UNIVERSITATEA “NICOLAE TITULESCU” – BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
MIHAI MARINESCU
MEDICINA LEGALA
NOTE DE CURS
pentru studentii anului IV
1
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CONEXIUNILE MEDICINEI LEGALE
Medicina Legală este disciplina medicală care aplică noţiunile ştiinţelor medicale şi medicobiologice pentru rezolvarea problemelor ridicate de organele de urmărire penală (poliţie şi parchet) şi
de instanţele de judecată.
Denumirea de Medicină Legală nu înseamnă opunerea ei unei “medicine ilegale”, ci reflectă
tocmai faptul că dintre toate specialităţile medicale, este singura care răspunde la întrebările organelor
citate mai sus, în vederea aplicării legii pe baze obiectiv ştiinţifice.
Bazele medicinei legale se găsesc în toate specialităţile şi disciplinele medicale. Relaţiile dintre
medicina legală şi celelalte ramuri ale medicinei şi biologiei se realizează în dublu sens. Astfel, pe de
o parte, medicina legală aplică metodele şi tehnicile de lucru ale acestora, iar pe de altă parte, îşi aduce
aportul în dezvoltarea medicinei prin elaborarea unor tehnici şi metode proprii de lucru (de exemplu:
conturarea ca discipline distincte a odontostomatologiei şi antropologiei medico-legale, studii asupra
caracterului vital al leziunilor etc.). Prin modul specific de tratare, diversele capitole ale medicinei
legale îşi justifică denumirea de traumatologie medico-legală, toxicologie medico-legală, obstetrică
medico-legală, etc.
Pe de altă parte, medicina legală are puternice conexiuni cu disciplinele juridice, dezvoltarea ei
fiind impulsionată de continua evoluţie a dreptului probator. Astfel, medicina legală îşi aduce
contribuţia la rezolvarea unor probleme ridicate de dreptul penal (punerea în primejdie a vieţii,
omuciderea, violul etc.), dreptul civil (discernământul unei persoane la întocmirea actelor de donaţie,
de vânzare, a testamentelor etc.), dreptul muncii (probleme medico-legale legate de accidentele de
muncă), dreptul familiei (expertiza medico-legală a filiaţiei, a capacităţii de procreere etc.). Trebuie
subliniat faptul că o eventuală eroare apărută în concluziile actelor medico-legale atrage după sine
eroare judiciară şi implicit eroare socială.
Toate aceste implicaţii impun ca medicul legist să stăpânească perfect problemele practice şi
teoretice ale specialităţii sale, pentru ca datele obţinute prin analiza faptelor observate, pe baza celor
mai recente achiziţii ale medicinei legale şi ale celorlalte discipline medicale, să fie interpretate sintetic.
Astfel, medicina legală este o disciplină de graniţă între medicină şi drept, sau altfel spus este o
disciplină medical care oferă răspunsuri la întrebările cu character medical adresate de către organelle
judiciare.
DATE DE ISTORIC AL MEDICINEI LEGALE
Noţiuni de medicină legală se găsesc în scrieri din cele mai vechi timpuri. Astfel, în Biblie apar
referiri la omucidere, sinucidere, sarcină, viol, incest, avort. Codul lui Hammurabi conţine prevederi
care reglementează activitatea şi responsabilitatea medicilor.
1
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
În scrierile grecilor antici sunt enumerate abaterile de la obligaţiile medicilor, deşi nu se prevăd
măsuri pentru sancţionarea lor. Hipocrate lasă Corpus Hipocraticum, care conţine normele eticii
medicale, valabile şi azi.
În Roma antică rămân legate de numele lui Galen noţiunile de simulare şi discernământ (bolnavii
mintal nu puteau fi sancţionaţi nici penal, nici civil), precum şi metodele macroscopice pentru
stabilirea diagnosticului diferenţial între plămânul respirat şi plămânul nerespirat.
Literatura chineză abordează mai detaliat problemele de medicină legală (Sun-Ti tratează despre
autopsii, moarte subită, traumatism etc.).
De asemenea, noţiuni de medicină legală apar şi în numeroase scrieri din Evul Mediu.
Totuşi, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu se poate vorbi despre medicina legală
ca disciplină independentă, deşi cursuri de medicină legală se ţin în diferite ţări europene încă din
secolul al XVIII-lea (Danemarca, Franţa, Cehia). Aceasta se datorează faptului că până în secolul al
XIX-lea, nici medicina, nici dreptul, nu ajunseseră la un grad suficient de dezvoltare.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cele mai multe ţări, medicina legală apare
ca o disciplină independentă, cu metode obiective tot mai precis stabilite.
Enumerarea maeştrilor care au contribuit la edificarea medicinei legale în Europa este
impresionantă, iar citarea pe care o vom face este departe de a fi completă: Brouardel, Lacassagne
(Franţa), Ponsold, Prokop (Germania), Orfilia (Italia), Minakov, Vişnevski (Rusia) etc.
În România, primele noţiuni de medicină legală sunt consemnate în Pravila de la Ieud (1500). În
Cartea românească de învăţătură (apărută în timpul domniei lui Vasile Lupu) şi în Îndreptarea legii
(apărută în timpul lui Matei Basarab) se menţionează expertize în intoxicaţii, răniri, boli psihice,
surditate, etc.
În 1811, în Moldova, se hotărăşte obligativitatea autopsiei în “morţile năprasnice”.
În România, primul profesor de medicină legală este Gheorghe Atanasovici, iar Victor Babeş
efectuează prima autopsie medico-legală.
De numele lui Mina Minovici sunt legate constituirea medicinei legale ca disciplină separată în
cadrul învăţământului medical, organizarea medicinei legale româneşti pe baze ştiinţifice, constituirea
unuia din primele institute medico-legale din lume şi apariţia primului Tratat de medicină legală în
limba română. Contribuţiile sale la dezvoltarea acestei ştiinţe au fost apreciate pe plan mondial, multe
din monografiile sale fiind prezente în marile biblioteci din lume, iar numele său este şi în prezent citat
în lucrări ştiinţifice de specialitate.
La Cluj, fratele său, Nicolae Minovici, este profesor de medicină legală, de numele său fiind legate
lucrări în domeniul osteologiei medico-legale şi al autoexperimentelor în spânzurare.
Cel de-al treilea frate din această ilustră familie, Ştefan Minovici, studiază în special probleme de
toxicologie medico-legală.
La Iaşi, învăţământul medico-legal este ilustrat de George Bogdan.
Din perioada postbelică, rămân în istoria medicinei legale numele profesorilor Kernbach (a cărui
activitate s-a desfăşurat în mare parte şi interbelic), I. Moraru, Moise Terbancea, I. Quai.
O abordare largă a tuturor problemelor de medicină legală este realizată în Tratatul de Medicină
Legală (1995), sub redacţia Prof. Univ. Dr. Vladimir Beliş. După 1990, apare Revista Română de
Medicină Legală, care continuă tradiţia publicaţiilor medico-legale româneşti. De asemenea, prin
Ordonanţa Guvernului României Nr. 1/2000, se pun bazele reorganizării moderne a reţelei de medicină
legală din România.
2
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
2. ELEMENTE DE LEGISLAȚIE MEDICO-LEGALĂ. CORELAȚII CU
PREVEDERILE CODULUI PENAL
Prin specificul activității de medicină legală, între această specialitate și științele juridice există o
strânsă legătură și chiar o interdependență, în sensul că probațiunea juridică în anumite infracțiuni nu
ar fi posibilă în lipsa probelor furnizate de medicina legală, de asemenea nici activitatea medico-legală
nu ar fi posibilă în lipsa solicitărilor organelor judiciare.
Activitatea de medicină legală este reglementată de Legea 271/2004 privind organizarea activității
și funcționarea instituțiilor de medicină legală, cu regulamentul de aplicare și normele procedurale
privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul
comun al Ministerului Justiției nr 1134/C din 2000 și Ministerului Sănătații nr 255/2000.
În cadrul activității curente medico-legale, se întîlnesc următoarele corelații juridice, care țin în
special de prevederile Codului Penal și Codului de Procedură Penală. Astfel, medicul legist este
solicitat îndeosebi în cadrul probațiunii judiciare în infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra
vieții, infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, agresiuni asupra fătului, precum și în alte
secțiuni ale Codului Penal.
Corelații cu prevederile Codului Penal
Omorul
Art. 188. - (1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepsește.
Omorul calificat
Art. 189. - (1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi,
se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepsește.
Uciderea la cererea victimei
3
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Art. 190. - Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe
permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Art. 191. - (1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a
avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și
18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau
inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1) - (3) au fost urmate de o
încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
ani.
Uciderea din culpă
Art. 192. - (1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește
cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu jumătate.
Lovirea sau alte violențe
Art. 193. - (1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei
gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Vătămarea corporală
Art. 194. - (1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare,
mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin.
(1) lit. a), lit. b) și lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
4
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
(3) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Art. 195. - Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 și art. 194 a avut ca urmare moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Vătămarea corporală din culpă
Art. 196. - (1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată
sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce
constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1) - (3) s-au produs față de două sau mai multe persoane,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea
activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (3) constituie prin ea însăși
o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(6) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Relele tratamente aplicate minorului
Art. 197. - Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării
fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află
minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă
Art. 200. - (1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de
ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat
după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani.
Violul
Art. 218. - (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această
stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise
în condițiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
5
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) și alin. (2) se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) - (3) se pedepsește.
Agresiunea sexuală
Art. 219. - (1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană,
săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori
profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale
prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2), fapta constituie viol.
(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.
În cadrul expertizelor medico-legale psihiatrice, unul dintre obiectivele la care comisia de expertiză
medico-legală psihiatrică trebuie să răspundă este și cel care se referă la recomandarea măsurilor de
siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul Penal, în cazul în care se constată existența unei boli
psihice. De asemenea, expertizele medico-legale psihiatrice se dispun întotdeauna în cazul minorilor
cu vîrste cuprinse între 14 și 16 ani, în vederea determinării discernământului minorului raportat la
fapta comisa.
Scopul măsurilor de siguranță
Art. 107. (1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și
preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată.
(3) Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
6
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Categoriile măsurilor de siguranță
Art. 108. - Măsurile de siguranță sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială.
Obligarea la tratament medical
Art. 109. - (1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic
de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze
un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea
de pericol.
(2) Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune
internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,
tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
Internarea medicală
Art. 110. - Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau
suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării
într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
Limitele răspunderii penale
Art. 113. - (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit
fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Codul de Procedura Penala
Prevederile Codului de Procedură Penală sunt aplicabile activității medico-legale îndeosebi în ce
privește Capitolul VII, referitor la dispunerea actelor medico-legale.
Dispunerea efectuării expertizei
Art. 172.
(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor
fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia
unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire
penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere
motivată.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și
împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
7
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
(4) Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori
de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. Specialiștii care
funcționează în cadrul organelor judiciare sunt asimilați experților oficiali.
(5) Expertiza medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale. La efectuarea
expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților
procesuali principali.
(6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea
expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, clarifice și
evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum
și instituția ori experții desemnați.
(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite
cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța sau organul de urmărire penală poate
solicita opinia unor specialiști. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Numirea expertului
Art. 173.
(1) Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.
(2) Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția
situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din
discipline distincte, situație în care desemnează 2 sau mai mulți experți.
(3) Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un institut sau
laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către acea instituție,
potrivit legii.
(4) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să
participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță,
procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.
(5) Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea
expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții
sau avizul acestora.
(6) Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar
care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
Incompatibilitatea expertului
Art. 174.
(1) Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi
desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate
întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce
îl invocă.
(2) Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeași cauză, cu
excepția situației în care aceasta este recomandată de părți sau de procuror.
(3) Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părți în aceeași cauză o persoană care
funcționează în cadrul aceleiași instituții medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu
expertul desemnat de conducerea instituției respective la solicitarea organului judiciar.
8
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Raportul de expertiză
Art. 178.
(1) După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt
consemnate într-un raport.
(2) Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se
motivează în același raport.
(3) Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
(4) Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data
când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul
urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată,
dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei,
data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă, prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, a metodele,
programele și echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice
alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
(5) În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali
principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză
și cu privire la dreptul la studierea raportului.
Audierea expertului
Art. 179.
(1) În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală
sau de instanță, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu,
dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau
concluziilor expertului.
(2) Dacă expertiza a fost efectuată de o instituție medico-legală, institut sau laborator de
specialitate, instituția va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea
expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanță.
(3) Audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor.
Suplimentul de expertiză
Art. 180.
(1) Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu
este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea
unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert,
se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de
specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea
efectuării suplimentului de expertiză.
Efectuarea unei noi expertize
9
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Art. 181.
(1) Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când
concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile
raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea
expertului.
(2) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize
de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii.
Expertiza medico-legală psihiatrică
Art. 184.
(1) În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14-16 ani, în cazul uciderii sau
vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire
penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul
săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice, stabilindu-se, totodată, termenul de prezentare în vederea examinării.
(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie, constituită potrivit
legii.
(3) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obținerea consimțământului scris al
persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în
fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența reprezentantului legal.
(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei
ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare
penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de
aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4) - (9)
se aplică în mod corespunzător.
(5) În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea
medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză
internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la
necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
Autopsia medico-legală
Art. 185.
