Definiție și explicarea noțiunii
Definiție: Gândirea este procesul cognitiv superior de procesare (cel mai înalt nivel de
procesare) a însușirilor esențiale, necesare și logice ale obiectelor, fenomenelor, evenimentelor
din mediul înconjurător (asimilate în formă brută prin intermediul proceselor cognitive
senzoriale), cu ajutorul unor operații abstract-formale, în vederea elaborării unor concepte,
noțiuni, teorii, sisteme și a înțelegerii și predicției unor relații cauzale, toate constituindu-se în
modele mintale ale realității.
Totodată, gândirea este un proces psihic cognitiv superior. Gândirea este, deci, unul
din instrumentele psihice pe care omul le folosește în procesul de cunoaștere a lumii.
În același scop, acela al cunoașterii, omul se mai folosește de senzație, percepție și
reprezentare – procesele psihice cognitive senzoriale – cu ajutorul cărora observă însușirile
concrete și aparente ale obiectelor (suprafața, forma obiectelor).
Termenul „cognitiv” presupune cunoaștere și se referă la capacitățile și mecanismele învățării și
accederii la cunoaștere.
Simțurile sunt primul pas, apoi intervin procese mai elaborate, care decurg exclusiv în planul
minții. Între aceste procese mai elaborate, numite superioare, alături de gândire mai stă și
memoria și imaginația.
Gândirea este cel mai înalt nivel de prelucrare a informației, cu ajutorul ei se face trecerea de
la constatare (observația prin intermediul proceselor senzoriale) la înțelegere.
De la observarea formei unui obiect se trece la descoperirea esenței sale. Esența nu este ceva care
se poate vedea, auzi, percepe tactil. Ea este dedusă – fapt care ne poartă înspre ceea ce numim
cunoaștere abstractă.
De exemplu, putem percepe senzorial ploaia. O putem vedea, auzi, simți și chiar mirosi. Prin
intermediul reprezentării, putem să avem în minte imaginea ploii, chiar și când ea se oprește.
Dar doar prin intermediul gândirii o putem încadra în categoria fenomenelor naturii (un proces
de clasificare) și putem înțelege felul în care ea funcționează.
Ne este imposibil să cunoaștem pe cale senzorială procesul condensării apei, dar el ne devine
cunoscut, înțelegând în minte mecanismul lui.
Gândirea interpretează obiecte și fenomene prin intermediul logicii – adică utilizează formele
și legile generale ale raționării corecte. Se folosește de: noțiuni, judecăți și raționamente.
Aceste operații cognitive conduc la o reflectare mijlocită și general-abstractă a realității.
Vorbim despre reflectare mijlocită, pentru că nu există un contact direct cu realitatea, în
momentul în care are loc procesul gândirii (este nevoie de procese intermediare).
De asemenea, gândirea se distanțează de concretul realității și are în permanență tendința de a
generaliza.
De exemplu, prin intermediul gândirii iau naștere sau sunt asimilate noțiuni. Să luăm exemplul
noțiunii de floare. Omul intră în contact, prin intermediul simțurilor, cu flori de diverse tipuri. Le
vede, le atinge și le miroase.
Fiecare floare este un obiect în sine, toate fac parte însă din aceeași categorie. Pentru a ajunge la
această concluzie, se impune folosirea procesului gândirii. Gândirea distinge între însușirile
esențiale și cele ne-esențiale ale obiectelor.
Toate sunt flori pentru că sunt părți ale plantei, cu un scop biologic determinat în funcționarea
acestui organism viu, de obicei bogat colorate. Pe de altă parte, unele flori sunt roșii, altele sunt
albastre și tot așa. Culoarea este aici o însușire ne-esențială. Ar fi o greșeală să încadrăm floarea
albastră și cerul în aceeași categorie de obiecte.
Existența noțiunii de floare dovedește caracterul mijlocit și general-abstract al gândirii.
În cadrul sistemului psihic uman, gândirea are un rol central. Toate procesele psihice sunt
inter-dependente și relaționează succesiv între ele în vederea atingerii unor scopuri.
Totuși, gândirea funcționează ca un mecanism de comandă, aducând (și de multe ori impunând)
dimensiunea raționalității. Gândirea antrenează în activitatea umană atât celelalte procese
cognitive, cât și procesele afective sau volitive.
Prin intervenția gândirii în desfășurarea altor procese psihice, acestea reușesc să atingă un nivel
superior.
