OPERAŢIILE GRUPĂRII DE FORŢE TERESTRE DE NIVEL OPERATIV Col.prof.univ.dr. Valentin DRAGOMIRESCU AGENDA 1. 2. 3. 4. 5. OPERAȚII OFENSIVE OPERAȚII DEFENSIVE OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN OPERAȚII INTERMEDIARE OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE 1. OPERAȚII OFENSIVE Operațiile ofensive sunt acţiunile în care forţele caută să localizeze inamicul pentru a-l ataca. Acţiunile ofensive sunt cheia înfrângerii inamicului. Chiar şi în apărare, un comandant trebuie să profite de orice oportunitate pentru a prelua iniţiativa şi să continue lupta prin acţiuni ofensive. Scopul principal al operațiilor ofensive este de a înfrânge inamicul fie prin ruperea coeziunii acestuia, fie prin distrugerea în plan fizic, sau ambele. Slăbirea cu adevărat a voinţei inamicului poate fi provocată prin afectarea cursivităţii operaţiilor, precum şi prin dezorganizarea şi izolarea forţelor acestuia. Acţiunile ofensive ar trebui să lovească în coeziunea inamicului, atât în plan fizic, cât şi în plan psihologic. Prin aceste acţiuni, capacitatea inamicului şi voinţa sa de a lupta sau de a-şi atinge obiectivele sunt slăbite considerabil. 1. OPERAȚII OFENSIVE Operațiile ofensive pot avea şi alte scopuri secundare, cum ar fi: • culegerea de informaţii în urma acţiunilor de cercetare prin luptă; • privarea inamicului de resurse; • anticiparea acţiunilor inamice pentru a prelua iniţiativa; • ruperea apărării inamice sau alte activităţi; • dislocarea forţelor inamice prin acţiuni de angajare decisive sau prin inducere în eroare; • cucerirea de teren/obiective; • înfrângerea completă a inamicului; • fixarea inamicului ca metodă de economie a acţiunilor forţei; • influenţarea sau alterarea percepţiilor comandanţilor sau a altor audienţe ţintă, posibil neutre sau ostile; aceasta se poate realiza prin acţiuni fizice sau psihologice. 1. OPERAȚII OFENSIVE În operațiile ofensive, cheia succesului o reprezintă preluarea şi menţinerea iniţiativei. Prin aceasta, un comandant menţine avantajul, prin dezechilibrarea inamicului, astfel împiedicându-l să oprească pătrunderile, să dea contraatacuri şi să regrupeze rezerva. Iniţiativa este preluată prin alegerea locaţiei, ţintei, timpului şi direcţiei de ofensivă, toate acestea executate într-un ritm mai rapid decât cel al inamicului. 1. OPERAȚII OFENSIVE Operațiile ofensive sunt de diferite tipuri şi au scopuri specifice. Acestea sunt strâns legate între ele şi de cele mai multe ori trecerea de la o acţiune la alta se face prin acţiuni intermediare. Sunt conduse în totalitate după acelaşi set de principii, iar comandantul trebuie să decidă pentru a pune în aplicare fiecare tip de acţiune în funcţie de situaţie. Tipurile acţiunilor ofensive sunt: • atacul; • exploatarea; • urmărirea; • atacul simulat şi atacul demonstrativ; • raidul; • ambuscada; • cercetarea prin luptă; • ieşirea forţelor din încercuire. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.1 Un atac este definit ca executarea de acţiuni ofensive împotriva unui obiectiv stabilit. Scopul principal al unui atac este distrugerea, neutralizarea capacităţii de rezistenţă a inamicului şi implicit destructurarea voinţei şi coeziunii forţelor sale. Tipuri de atacuri. Atacurile pot fi de mai multe tipuri, astfel: • atac pregătit în grabă; • atac pregătit din timp; • contraatac; • atac de hărţuire; • atac preliminar. 