(1) Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanța de
judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se
cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect
printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost
înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.
(2) Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în
perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în
timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării
drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.
(3) Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de
urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist.
(4) Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico-legale, potrivit legii speciale.
10
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
(5) La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale,
în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepția medicului care a tratat
persoana decedată.
(6) Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea
identității, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.
(7) Organul de urmărire penală trebuie să încunoștințeze un membru de familie despre data
autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea
autopsiei.
(8) Medicul legist care a efectuat autopsia întocmește un raport de expertiză, care cuprinde
constatările și concluziile sale cu privire la:
a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;
b) felul morții;
c) cauza medicală a morții;
d) existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant
și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;
e) rezultatele investigațiilor de laborator efectuate pe probele biologice prelevate de la cadavru și
substanțele suspecte descoperite;
f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
g) data probabilă a morții;
h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morții.
Exhumarea
Art. 186.
(1) Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanța de judecată în vederea
stabilirii felului și cauzei morții, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente
necesare soluționării cauzei.
(2) Exhumarea se face în prezența organului de urmărire penală.
(3) Dispozițiile art. 185 alin. (4) - (8) se aplică în mod corespunzător.
Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului
Art. 187.
(1) Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină,
capacitatea de supraviețuire extrauterină, felul și cauza morții, precum și pentru stabilirea filiației, când
este cazul.
(2) Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost
născut viu, viabilitatea, durata supraviețuirii extrauterine, felul și cauza medicală a morții, data morții,
dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naștere, precum și pentru stabilirea filiației, când este cazul.
Expertiza toxicologică
Art. 188.
(1) În cazul în care există o suspiciune cu privire la intoxicația unei persoane, se dispune efectuarea
unei expertize toxicologice.
(2) Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația sunt trimise pentru confirmare
instituției medico-legale sau unei alte instituții specializate.
11
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
(3) Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul
substanței toxice, cantitatea, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale substanței
descoperite, cât și alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
Examinarea medico-legală a persoanei
Art. 189.
(1) Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a consecințelor unei
infracțiuni se efectuează conform legii speciale.
(2) Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmește un certificat medico-legal
sau, după caz, un raport de expertiză.
(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare fizică a persoanei
vătămate. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în
baza documentației medicale puse la dispoziția expertului.
(4) Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor
traumatice, precum și opinia expertului cu privire la natura și gravitatea leziunilor, mecanismul și data
producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Cazurile de amânare
Art. 589.
(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală
ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și face imposibilă
executarea imediată a pedepsei, iar instanța constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite
tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și apreciază
că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această
situație, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea
pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel
condamnat și-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenției
chirurgicale, prin acțiuni de autoagresiune sau prin alte acțiuni vătămătoare, sau în situația în care se
sustrage efectuării expertizei medico-legale.
(3) Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi făcută de
procuror și de condamnat.
(4) Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
(5) Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data
pronunțării.
(6) În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un
alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului
de amânare stabilit de instanță sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(7) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate
fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
12
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Toate aceste corelații cu Codul Penal, Codul de Procedură Penală, cu legea privind organizarea
activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, precum și cu alte norme metodologice și
legislative în vigoare fac din activitatea de medicină legală un instrument deosebit de valoros, cu
ajutorul căruia organele judiciare beneficiază de o transpunere a realității și nuanțelor medicale și
biologice în sfera juridică, contribuind astfel decisiv la aflarea adevărului științific și prin aceasta la
înfăptuirea actului de justiție.
13
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
3. NOŢIUNI GENERALE DE TANATOLOGIE
DEFINIŢIA, IMPORTANŢA ŞI CAPITOLELE TANATOLOGIEI MEDICO-LEGALE
Tanatologia medico-legală esta capitolul medicinei legale care studiază problemele legate de
moarte (Thanatos - Zeul morţii la grecii antici).
Cunoaşterea ei prezintă importanţă pentru:
-medicii legişti, deoarece le oferă date prin care pot răspunde la unele din întrebările formulate de
justiţie;
-medicii clinicieni, deoarece le oferă date referitoare la: diagnosticul corect al morţii, diferenţierea
între leziunile traumatice şi semnele morţii reale (permiţând ca în cazul constatării leziunilor
traumatice să anunţe obligatoriu cazul parchetului sau poliţiei) şi în mod particular medicilor de
reanimare şi terapie intensivă, cărora le pune la dispoziţie datele necesare stabilirii momentului morţii
(a cărei constatare permite întreruperea în timp util a manevrelor de reanimare şi terapie intensivă, iar
în anumite cazuri, după stabilirea morţii, permite recoltarea de organe în vederea transplantului).
Direcţiile de studiu ale tanatologiei medico-legale sunt:
-tanatosemiologia, care cuprinde metodele de examinare a cadavrelor pentru stabilirea morţii reale;
-tanatomorfologia, care studiază modificările macro- şi microscopice în stările terminale şi la
cadavre;
-tanatoetiologia şi tanatogeneza, care studiază felul şi cauza morţii, împrejurările în care s-a produs
moartea şi mecanismele apariţiei acesteia;
-tanatochimia, care studiază modificările chimice apărute după moarte;
-tanatocronologia, care oferă date pentru stabilirea datei morţii.
DEFINIŢIA ŞI ETAPELE MORŢII
Moartea constă în oprirea ireversibilă a fenomenelor vitale. Ea poate fi definită prin trei criterii
principale:
-biochimic, care constă în oprirea metabolismului şi transformarea, în timp, a substanţelor organice
în substanţe anorganice;
-fizic, care constă în flocularea coloizilor;
-termodinamic, care constă în omogenizarea termodinamică între cadavru şi mediu, având drept
consecinţă dezorganizarea fostului sistem viu.
Moartea nu este un fenomen instantaneu, ci constă dintr-o serie de etape premergătoare, numite
stări terminale.
ETAPELE MORŢII Moartea organismului este un proces care se desfăşoară în timp, în etape
succesive, deoarece nu toate celulele corpului mor în acelaşi timp. Se consideră moartea celulei
momentul în care, datorită hipoxiei (scăderea cantităţii de oxigen la nivel celular) prelungite
consecutivă opririi circulaţiei, apar modificări structurale ireversibile la nivelul structurilor celulare ce
14
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
fac imposibilă funcţionarea celulei. Celulele sunt cu atât mai sensibile la hipoxie cu cât sunt mai nou
apărute filogenetic; astfel, primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai diferenţiate şi mai
sensibile la hipoxie. Între viaţă şi moartea biologică (reală) există stadii intermediare, numite stări
terminale.
Agonia este o etapă ireversibilă în trecerea spre moarte, în care fenomenele biologice sunt treptat
anihilate de cele tanatologice; ea se caracterizează prin: dispariţia funcţiilor psihice (cu instalarea unui
haos psihic), imobilitate totală, facies hipocratic, scăderea până la dispariţie a simţurilor (primul
dispare văzul, iar ultimul, auzul), alterarea haotică tot mai gravă a funcţiilor vegetative (aritmie
cardiacă, bradicardie progresivă, cianoză, răcirea extremităţilor, hipotermie); din punct de vedere al
duratei, agonia poate fi: absentă (în zdrobiri ale capului, unele morţi subite), scurtă (în asfixii,
hemoragii), lungă - de ore sau zile (în boli cronice).
Moartea clinică Reprezintă etapa de început (primele 2 pînă la 5 minute) a morții biologice şi este
caracterizată prin dispariţia funcţiilor respiratorii, cardiace (de obicei prima dispare funcţia
respiratorie) şi a vieţii de relaţie. În această etapă reanimarea este posibilă ceea ce duce la concluzia că
termenul de “moarte” este greşit folosit în acest context, având în vedere că este un fenomen ireversibil.
Durata “morţii” clinice este de până la 5 minute, iar după această perioadă apar modificări structurale
ireversibile ale neuronilor corticali, instalându-se moartea cerebrală.
Moartea reală (biologică) Urmează după moartea clinică şi se caracterizează prin încetarea
proceselor metabolice celulare, cu modificări structurale ireversibile, consecutive lipsei de oxigen; în
această etapă apar semnele morţii reale şi pentru un timp persistă manifestări postvitale.
Moartea cerebrală (corticală) se caracterizează prin: - încetarea activităţii corticale; - traseu
izoelectric pe electroencefalogramă Apariţia leziunilor morfologice ireversibile ale neuronilor corticali
face inutilă (dar nu imposibilă) reanimarea funcţiilor cardiace şi respiratorii, datorită instalării stării de
decerebrare. Instalarea acestei etape este echivalentă, din punct de vedere legislativ, cu moartea
individului. Instalarea morţii cerebrale permite, din punct de vedere legal, prelevarea organelor pentru
transplant. Coma depăşită (supravieţuire artificială), se caracterizează prin:
- moarte corticală cu menţinerea funcţiilor vegetative (se realizează numai în secţii de terapie
intensivă); - din punct de vedere clinic şi paraclinic: absenţa reflexelor nervilor cranieni, abolirea
respiraţiei spontane (uneori activitatea cardiacă continuă să existe), absenţa activităţii cerebrale cu
traseul plat al electroencefalogramei (chiar după stimuli dureroşi sau luminoşi) şi presiuni parţiale ale
oxigenului aproape egale între sângele arterial şi venos la nivelul creierului.
Moartea aparentă (vita minima) Este o stare rar întâlnită şi se caracterizează prin: - anestezie; abolirea reflexelor osteotendinoase; - imobilitate corporală completă; -funcţie respiratorie şi cardiocirculatorie foarte reduse, astfel încât nu pot fi evidenţiate prin metodele de investigaţie clasică
(palpare, auscultaţie). Datorită acestor caracteristici, moartea aparentă poate fi confundată uneori cu
moartea reală şi sunt cazuri celebre citate în istorie despre asemenea situaţii.
MODIFICĂRILE CADAVERICE PRECOCE ȘI TARDIVE
Modificările cadaverice reprezintă alterări morfologice cu substrat fizico-chimic ce apar și
evoluează ca urmare a morții biologice a organismului ca un întreg. Debutul acestor modificări survine
din momentul producerii decesului, însă aspectele morfologice constitutive devin evidente după
15
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
perioade de timp variabile. Astfel, în funcție de momentul apariției acestor modificări, ele se clasifică
în modificări cadaverice precoce, respectiv modificări cadaverice tardive.
Tanatosemiologia are ca obiect studiul semnelor morţii pe baza modificărilor cadaverice precoce.
Semnele morţii se clasifică în:
SEMNELE NEGATIVE DE VIAŢĂ -în majoritatea lor, pot fi obiectivate de medic şi în activitatea
sa de teren sau de cabinet; aceste semne au valoare oprientativă, în sensul că diagnosticul de moarte
poate fi pus numai dacă se constată prezenţa tuturor acestora; semnele negative de viaţă sunt de ordin
general, cum ar fi: poziţia cadavrului în decubit dorsal (cel mai frecvent), cu degetele semiflectate,
mandibula căzută, precum și semne de natură medicală, care șin în special de funcționalitatea celor
trei sisteme principale ale vieții biologice ( trepiedul vital, descris de Wirchow), și anume oprirea
respiraţiei (se cercetează stetacustic toate ariile pulmonare, plasându-se stetoscopul şi pe laringe),
oprirea activităţii cardio-vasculare (absenţa pulsului şi a zgomotelor cardiace, iar, în funcţie de
posibilităţi, se execută ECG, care prezintă traseu plat), precum și absența activității cerebrale, tradusă
prin absenţa reflexelor şi linie izoelectrică la ex. EEG.
SEMNELE MORŢII REALE -corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu fenomene fizicochimice, ca urmare a instalării morții biologice.
Spre deosebire de semnele negative de viață, care au valoare orientativă, semnele morții reale au
valoare de certitudine în constatarea și declararea decesului. Semnele morții reale sunt influenţate de
mai mulți factori endogeni sau exogeni, cum ar fi condiţiile de mediu, locul decesului, tipul
constituțional, cauza decesului, etc., avînd prin urmare valoare limitată în estimarea intervalului
postmortem.
