Uploaded by Ion Chiaburu

C25 Operatiile GFT la nivel operativ

advertisement
OPERAŢIILE GRUPĂRII DE FORŢE
TERESTRE DE NIVEL OPERATIV
Col.prof.univ.dr. Valentin DRAGOMIRESCU
AGENDA
1.
2.
3.
4.
5.
OPERAȚII OFENSIVE
OPERAȚII DEFENSIVE
OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN
OPERAȚII INTERMEDIARE
OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE
1. OPERAȚII OFENSIVE
Operațiile ofensive sunt acţiunile în care forţele caută să
localizeze inamicul pentru a-l ataca. Acţiunile ofensive sunt cheia
înfrângerii inamicului. Chiar şi în apărare, un comandant trebuie să
profite de orice oportunitate pentru a prelua iniţiativa şi să continue
lupta prin acţiuni ofensive.
Scopul principal al operațiilor ofensive este de a înfrânge
inamicul fie prin ruperea coeziunii acestuia, fie prin distrugerea în
plan fizic, sau ambele. Slăbirea cu adevărat a voinţei inamicului
poate fi provocată prin afectarea cursivităţii operaţiilor, precum şi
prin dezorganizarea şi izolarea forţelor acestuia. Acţiunile ofensive
ar trebui să lovească în coeziunea inamicului, atât în plan fizic, cât şi
în plan psihologic. Prin aceste acţiuni, capacitatea inamicului şi
voinţa sa de a lupta sau de a-şi atinge obiectivele sunt slăbite
considerabil.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Operațiile ofensive pot avea şi alte scopuri secundare, cum ar
fi:
• culegerea de informaţii în urma acţiunilor de cercetare prin luptă;
• privarea inamicului de resurse;
• anticiparea acţiunilor inamice pentru a prelua iniţiativa;
• ruperea apărării inamice sau alte activităţi;
• dislocarea forţelor inamice prin acţiuni de angajare decisive sau
prin inducere în eroare;
• cucerirea de teren/obiective;
• înfrângerea completă a inamicului;
• fixarea inamicului ca metodă de economie a acţiunilor forţei;
• influenţarea sau alterarea percepţiilor comandanţilor sau a altor
audienţe ţintă, posibil neutre sau ostile; aceasta se poate realiza
prin acţiuni fizice sau psihologice.
1. OPERAȚII OFENSIVE
În operațiile ofensive, cheia succesului o reprezintă preluarea
şi menţinerea iniţiativei. Prin aceasta, un comandant menţine
avantajul, prin dezechilibrarea inamicului, astfel împiedicându-l să
oprească pătrunderile, să dea contraatacuri şi să regrupeze rezerva.
Iniţiativa este preluată prin alegerea locaţiei, ţintei, timpului şi
direcţiei de ofensivă, toate acestea executate într-un ritm mai rapid
decât cel al inamicului.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Operațiile ofensive sunt de diferite tipuri şi au scopuri
specifice. Acestea sunt strâns legate între ele şi de cele mai multe ori
trecerea de la o acţiune la alta se face prin acţiuni intermediare. Sunt
conduse în totalitate după acelaşi set de principii, iar comandantul
trebuie să decidă pentru a pune în aplicare fiecare tip de acţiune în
funcţie de situaţie.
Tipurile acţiunilor ofensive sunt:
• atacul;
• exploatarea;
• urmărirea;
• atacul simulat şi atacul demonstrativ;
• raidul;
• ambuscada;
• cercetarea prin luptă;
• ieşirea forţelor din încercuire.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.1 Un atac este definit ca executarea de acţiuni ofensive
împotriva unui obiectiv stabilit. Scopul principal al unui atac este
distrugerea, neutralizarea capacităţii de rezistenţă a inamicului şi
implicit destructurarea voinţei şi coeziunii forţelor sale.
