AUTOBIOGRAFIA FOSTEI PRIME DOAMNE
A STATELOR UNITE ALE AMERICII - SINCERĂ
PUTERNICĂ, FASCINANTĂ
Micufa Michelle Obama şi-a petrecut copilăria în
cartierul South Side din oraşul Chicago, împărfind aceeaşi
cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al
familiei, jucându-se de-a prinselea prin parc şi învăţând
de la părinţii săi, Fraser şi Marian Robinson, să spună
întotdeauna şi fără teamă ceea ce gândeşte. Peste câţiva ani,
viaţa a îndepărtat-o de casă, purtând-o din sălile de curs ale
Universităţii Princeton, unde a descoperit cum e să fii singura
femeie de culoare dintr-o încăpere, până în biroul elegant
dintr-un zgârie-nori de sticlă, unde a lucrat şi a fost apreciată
ca avocat corporatist — şi unde, într-o dimineaţă de vară, şi-a
făcut apariţia un student la drept, pe nume Barack Obama,
dându-i peste cap toate planurile pe care şi le făcuse cu atâta
minuţiozitate.
în această carte, pentru prima dată, Michelle Obama
descrie primii ani ai căsniciei sale, când încerca să găsească
echilibrul între carieră şi ascensiunea rapidă în politică a
soţului ei. Ne dezvăluie detalii intime din discuţiile pe care
le-au purtat înainte de candidatura lui Barack Obama la
preşedinţie şi impresii despre rolul pe care ea l-a jucat în
campania lui electorală, ca o figură populară, dar şi foarte
des criticată. Cu un stil narativ graţios, presărat cu umor şi cu
o sinceritate neobişnuită, Michelle Obama ne oferă o poveste
vie din culisele vieţii ei, relatând secvenţe neştiute despre
lansarea istorică a familiei sale pe scena internaţională, pre­
cum şi din viaţa lor ca familie prezidenţială, de-a lungul celor
opt ani spectaculoşi petrecuţi la Casa Albă — în care şi-a
descoperit propria ţară, iar America a descoperit-o pe ea.
Povestea mea ne poartă prin bucătăriile modeste din
lowa şi prin sălile de bal de la Palatul Buckingham, prin
momente de durere sfâşietoare şi ambiţie fără limite, aducându-ne aproape de sufletul unei figuri unice, inovatoare
a istoriei, în timp ce se străduieşte să trăiască autentic, punându-şi forţa şi vocea în serviciul unor idealuri mai înalte.
Spunându-şi povestea cu sinceritate şi îndrăzneală, ne
aruncă o provocare nouă, celorlalţi: Cine suntem şi cine
dorim să devenim?
MICHELLE OBAMA
POVESTEA
MEA
MICHELLE OBAMA
POVESTEA
MEA
Traducere din limba engleză
CORINA HĂDĂREANU
LITERA8
Bucureşti
2018
Becoming
Michelle Obama
Copyright © 2018 Michelle Obama
Toate drepturile rezervate.
Ediţie publicată în Statele Unite de Crown, un imprint al Crown Publishing Group,
o divizie a Penguin Random House LLC, New York.
crownpublishing.com
Traducere publicată prin înţelegere cu Crown Publishing Group,
o divizie a Penguin Random House LLC.
Copertă interioară spate (de la stânga): Prin amabilitatea arhivei familiei
Obama-Robinson (trei imagini); © Callie Shell/Aurora Photos; © Susan Watts/New York
Daily News/Getty Images; © Brooks Kraft LLC/Corbis/Getty Images;
Fotografie de Ida Mae Astute © ABC/Getty Images
Editura Litera
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România
tel.: 021319 63 90; 0 314251619 ; 0752 548 372
e-mail: comenzi@litera.ro
Ne puteţi vizita pe
*
www.litera.ro
Povestea mea
Michelle Obama
Copyright © 2018 Grup Media Litera
pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate
Traducere din limba engleză:
Corina Hădăreanu
Editor: Vidraşcu şi fiii
Redactori: Aloma Ciomâzgă-Mărgărit,
Georgiana Harghel
Corector: Andrada Nistor
Copertă: Ana Maria Gordin Marinescu
Tehnoredactare şi prepress: Mihai Suciu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
OBAMA, MICHELLE
Povestea mea / Michelle Obama; trad, din lb. engleză de Corina Hădăreanu Bucureşti: Litera, 2018
ISBN 978-606-33-3008-7
1. Hădăreanu, Corina (trad.)
821.111
Tuturor celor care m-au ajutat să devin ceea ce sunt:
oamenilor care m-au crescut - Fraser, Marian, Craig şi
uriaşa mea familie extinsă,
cercului meu de prietene, femei puternice care mă încu­
rajează întotdeauna,
echipei mele loiale şi dedicate, care continuă să mă facă
mândră.
Iubirilor vieţii mele:
Maliei şi Sashei, cele mai preţioase comori ale mele,
raţiunea mea de-a fi,
şi lui Barack, care mi-a promis mereu o călătorie intere­
santă.
C u pr in s
r\j
Prefaţă
9
Povestea mea
17
Povestea noastră
167
Povestea continuă
413
Epilog
607
Mulţumiri
6/5
Credite fotografice
621
P
refaţă
>
-------------------
martie 2017
C
ÂND ERAM C O PIL, N Ă ZU IN ŢELE M ELE ERAU SIM PLE.
îmi doream
un câine. îmi doream o casă cu scară interioară - parter şi
etaj, pentru o singură familie. Dintr-un anumit motiv, îmi doream
un break cu patru uşi, în locul maşinii Buick cu două uşi, de care
tatăl meu era foarte mândru. Obişnuiam să le spun oamenilor că,
atunci când o să cresc mare, o să mă fac medic pediatru. De ce?
Pentru că îmi plăcea la nebunie să mă aflu în preajma copiilor şi
mi-am dat seama foarte repede că răspunsul acesta era pe placul
adulţilor. O, medic! Ce alegere minunată! Pe vremea aceea purtam
părul prins în codiţe împletite, îl tratam de sus pe fratele meu şi re­
uşeam, fără excepţie, să iau cele mai bune note la şcoală. Eram am­
biţioasă, chiar dacă nu aveam un scop precis. Acum cred că aceasta
este una dintre cele mai inutile întrebări pe care adulţii le pot pune
copiilor - Ce vrei să te faci când o să creşti mare? De parcă creşterea
ar fi un proces finit. De parcă, la un moment dat, devii ceva, iar
acela este sfârşitul.
Până acum, am fost avocată. Am fost vicepreşedinta unui spital
şi directoarea unei organizaţii nonprofit care-i ajută pe tineri să-şi
croiască drumul către cariere importante. Am fost o studentă de
IO
Michelle O bama
culoare, provenind dintr-o familie de muncitori, la o facultate
de elită frecventată mai ales de albi. Am fost singura femeie sau
singurul afro-american în diferite grupuri şi conjuncturi. Am
fost mireasă, am fost o tânără mamă epuizată, o fiică sfâşiată
de durere. Şi, până nu demult, am fost prima doamnă a Statelor
Unite - o poziţie care nu reprezintă oficial un loc de muncă, dar
care mi-a oferit experienţe cum nu mi-aş fi putut imagina. M-a
aşezat faţă în faţă cu tot felul de provocări şi m-a făcut uneori să
mă simt umilă, m-a dus pe culmi şi m-a doborât, luându-mă pe
nepregătite câteodată. Abia încep să înţeleg tot ce s-a întâmplat
în ultimii ani - din momentul acela, în 2006, când soţul meu
a vorbit pentru prima dată despre candidatura la preşedinţie
până în dimineaţa rece de iarnă când am urcat într-o limuzină
împreună cu Melania Trump, pentru a o însoţi la inaugurarea
mandatului soţului ei. A fost o experienţă pe cinste.