Semnele morții reale sunt reprezentate de:

răcirea cadavrului - se datorează opririi circulaţiei, încetării metabolismului şi pierderii
de căldură în mediu; la o temperatură de 15 - 20°C a mediului ambiant, răcirea cadavrului se face cu
1°C/h;

deshidratarea cadavrului - se datorează opririi circulaţiei şi evaporării apei din straturile
superficiale ale pielii şi mucoaselor; ea este mai evidentă la nivelul mucoaselor externe, care sunt
lipsite de stratul cornos (de exemplu, buzele) şi al zonelor tegumentare în care acest strat este mai
subţire (de exemplu scrotul, vârfurile degetelor); în aceste zone, pielea este întărită, brun-maronie;
aceste aspecte pot preta la confuzii cu excoriaţiile (leziuni traumatice produse în timpul vieţii); globii
oculari devin depresibili, iar sclerotica se opacifiază;

lividităţile cadaverice - apar pe suprafaţa corpului, având drept cauză oprirea propulsiei
active a sângelui, consecutiv opririi pompri cardiace, încât sângele este supus exclusiv gravitaţiei; de
aceea, el se acumulează în regiunile declive ale corpului, cărora le imprimă culori caracteristice în
funcţie de stadiul în care lividităţile sunt examinate (vezi Tab.1.); atât medicul legist, cât şi medicul
clinician trebuie să cunoască aceste stadii (1) deoarece lividităţile cadaverice constituie cel mai sigur
semn de moarte reală şi (2) pentru a face diagnosticul diferenţial cu echimozele, care constituie leziuni
de violenţă şi, de aceea, constatarea lor pe cadavru obligă anunţarea cazului la poliţie sau parchet (vezi
Tab.2);
16
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS

rigiditatea cadaverică constă în întărirea musculaturii şi înţepenirea articulaţiilor, ea
afectează atât muşchii striaţi, cât şi muşchii netezi; în evoluţie trece prin următoarele stadii:
-etapa de instalare (care începe după 2 - 6 ore postmortem şi durează 10 - 14 ore); rigiditatea
cadaverică se instalează de sus în jos, cuprinzând în ordine muşchii cefei, masticatori şi ai membrelor
superioare; datorită contracţiei muşchilor arectori ai firelor de păr, pielea capătă aspectul de “piele de
găină”; pupilele sunt micşorate (aparentă mioză); în această etapă, rigiditatea poate fi uşor învinsă prin
imprimarea de mişcări în articulaţie, după care reapare; poate avea loc evacuarea vezicii urinare, a
rectului şi a veziculelor seminale;
-etapa de stare sau generalizare durează între 14 - 24 ore şi interesează toţi muşchii; rigiditatea se
învinge greu, după care nu se reinstalează;
-etapa de rezoluţie coincide cu instalarea putrefacţiei, rigiditatea dispărând în aceeaşi ordine în
care a apărut, de regulă, apare după una - două zile de la moarte.

autoliza cadaverică constă din lichefierea celulelor şi ţesuturilor, fiind o manifestare
cadaverică distructivă precoce (se manifestă în primele ore postmortem); ea are loc sub acţiunea
enzimelor proprii organismului, reprezentate de hidrolazele lizozomale; sub acţiunea anoxiei,
membrana lizozomală permite acestor enzime să invadeze celulele şi să lizeze organitele celulare;
manifestările autolitice se datorează şi inhibiţiei enzimelor respiratorii; autoliza cadaverică se
desfăşoară în absenţa enzimelor microbiene, pregătind substratul necesar acţiunii microbiene din
cursul putrefacţiei; exemple de autoliză: hemoliza şi lichefierea medulosuprarenalei (care capătă
aspectul unei magme negricioase).
Tab.1. Etapele lividităţilor cadaverice
Denumirea Mod
de
Culoare
etapei
producere
Hipostază
sângele
Palidhemolizat
rosietica
este prezent
violacee
în capilare
Difuziune
o parte din
sânge a fost
violacee
extravazat;
Imbibiţie
tot sângele a
părăsit
violacee
capilarele
Aspectul
la
digitopresiune
-dispar
la
apăsarea
ciu
degetul a zonei
de interes
-pălesc, dar nu
dispar
la
digitopresiune
Aspectul la modificarea de
poziţie a cadavrului
-dacă se modifică poziţia
cadavrului, lividităţile apar în
noua poziţie declivă, iar la
readucerea cadavrului în poziţia
în care a fost găsit, să dispară de
pe părţile declive în care a fost
aşezat, pentru a reapare pe părţile
iniţial declive;
-apar în poziţia declivă nou
imprimată cadavrului, fără să
dispară din poziţia iniţială,
pentru a reapare la readucerea
cadavrului în poziţia în care a
fost găsit şi nu mai dispar de pe
părţile declive în care a fost
aşezat;
Timpul
instalării
2 - 6 ore
postmortem
6 - 12 ore
postmortem
-nu
se -nu se modifică la schimbări de peste 12-24
modifică (fixe)
poziţie ale cadavrelor;
ore post m.
17
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Tab.2. Diagnosticul diferenţial între lividităţile cadaverice şi echimoze
Lividităţi cadaverice
Echimoze
-apar în părţile declive;
-apar în orice regiune a corpului, inclusiv în
părţile declive;
-culoare: de regula rosietic-violacee
-prezintă modificări specifice de culoare, in
functie de vechime
Suprafata: dispuse pe suprafete mari
Suprafata limitata de obicei
nereliefate
Usor supradenivelate, uneori cu excoriatii
asociate
-pe secţiune dispar la spălare, iar ţesuturile nu
-pe secţiune nu dispar la spălare şi ţesuturile
prezintă infiltrate hemoragice.
prezintă infiltrate hemoragice.
Modificările cadaverice tardive -dintre care cea mai caracteristică este putrefacţia. Ea are loc sub
acţiunea enzimelor microbiene, prin care substanţele organice se descompun în substanţe anorganice.
Putrefacţia se manifestă prin:
-pata verde de putrefacţie (care apare de regulă în fosa iliacă dreaptă, după care se extinde pe tot
abdomenul şi la baza toracelui; de asemenea, poate apare precoce la nivelul plăgilor şi al colecţiilor
purulente);
-“circulaţia postumă” (se manifestă prin apariţia de dungi maronii perivenoase, datorate sângelui
putrefiat transvazat prin pereţii vasculari hiperpermeabilizaţi);
-formarea de gaze de putrefacţie (care are drept rezultat umflarea cadavrului şi, în final, explozia
abdomenului);
-lichefierea organelor (cu transformarea lor într-o magmă verzuie).
În condiţiile climatice ale ţării noastre, se apreciază că un cadavru înhumat este scheletizat în circa
7 - 10 ani; putrefacţia este accelerată de acţiunea insectelor necrofage şi a ciupercilor care acţionează
asupra cadavrului, atât înaintea înhumării, cât şi după aceea; cadavrul mai poate fi distrus prin depesaj
(în scopul disimulării unei omucideri) sau sub acţiunea animalelor (cadavrele expuse în mediul extern).
Modificările conservative au loc în condiţii de mediu care împiedică putrefacţia; aceste modificări
sunt reprezentate de:
-mumifiere (realizată în mediu cald, cu umiditate scăzută, în prezenţa curenţilor de aer; cadavrul
scade în greutate, căpătând un aspect pergamentat, uscat);
-saponificare (realizată în medii umede, lipsite de oxigen - de exemplu, în solurile argiloase condiţii în care se formează adipoceara; aceasta imprimă cadavrului culoare gălbuie şi miros de brânză
râncedă);
-lignifiere (este un tip particular de mumifiere, care se produce în medii bogate în acid tanic şi
humic - de exemplu, în mlaştini acide, turbării).
Alte modificări conservative sunt artificiale (îngheţarea şi îmbălsămarea); acestea se execută
pentru păstrarea în condiţii cât mai bune a cadavrelor până la autopsie şi înhumare.
18
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
FELUL ŞI CAUZA MORŢII
Prima întrebare formulată de organele de urmărire penală în cazul autopsiilor medico-legale este
aceea referitoare la felul morţii. După felul ei, moartea poate fi:
-moartea neviolentă este moartea de cauză netraumatică, datorată unor cauze intrinseci organismului
(boli); o formă aparte a ei, mai rar întâlnită, o reprezintă moartea naturală, care este consecinţa uzurii
în timp a organismului; în morţile naturale, nici necropsia, nici examenele complementare nu
evidenţiază leziuni în măsură să explice cauza morţii; diagnosticul de moarte naturală trebuie pus după
ce toate examenele de laborator au rezultate negative;
-moartea violentă apare ca urmare a acţiunii agenţilor traumatici, apărând în toate sinuciderile,
omuciderile şi accidentele. Deoarece în oricare din aceste împrejurări moartea recunoaşte o cauză
traumatică, autopsia medico-legală este obligatorie. Altfel spus, în oricare din aceste situaţii, medicul
practician este obligat să anunţe poliţia, urmând ca certificatul de deces să fie eliberat după autopsia
medico-legală.
La graniţa dintre dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. In aceste
situații, cercetarea locului faptei nu este în măsură să ofere o explicație plauzibilă privind
circumstanțele în care a survenit decesul și nici asupra cauzelor decesului. De aceea, efectuarea
autopsiei medico-legale este obligatorie, deoarece este singura în măsură să ofere date obiective care
să ateste felul şi cauza morţii, în sensul că unele morţi suspecte pot fi violente (recunoscând o etiologie
traumatică), iar altele neviolente (având etiologie netraumatică).
Cazurile în care un deces este considerat moarte suspectă sunt reglementate în Legea 271/2004 și
cuprind următoarele situații:
a) moarte subita;
b) decesul unei persoane a carei sanatate, prin natura serviciului, este verificata periodic din punct
de vedere medical;
c) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau institutii;
d) deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detentie sau private de
libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul
politiei, moarte asociata cu activitatile politiei sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul
manifestatiilor publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectarii drepturilor omului, cum
este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent sau inuman;
e) multiple decese repetate în serie sau concomitent;
f) cadavre neidentificate sau scheletizate;
g) decese survenite în locuri publice sau izolate;
h) moartea este pusa în legatura cu o deficienta în acordarea asistentei medicale sau în aplicarea
masurilor de profilaxie ori de protectie a muncii;
i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp dupa o interventie diagnostica sau
terapeutica medico-chirurgicala.
19
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
4. MOARTEA SUBITĂ
Aşa cum s-a arătata mai sus, cazurile de moarte neviolentă apar accidental în sfera de preocupări a
medicinei legale, atunci când, prin condiţiile în care s-au produs, sugerează o moarte violentă şi astfel
ridică suspiciuni autorităţilor sau anturajului.
Moartea subită se defineşte ca fiind moartea care apare pe neaşteptate, fără simptome
premonitorii sau cu simptome nespecifice şi necaracteristice pentru o anumită boală, iar cercetarea la
faţa locului şi declaraţiile aparţinătorilor şi martorilor nu evidenţiază antecedente în măsură să explice
moartea.
Caracteristicile care definesc moartea subită sunt:
-durata scurtă de timp între apariţia simptomelor şi deces (secunde / minute / ore);
-caracterul imprevizibil, prin faptul că apare în plină sănătate aparentă sau la o persoană bolnavă
care, însă, în orele sau zilele precedente nu a prezentat simptome care să anunţe o agravare a bolii de
bază, cu evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea, ea survine în cele mai variate locuri (la
domiciliu, în mijloacele de transport, în drum spre spital, pe drumurile sau în localurile publice, la
locul de muncă etc.);
-instalarea ei poate fi precedată de acuze prealabile, care, de regulă, sunt minore şi nespecifice;
-etiologie precisă, în sensul că autopsia medico-legală relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare
netraumatică.
Din definiţia morţii subite reiese că ea este patologică, dar prin circumstanţele şi bruscheţea cu care
apare (de multe ori la persoane tinere, în plină sănătate aparentă, singurul semn al bolii fiind însăşi
moartea), trezeşte suspiciuni. De aceea, autopsia medico-legală este obligatorie, pentru a o delimita de
moartea violentă.
CAUZELE MORŢII SUBITE
Cauzele morţii subite aparţin, practic, întregii patologii. Moartea subită interesează în special
vârstele extreme. La copii, cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de bolile respiratorii, pentru ca,
odată cu înaintarea în vârstă să predomine cauzele cardio-vasculare; la bătrâni, în afară de acestea, se
întâlnesc frecvent şi boli ale aparatului respirator.
Sindromul morţii subite a sugarului se referă la moartea subită la sugarul sănătos sau cu semne
minore de boală, la care cauza morţii rămâne neexplicată chiar după autopsia medico-legală;
• incidenţa maximă este la vârsta de 2-4 luni;
• mai frecvent la băieţi;
• factori favorizanţi: prematuritate, gemelaritate, semne de suferinţă fetală cu scor Apgar anormal,
vârsta mamei sub 20 de ani, anotimp rece, rahitism, dezechilibre hidro-electrolitice (în special calciu
şi potasiu);
• clinic se caracterizează prin întrerupere bruscă a respiraţiei şi a sistemului circulator (patogenie disfuncţie a centrului respirator);
• fiziopatologic: majoritatea deceselor apar în timpul somnului (perioade variabile de apnee cu
durată şi frecvenţă ce depind de gradul de maturare a sistemului nervos central). În mod normal,
20
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
modificarea presiunii parţiale a gazelor respiratorii determină pornirea reflexă a centrului respirator şi
refacerea situaţiei; în cazul sugarilor predispuşi la episod de moarte subită există o disfuncţie a
centrului respirator cu apariţia stopului cardio- respirator şi în final a decesului.
MOARTEA SUBITĂ CARDIACĂ are drept cauze:
-ateroscleroza coronariană, care poate evolua fie la persoane aparent sănătoase (ca o formă de
manifestare a cardiopatiei ischemice nedureroase), fie la persoane ale căror antecedente sunt
cunoscute. Episodul final se datorează: stenozei coronariene aterosclerotice (cel mai frecvent),
infarctului miocardic (mai rar evidenţiat necroptic, deoarece necesită o supravieţuire de minimum 24
de ore pentru constituirea leziunii) şi trombozei coronariene recente. În infarctul miocardic , moartea
subită recunoaşte următoarele mecanisme tanato-terminale: aritmii (bradi- şi tahiaritmii
supraventriculare şi ventriculare şi blocuri), şocul cardiogen, ruptura inimii cu tamponadă cardiacă. O
cauză tanato-terminală, care apare în morţile subite cardiace, diagnosticată numai electrocardiografic,
este stopul cardiac care nu este precedat de nici o aritmie;
-hipertensiunea arterială, în care fenomenul tanato-terminal este reprezentat fie de insuficienţa
cardiacă acută, fie de hemoragia cerebrală;
-miocardite (parenchimatoase şi interstiţiale);
-endocardite;
-rupturi anevrismale (aortice, cerebrale);
-tromboembolii (pulmonare, cerebrale);
-valvulopatii.