Tipuri de atacuri. Atacurile pot fi de mai multe tipuri, astfel:
• atac pregătit în grabă;
• atac pregătit din timp;
• contraatac;
• atac de hărţuire;
• atac preliminar.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Atacul executat în grabă este tipul de atac în care timpul
alocat pregătirii este micşorat în scopul preluării iniţiativei şi
exploatării unei situaţii favorabile. Acesta caută să folosească
avantajul lipsei de pregătire a inamicului şi implică îndrăzneală,
surprindere şi viteză în scopul atingerii succesului înainte ca
inamicul să aibă timp să ajusteze dispozitivul de apărare. Pentru a
menţine iniţiativa, timpul alocat pregătirii este foarte scurt, iar
forţele care vor fi folosite în atac trebuie să fie gata din punct de
vedere operaţional.
Atacul deliberat/pregătit este tipul de operaţie ofensivă care
presupune angajarea planificată şi coordonată a focului şi manevrei
pentru apropierea de inamic, anihilarea/distrugerea şi/sau
capturarea acestuia. Când apărarea inamicului este bine pregătită
este necesar să se adopte un atac deliberat. Accentul trebuie pus pe
pregătire în detrimentul vitezei şi a timpului, prin urmare vor fi
necesare alte metode decât rapiditatea, în scopul realizării
surprinderii.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Contraatacul este un atac executat cu o parte din forţe sau cu
toate forţele aflate în apărare, pentru recucerirea terenului pierdut,
izolarea şi neutralizarea forţelor inamicului aflate în ofensivă. În
operaţii de apărare prelungite, contraatacul este executat pentru
preluarea iniţiativei şi are obiective limitate. De obicei este executat
ca parte a operaţiei de apărare de o forţă de rezervă sau elemente
înaintate care nu sunt angajate în totalitate, ulterior acestea putând
trece la acţiuni ofensive.
Atacul de hărţuire este un atac condus în scopul slăbirii puterii
inamicului pe timpul pregătirii ofensivei acestuia. Atacul de hărţuire
este direcţionat către acţiunile ofensive ale inamicului, dar cu un
scop limitat, de a dezorganiza. Acesta urmăreşte lovirea inamicului
atunci când este cel mai vulnerabil
Atacul preliminar este o acţiune care caută să creeze condiţiile
favorabile pentru un atac al forţelor principale. Scopul atacului
preliminar este, în principal, modelarea situaţiei pentru sprijinirea
atingerii obiectivului principal de către o forţă de atac.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.2 Exploatarea este un tip de acţiune ofensivă, precedată de
un atac executat cu succes, destinată să dezorganizeze apărarea
inamicului în adâncime. Ca acţiune tactică ofensivă, exploatarea este
caracterizată de înaintarea rapidă a forţelor proprii împotriva unei
rezistenţe a inamicului din ce în ce mai redusă.
Exploatarea se realizează în scopul menţinerii iniţiativei,
interzicând atât reorganizarea cât şi retragerea organizată a forţelor
inamicului. În plus, exploatarea creează confuzie şi nelinişte în
rândul structurilor de comandă ale inamicului, reducând astfel
capacitatea de reacţie a acestora, dar şi moralul forţelor.
Exploatarea poate reprezenta ea însăşi o acţiune decisivă.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.3 Urmărirea este un tip de acţiune ofensivă destinată să
captureze sau să stopeze încercările unei forţe ostile de a se retrage,
cu scopul de a o distruge. Urmărirea poate începe când forţele
inamicului sunt demoralizate, iar unităţile acestuia încep să se
dezintegreze sub presiunea acţiunilor forţelor proprii. Urmărirea
mai poate fi executată într-o operaţie în care inamicul îşi pierde
abilitatea de a acţiona eficient şi încearcă dezangajarea. De cele mai
multe ori urmărirea se declanşează în urma unui atac care
determină inamicul să se retragă rapid.
Obiectivul principal al urmăririi este distrugerea forţelor
inamicului. În executarea urmăririi, inamicul va fi angajat continuu,
în timp ce forţele de învăluire taie căile/rutele de retragere. O
urmărire executată cu succes amplifică efectele psihologice rezultate
în urma unui atac.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.4 Atacul simulat este definit ca acţiunea de distragere a
atenţiei inamicului de la zona unde au loc acţiunile decisive prin
încercarea de a realiza contactul cu evitarea angajării decisive. Este,
de cele mai multe ori, declanşat în sprijinul efortului principal dar
pe o direcţie de atac diferită, în mod normal, executat prin fixarea
unui element şi distragerea atenţiei comandantului. Acesta trebuie să
fie suficient de puternic şi de credibil pentru a obţine reacţia dorită a
inamicului.