Când eşti prima doamnă, America ţi se dezvăluie cu ex­
tremele ei. Am participat la evenimente pentru strângeri de
fonduri în case particulare care arătau mai degrabă ca nişte
muzee, case în care oamenii aveau căzi de baie făcute din pie­
tre preţioase. Am vizitat familii care au pierdut totul în tim­
pul uraganului Katrina şi am văzut oameni emoţionaţi până
la lacrimi şi recunoscători pentru că mai aveau un frigider şi
o sobă care încă funcţionau. Am întâlnit oameni care mi s-au
părut superficiali şi ipocriţi, dar şi alţii - profesori, soţii de mi­
litari şi mulţi alţii - care m-au uimit cu forţa şi profunzimea
lor spirituală. Am întâlnit şi copii - foarte mulţi şi din toată
lumea - care m-au înduioşat, mi-au umplut inima de speranţă
şi care, din fericire, uitau cine sunt eu de îndată ce ne apucam
să scormonim împreună pământul din grădină.
Povestea mea
ii
De la primul pas pe care l-am făcut cu reticenţă în viaţa
publică, am fost ridicată în slăvi ca fiind cea mai puternică fe­
meie din lume şi denigrată ca fiind „o femeie de culoare orbită
de furie", l-aş fi întrebat pe detractorii mei care parte din aceas­
tă expresie e mai importantă pentru ei - „furie", „de culoare"
sau „femeie"? Am făcut fotografii zâmbind alături de oameni
care îi adresau soţului meu cuvinte îngrozitoare în emisiuni
ale televiziunilor naţionale, dar care, totuşi, voiau o aminti­
re înrămată, pe şemineu. Am auzit despre pagini de internet
pline de gunoaie, care puneau la îndoială absolut tot ceea ce
avea legătură de mine, întrebându-se chiar dacă sunt femeie
sau bărbat. Un congresman aflat în funcţie a făcut glume des­
pre fundul meu. Câteodată m-am simţit rănită, alteori m-am
înfuriat, dar, de cele mai multe ori, am încercat să mă amuz pe
seama acestor întâmplări.
Sunt multe lucruri pe care încă nu le ştiu despre America,
despre viaţă, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cu­
nosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m-a învăţat să mun­
cesc din greu, să zâmbesc des şi să mă ţin de cuvânt mereu.
Mama mea, Marian, mi-a arătat cum să judec singură lucrurile
şi cum să-mi fac vocea auzită. împreună, în apartamentul nos­
tru înghesuit din sudul oraşului Chicago, ei doi m-au învăţat
să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în poves­
tea mea, în marea poveste a ţării noastre. Chiar dacă nu e totul
frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie.
Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce
merită preţuit.
Vreme de opt ani, am locuit la Casa Albă, unde sunt atât de
multe scări încât te plictiseşti numărându-le - plus ascensoare,
Michelle Obama
12
un teren de bowling şi un grădinar propriu. Am dormit într-un
pat cu aşternuturi fine aduse din Italia. Mesele noastre erau
pregătite de o echipă de bucătari de talie internaţională şi ser­
vite de ospătari mai bine pregătiţi decât într-un restaurant
sau hotel de cinci stele. La uşa noastră se aflau mereu agenţii
Serviciului Secret, cu căşti în urechi, înarmaţi şi cu chipuri­
le deliberat lipsite de expresie, care făceau tot posibilul să nu
tulbure intimitatea vieţii noastre de familie. în cele din urmă,
ne-am obişnuit, oarecum, cu tot - cu grandoarea neobişnuită
a noii noastre case şi, totodată, cu prezenţa permanentă, tăcu­
tă, a celorlalţi.
La Casa Albă, cele două fiice ale noastre s-au jucat cu
mingea pe coridoare şi s-au căţărat în copacii de pe Peluza de
Sud. Este locul în care Barack a lucrat până noaptea târziu,
în Sala Tratatelor, citind informări şi schiţe de discurs, şi
în care Sunny, unul dintre câinii noştri, îşi făcea câteodată
nevoile pe covoare. Am stat uneori în balconul Truman şi
m-am uitat la turiştii care îşi făceau poze cu beţele de selfie,
privind insistent prin gardul de fier şi încercând să-şi dea
seama ce se petrecea înăuntru. Au fost zile când am simţit că
mă sufoc pentru că ferestrele erau mereu închise din motive
de securitate, când nu puteam să iau o gură de aer proaspăt
fără să provoc un deranj întreg. în alte zile, mă minunam
de frumuseţea magnoliilor albe care înfloreau afară, de
forfota de zi cu zi a treburilor guvernului sau de o solemnă
ceremonie militară de primire. Au fost zile, săptămâni şi
luni în care am urât politica. Şi au existat momente în care
frumuseţea acestei ţări şi a locuitorilor ei m-au copleşit şi
m-au lăsat fără grai.
Povestea mea
i3
Apoi, s-a terminat. Chiar dacă ştii că se apropie, chiar dacă
ultimele săptămâni sunt presărate cu despărţiri emoţionante,
ziua aceea este încă înceţoşată. O mână se aşază pe o Biblie; un
jurământ este rostit din nou. Mobilierul unui preşedinte este
scos afară, în timp ce mobilierul celuilalt este mutat înăuntru.
Dulapurile sunt golite şi, apoi, umplute din nou, în doar câteva
ore. într-o clipă, alte capete se aşază pe alte perne - tempera­
mente noi, visuri noi. Şi când totul ia sfârşit, când ieşi pen­
tru ultima dată pe uşa casei de la cea mai faimoasă adresă din
lume, în multe privinţe trebuie să te regăseşti.
Aşa că, daţi-mi voie să încep de aici, cu un lucru mărunt
care s-a întâmplat cu puţin timp în urmă. Eram acasă, în vila
din cărămidă roşie în care familia mea s-a mutat recent. Noua
noastră casă se află cam la trei kilometri de fosta noastră locu­
inţă, pe o stradă liniştită. încă ne mai obişnuim cu ea. în came­
ra de zi, mobila noastră este aşezată la fel cum era la Casa Albă.
Prin toată casa avem lucruri care ne aduc aminte că totul a fost
adevărat - fotografii de familie făcute la Camp David, vase de
ceramică pe care le-am primit cadou de la câţiva studenţi na­
tivi americani, o carte semnată de Nelson Mandela. în mod cu
totul neobişnuit, în seara aceea toată lumea era plecată. Barack
era într-o călătorie. Sasha ieşise cu nişte prieteni. Malia locu­
ieşte şi lucrează la New York, fiind spre finalul anului de pauză,
înainte de a merge la facultate. Eram doar eu, cu cei doi câini
ai noştri, într-o casă goală şi tăcută cum nu mai avusesem de
opt ani.
Şi îmi era foame. Am ieşit din dormitor şi am coborât scă­
rile, cu câinii după mine. Am intrat în bucătărie şi am deschis
frigiderul. Am găsit o pâine, am luat două felii şi le-am pus
M ichelle Obama
14
la prăjit. Am deschis un dulăpior şi am luat o farfurie. Ştiu că
sună bizar, dar să iei o farfurie de pe raft fără ca mai întâi să
insiste cineva să ţi-o aducă, să stai şi să te uiţi cum se prăjeşte
pâinea în toaster - toate acestea mi-au dat senzaţia întoarcerii
la viaţa mea de odinioară. Sau poate că este noua mea viaţă, cu
semnele ei de început.