MOARTEA SUBITĂ DE CAUZĂ EXTRACARDIACĂ se poate datora afecţiunilor:
-respiratorii: pneumonii bacteriene sau virale, bronhopneumonii, pleurezii, TBC, edem glotic de
origine alergică sau inflamatorie, astm bronşic;
-digestive: hemoragii digestive, ulcer gastro-duodenal, ciroză hepatică, pancreatite acute, enterite
hipertoxice, ocluzii intestinale, rupturi de chisturi hidatice;
-meningo-cerebrale: meningite, meningo-encefalite grave
-uro-genitale: glomerulonefrite, scleroze renale, sarcini extrauterine rupte, embolii amniotice;
-endocrine: tireotoxicoza, boala Addison, sindromul Waterhouse - Friedrichsen.
21
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
5. TRAUMATOLOGIE GENERALĂ
Traumatismul constă din totalitatea modificărilor lezionale şi funcţionale rezultate din acţiunea
asupra organismului a diferitelor forme de energie (mecanică, termică, electrică, chimică, radiantă).
CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI
Agenţii traumatici se clasifică în:
-agenţi mecanici, care acţionează prin energia lor cinetică, exercitată fie prin lovirea corpului cu
un corp dur (leziuni active), fie prin lovirea acestuia de un corp dur (leziuni pasive sau de cădere);
-agenţi fizici, reprezentaţi de creşterea sau scăderea temperaturii, acţiunea curentului electric,
creşterea sau scăderea presiunii, energie radiantă;
-agenţi chimici, reprezentaţi de de substanţe toxice;
-agenţi biologici, reprezentaţi de microbi, ciuperci, veninuri, transfuzii de sânge heterolog.
La rândul lor, agenţii mecanici se clasifică în:
-corpuri contondente cu suprafaţă de impact mai mică de 4cm², care produc fracturi ale calotei
craniene cu înfundare şi reproducerea formei de impact;
-corpuri contondente cu suprafaţa de impact cuprinsă între 4 şi 16 cm², care produc fracturi ale
calotei craniene cu înfundare, multieschiloase, care nu reproduc întrutotul forma suprafeţei de impact;
-corpuri contondente cu suprafaţa de impact mai mare de 16 cm², care produc fracturi liniare ale
calotei craniene.
După forma suprafeţei de impact, aceasta poate fi: neregulată (piatră, pumn, vehicul), regulată sau
geometrică (cilindrică - băţ, poliedrică - marginea netăioasă a ciocanului sau toporului), plană
(scândură, sol);
-corpuri cu vârf şi lamă ascuţită, care se împart în:
-corpuri înţepătoare, prevăzute numai cu vârf (ac, furcă);
-corpuri tăietor-înţepătoare, care au vârf şi o muchie tăioasă (briceag, cuţit cu vârf ascuţit);
-corpuri tăietoare, care au una sau mai multe muchii ascuţite (brici, cuţit);
-corpuri tăietor-despicătoare, prevăzute cu o muchie ascuţită, la care se adaugă şi energia
imprimată corpului de greutatea sa (satâr, topor).
Caracteristicile suprafeţei de impact a agentului traumatic imprimă anumite particularităţi
leziunilor produse, din examinarea cărora medicul legist poate obţine relaţii asupra tipului de agent
traumatic incriminat. Aceste date morfologice trebuie interpretate în conexiune şi cu acţiunea altor
factori, cum ar fi: intensitatea loviturii, incidenţa acesteia, regiunea lezată.
LEZIUNI TRAUMATICE PRIMARE (LEZIUNI DE VIOLENŢĂ)
Leziunile traumatice primare (leziunile de violenţă) sunt consecinţa directă a interacţiunii între
agentul traumatic şi organism. După aspectul lor, se clasifică în leziuni fără soluţie de continuitate a
tegumentului şi leziuni cu soluţie de continuitate a tegumentului.
22
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
5.1.1.
LEZIUNI FĂRĂ SOLUŢIE DE CONTINUITATE A TEGUMENTULUI
Din această categorie fac parte:
Echimoza (vânătaia) -este consecinţa acţiunii unui corp contondent, care produce hemoragii
tisulare prin ruperea vaselor de calibru mic (arteriole, venule). Caracteristicile ei oferă date importante
pentru precizarea vechimii (data producerii) şi a condiţiilor în care s-a produs. Examinarea
echimozelor constă din studierea:
-culorii, care oferă date asupra vechimii lor; astfel, în primele ore de la producere, echimozele au
culoare roşie (datorită HbO2 revărsate în ţesuturi şi vasodilataţiei); după 2 - 3 zile, culoarea este
albăstruie (datorită transformării HbO2 în HbH); între zilele a treia şi a şasea, culoarea este cafenie
(datorită formării bilirubinei) şi apoi verzuie (datorită formării biliverdinei); resorbţia echimozelor se
face după un interval de timp variabil, de la 3 - 4 zile la 8 - 12 zile, în funcţie de întinderea lor;
-localizării, care oferă date asupra condiţiilor în care s-au produs (de exemplu, echimozele de la
nivelul gâtului dau indicii asupra unei sugrumări, cele de la nivelul buzelor asupra unei comprimări de
arcadele dentare, posibil în cadrul unei sufocări);
-formei, care o poate reproduce pe cea a agentului traumatic, atunci când este corelată cu
localizarea (de exemplu, echimozele circulare situate pe gât sugerează o compresiune exercitată cu
pulpa degetelor).
În funcţie de întinderea lor, se pot acorda până la 8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Echimozele foarte întinse, în special cele periarticulare, pot duce la impotenţă funcţională,
reprezentând uneori manifestarea exterioară a unei leziuni osteo-articulare. Echimozele periorbitare se
asociază cu tulburări de vedere, care impun efectuarea unui examen oftalmologic. Echimozele
palpebrale avertizează asupra unei fracturi a etajului anterior al bazei craniului sau asupra unor leziuni
oculare, ceea ce impune consult neurochirurgical şi oftalmologic.
Revărsatul conjunctival nu suferă în timp modificările de culoare de mai sus, ci păleşte progresiv.
Echimozele localizate la plica cotului confirmă efectuarea unor puncţii vasculare în antecedentele
imediate.
Hematomul -constă în acumularea unei cantităţi mai mari de sânge (subcutanat, în muşchi, cavităţi
seroase sau organe parenchimatoase şi cavitare), prin lezarea unor vase cu calibru mai mare decât al
arteriolelor şi venulelor. Hematoamele sunt consecinţa lovirii unei regiuni a corpului cu un corp
contondent aplicat cu energie cinetică mare.
Modificările de culoare pe care sângele din hematoame le prezintă sunt aceleaşi ca şi în cazul
echimozelor, dar intervalele de timp în care se produc sunt mai lungi, datorită cantităţii mari de sânge
revărsat.
Prin evoluţia lor, hematoamele ridică următoarele probleme cu importanţă medico-legală:
-în cazul unor hematoame voluminoase, este obligatorie evacuarea lor chirurgicală şi, în
consecinţă, acordarea unui timp de îngrijiri medicale în raport cu durata tratamentului efectuat;
-hematoamele produc tulburări funcţionale care pot merge până la punerea în primejdie a vieţii sau
pot chiar duce la deces (de exemplu, hematoamele extradurale);
-riscul suprainfectării, al anemiei sau apariţiei şocului traumatic, prelungesc timpul de îngrijiri
medicale (suprainfecţia poate fi agravată şi de terenul persoanei traumatizate, de exemplu, în cazul
diabetului zaharat);
-în cazul hematoamelor cu volum mic, există posibilitatea închistării sau a resorbţiei.
Leziunile osteo-articulare închise reprezentate de fracturi, luxații și entorse.
23
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
5.1.2.
LEZIUNI CU SOLUŢIE DE CONTINUITATE A TEGUMENTULUI
Excoriaţia este o soluţie de continuitate a pielii, produsă prin frecarea acesteia cu sau de o suprafaţă
rugoasă. Leziunea poate interesa numai epidermul (şi va evolua cu formarea unor cruste seroase,
gălbui) sau şi a papilelor dermice (când, după o iniţială sângerare, va rămâne o crustă hematică).
Crustele formate se detaşează în câteva zile, fără a lăsa cicatrici. De regulă, pentru excoriaţiile puţin
întinse, nu se acordă timp de îngrijiri medicale. Excepţie fac excoriaţiile întinse, pentru care se pot
acorda 3 - 4 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, deoarece astfel de leziuni pot constitui poartă
de intrare pentru microbi.
La nivelul gâtului, excoriaţiile semilunare (lăsate de unghii), care delimitează zone echimotice mai
mari sau mai mici, circulare (lăsate de pulpa degetelor), orientează asupra unei compresiuni exercitate
cu mâna.
Plăgile sunt soluţii de continuitate care interesează toate straturile pielii, putând afecta numai
tegumentele (plăgi superficiale) sau putând depăşi acest nivel (plăgi profunde). La rândul lor, plăgile
profunde pot fi plăgi nepenetrante (când interesează numai peretele unei cavităţi a corpului) şi plăgi
penetrante (când interesează şi cavităţi seroase: pleură, peritoneu). În cazul în care plăgile interesează
organe parenchimatoase (ficat), ele se numesc plăgi transfixiante, iar atunci când interesează organe
cavitare (stomac), se numesc plăgi perforante.
În funcţie de morfologia lor, plăgile se împart în:
-plăgi contuze -sunt consecutive lovirii cu un corp dur; ele se caracterizează prin prezenţa de punţi
de ţesut care unesc marginile plăgii, margini cu contur neregulat, echimozate şi excoriate, caracter
anfractuos şi tendinţă la infecţii; ca varietăţi de plăgi contuze cităm plaga plesnită, care apare în urma
lovirii unei zone a corpului în care pielea intră în contact cu planul osos prin intermediul unui plan
subcutanat subţire (craniu, nas, menton, coate, creastă iliacă, genunchi); ea are formă relativ liniară,
existând astfel riscul de a fi confundată cu plaga tăiată; diferenţierea se face prin aspectul neregulat al
marginilor, prezenţa punţilor tisulare între acestea şi aspectul anfractuos al plăgii plesnite;
-plaga tăiată este produsă de corpuri tăietoare; ea se caracterizează prin margini liniare, regulate,
fără punţi de ţesuturi şi fără lipsă de substanţă; în traiectul ei, poate interesa vase de sânge (cu
hemoragii consecutive), nervi, tendoane sau canalele excretoare ale unor glande (de exemplu, canalul
parotidian); plaga tăiată poate produce amputaţii parţiale sau totale ale proeminenţelor (nas, ureche);
dacă lama atacă suprafaţa corpului oblic, rezultă plăgi în lambou;
-plaga tăiat-înţepată este produsă de corpuri tăietor-înţepătoare, care acţionează prin vârf şi lamă
(lame); lungimea plăgii poate oferi date orientative asupra lăţimii lamei, iar adâncimea ei poate oferi
date orientative asupra lungimii acesteia;
-plaga înţepată este produsă de corpuri înţepătoare; morfologic, se caracterizează prin orificiul de
intrare (care poate reproduce forma vârfului înţepător) şi un canal, care poate interesa viscerele (cord,
creier - de exemplu, când înţepătura se produce la nivelul fontanelelor);
-plaga despicată este produsă de agenţi tăietori-despicători; ea are aspect de plagă contuză, datorită
energiei cinetice mari; în cazul în care agentul traumatic interesează un os, produce fracturarea
acestuia, caracteristicile leziunii osoase oferind informaţii asupra particularităţilor lamei; uneori se
produc zdrobiri de organe; suprainfectarea acestor plăgi este frecvent întâlnită.
-plaga muşcată, produsă de animale sau de om; se caracterizează prin: pierdere de substanţă, marca
de muşcare, frecventă tendinţă la suprainfectare;
24
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ
Stabilirea cauzalităţii este metoda de bază care se utilizează în toate tipurile de expertize medicolegale.
Cauzalitatea constă în stabilirea
legăturii între cauza determinantă
(traumatism) şi efectele pe care acesta le
produce (vătămarea integrităţii corporale,
a sănătăţii sau moartea). Noţiunea de abză
de la care sa pleacă în stabilirea cauzalităţii
o constituie determinismul. Conform
acestuia, între toate fenomenele există
relaţii de interdependenţă, iar în condiţii
identice, aceleaşi cauze duc la acelaşi
efect. În acest sens, trebuie precizat că, în
Fig.1. Cauzalitatea
funcţie de condiţiile şi circumstanţele în
care acţionează agentul traumatic, o cauză
poate avea mai multe tipuri de efecte. În expertiza medico-legală, stabilirea cauzalităţii se face plecând
de la efect la cauză.
Cauza este reprezentată în medicina legală de agentul traumatic, cu toate caracteristicile sale.
Condiţia este reprezentată de situaţia şi împrejurările în care acţionează agentul traumatic.
Acţiunea ei poate amplifica sau diminua efectele acestuia.
Circumstanţa are acţiune episodică în timp, contribuind, de asemenea, la realizarea efectului (de
exemplu, etilismul, stressul, emoţiile).
Interacţiunea cauză – condiţie – circumstanţă are drept consecinţă efectul. Deci, efectul este
determinat în mod obligatoriu de cauză (fig.2).