Atacul demonstrativ este definit ca o acţiune/demonstraţie de
forţă executată pe o altă direcţie pe care nu se urmăreşte obţinerea
iniţiativei, în scopul inducerii în eroare a inamicului. Un atac
demonstrativ caută să distragă atenţia inamicului fără să angajeze
lupta. Poate fi parte a unui plan de inducere în eroare mai elaborat.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.5 Raidul este o acţiune, de obicei la o scară mai mică, care
implică o penetrare rapidă a teritoriului inamicului pentru a obţine
informaţii, crea confuzie în rândul acestuia sau pentru a-i distruge
instalaţiile. Raidul se finalizează cu o retragere rapidă după
îndeplinirea cu succes a misiunii.
Scopul general al raidului este de a hărţui inamicul, de obicei,
prin distrugerea sau capturarea unor mijloace sau capabilităţi vitale.
Se bazează întotdeauna pe informaţii detaliate.
Pentru acest tip de acţiune sunt foarte potrivite forţe de
cercetare îmbarcate pe blindate, forţele aeromobile, aeropurtate şi
amfibii, infanteria debarcată, în special dacă este sprijinită de aviaţie
şi de artilerie.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.6 Ambuscada este definită ca un atac surpriză cu foc, din
poziţii ascunse/mascate, asupra unui inamic aflat în deplasare sau
care staţionează temporar.
Scopul ambuscadei este de a provoca distrugeri inamicului
concomitent cu blocarea oportunităţii acestuia de a contraataca, în
special prin elementul surpriză. Deseori este executată în acelaşi fel
ca raidul, în teritoriul controlat de inamic.
Acest tip de acţiune presupune ocuparea unei poziţii în
ascuns şi aşteptarea momentului oportun pentru a angaja o forţă a
inamicului.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.7 Cercetarea prin luptă este definită ca o operaţie ofensivă
destinată să descopere şi/sau să evalueze forţa inamicului sau să
obţină o altă informaţie.
Scopul cercetării prin luptă este de a forţa inamicul să-şi
dezvăluie poziţia, mărimea, dispunerea şi, pe cât posibil, intenţia
prin acţiuni de angajare a acestuia.
Cercetarea prin luptă trebuie executată cu forţe suficiente
pentru a forţa inamicul să reacţioneze, dar trebuie aplicate anumite
restricţii/măsuri de control pentru a evita o angajare decisivă
precipitată. Dacă angajarea continuă după executarea cercetării,
misiunea poate deveni una de fixare a inamicului, de atac sau de
retragere.
1. OPERAȚII OFENSIVE
1.8 Ieşirea din încercuire se execută atunci când forţele aflate
în încercuire creează o breşă în liniile inamice reuşind ieşirea pentru
a executa joncţiunea cu forţele proprii.
În acest tip de operaţie, este esenţială menţinerea iniţiativei
concomitent cu economia de forţe. În mod normal ieşirea din
încercuire este ordonată de comandantul eşalonului superior. În
cazul în care nu există nici un fel de legătură cu eşalonul superior,
comandantul forţei încercuite ia această decizie în intenţia
comandantului eşalonului superior.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Acţiunile ofensive pot fi îndreptate asupra frontului,
flancurilor sau spatelui dispozitivului inamicului şi pot fi executate
de la sol, din aer sau de pe apă/mare. În mod normal, efortul
principal este îndreptat fie asupra punctului cel mai vulnerabil al
apărării inamicului, fie asupra punctelor din teren care oferă
posibilităţi de rupere a apărării şi de pătrundere în adâncimea
dispozitivului inamicului. Acest lucru se realizează prin manevra
forţelor.
Manevra este definită drept angajarea forţelor pe câmpul de
luptă prin deplasare combinată cu puterea de foc, în scopul de a
ocupa o poziţie avantajoasă faţă de inamic pentru îndeplinirea
misiunii.