Până la urmă, nu mi-am făcut doar pâine prăjită; am fă­
cut un sendviş prăjit cu brânză, mutând feliile de pâine în
cuptorul cu microunde şi topind o felie zdravănă de brânză
cheddar, grasă şi cremoasă, între ele. Apoi am ieşit cu farfu­
ria în curtea din spate. Nu mai trebuia să anunţ pe nimeni
unde mă duc. M-am dus, pur şi simplu. Purtam pantaloni
scurţi şi aveam picioarele goale. Frigul iernii se înmuiase, în
sfârşit, şi brânduşele începuseră să răsară pe lângă zidul din
spatele curţii. în aer se simţea aroma primăverii. M-am aşezat
pe treptele verandei simţind căldura soarelui de peste zi în
lespedea de sub picioarele mele. Un câine s-a auzit lătrând
în depărtare, iar câinii mei au ciulit urechile, ascultându-1
nedumeriţi. Mi-am dat seama că era un sunet neobişnu­
it pentru ei, pentru că, la Casa Albă, nu avuseserăm vecini,
aşadar, nici câini ai vecinilor. Pentru ei, totul era nou. Câinii
au plecat să exploreze curtea, iar eu am rămas să-mi mănânc
sendvişul în întuneric, simţindu-mă singură în cel mai plăcut
mod cu putinţă. Nu mă mai gândeam la agenţii înarmaţi care
stăteau la mai puţin de ioo de metri, la postul de pază ame­
najat în garajul nostru, şi nici la faptul că nu puteam să merg
pe stradă fără să fiu însoţită de o echipă de securitate. Nu mă
gândeam nici la noul preşedinte şi, între noi fie vorba, nici la
fostul preşedinte.
Povestea mea
15
Mă gândeam, în schimb, că peste câteva minute urma să
mă întorc în casă, să-mi spăl farfuria în chiuvetă şi să mă duc
în pat, poate să deschid şi o fereastră ca să simt aerul de primă­
vară - ce minunăţie! Mă mai gândeam, de asemenea, că liniş­
tea aceea îmi oferea pentru prima dată ocazia de a reflecta. Ca
primă doamnă, ajungeam la sfârşitul unei săptămâni aglome­
rate şi trebuia să fac eforturi să-mi aduc aminte cum a început.
Acum, însă, deja percep timpul altfel. Fetele mele, care au venit
la Casa Albă cu păpuşile Polly Pockets, cu o păturică botezată
Blankie şi cu tigrul de pluş Tiger, sunt acum adolescente, tine­
re femei cu concepţii şi planuri personale. Soţul meu e preocu­
pat de propria adaptare la viaţa de după Casa Albă şi încearcă
să-şi găsească un nou ritm. Şi mai sunt şi eu, în acest loc nou,
cu o mulţime de lucruri pe care vreau să le spun.
I
Povestea
mea
------------------------------------------r \ j r \ j -----------------------------------------------------------
C a pito lu l 1
r\_> r o r \ j
i-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei ascul­
M
tând sunetul strădaniei. Ajungea la mine sub forma
unei muzici cântate prost sau, în orice caz, de nişte amatori,
trecând prin podeaua dormitorului meu - acel ping ping ping
repetat al clapelor pe care elevii aflaţi cu un etaj mai jos, la pi­
anul mătuşii Robbie, învăţau gamele cu dificultate şi făcând
multe greşeli. Familia mea locuia în South Shore, un cartier al
oraşului Chicago, într-o căsuţă cochetă din cărămidă, care îi
aparţinea lui Robbie şi soţului ei, Terry. Părinţii mei închiria­
seră un apartament la etaj, iar Robbie şi Terry locuiau la parter.
Robbie era mătuşa mamei şi fusese pentru familia noastră un
real ajutor de-a lungul anilor, dar pentru mine era o persoană
înspăimântătoare. Pretenţioasă şi sobră, ea dirija corul bise­
ricii şi era oficial profesoara de pian a cartierului. Purta tocuri
înalte şi o pereche de ochelari de citit pe un lănţişor în jurul
gâtului. Avea un zâmbet viclean, dar nu aprecia sarcasmul la fel
de mult ca mama. O auzeam câteodată certându-şi elevii că nu
au exersat îndeajuns sau apostrofându-i pe părinţii lor pentru
că i-au adus târziu la lecţii.
„Somn uşor!“, se auzea ea în miezul zilei, cu acelaşi ton exa­
sperat cu care altcineva ar fi exclamat: „Doamne Dumnezeule!"
Michelle O bama
20
Se pare că foarte puţini se ridicau la înălţimea pretenţiilor lui
Robbie.
Cu toate astea, sunetul produs de aceia care se chinuiau să
înveţe să cânte la pian a devenit coloana sonoră a vieţii noas­
tre. Ping-ping după-amiezele, ping-ping seara. Doamnele de la
biserică veneau câteodată să repete imnuri, făcându-şi auzită
evlavia prin pereţii noştri. Sub îndrumarea lui Robbie, copiii
care luau lecţii de pian nu aveau voie să studieze mai mult de
un cântec odată. Din camera mea, îi auzeam cum, notă ne­
sigură după notă nesigură, se străduiau să câştige aprobarea
profesoarei lor şi să treacă de la vreo melodioară pentru co­
pii la „Cântecul de leagăn" al lui Brahms, dar asta se întâmpla
după multe încercări. Muzica nu era niciodată enervantă, dar
se auzea tot timpul. Se strecura în sus, pe scara care despărţea
apartamentul nostru de locuinţa lui Robbie. Intra pe ferestrele
deschise în timpul verii, acompaniindu-mi gândurile în timp
ce mă jucam cu păpuşile Barbie sau construiam mici regate din
cuburi. Singurele pauze erau când tata venea acasă din schim­
bul de dimineaţă de la staţia de tratare a apei şi dădea drumul
la televizor, la vreun meci al echipei Chicago Cubs, cu sonorul
atât de tare încât acoperea orice altceva.
Era sfârşitul anilor i960, în cartierul South Side, din Chicago.
Cubs nu era o echipă slabă, dar nu era nici grozavă. Stăteam în
braţele tatei, în fotoliul lui, şi îl ascultam povestind cum Cubs
rămăsese fără vlagă la finalul sezonului şi de ce Billy Williams,
care locuia aproape de noi, după colţ, pe Constance Avenue,
lovea mai slab pe partea stângă. în afara terenurilor de base­
ball, America trecea printr-o perioadă de schimbări majore
şi nesigure. Fraţii Kennedy fuseseră asasinaţi. Martin Luther
Povestea mea
21
King fusese ucis şi el în balconul unei clădiri din Memphis,
ducând la declanşarea unui val de revolte în toată ţara, in­
clusiv la Chicago. Convenţia Naţională din 1968 a Partidului
Democrat a devenit sângeroasă, când poliţia a intervenit cu
bastoane şi gaze lacrimogene împotriva celor care protestau
faţă de Războiul din Vietnam, în parcul Grant, la vreo 12 kilo­
metri de casa noastră. Familiile de albi se mutau în masă din
oraş în suburbii - atrase de promisiunea unor şcoli mai bune,
de spaţiul mai generos şi probabil şi de vecinătatea mai albă.
însă nimic din toate acestea nu rezona cu mine. Eram doar
un copil, o fetiţă cu păpuşi Barbie şi cu cuburi, cu doi părinţi
şi un frate mai mare care dormea în fiecare noapte la un me­
tru de mine. Familia era lumea mea, centrul universului meu.