Pentru a demonstra efectul, este obligatoriu ca expertiza medico-legală să respecte toate normele
semiologiei medico-legale (stabilirea tipului leziunilor, a morfologiei leziunilor etc.). trebuie
completată, în funcţie de caz, cu toate investigaţiile clinice şi paraclinice necesare. În acest fel, se pot
evidenţia şi factorii de teren ai victimei şi se pot stabili felul şi cauza morţii, mecanismul de producere
a leziunilor traumatice, diferenţierea leziunilor traumatice vechi de cele recente şi rolul pe care l-au
avut factorii de teren.
În acest context, trebuie avute în vedere la examenul medico-legal al persoanei, acuzele subiective,
care trebuie obiectivate prin examene clinice şi paraclinice, pentru a elimina eventualele tendinţe la
simulare.
Examinarea dosarului de anchetă este obligatorie, datele pe care la oferă având valoare orientativă
în expertiza medico-legală.
Legătura de cauzalitate poate fi:
-directă (cauzalitate primară), care prezintă două aspecte:
-cauzalitatea directa necondiţionată, la care moartea se produce imediat, indiferent de
particularităţile de teren ale victimei (de exemplu, zdrobirea organelor vitale, secţionarea gâtului sau a
trunchiului) şi
25
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
-cauzalitatea directa condiţionată, când efectele agentului traumatic sunt agravate de factori de
teren (de exemplu, un traumatism abdominal care are drept consecinţă ruptura unui chist hidatic
hepatice);
-indirectă (cauzalitate secundară), când în evoluţia clinică posttraumatică intervin complicaţii
consecutive leziunii traumatice (de exemplu, embolii grăsoase consecutive fracturii oaselor bazinului
sa pneumonii de decubit consecutiv imobilizării îndelungate a pacientului la pat).
SINDROAME TANATOGENERATOARE
Sindroamele tanatogeneratoare prezintă următoarele caracteristici definitorii:
-reprezintă o asociere de semne şi simptome având substrat lezional specific şi etiologie diversă;
-corespund insuficienţei unui organ;
-prin evoluţia spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte;
-stadiile finale ale acestor sindroame corespund, practic, stărilor terminale.
Utilizarea termenului de “ireversibil” în aprecierea evoluţiei spre exitus trebuie făcută cu multă
prudenţă, deoarece, această etichetare, oricât ar fi de argumentată cu date clinice şi paraclinice, poate
fi incompletă (organismul dispunând de rezerve şi mecanisme de apărare a căror obiectivare nu este
posibilă totdeauna). De aceea, este obligatorie continuarea susţinută a tratamentului până la declararea
morţii cerebrale. Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morţilor violente, cât
şi celor neviolente, dar diferă prin cauzele care le-au generat şi prin particularităţile evolutive.
Principalele sindroame tanatogeneratoare sunt:
-sindroame ale insuficienţei sistemului nervos central:
-comele -de cauză endogenă (meningo-cerebrale, toxice, hepatice, renale, eclamptice) şi exogenă
(intoxicaţiile), precum şi comele de cauze microbiene, endocrine, prin agenţi fizici;
-şocul traumatic, hemoragic, cardiogen, anafilactic şi mixt;
-zdrobirea capului (singurul sindrom care se întâlneşte exclusiv în morţile violente);
-sindroame ale insuficienţei cardio-vasculare:
-colapsul;
-sindroame ale insuficienţei respiratorii:
-asfixiile mecanice;
-sindroame complexe:
-zdrobirea corpului.
26
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
6. NOŢIUNI GENERALE DE TOXICOLOGIE
Toxicul este orice substanţă exogenă care, prin proprietăţile sale fizice şi chimice, doză şi mod de
administrare, după pătrunderea în organism, induce alterări funcţionale şi / sau lezionale care
caracterizează intoxicaţiile.
Toxicologia medico-legală este capitolul medicinei legale care studiază cazurile de intoxicaţii cu
implicaţii judiciare.
TOXICITATEA
6.1.1.
DEFINIŢIA ŞI FACTORII CARE DETERMINĂ TOXICITATEA
Toxicitatea este rezultatul interacţiunii dintre toxic (cu toate proprietăţile sale) şi organism (cu
toate particularităţile sale). Relaţia organism-toxic are două aspecte:
• acţiunea organismului asupra toxicului = faza toxico-cinetică cu absorbţie, distribuţie,
depozitare, metabolizare şi eliminare;
• acţiunea toxicului asupra organismului = faza toxico-dinamică ce cuprinde ansamblul de
fenomene ce au loc în organism la diverse nivele (efect toxic).
Faza toxico-cinetică
Absorbţia toxicului depinde de calea de pătrundere a toxicului în organism care poate fi:
• digestivă - cea mai frecventă cale de pătrundere; toxicele se absorb în mod electiv la nivelul
mucoasei intestinului subţire; substanţele volatile (alcoolul) se absorb cu uşurinţă la nivelul
stomacului. Unele toxice sub formă de vapori se absorb rapid la nivelul mucoasei bucale (acid
cianhidric, nicotina pură) producând o moarte fulgerătoare. Mucoasa gastrică întârzie absorbţia unor
toxice, de aceea evacuarea conţinutului gastric poate fi eficientă. Datorită mediului acid din stomac
unele substanţe sunt complet inactivate (ex.veninul de şarpe, derivaţii de curara).
• respiratorie - pentru substanţe gazoase, volatile (hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,
hidrocarburi) cu producere de intoxicaţii grave şi trecerea rapidă a toxicului în circulaţie;
• cutanată - rar: solvenţi pentru grăsimi, substanţe caustice, iritante, derivaţi de anilină, tetraetil de
plumb; parenterală - subcutanată, intravenoasă (toxicomani); transplacentară - cu intoxicaţii la
produsul de concepţie; mucoasa uterină, vaginală, conjunctiva oculară.
Difuziunea în circulaţie a toxicului este de asemenea un factor important, acesta distribuindu-se şi
acumulându-se temporar în diferite ţesuturi şi organe în funcţie de:
• vascularizaţia organului: toxicul se distribuie şi se acumulează în organe bine vascularizate;
• solubilitatea în apă şi lipide a toxicului: toxicele hidrosolubile au o difuzie uniformă în tot
organismul, toxicele liposolubile se acumulează şi se depozitează în zone bogate în ţesut adipos (ţesut
subcutanat, grăsimea periviscerală);
• afinitatea toxicului faţă de ţesuturi şi organe: mercurul şi acidul oxalic se acumulează în rinichi;
hipnoticele şi anestezicele se acumulează în sistemul nervos central, arsenul, fosforul şi tetraclorura de
carbon în ficat. 3. Metabolizarea toxicului se realizează prin procese biochimice complexe: hidroliză,
oxidare, reducere, conjugare, saponificare, metilare. Toxicele se metabolizează preponderent în ficat
27
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
şi este perturbată în caz de afecţiuni hepatice preexistente; procesele metabolice sunt mijloace parţiale
de detoxifiere. Prin metabolizare se pot obţine şi substanţe cu efect mai toxic faţă de substanţa iniţială
(ex.: alcoolul metilic produce formaldehidă iar glicolul acid oxalic).
Eliminarea toxicului şi a produşilor de metabolism se realizează preponderent pe cale renală,
eliminarea fiind alterată în caz de afecţiuni renale preexistente. Alte căi de eliminare sunt: calea
respiratorie (toxice gazoase, volatile), calea transcutanată (secreţia glandelor sudoripare), calea
digestiv (secreţie digestivă, bilă) şi secreţiile altor glande.
Faza toxico-dinamică
Acţiunea toxico-dinamică cuprinde fenomenele fizice şi biochimice pe care le determină acţiunea
toxicului asupra organismului. Aceste efecte nocive se manifestă în special la nivelul ţesuturilor şi
organelor „ţintă” pentru care are afinitate şi unde produce modificări patologice precedate de
modificări biochimice. Foarte multe toxice acţionează la nivel enzimatic prin blocarea sau distrugerea
unor enzime inducând fenomene patologice. Ex.: - ionul cian din cianură acţionează asupra
citocromoxidazei formând complexul cian - citocromoxidază cu anoxie tisulară gravă; - ionul fosforic
din paration blochează colinesteraza ducând la acumulare de acetilcolină cu fenomene nicotinice,
muscarinice şi acţiune asupra SNC.
Factori care condiţionează apariţia intoxicaţiilor:
1.dependenţi de toxic:
• particularităţi de structură - ex. prezenţa anumitor radicali (CN);
• particularităţi de doză - gravitatea este direct proporţională cu doza;
• afinitatea pentru anumite ţesuturi şi organe (barbituricele au afinitate pentru SNC
• concentraţia: - substanţele diluate (acizi, baze diluate) au efecte inofensive; - substanţele
concentrate au efecte foarte nocive;
• asocieri cu alte substanţe, cu efect sinergic: - alcool cu barbiturice; - alcool cu tranchilizante;
- alcool cu opiacee;
2. dependenţi de organism:
-calea de pătrundere a toxicului (intoxicaţiile cele mai grave sunt cele în care toxicul pătrunde
pe calea respiratorie sau calea parenterală);
- vârsta extremă - copii şi vârstnicii sunt mai sensibili;
- sexul: femeile sunt mai sensibile decât bărbaţii;
- greutatea corporală crescută duce la un volum de distribuţie mai mare cu toxicitate mai redusă;
- toleranţa (obişnuinţa) după administrarea repetată a toxicului - ex. toxicomanii, pentru
satisfacerea efectelor, îşi administrează doze crescute care pentru persoanele normale sunt letale;
- starea patologică preexistentă - în afecţiuni hepatice şi renale efectele toxicului sunt mai
pronunţate; - fenomene de hipersensibilizare - sunt fenomene toxice grave care apar la concentraţii
obişnuite de substanţe (ex. şocul anafilactic).
Toxicitatea se apreciază prin Doza Minimă Letală (DML), care reprezintă cantitatea cea mai mică
de toxic care duce la moartea individului adult.
În practica medico-legală se întâlnesc frecvent atât intoxicaţii datorate toxicelor propriuzise, cât şi
administrării necorespunzătoare a medicamentelor.
28
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
6.1.2.
MANIFESTĂRILE TOXICITĂŢII
Toxicitatea se poate manifesta prin (fig.3):
-intoxicaţie, care apare la majoritatea indivizilor atunci când iau o singură doză minimă letală;
intoxicaţia poate fi:
-acută (atunci când efectele mortale apar după o singură doză minimă letală); pentru medicamente,
există o marjă de siguranţă suficient de mare între doza minimă letală şi doza terapeutică;
-subacută, în care efectele toxice se pot cumula, apărând la câteva ore de la administrare, după care
poate surveni decesul.
-reacţii deviate la toxice şi medicamente -constituie un mod neobişnuit al organismului la doze la
care indivizii normali nu prezintă tulburări.
Fig.2. Manifestările toxicităţii
CĂILE DE PĂTRUNDERE A TOXICELOR ÎN ORGANISM
Căile de pătrundere a toxicelor în organism sunt:
-calea respiratorie: Pe această cale se absorb gazele şi lichidele cu tensiune mare de vapori
(anestezicele generale). Este o cale foarte periculoasă, datorită: (1) particularităţilor suprafeţei de
contact cu toxicul (pereţi alveolo-capilari subţiri, irigaţia bogată a pulmonilor, suprafaţă alveolară
mare); (2) faptului că toxicele pătrunse pe această cale ocolesc bariera hepatică (unde pot fi
catabolizate) şi ajung direct la organul ţintă, unde-şi exercită efectele nocive;
-calea digestivă: Este reprezentată de: mucoasa bucală, prin care se absorb substanţele
hidrosolubile şi cu tensiune mare de vapori (de exemplu, câteva picături de nicotină sau de HCN pot
produce moartea fulgerător), mucoasa gastrică (absorbţia în stomac este influenţată de: dinamica
pilorului, plenitudinea stomacului, mucina gastrică, HCl gastric, care poate inactiva unele substanţe de exemplu, medicamentele curarizante), mucoasa intestinală (prin care sunt absorbite toate toxicele
care au depăşit pilorul), mucoasa anală (în cazul accidentelor terapeutice consecutive administrării
incorecte a diferitelor medicamente sub formă de clisme sau supozitoare). Aceasta din urmă este o cale
periculoasă, deoarece o parte din sângele venos al canalului anal, prin care sunt drenate substanţele cu
efect toxic, se varsă în vena cavă inferioară (fără a mai străbate ficatul).
-mucoasa conjunctivală, prin care se absorb substanţe lichide sau pulberi;
-calea cutanată, prin care se absorb toxicele liposolubile (de exemplu, toxicele organofosforice);
29
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
-căile injectabile (intravenos, subcutanat, intramuscular, căi utilizate pentru diverse infiltraţii)
sunt periculoase prin faptul că substanţele administrate pătrund rapid, se absorb complet şi imediat,
fără să întâlnească în calea lor nici o barieră detoxifiantă.
În funcţie de calea de pătrundere, toxicele ajung în circulaţie fie direct, fie după o prealabilă trecere
prin ficat. În sânge, aceste substanţe circulă libere (solvite în plasmă) sau fixate (pe hematii şi proteine
plasmatice).