1. OPERAȚII OFENSIVE
Principalele forme de manevră folosite în ofensivă sunt:
• lovitura frontală;
• ruperea apărării/pătrunderea;
• învăluirea – include atacarea flancurilor, infiltrarea și atacarea
spatelui inamicului, poate fi simplă, dublă sau pe verticală;
• întoarcerea;
• infiltrarea.
Aceste forme de manevră se aplică la toate tipurile de acţiuni
ofensive, dar sunt de cele mai multe ori folosite în schema de
manevră a unui atac.
De la eşalonul brigadă în jos, cea mai comună formă de
manevră este reprezentată de lovitura frontală şi atacul executat
asupra flancurilor/învăluirea.
1. OPERAȚII OFENSIVE
O acţiune tactică ofensivă poate fi împărţită într-un anumit
număr de etape distincte/interdependente, care tind să se
întrepătrundă. O delimitare clară a etapelor parcurse în derularea
atacului nu se poate face decât din punct de vedere teoretic. Pentru
unele forţe participante la atac, etapele nu pot fi clar delimitate în
cazul în care acestea execută acţiuni în sprijinul ofensivei.
Etapele unei acţiuni tactice ofensive, în special atacul, sunt:
• apropierea/îmbarcarea;
• asaltul;
• consolidarea.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Operațiile defensive sunt definite ca acţiuni care se opun
ofensivei inamicului. De obicei, activităţile defensive sunt întreprinse
atunci când inamicul deţine iniţiativa, pentru a-l împiedica să câştige
teren, să atace capabilităţile proprii sau de a distruge inamicul prin
intermediul unei zone apărate.
Scopul operațiilor defensive este de a opri atacul inamicului,
de a-i distruge forţele şi de a-l împiedica să-şi îndeplinească
scopul/obiectivul. În acest fel se creează condiţiile pentru acţiunea
ofensivă. Acest lucru este fundamental pentru lupta defensivă care
trebuie să fie proactivă, fără a reacţiona numai la acţiunile
inamicului. Fiecare oportunitate trebuie folosită pentru a câştiga
iniţiativa şi pentru a-l forţa pe atacator să reacţioneze la planul
defensiv. Acţiunile defensive includ şi întârzierea.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Scopul operațiilor de apărare este de a rezista acţiunilor
forţelor inamicului, de a pregăti ofensiva şi, în mod ideal, de a
învinge acţiunile ofensive ale acestora. În acest sens obiectivele
acţiunilor de apărare/defensive pot fi:
• menţinerea unei zone stabilită anterior pentru a preveni
pătrunderea inamicului prin aceasta;
• nimicirea capabilităţilor ofensive ale inamicului pentru a provoca
eşecul atacului său;
• câştigarea de timp pentru alte activităţi şi operaţii;
• asigurarea condiţiilor pentru regruparea forţelor proprii în altă
parte;
• forţarea inamicului de a se regrupa, în acest fel el fiind mai
vulnerabil la focul artileriei proprii;
• susţinerea posibilităţilor, facilităţilor sau sistemelor proprii;
• crearea condiţiilor pentru atac.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Principalele tipuri de operații defensive sunt:
• apărarea
• întârzierea
2.1 Apărarea. Scopul apărării este de a înfrânge o forţă
inamică sau de a menţine o zonă. Ambele situaţii impun existenţa
unui un element fix,care interzice inamicului libertatea de manevră
şi un element mobil pentru a contraataca inamicul. Dimensionarea
acestor elemente depinde de misiune şi capabilităţile relative ale
atacatorului şi ale apărătorului.
2.2. Întârzierea. Acţiunile de întârziere sunt acelea în care o
grupare de forţe cedează teren sub presiunea inamicului, pentru a
câştiga timp, acţionând pentru a produce pierderi mari și a reduce
înaintarea inamicului fără ca angajarea să devină decisivă.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Principalele forme de apărare sunt:
• apărarea mobilă
• apărarea zonală
Apărarea mobilă
Scopul apărării mobile este de a înfrânge inamicul şi de a-l
împiedica să-şi atingă obiectivele printr-o combinaţie de manevre şi
dispunere.