Mama m-a învăţat să citesc devreme, ducându-mă la biblioteca
publică, unde stătea cu mine în timp ce silabiseam cuvintele de
pe câte o pagină. Tata mergea în fiecare zi la serviciu, îmbrăcat
în uniforma albastră a angajaţilor municipalităţii, dar seara ne
arăta ce înseamnă să iubeşti jazzul şi arta. în copilărie, făcuse
cursuri la Institutul de Artă din Chicago, iar în liceu pictase
şi sculptase. în şcoală a fost un înotător şi un boxer talentat,
şi ca adult urmărea cu pasiune orice sport televizat, de la golf
profesionist la Liga Naţională de Hochei. îi plăcea să vadă cum
fac performanţă oamenii puternici. Când fratele meu Craig a
început să fie interesat de baschet, tata punea monede pe tocul
uşii de la bucătărie, încurajându-1 să sară după ele.
Tot ceea ce conta pentru mine se afla pe o rază de cinci
cvartale - bunicii şi verişorii mei, biserica din colţ unde mer­
geam nu tocmai cu regularitate la şcoala de duminică, benzi­
năria unde mă trimitea mama uneori să-i cumpăr un pachet
Michelle O bama
22
de ţigări mentolate şi magazinul de băuturi, unde se vindea şi
pâine feliată, bomboane ieftine şi lapte. în nopţile fierbinţi de
vară, Craig şi cu mine aţipeam ascultând uralele de la meciu­
rile de softball care se jucau în parcul din apropiere, unde ziua
ne căţăram pe aparatele de la locul de joacă sau ne fugăream
cu alţi copii.
Diferenţa de vârstă dintre mine şi Craig este de aproape
doi ani. El a moştenit ochii blânzi şi optimismul tatălui meu,
iar de la mama a luat spiritul categoric. Noi doi am fost în­
totdeauna foarte apropiaţi, în parte datorită devotamentului
constant şi oarecum inexplicabil pe care el pare să-l fi simţit
încă de la început faţă de sora lui mai mică. Există o fotografie
veche de familie, alb-negru, în care apărem toţi patru pe o ca­
napea, mama zâmbind cu mine în braţe, iar tata părând foarte
serios şi mândru în timp ce îl ţine pe Craig. Suntem îmbrăcaţi
pentru biserică sau poate pentru o nuntă. Eu aveam în jur de
opt luni, o feţişoară dolofană, un scutec uriaş şi o rochiţă albă
apretată; păream gata să alunec din braţele mamei şi mă uitam
fix în obiectiv, de parcă aş fi vrut să-l mănânc. Lângă mine se
află Craig, un gentleman în miniatură, cu papion şi costum,
având o mină foarte serioasă. Avea doi ani şi deja întruchipa
imaginea vigilenţei şi a responsabilităţii de frate mai mare avea braţul întins spre mine, cu degetele strânse protector în
jurul mânuţei mele grăsulii.
Fotografia a fost făcută când locuiam pe acelaşi coridor
cu părinţii tatălui meu în Parkway Gardens, un complex re­
zidenţial accesibil din South Side, cu blocuri de apartamente
moderne. A fost construit în anii 1950, cu scopul de a răspunde
la criza de locuinţe pentru familiile muncitorilor de culoare,
Povestea mea
23
după al Doilea Război Mondial. Atmosfera locului avea să se
deterioreze mai târziu, din pricina sărăciei şi a violenţei bande­
lor de cartier, transformând complexul în unul dintre cele mai
periculoase locuri din oraş. însă, cu mult înainte să se întâmple
asta, pe când eu eram doar un bebeluş, părinţii mei - care s-au
cunoscut în adolescenţă şi s-au căsătorit când aveau vreo 25 de
ani - au acceptat propunerea de a se muta câţiva kilometri mai
la sud, în casa lui Robbie şi Terry, într-un cartier mai liniştit.
Pe Euclid Avenue, eram două familii care trăiau sub ace­
laşi acoperiş, deşi acesta nu era foarte mare. Judecând după
cum era compartimentat etajul, spaţiul fusese probabil proiec­
tat pentru a fi locuit de o persoană, cel mult două, dar noi am
găsit o soluţie să încăpem toţi patru. Părinţii mei dormeau în
singurul dormitor, iar eu şi fratele meu Craig împărţeam spa­
ţiul mai mare care ar fi trebuit să fie camera de zi. Mai târziu,
când am crescut, bunicul meu - Purnell Shields, tatăl mamei
mele, care era un tâmplar entuziast, dacă nu chiar foarte price­
put - a adus nişte lambriuri ieftine din lemn şi a construit un
fel de perete care împărţea acest spaţiu în două aşa-zise cămă­
ruţe. Cu ajutorul unei uşi glisante din plastic, a amenajat şi un
mic loc de joacă, unde puteam să ne ţinem amândoi jucăriile
şi cărţile.
îmi plăcea mult camera mea. Era suficient de încăpătoare
pentru un pat dublu şi un birou îngust. în pat îmi ţineam toate
animalele de pluş, şi în fiecare noapte le aranjam cu migală în
jurul capului, ca într-un fel de ritual. De cealaltă parte a pa­
noului despărţitor, Craig locuia într-un spaţiu foarte asemă­
nător, cu patul aşezat de-a lungul peretelui, paralel cu al meu.
Separarea noastră era atât de superficială, încât puteam sta
M ichelle Obama
24
de vorbă noaptea, după ce ne urcam în pat, şi de multe ori ne
jucam aruncând de la unul la altul un ghemotoc din şosete
prin spaţiul de două palme rămas între panou şi tavan.
în schimb, partea în care locuia mătuşa Robbie era ca un
mausoleu, cu mobila protejată de folii de plastic, pe care le sim­
ţeam reci şi lipicioase pe picioarele goale, când îndrăzneam să
mă aşez. Rafturile ei erau pline cu bibelouri de porţelan pe care
nu aveam voie să le atingem. îmi lăsam mâna să alunece pes­
te un set de canişi de sticlă, cu căpşoare drăguţe - o căţeluşă
foarte graţioasă şi trei pui mici
apoi mi-o retrăgeam brusc,
temându-mă de mânia lui Robbie. Când nu ţinea lecţii de pian,
parterul era cufundat într-o tăcere de mormânt. Televizorul
nu era niciodată pornit, radioul nu se auzea niciodată. Cred că
ei doi nici nu vorbeau prea mult. Numele complet al soţului
lui Robbie era William Victor Terry, dar, nu se ştie de ce, i se
spunea doar pe numele de familie. Terry era ca o umbră, un
bărbat cu un aer distins care purta costum cu vestă în fiecare zi
a săptămânii şi care nu scotea aproape niciodată vreun cuvânt.
Am ajuns să mă gândesc la cele două niveluri ale casei
ca la două universuri diferite, guvernate de sensibilităţi con­
trarii. La etaj, noi eram gălăgioşi, fără să ne pese prea mult
de asta. Craig şi cu mine ne jucam cu mingea şi ne fugăream
prin apartament. Dădeam cu spray de lustruit mobila pe po­
deaua din hol ca să alunecăm mai bine în şosete, izbindu-ne
deseori de pereţi. Organizam meciuri de box între frate şi
soră în bucătărie, echipându-ne cu mănuşile primite de tata
la Crăciun şi sfătuindu-ne despre cum să dăm o lovitură
ca lumea. Seara, în familie, jucam tot felul de jocuri de societate,
spuneam poveşti şi glume, iar la casetofon răsunau cântecele
Povestea mea
25
celor de la Jackson 5. Când nu mai putea suporta zgomotul,
Robbie apăsa nervos pe comutatorul de pe scara comună, de
unde se aprindea becul şi în holul nostru, de la etaj. Aprindea
şi stingea becul, iar şi iar - era modul ei politicos de a ne spune
să ne potolim.