MIJLOACE DE APĂRARE A ORGANISMULUI IMPOTRIVA TOXICELOR
Mijloacele de apărare a organismului împotriva toxicelor sunt: biotransformarea, depozitarea şi
eliminarea. Subliniem faptul că, în multe cazuri, aceste mijloace nu realizează o epurare completă a
toxicului, acesta putând să-şi continue exercitarea acţiunii nocive asupra organismului.
Biotransformarea (metabolizarea) constă în transformarea toxicului în compuşi, de regulă, mai
puţin toxici (excepţiile de la această regulă le reprezintă transformarea alcoolului metilic în aldehidă
formică, a parathionului în paraoxon etc.).
Sisteme de biotransformare există în aproape toate organele, dar sediul principal îl constituie
ficatul. În ficat, prin enzimele reticulului endoplasmic neted, sunt degradate cele mai multe dintre
substanţele cu efect toxic pătrunse în organism (alcoolul etilic, hidrocarburile policiclice, barbituricele
etc.). Plasma conţine esteraze care hidrolizează atropina, procaina, cocaina.
Depozitarea în diverse organe şi ţesuturi este calea prin care substanţele toxice sunt sustrase
temporar de la acţiunea lor toxică asupra celorlalte organe. De exemplu, în ţesutul adipos sunt
depozitate substanţe liposolubile (de exemplu, barbiturice), în tegumente şi fanere este depozitat
arsenicul, iar în oase se depozitează plumbul. Ulterior, acesta fie poate trece din nou în sânge, fie poate
acţiona asupra celulelor măduvei osoase.
Eliminarea se relizează, în funcţie de felul toxicului, pe următoarele căi:
-calea digestivă: mucoasa bucală (prin care se elimină Pb, Hg, As, P, Bi, toate aceste toxice
producând leziuni la poarta de ieşire caracterizate prin: lizereu gingival, căderea dinţilor, necroza
maxilarului);
-calea respiratorie, prin care se elimină toxicele gazoase şi volatile, imprimând halena specifică;
-calea renală, prin care se elimină As şi Hg, producând leziuni la poarta de ieşire (nefrita arsenicală
şi nefroza mercurială);
-laptele, prin care se elimină morfina, As şi etanolul.
CLASIFICAREA TOXICELOR
Din punct de vedere medico-legal, toxicele se clasifică în:
-toxice lezionale, care produc leziuni specifice la poarta de intrare (substanţe caustice), în organele
în care se catabolizează (ficatul etanolic) şi la poarta de ieşire (mucoasa bucală şi rinichii, pentru unele
din toxicele prezentate mai sus);
-toxice funcţionale, care produc modificări minime şe nespecifice, de tipul stazei generalizate şi al
hemoragiilor punctiforme subseroase (de exemplu, barbituricele, opiaceele, substanţele devitalizante).
30
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
7. IDENTIFICAREA ÎN MEDICINA LEGALĂ. NOȚIUNI DE
ANTROPOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
NOŢIUNI GENERALE ASUPRA IDENTIFICĂRII
Identificarea (lat. Idem = la fel, facere = a face) este activitatea de demonstrare pe baza unor criterii
şi probe că un individ este diferit de altul. Prin această activitate se evidenţiază şi se grupează
caracterele (calitative şi cantitative) proprii individului viu sau unui cadavru. Identificarea se bazează
pe unicitatea (singularitatea) fiecărui individ uman.
Importanţa acestei activităţi a crescut în ultimul timp, când se pune problema identificării atât a
persoanelor (de exemplu, stabilirea vârstei la copiii neidentificaţi), cât şi a cadavrelor sau a resturilor
cadaverice.
Pentru realizarea unor expertize antropologice de identificare care să răspundă corect şi complet la
toate obiectivele stabilite de organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată, experţii trebuie
să coreleze şi să valorifice date oferite de anatomie, histologie, antropologie, recurgând la examene
antropometrice şi antroposcopice, precum şi la examene radiologice, microscopice, imunochimice,
histochimice, genetice etc.
Activitatea de identificare obligă la munca în echipă, în componenţa cărei a trebuie să intre
obligatoriu medicul legist, odontostomatologul şi ofiţerii de poliţie criminală. Această componenţă
este în mod expres prevăzută (incluzând deci şi prezenţa obligatorie a specialistului odontostomatolog)
în toate cazurile de catastrofe aeriene de către Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale. În prezent,
în majoritatea ţărilor, multe instituţii, cum ar fi aviaţia, au proprii antropologi şi odontostomatologi
medico-legali.
Organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi aparţinătorii victimelor solicită stabilirea
identităţii în numeroase cazuri, care pot fi sistemetizate astfel:
-considerente de drept civil, care impun efectuarea acestor expertize, deoarece un individ nu poate
fi declarat mort dacă nu s-a găsit cadavrul acestuia sau fragmente care să-i poată fi atribuite;
identificarea unuzi cadavru atrage după sine rezolvarea unor aspecte legate de moştenire, posibilitatea
contractăriii unei căsătorii de către partenerul rămas în viaţă, probleme legate de asigurările sociale,
de situaţia copiilor minori rămaşi fără unul sau ambii părinţi;
-considerente de drept penal, în care se identifică victima unei agresiuni şi astfel se poate proba o
eventuală crimă; pornind de la datele oferite de expertiza medico-legală antropologică, organele de
poliţie pot întreprinde cercetări pentru identificarea agresorului; pe de altă parte, se pot identifica
impostori, care ridică pretenţii nejustificate;
-considerente umanitare, care se referă la faptul că aparţinătorii doresc primirea rămăşiţelor celui
(celor) dispărut (dispăruţi), în vederea înhumării.
Dintre primele identificări realizate pe baze odontostomatologice în catastrofele cu număr mare de
victime, a fost cea efectuată la sfârşitul secolului XIX în urma incendiului de la Bazarul Charité.
Importanţa identificării victimelor a crescut în special postbelic, în urma numărului tot mai mare de
catastrofe aeriene şi aeriene, explozii, incendii, cutremure, atentate soldate cu număr mare de victime.
O activitate imensă, cu obţinerea unui mare volum de date de excepţională valoare ştiinţifică, a fost
desfăşurată cu prilejul identificării victimelor ultimelor războaie, găsite în gropi comune.
31
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Antropologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi varietăţii biologice a omului.
Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos însemnând
cuvânt, relatare, ştiinţă. Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca fiind studiul
stiintific al umanitatii in cel mai larg sens posibil. Trecand peste viziunea viziunea etimologică sau
chiar filosofica a problemei, se poate spune că antropologia este un conglomerat sau o configuraţie de
direcţii diferite de studiu avand ca obiect dorinta omului de a se explica pe sine, în raport cu normele,
dogmele şi etosurile socio-culturale individuale şi de grup.
Acest domeniu este împărţit în mai multe subdiscipline, dintre care amintim:
Antropologia culturală studiază viaţa umană din punct de vedere social prin prisma faptelor
trecutului şi prezentului. Această ramură este un studiu al culturii umane şi a modului în care aceasta
se adaptează schimbărilor.
Antropologia socială studiază şi analizează organizarea socială şi modurile în care se asociază
oamenii şi comunităţile acestora.
Antropologia lingvistică reprezintă studiul interdisciplinar socio-lingvistic şi cultural, cu alte
cuvinte influenţa limbajului în formarea identităţilor sociale, individuale şi de grup.
Antropologia fizică include studiul evoluţiei biologice si fizice umane şi variaţiile acesteia în cadrul
diferitelor populaţii.
Aceste domenii frecvent se suprapun si se intrepatrund, intrucat studiaza omul din punct de vedere
holistic si interdisciplinar, insa sunt diferite din punct de vedere al modalitatilor de lucru, abordarilor
si obiectivelor diferite ale ramurilor antropologiei.
Unul dintre domeniile de activitate ale medicinei legale este cel al antropologiei medico-legale,
care este o ramură a antropologiei fizice, alaturi de bioarheologie si paleoantropologie. Antropologia
medico-legală se bazează pe aplicarea noţiunilor specifice medicinei legale, antropologiei fizice şi
osteologiei, în vederea soluţionării unor aspecte medicale, antropologice, criminologice şi umanitare
cu aplicabilitate medico-legală şi judiciară. Prin urmare, antropologia medico-legală este o ştiinţă
multidisciplinară, utilizată în scopuri civile, penale sau umanitare, dupa caz.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ANTROPOLOGICĂ
Una din problemele dificile in activitatea medico-legala este identificarea pe fragmente osoase.
Aceasta implica utilizarea mai multor tehnologii si studiu multidisciplinar ce poate cuprinde notiuni
de anatomie, osteologie, radiologie-imagistica, stomatologie si arheologie sau paleoantropologie.
Activitatea de identificare medico-legala antropologica presupune mai multe activitati distincte,
cum ar fi: cercetarea preliminara, exhumarea propriu-zisa, ambalarea si transportul, activitatile conexe
prealabile, cercetarile de specialitate (antropologice, odonto-stomatologice, radiologice, serologice,
genetice, etc) si elaborarea documentului final (raportul de expertiza medico-legala antropologica). In
functie de locul in care se desfasoara, aceste activitati distincte sunt intreprinse atat la fata locului, cat
si la sediul institutiilor medico-legale.
-activitatea desfăşurată la faţa locului, prin care se recuperează resturile umane, în vederea
transportării lor la IML. Această activitate se desfăşoară după reguli precise, în desfăşurarea lor fiind
antrenate forţe de ordine (Poliţie, Jandarmerie), unităţi ale Protecţiei Civile, echipe de salvare a
victimelor aflate în viaţă şi, în funcţie de posibilităţi, medici legişti;
32
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
-activitatea desfăşurată la IML -pentru fiecare caz în parte se procedează la fotografiere, alcătuirea
portretului vorbit, descrierea îmbrăcăminţii, examen dactiloscopic, radiologic, necroptic, efectuarea de
măsurători, prelevarea de probe (sânge, fragmente de organe) pentru examenele toxicologice,
histopatologice, histochimice, imunologice, genetice, odontostomatologice.
Rezultatele obţinute vor fi confruntate cu informaţiile ante-mortem asupra persoanelor dispărute
în cursul catastrofei.
Necesităţile medico-legale au determinat ca din antropologia medico-legală să se diferenţieze două
capitole: antropologia medico-legală, care are ca obiect de lucru stabilirea identităţii scheletelor şi
fragmentelor osoase la care timpul scurs de la data morţii nu depăşeşte 50 de ani şi antropologia
istorică, ce studiază oasele a căror vechime depăşeşte 50 de ani.
Obiectivele expertizei medico-legale antropologice
In general, in cadrul unei expertize medico-legale antropologice exista doua etape distincte: in
prima etapa se face atribuirea materialului osos unei rase sau grup populational, se determina sexul,
varsta aproximativa, se estimeaza talia si eventual alte caracteristici particulare in functie de anumite
modificari patologice sau posttraumatice osoase, iar in cadrul celei de-a doua etape se efectueaza studii
comparative macro si microscopice, serologice, imagistice, etc cu analizarea datelor clinicoparaclinice si imagistice antemortem ale persoanei presupusa a fi potentiala victima.
În orice situaţie în care se impune efectuarea unei expertize medico-legale antropologice,
medicul legist trebuie să răspundă la un număr de 10 întrebări pentru a putea concluziona cu maxim
de obiectivitate asupra identificării şi eventual asupra determinării circumstanţelor decesului:
Întrebarea 1: Sunt oase?
Intrebarea nu este atat de simpla precum pare, intrucat exista persoane fara pregatire specifica
ce pot furniza diverse obiecte ce seamana cu oasele, in vederea examinarii. In situaţia unor piese osoase
întregi sau a unui schelet întreg, oasele se pot recunoaşte relativ uşor. Dificultatea survine în situaţia
în care medicul legist se confruntă cu oase fragmentate sau carbonizate. Nu de puţine ori fragmente
diverse cum ar fi pietre de diferite forme, material plastic, fragmente de lemn au fost luate drept oase,
confuzia fiind cu atat mai facila cu cat acestea se pot gasi uneori amestecate cu fragmente osoase (de
regula oase de animale). Uneori fragmente de oase late pot fi confundate cu materiale izolatoare,
carapace de ţestoase, sau alte obiecte similare ca formă şi dimensiuni calotei craniene. De asemenea,
în situaţia unui incendiu, oasele carbonizate sunt de regulă fragmentate şi deformate, având culoarea
si textura sever modificate, astfel încât diagnosticul de os poate fi pus numai de către specialiştii cu
mare experienţă. Uneori mulajele anatomice din polimeri de plastic confectionate in scop didactic pot
pune unele probleme intrucat vizual arata la fel ca oasele, insa greutatea acestora difera de cea a
materialului osos.
Întrebarea 2: Sunt oase umane?
Diagnosticul de specie este important, insa de cele mai multe ori facil in prezenta unor piese
osoase intregi. Oricine poate recunoaşte un schelet uman care are elementele osoase în poziţie
anatomica. De asemenea, aproape oricine poate deosebi un craniu uman de unul animal. Problema
apare şi aici în cazul materialului osos fragmentat, amestecat uneori si cu fragmente osoase
33
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
animale(aici se pot exclude cu usurinta oasele de animale evident mai mici sau mai mari), cat si a
formei acestora, etapa in care se pot exclude oasele ale caror forma nu are corespondent uman. Unele
dificultati exista in cazul oaselor carpului sau tarsului care pot fi confundate cu oasele unor animale de
talie mica sau medie, sau in cazul labelor de urs (scheletul carpului si tarsului), care prezinta o destul
de mare asemanare cu piciorul uman si au fost adesea greşit identificate ca fiind umane. Vertebrele de
om şi cele de cerb sunt foarte asemănătoare ca aspect şi marime, astfel încât sunt adesea confundate.