În apărarea mobilă o forţă de fixare/statică interzice
inamicului libertatea de acţiune, în timp ce o forţă de lovire/mobilă
execută manevra cu scopul de nimici inamicul.
În apărarea mobilă se exploatează terenul, obstacolele,
adâncimea dispozitivului şi inducerea în eroare împreună cu focul şi
manevra, acţionând pentru înşelarea inamicului astfel încât acesta să
concentreze efortul asupra unui obiectiv fals devenind vulnerabil la
un atac.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea mobilă se axează pe nimicirea forţei care execută
atacul, permiţându-i să înainteze până când aceasta ajunge în
situaţia în care devine vulnerabilă la contraatac sau la executarea
unei învăluiri. Efortul va fi pe nimicirea inamicului şi nu pe
menţinerea sau recucerirea terenului. Divizia de infanterie
reprezintă eșalonul cel mai mic care poate adopta această formă a
apărării. Brigada de infanterie va adopta un asemenea procedeu de
apărare doar în condiții deosebit de favorabile, cum ar fi, spre
exemplu, apărarea în zone montane, dacă în fâșia de apărare există o
zonă depresionară unde să fie atrase forțele adversarului.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea mobilă întrebuinţează o combinaţie de acţiuni
ofensive, defensive şi întârziere. Acţiunile de întârziere sau de
apărare se realizează cu forţe relativ reduse, accentul fiind pus pe
întrebuinţarea obstacolelor pentru a câştiga iniţiativa, imediat ce
atacatorul a intrat în zona de apărat. Forţele care se apără trebuie să
deţină un nivel de mobilitate egal sau mai mare decât al inamicului,
precum şi capacitatea de a constitui o rezervă puternică care să
poată executa un contraatac decisiv.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea zonală/pe poziţii
În apărarea zonală/pe poziţii accentul este pus pe menţinerea
terenului ocupat, astfel interzicând inamicului posibilitatea de a-şi
atinge obiectivele, precum şi pe atragerea inamicului într-o serie de
poziţii în bretelă, în care poate fi nimicit masiv prin foc.
Apărarea zonală/pe poziţii se organizează în jurul cadrului
static creat de poziţiile fixe de apărare, urmărindu-se nimicirea
inamicului prin foc încrucişat sau prin contraatacuri locale asupra
forţelor care se infiltrează în poziţiile de apărare proprii.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Raportul dintre elementele statice/fixe şi cele mobile/de
contraatac este dat în mare măsură de teren. Cu cât terenul este mai
favorabil pentru acţiuni de apărare, raportul forţelor creşte în
favoarea elementului mobil care contraatacă. Spre deosebire de
apărarea mobilă pentru care este esenţială o adâncime considerabilă
a dispozitivului de luptă, apărarea zonală se poate desfăşura pe o
adâncime variabilă, aceasta fiind determinată de misiune, de forţele
disponibile şi de natura terenului.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea combinată zonală şi mobilă
Comandanţii forţelor din apărare pot lua decizia de a
combina ambele forme, folosind elemente statice pentru a întârzia, a
canaliza, a produce uzură şi, în final, a opri inamicul, şi elemente
mobile, cum ar fi raidurile şi contraatacurile pentru a lovi şi
neutraliza forţele angajate. Raportul dintre aceste elemente depinde
de misiunea unităţii, compunere, mobilitate, puterea de luptă şi
caracteristicile câmpului de luptă.
Diferenţa fundamentală dintre apărarea mobilă şi apărarea
zonală este următoarea:
• în cadrul apărării mobile se caută oprirea atacului inamicului
prin distrugere/anihilare;
• în cadrul apărării zonale se caută oprirea atacului inamicului
prin interzicerea acestuia.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea în încercuire
Scopul apărării unei forţe încercuite poate consta în
menţinerea terenului, atragerea/polarizarea forţelor inamicului ca
parte a unei manevre de amploare sau conservarea puterii de luptă a
forţelor încercuite în situaţia în care nu pot să creeze o breşă şi să
iasă din încercuire.