De exemplu, în cazul memoriei, gândirea face posibilă memorarea logică. În cazul voinței,
gândirea face selecția dintre scopurile realizabile și folositoare și cele fanteziste sau inutile,
oferind baze raționale procesului volitiv.
Caracteristici
Iată 4 dintre principalele caracteristici ale gândirii:
1. Caracterul mijlocit al gândirii
Presupune că acest proces psihic nu intră în contact direct cu realitatea concretă. Deși gândirea
are ca obiect realitatea, pe care își propune să o claseze, sistematizeze, relaționeze și înțeleagă,
informațiile despre ea îi survin prin procese intermediare.
Informațiile sunt captate prin intermediul proceselor senzoriale sau sunt extrase din câmpul
memoriei, care stochează informațiile captate anterior, în cadrul experiențelor din trecut.
În plus, gândirea este mijlocită de limbaj, folosindu-se de modelele lingvistice și fiind prin
excelență verbală.
Limbajul exprimă produsele gândirii, pe de o parte, iar pe de altă parte este mijlocul de asimilare,
coordonare și vehiculare al informațiilor de care se folosește apoi acest proces psihic.
Revenind la exemplul cu noțiunea de floare, este imposibilă disocierea produsului gândirii de
cuvântul care îl exprimă.
2. Caracterul general abstract al gândirii
Tendința acestui proces psihic este de a se desfășura mereu în vederea extragerii și evidențierii
acelor însușiri ale obiectelor care sunt esențiale și generale.
Altfel spus, acele însușiri care permit plasarea obiectelor în categorii, bazându-se pe asemănările
reprezentative dintre ele.
Este vorba despre trăsătura importantă a selectivității, care alege, după criteriile anterior
menționate, unele însușiri în timp ce lasă altele pe afară.
Gândirea presupune autonomie mintală, poate să se distanțeze de realitatea concretă pe care o
analizează.
Funcționează după reguli stricte și bine definite (caracterul ei formal, care rezultă din cel
abstract) – regulile și normele logicii.
3. Caracterul finalist al gândirii
Se referă la faptul că acest proces psihic are un scop.
Deși putem spune că gândim în scopul cunoașterii lumii (un scop vag, greu cuantificabil, departe
de a putea fi considerat concret), mai apropiat de realitate ar fi să spunem că gândim pentru a
rezolva probleme – de la simple la complexe, probleme cu care, inevitabil, ne confruntăm în
fiecare moment din viață, în fiecare zi, aproape în continuu.
Exersând gândirea și integrând-o în întregul sistem psihic personal (deci dezvoltându-ne și
atenția, memoria, imaginația, voința etc.) ajungem să dobândim un grad din ce în ce mai înalt de
cunoaștere a lumii (deziderat pe care îl putem privi ca scop metafizic al existenței noastre).
4. Caracterul procesual al gândirii
Constă în desfășurarea acestui proces psihic pe două coordonate: axa timpului și verticala
cunoașterii. În ambele variante, gândirea se bucură de un grad sporit de libertate.
Pe axa timpului, gândirea se desfășoară între trecut, prezent și viitor. Conform lui Paul PopescuNeveanu, gândirea prelucrează informații din trecut, în funcție de cerințele prezentului,
explorând concomitent viitorul (prin dimensiunea sa predictivă).
În ceea ce privește verticala cunoașterii, gândirea poate să opereze ascendent sau descendent.
Ascensiunea este corelată cu raționamentele de tip inductiv, de la particular la general, unde prin
intermediul observației se îmbogățește cunoașterea, prin descoperirea de însușiri esențiale și apoi
generalizare și concepere de tipare.
Procesarea ascendentă este dirijată de datele observației, obținute prin intermediul proceselor
senzoriale (experiențele perceptive ale individului și reprezentările care survin).
Procesarea descendentă se realizează prin intermediul raționamentelor deductive (unde, prin
intermediul premiselor, se ajunge la concluzii) și este dirijată de legi, reguli și norme.
Din conținutul legilor, se deduc atribute ale fenomenelor.
În timp ce procesarea ascendentă este modul natural de evoluție al gândirii umane, cea
descendentă este o modalitate mai elaborată de gândire, realizată prin învățare, derivă din nivelul
cunoașterii umane la un moment dat (deci nu poate porni de la zero).