Nu în ultimul rând, oasele de copil pun de cele mai multe ori probleme deosebite în identificare, putând
fi foarte uşor confundate cu cele ale unor animale mici sau păsări (şi din cauza formei lor atipice, dată
de absenţa de multe ori a epifizelor prin neosificare).
Criteriul folosit
Oase umane
Oase animale
Osificarea
Oasele nou-nascutului si copilului
mic au diafizele osificate, separate
de epifize care sunt cartilaginoase
Sudarea epifizo-diafizara
Reliefurile osoase
Oasele copilului nu au reliefurile
exprimate
Reliefurile sunt bine
pronuntate
Indicele medular
Fetus = 0,17-0,45
(diam. minim canal medular /
diam. minim al diafizei)
Adult = 0,45
Animal = mai mare de 0,450,77
Examen microscopic
Dispersate
Dispuse in siruri orizontale,
realizand aspect plexiform
Mai mare de 25 microni, excentric
Animale: mai mic de 20
microni; maimute mari: 30-35
microni, dispuse central
10-15
Peste 20
Nestratificata
Stratificata
1. Dispozitia osteoanelor
2. Diamentrul canalului Havers
3. Numarul canalelor
Havers/mmp
4. Compacta
Tabel 1: Criterii de diagnostic diferential oase umane - oase animale (dupa Panaitescu)
Întrebarea 3. Care este vechimea?
O altă întrebare în cadrul unei expertize medico-legale antropologice este cea legată de
vechimea oaselor, cu alte cuvinte data decesului raportata la data exhumarii sau descoperirii pieselor
osoase. Elementele utile în evaluarea datei decesului sau vechimii oaselor constau în starea generala
de păstrare a oaselor. Un aspect grăsos, unsuros al oaselor, asociat cu un miros de putrefacţie indică
prezenţa substanţelor organice în structura osoasă, oasele fiind în acest caz de dată recentă (de ordinul
lunilor sau anilor). Oasele uşoare, uscate, friabile, deteriorate, sunt mai probabil vechi (de ordinul a
zeci/sute/mii de ani – aspecte corelate şi cu artefactele găsite în interiorul mormântului respectiv:
34
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
monede, obiecte metalice, vestimentare, ceramică, etc). Dificultatea in estimarea vechimii oaselor
apare dupa scheletizarea completa a cadavrului, moment in care nu exista metode obiective pe baza
caroroa sa se poata face deosebirea intre materialul osos mai vechi de 50 de ani (fara interes medicolegal si juridic) si oasele de data mai recenta.
Întrebarea 4. Ce oase sunt prezente?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi furnizat decât de către un medic legist cu pregătire
antropologică sau de către un specialist în osteologie, problema fiind de multe ori complicată de
prezenţa unor oase fragmentate, după cum s-a arătat mai sus.
Întrebarea 5. De la câte persoane provin fragmentele osoase?
Scheletul uman are un număr bine stabilit de oase, dintre care multe sunt oase pereche. Daca
in cadrul unei expertize constatam prezenta unor oase supranumerare, problema se complica (in special
in cazul in care oasele sunt fragmentate). Diferentierea pieselor osoase si atribuirea acestora mai multor
schelete poate fi facuta in aceste cazuri doar de catre antropologi cu experienta.
Întrebarea 6. Care este rasa?
Rasa (etnicitatea, afilierea culturala) desemneaza in termen atat cultural cat si biologic in egala
masura, definirea termenului fiind neasteptat de dificila – o populatie umana ce se diferentiaza mai
mult sau mai putin ca un grup distinct pe baza unor caracteristici fizice transmise pe cale genetica, sau
un grup populational identificat pe baza unei istorii, nationalitati sau distributii geografice comune. In
timp ce unii autori definesc trei rase (caucazian, mongoloid si negroid), altii consemneaza mai mult de
10 rase. De asemenea, din ce în ce mai mult în perioada recentă există opinii conform cărora diferențele
ar fi de fapt diferente de grup populațional, definit prin background etnic comun, granițe sau
naționalitate proprii sau credințe cultural-religioase comune.
Întrebarea 7. Care este sexul?
Indiferent de prezenta sau nu a obiectelor vestimentare, bijuteriilor sau a accesoriilor, in cazul
unui cadavru scheletizat expertiza medico-legala antropologica va cuprinde obligatoriu si determinarea
sexului pe baza indicatorilor antroposcopici si antropometrici.
Determinarea sexului reprezinta una dintre cele mai importante etape in cadrul identificarii
ramasitelor umane, fie in context medico-legal, fie arheologic, intrucat restrange la jumatate
posibilitatile de identificare si ofera un ajutor important organelor judiciare in cercetarile preliminarii.
Mai mult decat atat, tehnicile moderne de identificare cum ar fi reconstructia faciala nu pot fi aplicate
fara determinarea prealabila a sexului. Prin urmare, evaluarea, interpretarea si cuantificarea
dimorfismului sexual osos constituie o parte esentiala a expertizei antropologice. Din nefericire,
aceasta determinare nu este intotdeauna simpla, avand in vedere ca atributele de diferentiere sexuala
constituie un continuum de configuratii morfologice si dimensiuni metrice.
Marea majoritate a literaturii de specialitate in domeniul antropologiei fizice si medico-legale
a aratat faptul ca se poate estima sexul unui schelet pe baza diferitelor elemente dimorfice sexual de la
35
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
nivelul craniului, bazinului, femurului sau chiar calcaneului, dimorfismul sexual fiind exprimat in
ordine descrescatoare la bazin, craniu, oase postcraniale.
Determinarea sexului pe material osos poate prezenta dificultati ca urmare a unor factori
diversi, de la influenta factorilor de mediu si afectiunilor patologice pana la modificari temporale,
alimentatie sau stress ocupational. In plus, studii endocrine si genetice recente au demonstrat faptul ca
expresia genotipica a sexului poate fi modificata de o functionare anormala a unor triggeri hormonali
sau receptori.
Exista doua abordari metodologice pentru determinarea sexului pe material osos: abordarea
morfologica (antroposcopia) si osteometrica (antropometria). Majoritatea studiilor de baza in
antropologia medico-legala axate pe problema determinarii sexului sunt centrate pe diferentele
morfologice, in special la nivelul craniului si bazinului, abordate si prezentate intr-o maniera
descriptiva. Prin contrast, studiile recente pun accentul in special pe morfometrie (masuratori intre
puncte antropometrice bine definite) si analiza rezultatelor cu ajutorul functiei discriminante,
rezultatele fiind abordate din punct de vedere statistic, cantitativ.
Abordarea morfologica pune accent pe forma oaselor (configuratia osoasa vizibila macroscopic
si care prezinta diferente intre barbati si femei). Exista o serie de avantaje importante ale acestei
metode, in special cand o anume forma este recunoscuta indiferent de variatia temporala si de grup
populational. Cel mai mare dezavantaj al acestei metode este acela ca metoda se bazeaza pe observatie
directa, astfel incat daca este vorba de o caracteristica mai discret exprimata, experienta observatorului
devine o componenta esentiala in determinarea sexului. In acest sens, medicul examinator este nevoit
sa-si dezvolte o idee despre ceea ce este relativ mare sau mic, angulat sau curbat, larg sau ingust, robust
sau gracil, proeminent sau mai putin proeminent, etc.
Dupa majoritatea autorilor, in cadrul determinarii sexului pe craniu, impresia initiala adesea
constituie un factor in decizia ulterioara. De exemplu, un craniu masiv este de obicei de barbat, un
craniu mic este de femeie. Craniul feminin este de obicei mai rotund decat cel al barbatului, prin urmare
indexul cranian va fi mai mare la barbati. Profilul regiunii frontale este mai vertical, mai inalt la femei,
mai neted, rotunjit (putand prezenta chiar o usoara bombare anterioara la nivelul eminentelor frontale,
avand in general un aspect pedomorfic (asemanator ca forma cu cel al copiilor). O margine
supraorbitala bine reprezentata si o protuberanta occipitala proeminenta, rugoasa, sunt de asemenea
indicatori puternici pentru sexul masculin. Privit din lateral, profilul frontal tesit, oblic al craniului
masculin ii confera acestuia un aspect mai rotunjit superior, spre deosebire de profilul frontal feminin,
care este relativ vertical. Proportiile cranio-faciale sunt aproximativ la fel, desi scheletul facial la femei
este mai gracil. Impresia generala poate fi verificata prin observarea mandibulei, aperturii nazale,
orbitelor, oaselor zigomatice, marginilor supraorbitare, glabelei, profilului regiunii frontale,
mastoidelor, crestei supramastoidiene, regiunii occipitale, palatului, dintilor si bazei craniului.
De aceea, in astfel de cazuri este important ca medicul legist sa cunoasca aspectele ce tin de
fiecare regiune craniana sau faciala in parte, pe baza carora sa poata face determinarea sexului pe cranii
fragmentate. Acestea sunt descrise de majoritatea autorilor de manuale si tratate de antropologie
medico-legala si osteologie, fiind insa cel mai bine schematizate de Krogman si Iscan:
36
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Regiunea
Barbati
Femei
Marime generala
Mare (volum endocranial cu 200 cmc Mic
mai mare
Aspect general
Robust, rugos
Neted, gracil
Margine supraorbitara
Bine reprezentata
Redusa, chiar absenta
Proces mastoidian
Masiv, robust
Mic, gracil
Regiune occipitala
Liniile pentru insertiile musculare si Liniile pentru insertiile musculare si
protuberanta
occipitala
bine protuberanta
occipitala
slab
reprezentate
reprezentate
Eminentele frontale
Slab reprezentate
Bine reprezentate
Eminentele parietale
Slab reprezentate
Bine reprezentate
Orbitele
Rectangulare, pozitionate mai jos, Forma
rotunda,
mai
sus
mai mici relativ la dimensiunile fetei, pozitionate, relativ mari raportat la
margini ingrosate, rotunjite
fata, margini ascutite
Frunte
Piezisa, oblica, rectilinie
Verticala, rotunjita, aspect infantil
Zigomatic
Masiv, arcuit catre lateral
Gracil, nu e arcuit catre lateral
Mandibula
Masiva, larga, inaltimea simfizara Mai mica, gracila
mai mare
Palatul osos
Mare, larg, forma de U
Mic, forma de parabola
Condilii occipitali
Masivi, mari
Mici, gracili
Dinti
Mai mari, cu M1 inferior frecvent cu Mai mici, molarii de regula cu 4
5 cuspizi
cuspizi
Tabel 2: Caracteristici antroposcopice craniene regionale (dupa Krogman si Iscan)
Întrebarea 8. Care este varsta la data decesului?
Determinarea varstei la data decesului va fi intotdeauna de forma unei grupe/decade de varsta,
data, in functie de caz, cu o marja ce poate varia de la 1-2 ani pana la 10 si chiar 20 de ani (de exemplu,
intre 2 si 3 ani, intre 15-17 ani, sau 50+ ani). Orice incercare de a determina varsta cu precizie poate
duce la erori, de multe ori cu repercursiuni importante in activitatea judiciara.
Intervalul de determinare a varstei variaza in functie de varsta: cu cat varsta la data decesului
este mai mica, cu atat si intervalul furnizat in urma expertizei va fi mai ingust, motivul fiind unul foarte
simplu: la varsta tanara (copil/adolescent) exista foarte multe schimbari si transformari biologice la
nivelul oaselor, dintilor si tesuturilor moi, care survin la varste aproximativ cunoscute. Pe masura ce
persoana atinge maturitatea biologica, schimbarile inceteaza (in jurul varstei de 40-50 de ani sau mai
tarziu), incepand in schimb modificarile degenerative.
Întrebarea 9. Care este talia?
Un antropolog experimentat poate determina talia unui individ daca are la dispozitie oasele
lungi complete, pe baza masurarii lungimii oaselor si compararii cu diagramele obtinute cu ajutorul
37
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
formulelor de regresie in urma unor numeroase masuratori si studii anterioare. Oasele lungi ale
membrelor inferioare dau o estimare de acuratete mai mare decat oasele bratului si antebratului. Pentru
determinarea taliei, este obligatoriu de stiut rasa si sexul, intrucat diagramele difera in functie de acesti
factori. Intr-o oarecare masura este util de stiut si varsta la data decesului, intrucat talia variaza cu
varsta prin degenerarea discurilor intervertebrale. Chiar si dupa masurarea cu acuratete a oaselor lungi,
talia obtinuta va fi doar o estimare si va fi data ca un interval.
Întrebarea 10. Care sunt caracteristicile individuale?
In afara de caracteristicile generale, de grup, determinate de raspunsurile la intrebarile
anterioare, pe materialul osos se mai pot determina de cele mai multe ori si anumite caracteristici
individuale, unice, ce sunt indeosebi utile in identificarea ulterioara sau in ancheta organelor abilitate.
Dintre aceste caracteristici putem cita modificarile dentare, fracturile vechi, consolidate, prezenta de
implanturi chirurgicale (material de osteosinteza, lucrari dentare, proteze biomecanice), anomalii
congenitale, modificari degenerative (artritice), semnele osoase ale unor patologii din timpul vietii
(infectii osoase, tuberculoza, ricketsioza, scorbut, etc), precum si determinarea lateralitatii (daca
individul era dreptaci sau stangaci).