1. OPERAȚII OFENSIVE Atacul executat în grabă este tipul de atac în care timpul alocat pregătirii este micşorat în scopul preluării iniţiativei şi exploatării unei situaţii favorabile. Acesta caută să folosească avantajul lipsei de pregătire a inamicului şi implică îndrăzneală, surprindere şi viteză în scopul atingerii succesului înainte ca inamicul să aibă timp să ajusteze dispozitivul de apărare. Pentru a menţine iniţiativa, timpul alocat pregătirii este foarte scurt, iar forţele care vor fi folosite în atac trebuie să fie gata din punct de vedere operaţional. Atacul deliberat/pregătit este tipul de operaţie ofensivă care presupune angajarea planificată şi coordonată a focului şi manevrei pentru apropierea de inamic, anihilarea/distrugerea şi/sau capturarea acestuia. Când apărarea inamicului este bine pregătită este necesar să se adopte un atac deliberat. Accentul trebuie pus pe pregătire în detrimentul vitezei şi a timpului, prin urmare vor fi necesare alte metode decât rapiditatea, în scopul realizării surprinderii. 1. OPERAȚII OFENSIVE Contraatacul este un atac executat cu o parte din forţe sau cu toate forţele aflate în apărare, pentru recucerirea terenului pierdut, izolarea şi neutralizarea forţelor inamicului aflate în ofensivă. În operaţii de apărare prelungite, contraatacul este executat pentru preluarea iniţiativei şi are obiective limitate. De obicei este executat ca parte a operaţiei de apărare de o forţă de rezervă sau elemente înaintate care nu sunt angajate în totalitate, ulterior acestea putând trece la acţiuni ofensive. Atacul de hărţuire este un atac condus în scopul slăbirii puterii inamicului pe timpul pregătirii ofensivei acestuia. Atacul de hărţuire este direcţionat către acţiunile ofensive ale inamicului, dar cu un scop limitat, de a dezorganiza. Acesta urmăreşte lovirea inamicului atunci când este cel mai vulnerabil Atacul preliminar este o acţiune care caută să creeze condiţiile favorabile pentru un atac al forţelor principale. Scopul atacului preliminar este, în principal, modelarea situaţiei pentru sprijinirea atingerii obiectivului principal de către o forţă de atac. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.2 Exploatarea este un tip de acţiune ofensivă, precedată de un atac executat cu succes, destinată să dezorganizeze apărarea inamicului în adâncime. Ca acţiune tactică ofensivă, exploatarea este caracterizată de înaintarea rapidă a forţelor proprii împotriva unei rezistenţe a inamicului din ce în ce mai redusă. Exploatarea se realizează în scopul menţinerii iniţiativei, interzicând atât reorganizarea cât şi retragerea organizată a forţelor inamicului. În plus, exploatarea creează confuzie şi nelinişte în rândul structurilor de comandă ale inamicului, reducând astfel capacitatea de reacţie a acestora, dar şi moralul forţelor. Exploatarea poate reprezenta ea însăşi o acţiune decisivă. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.3 Urmărirea este un tip de acţiune ofensivă destinată să captureze sau să stopeze încercările unei forţe ostile de a se retrage, cu scopul de a o distruge. Urmărirea poate începe când forţele inamicului sunt demoralizate, iar unităţile acestuia încep să se dezintegreze sub presiunea acţiunilor forţelor proprii. Urmărirea mai poate fi executată într-o operaţie în care inamicul îşi pierde abilitatea de a acţiona eficient şi încearcă dezangajarea. De cele mai multe ori urmărirea se declanşează în urma unui atac care determină inamicul să se retragă rapid. Obiectivul principal al urmăririi este distrugerea forţelor inamicului. În executarea urmăririi, inamicul va fi angajat continuu, în timp ce forţele de învăluire taie căile/rutele de retragere. O urmărire executată cu succes amplifică efectele psihologice rezultate în urma unui atac. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.4 Atacul simulat este definit ca acţiunea de distragere a atenţiei inamicului de la zona unde au loc acţiunile decisive prin încercarea de a realiza contactul cu evitarea angajării decisive. Este, de cele mai multe ori, declanşat în sprijinul efortului principal dar pe o direcţie de atac diferită, în mod normal, executat prin fixarea unui element şi distragerea atenţiei comandantului. Acesta trebuie să fie suficient de puternic şi de credibil pentru a obţine reacţia dorită a inamicului. Atacul demonstrativ este definit ca o acţiune/demonstraţie de forţă executată pe o altă direcţie pe care nu se urmăreşte obţinerea iniţiativei, în scopul inducerii în eroare a inamicului. Un atac demonstrativ caută să distragă atenţia inamicului fără să angajeze lupta. Poate fi parte a unui plan de inducere în eroare mai elaborat. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.5 Raidul este o acţiune, de obicei la o scară mai mică, care implică o penetrare rapidă a teritoriului inamicului pentru a obţine informaţii, crea confuzie în rândul acestuia sau pentru a-i distruge instalaţiile. Raidul se finalizează cu o retragere rapidă după îndeplinirea cu succes a misiunii. Scopul general al raidului este de a hărţui inamicul, de obicei, prin distrugerea sau capturarea unor mijloace sau capabilităţi vitale. Se bazează întotdeauna pe informaţii detaliate. Pentru acest tip de acţiune sunt foarte potrivite forţe de cercetare îmbarcate pe blindate, forţele aeromobile, aeropurtate şi amfibii, infanteria debarcată, în special dacă este sprijinită de aviaţie şi de artilerie. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.6 Ambuscada este definită ca un atac surpriză cu foc, din poziţii ascunse/mascate, asupra unui inamic aflat în deplasare sau care staţionează temporar. Scopul ambuscadei este de a provoca distrugeri inamicului concomitent cu blocarea oportunităţii acestuia de a contraataca, în special prin elementul surpriză. Deseori este executată în acelaşi fel ca raidul, în teritoriul controlat de inamic. Acest tip de acţiune presupune ocuparea unei poziţii în ascuns şi aşteptarea momentului oportun pentru a angaja o forţă a inamicului. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.7 Cercetarea prin luptă este definită ca o operaţie ofensivă destinată să descopere şi/sau să evalueze forţa inamicului sau să obţină o altă informaţie. Scopul cercetării prin luptă este de a forţa inamicul să-şi dezvăluie poziţia, mărimea, dispunerea şi, pe cât posibil, intenţia prin acţiuni de angajare a acestuia. Cercetarea prin luptă trebuie executată cu forţe suficiente pentru a forţa inamicul să reacţioneze, dar trebuie aplicate anumite restricţii/măsuri de control pentru a evita o angajare decisivă precipitată. Dacă angajarea continuă după executarea cercetării, misiunea poate deveni una de fixare a inamicului, de atac sau de retragere. 1. OPERAȚII OFENSIVE 1.8 Ieşirea din încercuire se execută atunci când forţele aflate în încercuire creează o breşă în liniile inamice reuşind ieşirea pentru a executa joncţiunea cu forţele proprii. În acest tip de operaţie, este esenţială menţinerea iniţiativei concomitent cu economia de forţe. În mod normal ieşirea din încercuire este ordonată de comandantul eşalonului superior. În cazul în care nu există nici un fel de legătură cu eşalonul superior, comandantul forţei încercuite ia această decizie în intenţia comandantului eşalonului superior. 1. OPERAȚII OFENSIVE Acţiunile ofensive pot fi îndreptate asupra frontului, flancurilor sau spatelui dispozitivului inamicului şi pot fi executate de la sol, din aer sau de pe apă/mare. În mod normal, efortul principal este îndreptat fie asupra punctului cel mai vulnerabil al apărării inamicului, fie asupra punctelor din teren care oferă posibilităţi de rupere a apărării şi de pătrundere în adâncimea dispozitivului inamicului. Acest lucru se realizează prin manevra forţelor. Manevra este definită drept angajarea forţelor pe câmpul de luptă prin deplasare combinată cu puterea de foc, în scopul de a ocupa o poziţie avantajoasă faţă de inamic pentru îndeplinirea misiunii. 