CAROL I STUART
Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al VI-lea al Scoției. Din anul 1603, când tatăl său a
devenit și rege al Angliei și Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici și-a petrecut cea mai mare parte a
vieții. Din anul 1612, urmare a morții premature a fratelui său mai mare, Henric Frederick, Prinț de
Wales, a devenit moștenitorul tronului Angliei, Irlandei și Scoției. A fost căsătorit cu Henrietta Maria
a Franței din anul 1625, după o tentativă nereușită, din anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria
Anna a Spaniei. Negocierile pentru căsătoria cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni al
curții engleze în Spania, dar tratativele au eșuat datorită opoziției papei Urban al VIII-lea și datorită
refuzului lui Carol de a se converti la catolicism.
După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine și absolute a regalității, s-a aflat într-o
permanentă luptă cu parlamentul care încerca să-i reducă prerogativele de conducător absolut. În
prima fază a domniei sale, a dus o dispută dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel
l-a și dizolvat la 10 martie 1629. Văzând tendințele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune
taxe fără aprobare, Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei. O altă cauză de conflict cu
societatea engleză a fost și politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor
reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supușii săi că ar fi
filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii Anglicane.Tensiunile politice și
religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat
forțele Parlamentului, care se opunea tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături
de Parlament s-au aliat Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea
regelui Carol I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și
executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta
însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a detronat pe Carol), Oliver
Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să
restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30
ianuarie.
Carol a urcat pe tron în martie 1625 și la 1 mai s-a căsătorit prin procură cu Maria Henrietta, mai
tânără decât el cu nouă ani. Carol o văzuse pe Maria Henrietta la Paris, în timpul călătoriei în Spania.
Cuplul s-a căsătorit apoi în 13 iunie 1625 în Canterbury . Carol a întârziat întrunirea cu Parlamentul
până după cea de-a doua căsătorie, pentru a evita orice opoziție. La prima sesiune a Parlamentului,
mulți membrii erau contrariați de această căsătorie cu o romano-catolică, temându-se că regele va
elimina restricțiile impuse catolicilor și că va submina poziția oficială a bisericii anglicane. Deși el a
promis Parlamentului că nu va atenua restricțiile impuse catolicilor, el a promis exact contrariul, în
contractul secret de căsătorie cu Ludovic al XIII-lea al Franței. Mai mult, el a plasat sub comanda
franceză o forță navală engleză, care putea fi folosită împotriva protestanților din La Rochelle. Carol a
fost încoronat la 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot,
dar soția nu-i era alături, pentru că refuzase să participe la o ceremonie religioasă protestantă.
Neîncrederea față de politica religioasă a lui Carol, a crescut considerabil datorită lui Richard
Montague. Acesta a scris un pamflet împotriva învățăturilor lui Calvin, care a atras imediat ostilitatea
Puritanilor. Un membru Puritan al Camerei Comunelor, John Pym, în timpul dezbaterilor, a atacat
pamfletul defăimător a lui Montague, iar acesta drept răspuns a scris alt pamflet Appello Caesarem,
(Fac apel la Cezar), aluzie la apelul sfântului Paul împotriva persecutării evreilor. Pentru a-l apara pe
Montague, Carol I îl face capelan regal și îl ia sub protecția sa, ceea ce face ca ostilitate Puritanilor să
devină și mai mare.
OLIVER CROMWELL
Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un personaj mai degrabă obscur în primii
patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive personale și financiare. Cu
toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulțumită unei moșteniri lăsate de unchiul său. O
experiență de conversiune religioasă din aceeași decadă l-a determinat să adopte un stil independent
de puritanism ca nucleu de bază al vieții și acțiunilor sale.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în Parlamentul Scurt
(1640) și în Parlamentul Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în Războiul Civil Englez de partea
„Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de la comandarea unei singure
trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința
de moarte a lui Carol I în 1649, și a fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de
Rump să preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie
împotriva armatei scoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump,
organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord
Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare
au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de
toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea
conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățământul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani
și prin donații din pământurile bisericești.
Când regaliștii au revenit la putere în 1660, cadavrul său a fost exhumat, atârnat în lanțuri, și decapitat.
Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei - un dictator regicid conform unor
istorici (precum David Hume sau Cristopher Hill) și un erou al libertății pentru alții (precum Thomas
Carlyle sau Samuel Rawson Gardiner). În Britania memoria sa este onorată, și a fost de exemplu ales
între primii 10 britanici într-un sondaj BBC. Cu toate acestea, măsurile sale
împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat genocid sau aproape,
iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă.[10][11]
Conform istoricului irlandez Micheál Ó Siochrú, masacrele de la Drogheda și Wexford din 1649 se
numără printre cele mai mari atrocități din istoria anglo-saxonă[12].
A fost una dintre marile personalități ale istoriei Angliei, participant direct la evenimentele din timpul
Revoluției și figura centrala a Protectoratului. Născut la Huntingdon, într-o familie de mici nobili de
confesiune puritana, Cromwell și-a făcut studiile la colegiul din Cambridge. El devine unul dintre
conducătorii opoziției în Parlamentul convocat de Carol I în 1640. Se evidenția printre deputați prin
figura sa puternica, trăsăturile dure ale fetei, vocea impunătoare, cuvântările adânc religioase,
accesibile și convingătoare. Pentru eroismul manifestat în prima mare bătălie cu armata regala de la
Marston Moor, cavaleria lui Cromwell a fost numită "coastele de fier". Dictatura militară, stabilită de
Cromwell cu sprijinul armatei și burgheziei, a devenit ereditară, dar Lord Protectorul-Cromwell a
renunțat să se încoroneze ca rege. După moartea lui, "Lord Protector" fost numit fiul său, Richard
Cromwell, o figură politică neînsemnată, înlăturată de Stuarți.