Robbie şi Terry erau mai în vârstă. Crescuseră într-o epo­
că diferită, cu preocupări diferite. Văzuseră lucruri pe care pă­
rinţii noştri nu le mai apucaseră - şi pe care eu şi Craig, copii
fiind, nici măcar nu le bănuiam. Sau, în orice caz, asta ne spu­
nea mama atunci când ne supăram pe morocănoşii de la par­
ter. Chiar dacă nu cunoşteam contextul, am fost învăţaţi să ne
amintim că respectivul context exista. Orice om de pe lumea
asta, ne spuneau părinţii, are un trecut pe care nu îl cunoaş­
tem, şi numai pentru asta merită tratat cu o anume indulgen­
ţă. Aveam să aflu, după mulţi ani, că Robbie dăduse în judecată
Universitatea Northwestern pentru discriminare, după ce se
înscrisese la un seminar de muzică corală, în 1943, şi îi fuse­
se refuzată cazarea în căminul pentru fete. A fost trimisă, în
schimb, să se cazeze într-o pensiune din oraş - un loc „pentru
cei de culoare". Terry fusese pe vremuri însoţitor de vagon la
compania Pullman, pe una dintre cursele de noapte care ve­
neau şi plecau din Chicago. Era o ocupaţie respectabilă, chiar
dacă nu şi bine plătită, practicată doar de bărbaţi de culoare
în uniforme imaculate care cărau bagaje, serveau la masă şi,
în general, se ocupau de toate necesităţile călătorilor din tren,
inclusiv de lustruirea pantofilor.
Ani de zile după pensionare, Terry a continuat să trăias­
că într-un formalism plat - îmbrăcat impecabil, serviabil, dar
distant, fără să se impună vreodată, cel puţin din câte puteam
Michelle Obama
26
eu să-mi dau seama. Era ca şi cum renunţase la o parte din el,
ca să poată face faţă situaţiei. îl urmăream când tundea ga­
zonul în zilele călduroase din toiul verii, cu pantofi închişi,
bretele, pălărie cu bor îngust şi mânecile cămăşii suflecate cu
grijă. Se răsfăţa cu o singură ţigară pe zi şi un cocktail pe lună,
dar nici atunci nu se relaxa cum o făceau părinţii noştri după
un whisky sau o bere, pe care şi le permiteau de câteva ori pe
lună. O parte din mine ar fi vrut ca Terry să se destăinuie cui­
va, să se elibereze de orice secrete ar fi purtat. îmi imaginam
că ştia tot felul de poveşti interesante despre oraşele pe care le
vizitase şi despre oamenii bogaţi pe care-i însoţise în trenuri.
Dar nu aveam să auzim nici una dintre aceste poveşti. Nu se
ştie din ce motiv, nu a povestit niciodată.
eam în jur de patru ani
când am decis că vreau să învăţ
ă cânt la pian. Craig, care era în clasa întâi, cobora săp­
tămânal la lecţii cu Robbie şi se întorcea sus relativ nevătămat.
Mă gândeam că eram pregătită, de fapt eram convinsă că deja
învăţasem să cânt la pian printr-un fel de osmoză - după toate
acele ore în care îi ascultasem pe alţi copii bâjbâind prin par­
titurile lor. Aveam deja muzica în minte. Voiam doar să merg
jos pentru a-i demonstra exigentei mele mătuşi cât de talenta­
tă eram şi să devin, fără nici un efort, eleva ei vedetă.
Pianul lui Robbie se afla într-o cameră mică din spatele
casei, lângă o fereastră care dădea în curte. într-un colţ era
o plantă în ghiveci, şi în altul se afla o masă pliantă, pe care
elevii puteau să scrie. în timpul lecţiilor, Robbie stătea aşezată
într-un fotoliu, cu spatele drept, bătând ritmul cu un deget şi
ţinându-şi capul înclinat, în timp ce asculta cu atenţie ca să
Povestea mea
27
surprindă orice greşeală. îmi era frică de Robbie? Nu chiar,
dar exista în ea ceva care inspira teamă; reprezenta genul
de autoritate rigidă cu care nu mă mai întâlnisem prin altă
parte. Ea cerea excelenţă de la fiecare copil care se aşeza pe
scăunelul de la pian. O vedeam ca pe o persoană care trebuia
convinsă sau cucerită cumva. Cu ea, simţeai întotdeauna că
aveai ceva de demonstrat.
La prima lecţie, picioarele îmi atârnau din scaun, pentru
că erau încă prea scurte ca să ajungă la podea. Robbie mi-a dat
un manual de muzică, de care am fost foarte încântată, şi mi-a
arătat cum să-mi aşez corect mâinile pe clape.
„Gata, fii atentă“, mi-a spus, răstindu-se la mine, deşi eu
nici nu începusem. „Găseşte do central."
Când eşti mic, ţi se pare că pianul are o mie de clape. Te
uiţi nedumerit la şirul de clape albe şi negre, prea multe ca
să poată fi cuprinse de două braţe micuţe întinse. După cum
aveam să învăţ imediat, do central era punctul de referinţă,
demarcaţia între octavele pe care le acoperă mâna dreaptă,
respectiv mâna stângă, adică între cheia sol şi cheia fa. Dacă
puneai degetul mare pe do central, restul se aşezau automat
la locurile lor. Clapele de la pianul lui Robbie aveau diferenţe
subtile de culoare şi de formă, porţiuni de pe care săriseră bu­
căţele de fildeş, făcându-le să arate ca nişte dinţi stricaţi. Din
fericire, clapa do central avea un întreg colţ ciobit, mare cât o
unghie, aşa că o nimeream de fiecare dată.
După cum s-a dovedit, îmi plăcea pianul. Mi se părea firesc
să stau în faţa lui, de parcă îmi era menit să fac asta. în familia
mea existau mulţi muzicieni şi iubitori ai muzicii, în special
din partea mamei. Aveam un unchi care cânta într-o orchestră
M ichelle Obama
28
de profesionişti. Câteva mătuşi cântau în coruri la biserică.
O aveam pe Robbie care, pe lângă cor şi lecţiile de pian, condu­
cea aşa-numitul Atelier Opereta, un fel de teatru muzical pen­
tru copii, care se ţinea într-o sală de la subsolul bisericii şi unde
mergeam împreună cu Craig în fiecare sâmbătă. însă nucleul
muzical al familiei mele era bunicul Shields, tâmplarul, care
era fratele mai mic al lui Robbie. Era un bărbat grăsuţ şi voios,
cu un râs molipsitor şi o barbă căruntă, neîngrijită, căruia îi
spuneam Sudistul. Când eram mai mici, locuia în partea de
vest a oraşului, iar Craig şi cu mine îi spuneam Vesticul. Dar
în anul în care am început lecţiile de pian, s-a mutat şi el în
cartierul nostru, aşa că l-am rebotezat rapid.
Sudistul se despărţise de bunica mea cu mult timp în
urmă, când mama era adolescentă. Locuia împreună cu mătu­
şa Carolyn, sora mai mare a mamei, şi cu unchiul Steve, fratele
ei mai mic, la două străzi de noi, într-o casă confortabilă cu
un singur nivel, pe care o împânzise cu cabluri pentru muzică,
instalând boxe în toate încăperile, inclusiv în baie. în camera
de zi construise un sistem de dulăpioare sofisticat pentru echi­
pamentul stereo, cumpărat în mare parte bucată cu bucată, de
pe la târgurile de cartier. Avea două platane de pick-up care nu
se potriveau, un magnetofon vechi, cam uzat, şi rafturi ticsite
cu discurile pe care le adunase de-a lungul multor ani.