Metode de lucru în antropologie
Metoda antroposcopica (vizuala)
Examinarea prin inspectie se numeste antroposcopie (grec. anthropos = om, skopein = a examina).
Cunoscuta si sub denumirea de metoda morfologica, antroposcopia este cea mai veche metoda de
studiu folosita in antropologia fizica. Examenul antroposcopic este aplicabil in situatia in care
materialul expertizat consta din fragmente osoase prea mici, care nu permit efectuarea de masuratori.
De asemenea, prin aceasta metoda pot fi examinate comparativ trasaturile fetei a doua persoane
fotografiate sau inregistrate video. Un alt avantaj il prezinta faptul ca rezultatele nu se raporteaza la
talia individului, iar dezavantajul major este legat de gradul de subiectivism si raportarea la experienta
examinatorului.
Antroposcopia sau metoda examinarii vizuale este cea mai veche metoda utilizata in antropologia
medico-legala, fiind consemnata inca din secolul 19 in tratatele de medicina legala. Multe dintre
elementele dimorfismului sexual osos au fost descrise inca din secolul 18-19.
Metoda antropometrica
Antropometria (grec. anthropos = om, metron = a masura) sau metoda metrica reprezinta un
capitol al biometriei care evalueaza cantitativ, prin masurare, dimensiunile unui reper sau segment
anatomic, distanta dintre doua repere, circumferinta, greutatea, densitatea, etc.
Masurarea se poate face pe persoane in viata (antropobiometrie), pe cadavru sau pe material osos;
in functie de elementele masurate se folosesc termenii de craniometrie (masuratorile pe craniu),
cefalometrie (masurarea capului si a fetei), odontometrie (masuratori efectuate pe dinti), somatometrie
(masuratori efectuate asupra celorlalte segmente ale corpului), osteometrie (masurarea oaselor), si
38
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
pelvimetrie (masuratori efectuate asupra pelvisului). Reperele anatomice se pot gasi in plan sagital
(reperele impare) sau pot fi dispuse simetric bilateral fata de planul medio-sagital (repere pare).
Deoarece uneori rezultatele obtinute numai prin masuratori sunt insuficiente pentru a compara intre
ele aspectele morfologice si pentru a interpreta diferentele intre piesele osoase masurate, se procedeaza
la calculul indicilor. Indicele rezulta din raportarea a doua dimensiuni fie ale aceluiasi caracter (de
exemplu se raporteaza intre ele lungimea, latimea, inaltimea unei piese osoase), fie provenind de la
doua caractere diferite. Prin urmare, indicele poate exprima fie raportul dintre o parte si intregul careia
ii apartine, fie raportul dintre doua parti. De regula, pentru a evita fractiile supraunitare, dimensiunea
cea mai mica se trece la numarator, iar rezultatul se inmulteste cu 100, acesta fiind deci un numar
cuprins intre 1 si 100. Ca urmare a faptului ca in ecuatie intra doua masuratori, indicii reprezinta
constituie masuri relativ sintetice, mai expresive decat rezultatele obtinute prin masurare, fiind
indicatori mai sensibili decat masurarea directa.
Punctele antropometrice
Indiferent de metoda utilizata, in vederea unei cat mai corecte evaluari a materialului osos, folosirea
punctelor craniometrice este mai mult deecat necesara. Metodele metrice vin in completarea
informatiilor oferite de examinarea vizuala (metoda antroposcopica), aducand un plus de obiectivitate
evaluarii antropologice, in special in cazul unor piese osoase fragmentate sau erodate sub actiunea
factorilor de mediu. Sub acest aspect, punctele craniometrice si distantele cel mai frecvent utilizate in
antropologie sunt cele comunicate de Buikstra si Ubelaker in 1994 ca standarde ale evaluarii
antropologice a materialului osos exhumat.
Figura 1: Punctele craniometrice (Moore-Jansen, citat de Buikstra si Ubelaker)
Metode statistice complexe
a. Ecuatia de regresie
In cadrul oricarei analize statistice care se axeaza pe evidentierea existentei unei corelatii intre o
variabila dependenta) si una sau mai multe variabile independente, analiza ecuatiei de regresie devine
39
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
obligatorie. Variabila dependenta reprezinta un factor, fenomen sau variabila care se schimba, se
modifica sau variaza in functie de efectul exercitat asupra sa de catre un alt factor sau fenomen asociat,
denumit variabila independenta. De regula, variabila dependenta este variabila a carei valoare trebuie
determinata printr-o ecuatie.
Din aceasta perspectiva, analiza ecuatiilor de regresie ajuta la o mai buna intelegere a modului in
care valoarea standard a unei variabile dependente se schimba odata cu modificarea valorilor uneia sau
mai multor variabile independente, mai exact prin estimarea valorii preconizate conditionate a
variabilei dependente in functie de variabilele independente fixe. Analiza de regresie reprezinta deci
metoda statistica utilizata pentru a explica sau prevedea raspunsul, incadrarea, comportamentul sau
evolutia unei variabile dependente (sex sau varsta) in functie de valorile variabilelor independente.
Rezultatul estimat se exprima sub forma unei functii a variabilelor independente, numita functia
(ecuatia) de regresie.
În teoria regresiei, în care se estimează o relaţie de forma Y = f (X1, X2, …, Xn), variabila Y este
denumită variabilă dependentă, în timp ce X1, X2, …, Xn sunt denumite variabile independente. Prin
relaţia estimată, valorile Y se presupun explicate de valorile variabilelor independente. Rolurile de
variabilă dependentă sau independentă sunt relative, interschimbabile în funcţie de aspectele cercetate.
Analiza ecuatiei de regresie este utilizata preponderent pentru efectul sau predictiv si in vederea
identificarii variabilelor independente corelate cu variabila dependenta, precum si in vederea evaluarii
modului in care aceste variabile interactioneaza.
Modelele (ecuatiile) de regresie includ urmatoarele variabile:
- Variabila dependenta, notata cu Y
- Variabila independenta, notata cu X
- Intercepta liniei variabilei dependente, notata cu a
- Coeficientul functiei de regresie (parametrul necunoscut), notat cu β; acesta poate fi o
marime scalara sau un vector
- Valoarea reziduala, notata c. Valoarea reziduala reprezinta diferenta dintre valoarea
variabilei dependente estimata de modelul de regresie si valoarea reala a variabilei
dependente.
Conform metodei celor mai mici patrate, valorile a si β sunt calculate in asa fel incat patratul valorii
reziduale c sa fie cat mai mic.
Un model sau ecuatie de regresie exprima variabila dependenta Y ca o functie de X si β:
Sau sub forma unei ecuatii:
Y = a + β1X1 + β2X2 +...+ βnXn + c
Regresia liniara reprezinta relatia dintre o variabila dependenta de tip numeric (ordinal) Y si una
sau mai multe variabile independente X, astfel incat valoarea lui Y depinde in mod liniar de X (functie
liniara), rezultatul acestei relatii dintre variabile fiind exprimat de forma unei ecuatii sau functii
polinomiale de gradul I cu o variabila. Reprezentarea grafica a acestei functii in sistem cartezian este
o linie dreapta.
40
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
Figura 2: Reprezentarea grafica in sistem cartezian a unei functii de regresie liniara
Daca scopul analizei cu ajutorul regresiei liniare este cel predictiv, atunci aceasta metoda poate fi
utilizata pentru a se incadra intr-un model cu variabilele X si Y cunoscute, cu ajutorul formulelor de
mai sus. Apoi, pe baza modelului creat (ecuatiei sau functiei de regresie rezultata), orice valoare
ulterioara atribuita variabilei independente X (de exemplu indici sau masuratori antropometrice) va
genera automat o valoare estimata a variabilei dependente Y. De remarcat faptul ca in cazul ecuatiei
de regresie variabila dependenta este de obicei de tip numeric sau continuu, valoarea ei modificanduse (in mod liniar sau nu) cu modificarea valorilor variabilei sau variabilelor independente (masuratori
sau indici antropometrici).
Analiza de regresie poate fi folosita pentru a dezvolta un model prognostic in vederea obtinerii
unui rezultat de tip dihotomic. Uneori, in situatiile in care numarul de date de care dispunem este
limitat, selectarea corecta a covariabilelor care pot fi incluse in acest model poate fi dificila. In aceste
cazuri, capacitatea predictiva a ecuatiei poate fi imbunatatita prin aplicarea unei reduceri a estimarii
coeficientilor de regresie.
Daca raportam principiile ecuatiei de regresie la domeniul biomedical si in special in antropologie,
regresia liniara poate fi utilizata in antropologia medico-legala sau in bioarheologie in special pentru
estimarea varstei in functie de anumiti indicatori antropometrici sau pentru evaluarea unor variabile
care se modifica gradual si evolutiv cu varsta, cum ar fi de exemplu gradul de abraziune dentara sau
alti parametri.
b. Analiza functiei discriminante
Analiza functiei discriminante este o metoda statistica utilizata pentru a estima sau determina
predictiv o variabila dependenta de tip categorial (variabilă incadrabila intr-o anume categorie sau ale
carei valori aparţin unei mulţimi de categorii distincte, cum ar fi apartenenţa etnică, sexul, culoarea,
etc.) in functie de una sau mai multe variabile independente de tip continuu (variabila este continuă
dacă mulţimea valorilor sale posibile este continuă sau nenumărabilă, de exemplu temperatura,
înălţimea etc.).
Functia discriminanta reprezinta o alternativa a analizei prin regresie logistica. Spre deosebire de
regresia logistica, analiza functiei discriminante presupune existenta unor restrictii si presupuneri
41
MEDICINA LEGALA – NOTE DE CURS
statistice: variabilele independente trebuie sa fie normal distribuite, corelate liniar sau sa aiba varianta
egala intre grupuri. Regresia logistica este preferata atunci cand datele nu sunt normal distribuite sau
cand marimea grupurilor este inegala. In cazul in care cerintele de mai sus sunt indeplinite, analiza
functiei discriminante reprezinta metoda statistica de electie, in special in cazul in care variabila
dependenta este de tip categorial (cum este cazul determinarii sexului pe baza masuratorilor
antropometrice), intrucat prezinta putere de discriminare statistica mai mare decat analiza de regresie.
Functia discriminanta, denumita si radacina canonica (canonical root), reprezinta de fapt o
variabila latenta creata sub forma unei combinatii liniare intre variabilele independente
(discriminante), o serie de coeficienti de discriminare si o valoare constanta, de forma:
L = b1x1 + b2x2 + ... + bnxn + c
unde x reprezinta variabila independenta, b este coeficientul de discriminare si c valoarea
constanta. Analiza functiei discriminante este asemanatoare cu analiza de regresie, insa in cadrul
functiei discriminante coeficientii de discriminare sunt astfel calculati incat sa maximizeze distanta
dintre valorile medii ale variabilelor independente in functie de variabila de grupare.
Analiza functiei discriminante este una dintre cele mai des folosite metode statistice pentru
elaborarea unor formule pentru determinarea sexului, utilizand minimum de masuratori cu maximum
de acuratete. In general, selectarea variabilelor care vor intra in ecuatie depinde de nivelul de
intercorelare al acestora precum si de gradul de dimorfism sexual pe care il prezinta.
c. Morfometria geometrica
Abordarea antroposcopica vizuala pentru determinarea sexului pe material osos nu este dependenta
de grupul populational, este rapida si ofera o acuratete mare, insa necesita mult antrenament, experienta
si are un grad mare de subiectivism in evaluarea aspectului regiunilor de interes.
Metoda morfometriei geometrice tridimensionale cu rescalare (3D-GM) readuce in lumina metoda
antroposcopiei (evaluarea dimorfismului osos in functie de forma si aspecctul piesei osoase).
In mod diferit de abordarile analitice, evaluarea geometrica urmareste compararea formelor ca
atare. Adevarata descoperire in cadrul acestei abordari a venit o data cu ideea de a utiliza ca variabile
initiale nu masuratori liniare standard, ci seturi de coordonate carteziene apartinand unor puncte de
referinta (landmarks) in plan sau in spatiu ale obiectelor de comparat. Prin urmare, diferentele de forma
intre doua obiecte se vor traduce in diferente ale configuratiei coordonatelor punctelor de referinta care
le definesc. Aceasta abordare geometrica descriptiva, cu adaugarea unei analize statistice discriminante
a diferentelor dintre forme denumita Procrustes (prin analogie cu mitul antic al patului lui Procust) a
dat nastere unei noi ramuri a stiintelor biometrice, care a devenit ulterior cunoscuta la nivel
international drept “morfometrie geometrica” (geometric morphometrics).
Pe scurt, morfometria geometrica poate fi definita ca o serie de metode de analiza multivariata a
coordonatelor punctelor de referinta antropometrice care descriu configuratia morfologica a formei
spatiale a obiectelor. In prezent, morfometria geometrica dispune de un suport matematic capabil sa
rezolve multe din aplicatiile sale practice. Utilizarea acestei metode sub forma unui algoritm analitic
ce foloseste tehnici algebrice specifice de calcul permite extragerea factorului marime din ecuatie. Prin
eliminarea factorului marime din ecuatie, morfometria geometrica difera semnificativ de alte metode
de analiza statistica bazate pe abordarea cantitativa a formei, cum ar fi analiza fractala sau analiza
eliptica Fourier (analiza armonica a formei de unda).
42