Structura gândirii
Gândirea, ca și proces psihic, este structurată pe mai multe dimensiuni corespunzătoare unor arii
de funcționalitate diferite.
În paginile următoare ne vom referi, așadar, la STRUCTURA INTERNĂ A GÂNDIRII,
compusă din cele trei sisteme:
1. sisteme de noțiuni;
2. sisteme de judecăți;
3. sisteme de raționamente, de operații și de produse.
Toate aceste sisteme au un rol foarte important în funcționarea procesului psihic al gândirii. Ele
sunt interdependente, așadar depind fiecare de funcționarea celorlaltora. Împreună, asigură buna
funcționare a psihicului.
Citește cele 3 subcapitole și vei înțelege fiecare dintre cele trei sisteme în detaliu.
Sistemul de noțiuni, judecăți și raționamente
Sistemul de noțiuni, judecăți și raționamente reprezintă latura de conținut a gândirii.
Cu ajutorul sistemului de operații (sistem la care ne vom referi în cele ce urmează), gândirea
extrage și selectează însușiri esențiale, pe care apoi le sistematizează în clase și categorii.
Aceste clase se exprimă de obicei în noțiuni și concepte, vehiculate cu ajutorul judecăților și
raționamentelor.
Altfel spus, mai întâi se pune ordine în realitate, creându-se categorii de obiecte sau fenomene,
apoi acestea sunt puse în relații de tip cauză-efect și analizate unele în relație cu altele, prin
intermediul judecăților și raționamentelor.
Noțiunile/ conceptele desemnează o clasă de obiecte, ființe sau evenimente cu trăsături
similare (sunt, deci, întotdeauna generale, deși au grade diferite de generalitate). Sunt structuri
mentale care ne permit să organizăm cunoașterea în mod sistematic, fiind în acest sens elemente
cheie ale gândirii.
De exemplu, un șir de noțiuni cu grade diferite de generalitate sunt, de la foarte general la mai
puțin general: ființă vie – animal – mamifer – vacă.
Sistemul de noțiuni al societății umane în general, dar și al unei culturi (deci într-o anume limbă)
ne arată pe de o parte strânsa legătură dintre gândire și limbaj, iar pe de altă parte ne indică
evoluția gândirii.
Bogăția limbajului prin existența a cât mai multe nuanțe de exprimare, realizat prin circulația
unui număr mare de noțiuni specifice diverselor tipuri de obiecte și fenomene, facilitează
procesul gândirii, făcându-l mai rapid și mai eficient.
În plus, existența unor noțiuni multiple presupune că gândirea a evoluat, descoperind fenomene,
inventând obiecte, generalizând observații.
Criterii și clasificare
În funcție de cum satisfac criteriul esențialității și al necesității există:
1. Noțiuni empirice - care au baze inductive. Se pornește de la experiențe concrete, care
sunt organizate în reprezentări cu un grad din ce în ce mai mare de generalizare. Aceste
concepte empirice sunt instabile, influențate într-o măsură prea mare de afectivitate,
subiective și prea puțin riguroase.
De exemplu: copac, gripă, pasăre.
2. Noțiuni științifice - care au baze deductive și se asimilează în timpul procesului de
învățare. Ele au mereu în vedere însușirile esențiale și universal valabile pentru o anumită
categorie. Conceptele științifice sunt neutre din punct de vedere afectiv, se folosesc de
multe ori de limbajul de specialitate al unui anumit domeniu și pornesc de la conceptele
empirice, cărora le adaugă rigurozitate.
De exemplu: substantiv, anxietate, axiomă.
În funcție de natura însușirilor pe care le au în vedere există:
1. Noțiuni concrete - care desemnează clase de obiecte, cu componente reale și tangibile.
Însă termenul prin care se exprimă noțiunea își păstrează caracterul abstract, fiind format
prin intermediul procesului de gândire, ca urmare a unei generalizări.
De exemplu: scaun, vrabie, soare.
2. Noțiuni abstracte - care presupun un grad mai înalt de abstractizare, ceea ce face ca
noțiunea să piardă contactul cu obiectul și să aibă ca și corespondent doar o idee – un
construct exclusiv mintal.
De exemplu: fericire, fotosinteză, democrație.
Prototipurile sunt cuvintele cu cea mai mare frecvență în limbaj, care desemnează categorii
de bază.