Existau puţine lucruri pe lume în care Sudistul avea în­
credere. Era un fel de adept de modă veche al teoriilor conspiraţioniste. Nu avea încredere în dentişti, ceea ce l-a lăsat la
un moment dat aproape fără nici un dinte. Nu avea încredere
în poliţie şi nu prea avea încredere în albi, el fiind fiul unui
sclav din Georgia şi petrecându-şi prima parte a copilăriei
Povestea mea
29
în Alabama, în vremea lui Jim Crow, înainte să vină la Chicago
în anii 1920. Când a avut el însuşi copii, Sudistul a făcut tot ce
a crezut de cuviinţă ca să-i ştie în siguranţă - i-a speriat cu po­
veşti reale şi imaginare despre ce li se putea întâmpla copiilor
negri care se duceau în cartierul nepotrivit şi i-a bătut la cap să
se ferească de poliţie.
Muzica părea să fie un antidot pentru toate aceste griji, un
mod de a le îndepărta pentru a se putea relaxa. Când Sudistul
îşi primea plata pentru vreo lucrare de tâmplărie, câteodată
îşi făcea de cap şi îşi cumpăra un album nou. Dădea mereu
petreceri pentru familie, la care oaspeţii erau nevoiţi să vor­
bească tare ca să acopere zgomotul din boxe, pentru că muzica
era întotdeauna pe primul plan. Cele mai multe evenimente
importante din familie se sărbătoreau la Sudist acasă, iar asta
ne-a dat ocazia, de-a lungul anilor, să despachetăm cadourile
de Crăciun pe muzica Ellei Fitzgerald şi să suflăm în lumână­
rile de pe tort ascultând Coltrane. După cum povestea mama,
în tinereţea lui, Sudistul ţinuse morţiş să le insufle dragostea
pentru jazz celor şapte copii ai lui, aşa că deseori îi trezea cu
vreunul dintre discurile lui, sunetul fiind dat la volum maxim.
Dragostea lui pentru muzică era molipsitoare. După ce
Sudistul s-a mutat la noi în cartier, am început să petrec după-amieze în şir acasă la el, luând de pe rafturi câte un disc
la întâmplare şi ascultându-1 de la cap la coadă, descoperind
povestea fiecăruia în parte. Chiar dacă eram mică, nu mi-a
spus niciodată să nu ating anumite lucruri. Tot el avea să-mi
cumpere mai târziu primul meu album, Talking Book al lui
Stevie Wonder, pe care îl ţineam la el acasă, pe un raft pe care
îl făcuse special pentru discurile mele preferate. Dacă mi se
Michelle Obama
30
făcea foame, îmi pregătea un milkshake sau ne prăjea un pui
întreg, în timp ce ascultam Aretha, Miles sau Billie. Pentru
mine, Sudistul era la fel de măreţ ca raiul. Iar raiul, aşa cum
mi-1 imaginam atunci, trebuia să fie un loc cu mult jazz.
casă am continuat să exersez, ca
să evoluez din punct
de vedere muzical. Aşezată la pianul înalt al lui Robbie,
am învăţat repede gamele - osmoza despre care vorbeam fuse­
se reală - şi m-am apucat cu multă conştiinciozitate să studiez
partiturile pe care mi le dăduse. Pentru că noi nu aveam pian,
trebuia să exersez la parter, la pianul ei, aşa că pândeam mereu
când nu era altcineva la lecţie. Deseori o trăgeam pe mama
după mine, să stea în fotoliul mătuşii şi să mă asculte cân­
tând. Am învăţat un cântecel din manualul de pian, a p o i,al­
tul. Probabil că nu eram mai bună decât ceilalţi elevi ai ei, dar
eram foarte ambiţioasă. Pentru mine, să învăţ era ceva magic
şi am descoperit în studiu o satisfacţie specială. De exemplu,
am sesizat imediat legătura simplă şi încurajatoare între cât
de mult exersam şi cât de repede progresam. Şi am simţit ceva
şi la Robbie - prea adânc îngropat ca să fie manifestat ca sa­
tisfacţie evidentă, dar era ceva, un fel de vibraţie pozitivă care
venea dinspre ea când reuşeam să termin un cântec fără să mă
încurc, când mâna mea dreaptă desluşea o melodie în timp ce
stânga producea un acord grav. Vedeam cu coada ochiului cum
buzele lui Robbie se destind, iar degetul cu care ţinea ritmul
tresărea uşor.
Aceasta, după câte se pare, a fost perioada de lapte şi miere
pentru mine şi Robbie. Şi poate că ar mai fi continuat la fel,
dacă eu aş fi fost mai puţin curioasă şi aş fi arătat mai mult
Povestea mea
3i
respect pentru metoda ei de predare. însă manualul avea mul­
te pagini, iar trecerea mea prin partea introductivă fusese în­
deajuns de lentă încât să-mi alimenteze nerăbdarea şi să mă
facă să trag cu ochiul la ce avea să urmeze - şi nu doar la câteva
pagini mai în faţă, ci mult mai departe în manual. Mă uitam la
titlurile cântecelor mai complicate şi încercam să le cânt, ori de
câte ori prindeam pianul liber să exersez. Când i-am prezentat
cu multă mândrie unul dintre cântecele pe care le învăţasem
din capitolele mai avansate ale manualului, Robbie a izbucnit,
strivindu-mi reuşita cu un răutăcios „Somn uşor". M-a certat
aşa cum o auzisem certându-i pe mulţi alţi elevi înaintea mea.
Nu făcusem decât să încerc să învăţ mai mult şi mai repede,
dar pentru Robbie asta era o infracţiune vecină cu trădarea.
Nu a fost impresionată absolut deloc.
Dar nici eu nu m-am potolit. Eram genul de copil căru­
ia îi plăcea să primească răspunsuri logice la toate întrebările,
care prefera ca lucrurile să decurgă raţional spre un final logic,
chiar dacă şi epuizant. Pledam avocăţeşte pentru cauza mea şi
aveam şi porniri dictatoriale, după cum poate confirma fratele
meu, pe care deseori îl dădeam afară din spaţiul nostru comun
de joacă. Când mi se părea că am o idee bună, nu îmi plăcea
să fiu respinsă sau refuzată. Motiv pentru care am ajuns să mă
cert cu mătuşa mea - o confruntare între două temperamente
puternice şi de neclintit.
„Cum poţi să fii supărată pe mine pentru că am vrut să
învăţ ceva nou?"
„Nu eşti pregătită să faci asta. Nu aşa se învaţă pianul."
„Dar sunt pregătită. Tocmai l-am cântat."
„Nu asa se face."
M ichelle Obama
32
„Dar de ce?“
Lecţiile de pian au devenit dificile şi solicitante, în mare
măsură din cauza faptului că eu refuzam să urmez metoda
stabilită, iar Robbie refuza să găsească vreun aspect pozitiv în
modul libertin în care abordam manualul ei de cântece. Şi îmi
amintesc că am continuat aşa, săptămână după săptămână.
Eram încăpăţânată, la fel ca ea. Eu aveam punctul meu de ve­
dere şi la fel avea şi ea. între două certuri, eu continuam să cânt
la pian, iar ea continua să mă asculte, formulând un şir nesfâr­
şit de observaţii. Eu îi recunoşteam prea puţin meritul pentru
progresele mele la pian. Ea nu era de părere că progresam în
vreun fel. Şi, totuşi, lecţiile continuau.
La etaj, părinţii mei şi Craig găseau că întreaga poveste
era foarte amuzantă. Râdeau de se prăpădeau când eu le po­
vesteam, la cină, despre confruntările mele cu Robbie. încă
mai eram furioasă în timp ce mâneam spaghetele cu chifteluţe. Craig, în schimb, nu avea nici o problemă cu Robbie, el
fiind un copil vesel şi ascultător, pentru care lecţiile de pian
nu erau preocuparea principală. Părinţii mei nu empatizau cu
necazurile mele, şi nici cu cele ale lui Robbie. în general, nu
interveneau în chestiunile care nu aveau legătură cu şcoala,
învăţându-ne de foarte devreme pe mine şi pe fratele meu să
ne rezolvăm singuri problemele. Păreau să considere că rolul
lor era să ne asculte şi să ne încurajeze, între cei patru pereţi ai
căminului nostru. Şi dacă alţi părinţi şi-ar fi certat copilul pen­
tru că a fost obraznic cu un adult, ei treceau şi asta cu vederea.