În operaţii defensive de amploare, un comandant poate
permite în mod deliberat să fie încercuit şi să rămână în această
poziţie pentru o perioadă îndelungată de timp. Această decizie poate
fi luată atunci când trebuie menţinute puncte cheie din teren.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Apărarea în zonă cu suprafață mare
Scopul apărării în zonă cu suprafață mare este de a interzice
prezenţa inamicului, în special într-o zonă care reprezintă un punct
cheie şi care probabil conţine populaţie civilă.
Schema de manevră va conţine forţe concentrate în anumite
puncte, cu posibilitatea de a se disloca în zone unde au fost
semnalate ameninţări ale inamicului.
În concepţia operaţiei de apărare în zonă cu suprafață mare
va fi puţin probabil ca unităţile şi subunităţile să aibă zone/limite de
responsabilitate liniare. Zonele care nu sunt repartizate unităţilor
subordonate rămân în responsabilitatea eşalonului superior. Astfel,
la ambele niveluri, eşalon şi unitate, mobilitatea forţelor va fi cheia
unei apărări eficiente.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Etapele operației de apărare
În momentul desfăşurării unei forţe de acoperire, apărarea,
fie mobilă sau pe poziţii/zonală, este dusă în două în două etape:
• lupta forţei de acoperire
• lupta principală de apărare
Etapa forţei de acoperire
Forţa de acoperire acţionează în faţa poziţiilor de apărare de
bază. Forţa de acoperire este definită ca orice corp sau detaşament
de forţe care asigură protecţia unei forţe mai mari, prin observare,
recunoaştere, ofensivă sau defensivă sau prin combinarea acestor
metode. Forţa de acoperire operează şi luptă distinct şi independent
faţă de forţele principale din apărare. La momentul prevăzut în
planul de operaţie, forţa de acoperire se retrage şi predă lupta
grupării principale de forţe aflată în poziţii de apărare.
2. OPERAȚII DEFENSIVE
Etapa operaţiei principale de apărare
În operaţia principală de apărare este angajată gruparea
principală de forţe care îndeplineşte obiectivul principal al acţiunii.
Aceasta include contramăsuri, precum consolidarea forţei proprii,
blocarea forţelor inamicului sau executarea de contraatacuri,
precum şi acţiuni de cercetare în flancuri şi protecţia forţei.
Pe timpul desfăşurării ambelor etape ale apărării, trebuie
atacate forţele inamicului din adâncime pentru a preveni sau a
întârzia desfăşurarea lor.
3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN
Operațiile militare de stabilitate și de sprijin pot fi descrise ca
acţiuni militare tactice ce urmăresc stabilizarea situaţiei prin crearea
condiţiilor care să permită reconstrucţia şi dezvoltarea. În mod
normal aceste acţiuni se desfăşoară într-o strânsă cooperare cu alţi
actori, deoarece nu sunt activităţi exclusiv militare. Impun securitate
şi control al unei zone în timp ce capabilităţile militare sunt angajate
în scopul menţinerii, restaurării sau creării unei situaţii în care
organele administrative responsabile pot funcţiona corect.
Scopul operațiilor de stabilitate și de sprijin este de a crea
securitatea şi controlul, a restaura serviciile - sau a ajuta agenţiile
civile în acest sens, a sprijini agenţiile civile pentru a dezvolta
organizaţii şi mecanisme de guvernare mai eficiente şi mai
responsabile.
3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN
Tipuri de acţiuni de stabilitate și de sprijin
Operațiile de stabilitate și de sprijin constau în următoarele
acţiuni tactice:
• securitate şi control;
• sprijinul reformării sectorului de securitate;
• sprijinul iniţial al reconstrucţiei şi restaurării serviciilor de bază;
• sprijinul iniţial al sarcinilor de guvernare.
3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN
Securitate şi control. Asigurarea generală a securităţii şi
controlului permite populaţiei şi celorlalte elemente ale sistemului
inter-agenţii să desfăşoare liber şi în siguranţă activităţi civice
normale şi să construiască instituţiile necesare realizării stabilităţii
de lungă durată.
