real → imperativ ipotetic asertoric
“necesitatea practică a acţiunii ca mijloc pentru
dobîndirea fericirii” – este văzut de Kant ca fiind
un imperativ asertoric, dar nu este categoric
Conceptul de fericire “este un concept atît de
nedeterminat, încît, deşi orice om vrea să ajungă
la fericire, totuşi el nu poate spune niciodată
exact şi de acord cu sine însuşi ce doreşte
propriu-zis”. (p. 228)
O evaluarea critică a kantianismului
(Beauchamp & Childress):
n
problema obligaţiilor conflictuale – Uneori,
intervin situaţii în care obligaţiile intră în conflict,
datorită a două reguli morale opuse, sau datorită
unei singure reguli cu două ocurenţe (ex. două
promisiuni care nu pot fi îndeplinite simultan). Pentru
că regulile morale sînt considerate absolute,
viziunea kantiană pare să ne ceară imposibilul şi să
îndeplinim ambele obligaţii.
O evaluarea critică a kantianismului
(Beauchamp & Childress):
n
n
Supraevaluarea legii, subevaluarea
relaţiilor – Kant accentuează asupra
obligaţiilor „din datorie”. Însă o mare parte
din relaţiile personale, familiale, etc. par să
iasă din această sferă, sau cel puţin să nu
fie reprezentate adecvat de ea.
Ex. în situaţia unui incendiu unde sînt în
pericol mai mulţi copii, orice părinte ar sări
să-şi salveze în primul rînd propriul copil.
O evaluarea critică a kantianismului
(Hinman):
n
Neglijarea integralității morale – ideea că în
evaluarea moralității nu contează deloc
înclinațiile sau emoțiile
q
Studiile lui Antonio Damasio despre alcătuirea
creierului – aceeași regiune (cortexul prefrontal) este
responsabilă atât de luarea deciziilor morale, cât și de
memoria emoțiilor
n
Ex. Copiii cu traumatisme cerebrale în zona cortextului
prefrontal au dificultăți atât în exprimarea emoțiilor cât și
luarea deciziilor morale
O evaluare constructivă a kantianismului
(Beauchamp & Childress)
n
n
Deşi universalizarea nu e o condiţie
suficientă a judecăţilor morale, ea este totuşi
o condiţie necesară: dacă o judecată morală
prezintă argumente întemeiate, acele
argumente sînt bune pentru orice altă
împrejurare similară.
Acesta reprezintă un element de consistenţă
al oricărui sistem moral.
Evaluare constructivă (Hinman)
n
n
n
Caracterul admirabil al acțiunii din datorie
Standardele moralității – aplicabile în mod
egal tuturor
Respectarea celorlalți ca scopuri în sine
Autori contemporani care dezvoltă teorii
apropiate de cea kantiană:
John Rawls – dezvoltă temele kantiene ale raţiunii,
autonomiei, egalităţii.
- consideraţiile morale vitale – drepturile individuale,
distribuţia dreaptă a bunurilor – depind mai puţin de
factorii sociali (ex. fericirea individuală, interesele
majorităţii) decît de conceptele kantiene de respect,
autonomie, merit.
- teoria „situaţiei originare”, din care derivă cele două
principii ale dreptăţii, este similară cu teoria kantiană
a autonomiei, deoarece indivizii îşi dau legea doar
din perspectiva raţionalităţii, ca persoane raţionale,
independente, dezinteresate.
Bibliogafie
n
n
n
Lawrence Hinman, Kantianism,
http://ethics.sandiego.edu
Kant, Immanuel. Întemeierea metafizicii
moravurilor, Ed. IRI, Bucureşti, 1995, pp. 3566, 81-88.
Beauchamp, Tom L.; James F. Childress,
Principles of Biomedical Ethics, Oxford
University Press, New York, 1994 (cap.
Kantianism)