Prin intermediul lor sunt întrunite trăsăturile comune cele mai evidente ale unei anumite
categorii, în funcție de experiența personală subiectivă a individului sau de experiența subiectivă
a unui grup uman (o anumită cultură, la un anume moment dat istoric). Sunt primele elemente
dintr-o categorie la care se gândește cineva când aude un anumit cuvânt.
De exemplu, prototipul noțiunii de vehicul este acum mașina. Deși roaba este tot un vehicul,
nimeni nu o folosește ca și prototip. Totuși, înainte ca mașina să fie atât de populară, prototipul
pentru vehicul era căruța.
Judecățile sunt structuri prin intermediul cărora obiectul este reflectat în relație cu alte obiecte,
iar raționamentele presupun prelucrarea informațiilor după anumite reguli (ale logicii). Pot fi
deductive sau inductive.
Sistemul de operații
Sistemul de operații reprezintă latura relațională a gândirii. Gândirea dispune de un sistem amplu
și complex de operații, care funcționează ca și instrumente, și care pot fi dobândite și
perfecționate. Prin intermediul operațiilor, informațiile sunt transformate, combinate și puse în
relație.
Analiza și sinteza sunt două operații inter-dependente. Analiza separă în câmpul însușirilor
unui obiect, în scopul de a concluziona cu privire la care anume sunt esențiale și care nu.
În funcție de cerințele activității intelectuale și pe baza unui demers anticipativ, un obiect poate fi
separat, în minte, în elementele lui componente sau însușirile lui esențiale pot fi descompuse și
ordonate, pentru ca apoi să poată fi refăcut, în același mod sau într-unul diferit.
De exemplu: analiza și sinteza pot funcționa la nivel pratic, când un copil dezasamblează și
reasamblează o jucărie; sau la nivel teoretic, putem analiza Primul Război Mondial, ca și
eveniment istoric, referindu-ne la diversele elemente ale conținutului său, sau să sintetizăm,
pornind de la elementele ce ne sunt cunoscute, pentru a crea o imagine generală legat de ce s-a
întâmplat
Comparația evidențiază asemănările și deosebirile esențiale dintre obiecte, fenomene,
evenimente, pe baza unuia sau mai multor criterii.
În planul gândirii, comparația se desfășoară după un anumit plan, având în vedere un scop,
necesar desfășurării unei activități. Se dorește punerea în evidență a unui aspect, iar
comparația facilitează accentuarea acestuia, prin referire la un alt obiect.
De exemplu: putem compara Primul Război Mondial cu oricare alt război ce s-a petrecut
anterior, pentru a evidenția deosebirea fundamentală care îl face să fie fără precedent – că a
implicat mare parte a statelor lumii, un număr uriaș de militari și, implicit, pagube colosale.
Abstractizarea și generalizarea funcționează în tandem, prelucrând informațiile din realitate, și
conducând, într-o formă avansată, la formularea de teorii și modele explicative care să acopere o
gamă largă de situații.
Abstractizarea se ocupă de selectarea însușirilor esențiale, iar generalizarea le extinde la clase de
obiecte, la categorii din ce în ce mai largi.
Inducția este un tip de raționament, probabilist (ca să fie considerat științific, probabilitatea
infirmării concluziei este minimă, dar continuă să existe), bazat pe date provenite din
experiența concretă, sistematizate în baze de date, clasate sub formă de concepte.
Inducția sesizează regularitățile și ajunge la concluzii generale, pornind de la cazuri
particulare. Concluzia poate fi însă falsificată, invalidată tot pe cale experimentală, în momentul
în care se întâlnește o excepție.
Este clasic exemplul concluziei cum că toate lebedele sunt albe, invalidată în momentul în care a
fost întâlnită prima lebădă neagră.
Dar chiar și având în vedere lipsa de certitudine a acestui tip de raționament, rolul lui în evoluția
cunoașterii umane este foarte important, ajutând la sistematizarea informațiilor pe care omul le
deține într-un anume moment dat istoric.
Deducția, spre deosebire de inducție, pornește de la general pentru a ajunge la particular, și
aduce o concluzie certă în măsura în care premisele de la care se pornește sunt certe și regula
logică este respectată.
Raționamentul deductiv se exprimă logic prin intermediul silogismului – în care de la două
premise, cu ajutorul unor reguli specifice, se ajunge la o concluzie.
Un exemplu de silogism clasic: cele două premise „Toți oamenii sunt muritori.”, respectiv
„Socrate este om.” conduc înspre concluzia „Socrate este muritor.”