Sprijinul reformării sectorului de securitate/SSR. Un
element cheie al stabilităţii şi dezvoltării pe termen lung al unei
naţiuni poate fi reformarea diferitelor elemente ale sectorului de
securitate.
Forţele militare au un rol important în reformarea/
dezvoltarea capabilităţilor militare ale naţiunii în cauză. SSR include
un spectru larg de acţiuni, ca de exemplu forţă de sprijin a
securităţii/Security Force Assistance/SFA, pentru refacerea
capabilităţilor forţelor locale.
3. OPERAȚII DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN
Sprijinul iniţial al reconstrucţiei şi restaurării serviciilor de
bază. Intr-o situaţie ideală, este sarcina altor agenţii. În fazele iniţiale
ale campaniei, militarii trebuie să umple golul până când situaţia de
securitate se îmbunătăţeşte şi permite agenţiilor civile să acţioneze.
În plus, forţele militare pot opta pentru executarea unora din aceste
sarcini, în special la nivel tactic, pentru a obţine un sprijin continuu
din partea populaţiei locale, mai exact, crearea de efecte pe plan
moral.
Sprijinul iniţial al sarcinilor de guvernare. Guvernarea
provizorie a unei naţiuni într-o campanie în care Alianţa a fost
implicată, ar trebui să fie sarcina unei agenţii specializate în acest
sens. Aceasta poate solicita militarilor să reconstruiască şcoli sau să
refacă pieţele locale, de exemplu. Aceste activităţi nu doar ajută
populaţia locală să revină la normalitate, dar creşte sprijinul acesteia
pentru campanie, ceea ce poate crea un efect în plan moral, urmând
astfel obiectivele campaniei.
4. OPERAȚII INTERMEDIARE
Operațiile militare intermediare sunt acele acţiuni care fac
legătura şi totodată sprijină tranziţia între diferite tipuri de acţiuni
tactice. O acţiune intermediară nu va fi niciodată executată
independent. Ducerea acţiunilor intermediare trebuie să conducă la
alte tipuri de acţiuni tactice.
Executarea efectivă a acţiunilor militare intermediare asigură
următoarele:
• abilitatea de a face tranziţia între faze şi acţiuni fără a pierde
ritmul de desfăşurate a acţiunilor;
• forţele care preiau lupta au cele mai actuale informaţii;
• deplasarea fără sincope;
• controlul executării focului astfel încât să se poată folosi toate
sistemele de armament pentru atingerea scopului şi evitarea
fratricidului;
• regruparea rapidă.
4. OPERAȚII INTERMEDIARE
Operațiile militare intermediare constau în următoarele
acţiuni:
• cercetarea/recunoaşterea;
• siguranţa şi protecţia, inclusiv libertatea de mişcare;
• înaintarea spre contact;
• lupta de întâlnire;
• joncţiunea;
• retragerea;
• retragerea în afara contactului;
• înlocuirea forţelor şi înlocuirea forţelor încercuite;
• deplasarea, inclusiv însoţirea convoaielor;
• trecerea şi înlăturarea obstacolelor.
5. OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE
Operaţiile în medii şi circumstanţe specifice sunt acţiunile
tactice planificate şi executate în condiţii meteo sau de teren speciale.
Uneori acestea sunt o combinaţie a acestor condiţii, de exemplu, ger
puternic şi mediu montan. De asemenea, pot fi întâlnite combinaţii
ale condiţiilor speciale sau combinaţii ale acestora cu cele întâlnite în
teren împădurit, localităţi sau zone cu vizibilitate redusă.
5. OPERAȚII ÎN MEDII SPECIFICE
Operaţiile în medii şi circumstanţe specifice pot fi:
• operaţii în zone împădurite;
• operaţii în mediul urban;
• operaţii în condiţii de iarnă;
• operaţii în zone calde şi deşertice;
• operaţii în teren muntos;
• operaţii în junglă şi în zone tropicale.
BIBLIOGRAFIE
1. Doctrina Armatei României, 2012
2. FT-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, 2017
3. FT-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, 2020
ÎNTREBĂRI ?
Download