1. OPERAȚII OFENSIVE Principalele forme de manevră folosite în ofensivă sunt: • lovitura frontală; • ruperea apărării/pătrunderea; • învăluirea – include atacarea flancurilor, infiltrarea și atacarea spatelui inamicului, poate fi simplă, dublă sau pe verticală; • întoarcerea; • infiltrarea. Aceste forme de manevră se aplică la toate tipurile de acţiuni ofensive, dar sunt de cele mai multe ori folosite în schema de manevră a unui atac. De la eşalonul brigadă în jos, cea mai comună formă de manevră este reprezentată de lovitura frontală şi atacul executat asupra flancurilor/învăluirea. 1. OPERAȚII OFENSIVE O acţiune tactică ofensivă poate fi împărţită într-un anumit număr de etape distincte/interdependente, care tind să se întrepătrundă. O delimitare clară a etapelor parcurse în derularea atacului nu se poate face decât din punct de vedere teoretic. Pentru unele forţe participante la atac, etapele nu pot fi clar delimitate în cazul în care acestea execută acţiuni în sprijinul ofensivei. Etapele unei acţiuni tactice ofensive, în special atacul, sunt: • apropierea/îmbarcarea; • asaltul; • consolidarea. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Operațiile defensive sunt definite ca acţiuni care se opun ofensivei inamicului. De obicei, activităţile defensive sunt întreprinse atunci când inamicul deţine iniţiativa, pentru a-l împiedica să câştige teren, să atace capabilităţile proprii sau de a distruge inamicul prin intermediul unei zone apărate. Scopul operațiilor defensive este de a opri atacul inamicului, de a-i distruge forţele şi de a-l împiedica să-şi îndeplinească scopul/obiectivul. În acest fel se creează condiţiile pentru acţiunea ofensivă. Acest lucru este fundamental pentru lupta defensivă care trebuie să fie proactivă, fără a reacţiona numai la acţiunile inamicului. Fiecare oportunitate trebuie folosită pentru a câştiga iniţiativa şi pentru a-l forţa pe atacator să reacţioneze la planul defensiv. Acţiunile defensive includ şi întârzierea. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Scopul operațiilor de apărare este de a rezista acţiunilor forţelor inamicului, de a pregăti ofensiva şi, în mod ideal, de a învinge acţiunile ofensive ale acestora. În acest sens obiectivele acţiunilor de apărare/defensive pot fi: • menţinerea unei zone stabilită anterior pentru a preveni pătrunderea inamicului prin aceasta; • nimicirea capabilităţilor ofensive ale inamicului pentru a provoca eşecul atacului său; • câştigarea de timp pentru alte activităţi şi operaţii; • asigurarea condiţiilor pentru regruparea forţelor proprii în altă parte; • forţarea inamicului de a se regrupa, în acest fel el fiind mai vulnerabil la focul artileriei proprii; • susţinerea posibilităţilor, facilităţilor sau sistemelor proprii; • crearea condiţiilor pentru atac. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Principalele tipuri de operații defensive sunt: • apărarea • întârzierea 2.1 Apărarea. Scopul apărării este de a înfrânge o forţă inamică sau de a menţine o zonă. Ambele situaţii impun existenţa unui un element fix,care interzice inamicului libertatea de manevră şi un element mobil pentru a contraataca inamicul. Dimensionarea acestor elemente depinde de misiune şi capabilităţile relative ale atacatorului şi ale apărătorului. 2.2. Întârzierea. Acţiunile de întârziere sunt acelea în care o grupare de forţe cedează teren sub presiunea inamicului, pentru a câştiga timp, acţionând pentru a produce pierderi mari și a reduce înaintarea inamicului fără ca angajarea să devină decisivă. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Principalele forme de apărare sunt: • apărarea mobilă • apărarea zonală Apărarea mobilă Scopul apărării mobile este de a înfrânge inamicul şi de a-l împiedica să-şi atingă obiectivele printr-o combinaţie de manevre şi dispunere. În apărarea mobilă o forţă de fixare/statică interzice inamicului libertatea de acţiune, în timp ce o forţă de lovire/mobilă execută manevra cu scopul de nimici inamicul. În apărarea mobilă se exploatează terenul, obstacolele, adâncimea dispozitivului şi inducerea în eroare împreună cu focul şi manevra, acţionând pentru înşelarea inamicului astfel încât acesta să concentreze efortul asupra unui obiectiv fals devenind vulnerabil la un atac. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea mobilă se axează pe nimicirea forţei care execută atacul, permiţându-i să înainteze până când aceasta ajunge în situaţia în care devine vulnerabilă la contraatac sau la executarea unei învăluiri. Efortul va fi pe nimicirea inamicului şi nu pe menţinerea sau recucerirea terenului. Divizia de infanterie reprezintă eșalonul cel mai mic care poate adopta această formă a apărării. Brigada de infanterie va adopta un asemenea procedeu de apărare doar în condiții deosebit de favorabile, cum ar fi, spre exemplu, apărarea în zone montane, dacă în fâșia de apărare există o zonă depresionară unde să fie atrase forțele adversarului. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea mobilă întrebuinţează o combinaţie de acţiuni ofensive, defensive şi întârziere. Acţiunile de întârziere sau de apărare se realizează cu forţe relativ reduse, accentul fiind pus pe întrebuinţarea obstacolelor pentru a câştiga iniţiativa, imediat ce atacatorul a intrat în zona de apărat. Forţele care se apără trebuie să deţină un nivel de mobilitate egal sau mai mare decât al inamicului, precum şi capacitatea de a constitui o rezervă puternică care să poată executa un contraatac decisiv. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea zonală/pe poziţii În apărarea zonală/pe poziţii accentul este pus pe menţinerea terenului ocupat, astfel interzicând inamicului posibilitatea de a-şi atinge obiectivele, precum şi pe atragerea inamicului într-o serie de poziţii în bretelă, în care poate fi nimicit masiv prin foc. Apărarea zonală/pe poziţii se organizează în jurul cadrului static creat de poziţiile fixe de apărare, urmărindu-se nimicirea inamicului prin foc încrucişat sau prin contraatacuri locale asupra forţelor care se infiltrează în poziţiile de apărare proprii. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Raportul dintre elementele statice/fixe şi cele mobile/de contraatac este dat în mare măsură de teren. Cu cât terenul este mai favorabil pentru acţiuni de apărare, raportul forţelor creşte în favoarea elementului mobil care contraatacă. Spre deosebire de apărarea mobilă pentru care este esenţială o adâncime considerabilă a dispozitivului de luptă, apărarea zonală se poate desfăşura pe o adâncime variabilă, aceasta fiind determinată de misiune, de forţele disponibile şi de natura terenului. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea combinată zonală şi mobilă Comandanţii forţelor din apărare pot lua decizia de a combina ambele forme, folosind elemente statice pentru a întârzia, a canaliza, a produce uzură şi, în final, a opri inamicul, şi elemente mobile, cum ar fi raidurile şi contraatacurile pentru a lovi şi neutraliza forţele angajate. Raportul dintre aceste elemente depinde de misiunea unităţii, compunere, mobilitate, puterea de luptă şi caracteristicile câmpului de luptă. Diferenţa fundamentală dintre apărarea mobilă şi apărarea zonală este următoarea: • în cadrul apărării mobile se caută oprirea atacului inamicului prin distrugere/anihilare; • în cadrul apărării zonale se caută oprirea atacului inamicului prin interzicerea acestuia. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea în încercuire Scopul apărării unei forţe încercuite poate consta în menţinerea terenului, atragerea/polarizarea forţelor inamicului ca parte a unei manevre de amploare sau conservarea puterii de luptă a forţelor încercuite în situaţia în care nu pot să creeze o breşă şi să iasă din încercuire. În operaţii defensive de amploare, un comandant poate permite în mod deliberat să fie încercuit şi să rămână în această poziţie pentru o perioadă îndelungată de timp. Această decizie poate fi luată atunci când trebuie menţinute puncte cheie din teren. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Apărarea în zonă cu suprafață mare Scopul apărării în zonă cu suprafață mare este de a interzice prezenţa inamicului, în special într-o zonă care reprezintă un punct cheie şi care probabil conţine populaţie civilă. Schema de manevră va conţine forţe concentrate în anumite puncte, cu posibilitatea de a se disloca în zone unde au fost semnalate ameninţări ale inamicului. În concepţia operaţiei de apărare în zonă cu suprafață mare va fi puţin probabil ca unităţile şi subunităţile să aibă zone/limite de responsabilitate liniare. Zonele care nu sunt repartizate unităţilor subordonate rămân în responsabilitatea eşalonului superior. Astfel, la ambele niveluri, eşalon şi unitate, mobilitatea forţelor va fi cheia unei apărări eficiente. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Etapele operației de apărare În momentul desfăşurării unei forţe de acoperire, apărarea, fie mobilă sau pe poziţii/zonală, este dusă în două în două etape: • lupta forţei de acoperire • lupta principală de apărare Etapa forţei de acoperire Forţa de acoperire acţionează în faţa poziţiilor de apărare de bază. Forţa de acoperire este definită ca orice corp sau detaşament de forţe care asigură protecţia unei forţe mai mari, prin observare, recunoaştere, ofensivă sau defensivă sau prin combinarea acestor metode. Forţa de acoperire operează şi luptă distinct şi independent faţă de forţele principale din apărare. La momentul prevăzut în planul de operaţie, forţa de acoperire se retrage şi predă lupta grupării principale de forţe aflată în poziţii de apărare. 2. OPERAȚII DEFENSIVE Etapa operaţiei principale de apărare În operaţia principală de apărare este angajată gruparea principală de forţe care îndeplineşte obiectivul principal al acţiunii. Aceasta include contramăsuri, precum consolidarea forţei proprii, blocarea forţelor inamicului sau executarea de contraatacuri, precum şi acţiuni de cercetare în flancuri şi protecţia forţei. Pe timpul desfăşurării ambelor etape ale apărării, trebuie atacate forţele inamicului din adâncime pentru a preveni sau a întârzia desfăşurarea lor. 3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN Operațiile militare de stabilitate și de sprijin pot fi descrise ca acţiuni militare tactice ce urmăresc stabilizarea situaţiei prin crearea condiţiilor care să permită reconstrucţia şi dezvoltarea. În mod normal aceste acţiuni se desfăşoară într-o strânsă cooperare cu alţi actori, deoarece nu sunt activităţi exclusiv militare. Impun securitate şi control al unei zone în timp ce capabilităţile militare sunt angajate în scopul menţinerii, restaurării sau creării unei situaţii în care organele administrative responsabile pot funcţiona corect. Scopul operațiilor de stabilitate și de sprijin este de a crea securitatea şi controlul, a restaura serviciile - sau a ajuta agenţiile civile în acest sens, a sprijini agenţiile civile pentru a dezvolta organizaţii şi mecanisme de guvernare mai eficiente şi mai responsabile. 3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN Tipuri de acţiuni de stabilitate și de sprijin Operațiile de stabilitate și de sprijin constau în următoarele acţiuni tactice: • securitate şi control; • sprijinul reformării sectorului de securitate; • sprijinul iniţial al reconstrucţiei şi restaurării serviciilor de bază; • sprijinul iniţial al sarcinilor de guvernare. 