Cu scurte pauze, mama locuise cu Robbie de la vârsta de 16
ani şi respectase întotdeauna regulile stricte pe care aceasta le
stabilise, aşa că e posibil să se fi bucurat în secret că autoritatea
Povestea mea
33
mătuşii ei era acum contestată. Privind în urmă, cred că părin­
ţilor mei le plăcea îndrăzneala mea şi mă bucur de asta. Exista
în mine o flacără pe care ei voiau să o păstreze aprinsă.
dată pe a n , Robbie
organiza un recital extravagant, pen­
tru a le da ocazia elevilor ei să cânte în faţa publicului.
Nici până astăzi nu ştiu cum reuşea, dar câteodată obţinea ac­
cesul într-o sală de repetiţii de la Universitatea Roosevelt, în
centrul oraşului, şi îşi ţinea recitalurile în clădirea masivă din
piatră de pe Michigan Avenue, chiar lângă locul în care cân­
ta orchestra simfonică din Chicago. Doar gândul că aveam să
merg acolo îmi dădea o stare de nelinişte. Apartamentul nos­
tru de pe Euclid Avenue se afla cam la 12 kilometri de centrul
oraşului, care mi se părea desprins din altă lume, cu zgârie-norii sclipitori şi trotuarele lui aglomerate. Familia mea mer­
gea în inima oraşului doar de câteva ori pe an, ca să viziteze
Institutul de Artă sau ca să vadă o piesă de teatru, iar noi patru
ne simţeam în Buick-ul tatălui meu ca nişte astronauţi într-o
capsulă spaţială.
Tata abia aştepta un prilej să urce la volan. Era îndrăgos­
tit de maşina lui, un Buick Electra 225 cu două uşi, de culoa­
rea bronzului, pe care o numea cu mândrie „Doi şi un sfert“.
Maşina era tot timpul spălată şi lustruită, iar tata respecta cu
religiozitate programul reviziilor, ducând-o la Sears pentru
echilibrarea roţilor şi schimbarea uleiului, la fel cum mama ne
ducea pe noi, copiii, la control la pediatru. Şi nouă ne plăcea
Doi şi un sfert. Avea o formă foarte suplă şi nişte stopuri în­
guste care îi dădeau un aer foarte cool şi futurist. Era suficient
Michelle O bama
34
de spaţioasă cât să ne simţim în interiorul ei ca într-o casă.
Puteam să stau în picioare şi să ating cu mâinile plafonul ca­
pitonat. Pe vremea aceea nu erau obligatorii centurile de si­
guranţă, aşa că adesea Craig şi cu mine ţopăiam pe bancheta
din spate, aplecând-ne peste scaunele din faţă când voiam să
vorbim cu părinţii noştri. De cele mai multe ori, mă ridicam
apucându-mă de tetieră, apoi, îmi întindeam gâtul până când
faţa mea ajungea lângă cea a tatălui meu şi aveam amândoi
exact aceeaşi privelişte.
Pentru familia mea, maşina era încă un prilej de apropi­
ere, o ocazie să stăm de vorbă şi să călătorim în acelaşi timp.
Seara, după cină, Craig şi cu mine îl rugam de multe ori pe
tata să ne ducă la plimbare cu maşina, fără vreo ţintă anume.
Ca răsfăţ în serile de vară, mergeam cu maşina la un cinema­
tograf în aer liber, la sud-vest de cartierul nostru, să vedem
filme din seria Planeta maimuţelor. Parcam maşina la apus şi
aşteptam să înceapă filmul, mama ne dădea să mâncăm pui
fript şi cartofi prăjiţi aduşi de acasă, iar noi mâneam pe ban­
cheta din spate, atenţi să ne ştergem mâinile cu şerveţele, nu
pe scaun.
Abia după mulţi ani am înţeles pe deplin ce însemna pen­
tru tata să conducă maşina. în copilărie puteam doar să ghi­
cesc - senzaţia de eliberare pe care o avea la volan, plăcerea
de a controla motorul care torcea fără cusur şi cauciucurile
perfect echilibrate. Avea treizeci şi ceva de ani când un doctor
i-a spus că senzaţia ciudată de slăbiciune pe care începuse s-o
simtă la unul dintre picioare era doar începutul unui drum
lung şi probabil dureros spre imobilitate, că - din pricina unei
degenerări misterioase a neuronilor din creier şi din coloana
Povestea mea
35
vertebrală - cel mai probabil avea să devină incapabil să mear­
gă. Nu ştiu datele exacte, dar se pare că maşina Buick a intrat
în viaţa tatălui meu cam în acelaşi timp cu scleroza multiplă.
Şi, chiar dacă el nu a spus-o niciodată, maşina părea să-i aducă
un fel de alinare.
Părinţii noştri nu vorbeau prea mult despre diagnosticul
tatei. Mai erau câteva decenii până la vremurile în care o sim­
plă căutare pe Google avea să genereze o gamă năucitoare de
rezultate cu grafice, statistici şi explicaţii medicale care să in­
sufle sau să reteze orice speranţă. Şi, oricum, mă îndoiesc că el
ar fi vrut să le vadă. Deşi tata a fost crescut în sânul bisericii,
el nu s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-l cruţe. El nu ar fi căutat
tratamente alternative sau vreun guru şi nici o genă defectă
pe care să dea vina. în familia mea, avem obiceiul înrădăcinat
demult de a respinge veştile proaste sau de încerca să le uităm
aproape din clipa în care le primeam. Nimeni nu a ştiut cât
de mult timp s-a simţit rău tata înainte să se ducă singur la
doctor, dar bănuiesc că a fost vorba de luni, dacă nu chiar de
ani. Nu-i plăceau programările la medic. Nu era genul care să
se plângă. Era un om care accepta tot ceea ce i se întâmpla şi
mergea mai departe, pur şi simplu.
Ceea ce ştiu foarte sigur este că, în ziua marelui meu reci­
tal de pian, el deja şchiopăta uşor, iar piciorul stâng deveni­
se incapabil să ţină pasul cu dreptul. Toate amintirile pe care
le am despre tata includ o manifestare sau alta a dizabilităţii
lui, chiar dacă nici unul din noi nu vorbea deschis despre asta.
Ceea ce ştiam la vremea respectivă era că tatăl meu se depla­
sa puţin mai încet decât alţi taţi. Câteodată, îl vedeam oprindu-se înainte să urce un şir de trepte, de parcă ar fi trebuit
M ichelle O bama
36
să gândească mişcările înainte de a le face efectiv. Când mer­
geam la cumpărături la mail, el se oprea pe o bancă, mulţumindu-se să păzească plasele sau să moţâie în timp ce restul
familiei umbla de colo-colo, în voie.
în drum spre centru, pentru recitalul de pian, stăteam
pe bancheta din spate a Buick-ului, îmbrăcată într-o rochie
frumoasă, purtând pantofi de lac şi părul prins în codiţe,
experimentând emoţia pentru prima dată în viaţa mea.
Aveam trac, chiar dacă acasă, în apartamentul lui Robbie,
îmi exersasem partitura până la epuizare. Craig, îmbrăcat şi
el într-un costum elegant, era pregătit să-şi cânte melodia
şi nu părea să fie deranjat de vreo emoţie sau de temeri. De
fapt, dormea tun, tolănit pe banchetă, cu gura deschisă şi
o expresie fericită pe chip. Ăsta era Craig. Toată viaţa l-am
admirat pentru naturaleţea lui. Pe vremea aceea juca baschet
într-o echipă de juniori şi avea meciuri la fiecare sfârşit de
săptămână, iar asta probabil că l-a ajutat să-şi stăpânească
emoţiile când se afla în public.