Sistemul de produse
Sistemul de produse este latura operatorie a gândirii. Componentele
sale, înțelegerea și rezolvarea de probleme, sunt inseparabile și interacționează succesiv.
Înțelegem rezolvând situații problemă și rezolvăm situații problemă folosindu-ne de un anumit
nivel de înțelegere.
A. Înțelegerea
Înțelegerea este manifestarea utilizării gândirii, fiind corect a spune că „a gândi” este sinonim cu
„a înțelege”.
Înțelegerea vine împreună cu o explicație, care ne oferă posibilitatea elaborării unui model
funcțional al realității.
Procesul înțelegerii are trei baze care îl fac posibil:
1. Cuplajul informațional - se referă la caracterul de tranzacție dintre individ și factorii cu
care intră în contact, ambele părți contribuind cu informații în procesul înțelegerii.
2. Sistemele asociative - pun în relație date preluate din realitate în prezent, cu date deja
existente în memorie, formulând explicații ale realității prin comparații între ele
3. Analogia - facilitează înțelegerea prin punerea unui lucru în relație cu un altul
asemănător. Principiul de funcționare se extrage din primul și se aplică apoi celui de-al
doilea.
B. Rezolvarea de probleme
Aceasta reprezintă unul din scopurile gândirii, poate cel mai important scop al ei. Omul se
confruntă cu situații problemă în momentul în care, pe parcursul desfășurării unei activități, se
confruntă cu un obstacol pentru care nu are o soluție deja pregătită, în memorie.
Unul din modelele rezolutive la care poate apela gândirea în scopul rezolvării problemelor
conține următoarele etape:



reformularea/ simplificarea problemei
avansarea ipotezelor
testarea ipotezelor


verificarea
reluarea demersului dacă rezultatele nu duc la o soluție.
Există o categorie de strategii rezolutive care presupun metoda încercărilor și a erorilor,
specifică procesării de tip ascendent și o altă categorie de strategii rezolutive, care
presupun intuiție pe baza unor scheme mintale, specifică procesării de tip descendent.
Strategia algoritmică și Strategia euristică
În cadrul modelelor rezolutive, există două strategii majore la care se poate apela, în funcție de
complexitatea și gradul de noutate al problemei, dar și în funcție de tipul dominant de gândire al
persoanei:
1. Strategia algoritmică - presupune o problemă clar formulată, structurată, cu cerințe
clare, care se află în strânsă legătură cu un set de mijloace standardizat prin care, dacă nu
se fac greșeli în rezolvare, se ajunge la un răspuns unic. Sunt problemele școlare, care au
rolul de a ajuta la deprinderea de cunoștințe.
2. Strategia euristică - se aplică unei probleme slab definite, în care cerințele sunt vagi și
neclare și nu suntem în posesia unor mijloace de lucru standard. În acest caz, dacă vrem
să ajungem la o rezolvare a problemei, este necesar să implicăm creativitatea. Procesul
rezolutiv presupune explorare, iar soluția se concretizează într-o descoperire.
Gândirea din perspectiva formelor
Gândirea poate fi abordată și din perspectiva formelor în care poate acționa, în funcție de mai
multe criterii.
Din punctul de vedere al raportului dintre analitic și sintetic, putem avea:
1. Gândire analitică - specifică operației de analiză, se concentrează pe detalii și
acționează prin disocieri repetate, menite să ajungă astfel la esența lucrurilor
2. Gândire sintetică - specifică operației de sinteză, se concentrează pe întreg și încearcă
mereu să surprindă generalul.
Din punctul de vedere al raportului dintre concret și abstract, putem avea:
1. Gândire intuitiv-concretă - o gândire pragmatică, bazată pe procesarea informațiilor
venite pe cale senzorială
2. Gândire abstract-formală - o gândire teoretică, operează în cadrul unor scheme logice,
fără să necesite contactul cu realitatea.
În funcție de tipul de gândire dominant, putem avea:
1. Gândire convergentă - o gândire care se bazează pe soluții logice, rezolvând problemele
în feluri încetățenite, care nu ies din tipare
2. Gândire divergentă - o gândire care facilitează creativitatea, care caută noul, deschisă la
soluții care nu s-au mai folosit până atunci. Individul se îndepărtează în cât mai multe
direcții față de punctul de plecare.