3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN Securitate şi control. Asigurarea generală a securităţii şi controlului permite populaţiei şi celorlalte elemente ale sistemului inter-agenţii să desfăşoare liber şi în siguranţă activităţi civice normale şi să construiască instituţiile necesare realizării stabilităţii de lungă durată. Sprijinul reformării sectorului de securitate/SSR. Un element cheie al stabilităţii şi dezvoltării pe termen lung al unei naţiuni poate fi reformarea diferitelor elemente ale sectorului de securitate. Forţele militare au un rol important în reformarea/ dezvoltarea capabilităţilor militare ale naţiunii în cauză. SSR include un spectru larg de acţiuni, ca de exemplu forţă de sprijin a securităţii/Security Force Assistance/SFA, pentru refacerea capabilităţilor forţelor locale. 3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN Sprijinul iniţial al reconstrucţiei şi restaurării serviciilor de bază. Intr-o situaţie ideală, este sarcina altor agenţii. În fazele iniţiale ale campaniei, militarii trebuie să umple golul până când situaţia de securitate se îmbunătăţeşte şi permite agenţiilor civile să acţioneze. În plus, forţele militare pot opta pentru executarea unora din aceste sarcini, în special la nivel tactic, pentru a obţine un sprijin continuu din partea populaţiei locale, mai exact, crearea de efecte pe plan moral. Sprijinul iniţial al sarcinilor de guvernare. Guvernarea provizorie a unei naţiuni într-o campanie în care Alianţa a fost implicată, ar trebui să fie sarcina unei agenţii specializate în acest sens. Aceasta poate solicita militarilor să reconstruiască şcoli sau să refacă pieţele locale, de exemplu. Aceste activităţi nu doar ajută populaţia locală să revină la normalitate, dar creşte sprijinul acesteia pentru campanie, ceea ce poate crea un efect în plan moral, urmând astfel obiectivele campaniei. 4. OPERAȚII INTERMEDIARE Operațiile militare intermediare sunt acele acţiuni care fac legătura şi totodată sprijină tranziţia între diferite tipuri de acţiuni tactice. O acţiune intermediară nu va fi niciodată executată independent. Ducerea acţiunilor intermediare trebuie să conducă la alte tipuri de acţiuni tactice. Executarea efectivă a acţiunilor militare intermediare asigură următoarele: • abilitatea de a face tranziţia între faze şi acţiuni fără a pierde ritmul de desfăşurate a acţiunilor; • forţele care preiau lupta au cele mai actuale informaţii; • deplasarea fără sincope; • controlul executării focului astfel încât să se poată folosi toate sistemele de armament pentru atingerea scopului şi evitarea fratricidului; • regruparea rapidă. 4. OPERAȚII INTERMEDIARE Operațiile militare intermediare constau în următoarele acţiuni: • cercetarea/recunoaşterea; • siguranţa şi protecţia, inclusiv libertatea de mişcare; • înaintarea spre contact; • lupta de întâlnire; • joncţiunea; • retragerea; • retragerea în afara contactului; • înlocuirea forţelor şi înlocuirea forţelor încercuite; • deplasarea, inclusiv însoţirea convoaielor; • trecerea şi înlăturarea obstacolelor. 5. OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE Operaţiile în medii şi circumstanţe specifice sunt acţiunile tactice planificate şi executate în condiţii meteo sau de teren speciale. Uneori acestea sunt o combinaţie a acestor condiţii, de exemplu, ger puternic şi mediu montan. De asemenea, pot fi întâlnite combinaţii ale condiţiilor speciale sau combinaţii ale acestora cu cele întâlnite în teren împădurit, localităţi sau zone cu vizibilitate redusă. 5. OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE Operaţiile în medii şi circumstanţe specifice pot fi: • operaţii în zone împădurite; • operaţii în mediul urban; • operaţii în condiţii de iarnă; • operaţii în zone calde şi deşertice; • operaţii în teren muntos; • operaţii în junglă şi în zone tropicale. BIBLIOGRAFIE 1. Doctrina Armatei României, 2012 2. FT-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, 2017 3. FT-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, 2020 ÎNTREBĂRI ?