Deseori, tata alegea un loc de parcare cât mai apropiat cu
putinţă de destinaţia noastră, cheltuind mai mult pe taxa de
parcare, dar având mai puţin de mers pe picioarele lui nesigure,
în ziua aceea, am găsit fără probleme Universitatea Roosevelt,
şi, apoi, sala care mi se părea enormă şi cu o rezonanţă aparte,
unde avea să se desfăşoare recitalul de pian. înăuntru, m-am
simţit foarte mică. Sala avea ferestre elegante, din podea până
în tavan, prin care se vedeau pajiştile întinse din parcul Grant
şi, dincolo de ele, valurile cu coamă albă ale lacului Michigan.
Şirurile de scaune cenuşii din oţel se umpleau treptat cu copii
emoţionaţi şi părinţi plini de aşteptări. în faţă, pe o scenă
Povestea mea
37
mai înaltă, se aflau primele două piane de concert pe care
le-am văzut în viaţa mea, cu uriaşele capace din lemn masiv
ridicate asemenea aripilor unei păsări negre. Robbie era şi ea
acolo, foindu-se încolo şi încoace, într-o rochie cu imprimeu
floral de parcă ar fi fost regina balului - dar o regină cu aer de
matroană -, asigurându-se că toţi elevii ei veniseră cu parti­
tura în mână. înaintea să înceapă spectacolul, tot ea a făcut
linişte în sală.
Nu îmi amintesc în ce ordine am cântat în ziua aceea. Ştiu
doar că, atunci când a venit rândul meu, m-am ridicat de pe
scaun şi am mers cât am putut de demnă până în faţa sălii,
am urcat treptele şi m-am aşezat pe scăunel, în faţa unuia din
cele două piane strălucitoare. Adevărul este că eram pregătită.
Oricât de incisivă şi de rigidă mi se părea Robbie, îmi însuşi­
sem de la ea devotamentul pentru rigoare. Ştiam cântecul atât
de bine, încât aproape că nici nu trebuia să mă gândesc la el.
Trebuia doar să încep să-mi mişc degetele.
Şi, totuşi, exista o problemă, după cum mi-am dat seama
imediat după ce mi-am aşezat degetele mici pe clape. S-a do­
vedit că stăteam în faţa unui pian perfect, cu suprafeţele bine
şterse de praf, cu corzile perfect acordate şi cu cele 88 de clape
înşirate într-o panglică impecabilă în alb şi negru. Problema
era că eu nu eram obişnuită cu perfecţiunea. De fapt, nu o
întâlnisem niciodată în viaţă. Experienţa mea cu pianul se
rezuma la cămăruţa de muzică a lui Robbie, cu planta uscată
în ghiveci şi vedere spre curtea din spate. Singurul instrument
la care cântasem vreodată era pianul ei nici pe departe perfect,
cu sunet strident şi clapele îngălbenite, la care do-ul central
era ciobit foarte convenabil. Asta însemna pentru mine pian -
Michelle O bama
38
la fel cum cartierul meu era cartierul meu, tata era tata şi viaţa
mea era viaţa mea. Era tot ce ştiam.
Acum devenisem brusc conştientă că în jurul meu erau oa­
meni care mă priveau din scaunele lor la fel cum eu mă uitam
fix la clapele strălucitoare ale pianului, fără să găsesc vreun in­
diciu. Habar nu aveam unde să-mi aşez mâinile. Sugrumată
de emoţie şi cu inima zvârcolindu-mi-se în piept, m-am uitat
spre public, încercând să maschez panica şi căutând parcă un
refugiu în chipul mamei. Am văzut cum cineva se ridică de pe
rândul din faţă şi pluteşte încet în direcţia mea. Era Robbie.
Ne certaserăm de multe ori până atunci, iar eu aproape că
ajunsesem să o privesc ca pe un duşman. Dar atunci, când mă
aşteptam să mă pedepsească pentru toate răzvrătirile mele,
a venit în spatele meu ca un înger. Poate că şi-a dat seama prin
ce treceam. Poate bănuia că inechităţile lumii mi se dezvă­
luisem, pe tăcute, pentru prima dată. Sau poate a vrut, pur şi
simplu, să grăbească lucrurile. în orice caz, fără să spună un
cuvânt, Robbie a pus degetul pe do central, ca să-mi arate de
unde să încep. Apoi s-a întors şi, cu cel mai reţinut surâs încu­
rajator cu putinţă, m-a lăsat să îmi cânt cântecul.
C a pito lu l 2
c \ j c\j r \ j.
A
m început să merg la grădiniţă la şcoala Bryn Mawr,
în toamna anului 1969, cu dublul avantaj de a şti deja să
citesc cuvinte simple şi de a avea un frate mai mare în clasa
a doua, pe care toată lumea îl plăcea. Şcoala, o clădire din că­
rămidă cu patru etaje şi cu o curte în faţă, era foarte aproape
de casa noastră din Euclid. Până acolo erau două minute de
mers pe jos sau, dacă o făceai în stilul lui Craig, un minut
de alergare.
Şcoala mi-a plăcut de la bun început. îmi plăcea educatoa­
rea mea, o albă minionă căreia îi spuneam doamna Burroughs
şi care mi se părea bătrână, dar care abia trecuse probabil de
50 de ani. Sala ei de clasă avea ferestre mari şi însorite, o co­
lecţie de păpuşi cu care puteai să te joci, iar, în spate, un uriaş
teatru de marionete făcut din mucava. Mi-am făcut prieteni
printre colegi, atrasă de copiii care, la fel ca mine, păreau dor­
nici să se afle acolo. Eram convinsă că ştiu să citesc. Acasă re­
uşisem să termin cărţile cu Dick şi Jane, graţie permisului de
bibliotecă al mamei, aşa că am fost încântată să aud că prima
noastră temă la grădiniţă era să învăţăm să citim seturi de cu­
vinte noi, la prima vedere. Am primit o listă de culori pe care
să le învăţăm, nu nuanţele, ci cuvintele respective - „roşu",
40
M ichelle O bama
„albastru1, „verde11, „negru11, „portocaliu11, „violet11, „alb11. La cla­
să, doamna Burroughs ne asculta pe rând, ridicând câte un
carton mare şi întrebându-ne ce era scris pe el cu litere mari,
negre. într-o zi, am urmărit cu atenţie cum fetiţele şi băieţii
pe care abia îi cunoscusem încercau să desluşească literele de
pe cartoanele cu culori, unii cu mai mult succes, alţii cu mai
puţin, iar în momentul în care se încurcau li se spunea să stea
jos. Cred că intenţia era să fie un joc de genul „fazan11, dar îţi
puteai da seama că se făcea o selecţie subtilă a elevilor şi o
umilire voită a copiilor care nu fuseseră în stare să treacă de
„roşu11. Desigur, era anul 1969, într-o şcoală publică din sudul
oraşului Chicago. Nimeni nu vorbea despre stima de sine sau
despre dezvoltarea personalizată. Dacă începeai devreme, de
acasă, culegeai roadele la şcoală, unde erai considerat „strălu­
cit11 sau „talentat11, iar acest fapt, la rândul lui, îţi sporea încre­
derea. Avantajele se amplificau cu repeziciune. în grupa mea
de la grădiniţă, cei mai deştepţi copii erau Teddy, un băieţel de
origine coreeană, şi Chiaka, o fetiţă afro-americană. Amândoi
aveau să rămână în fruntea clasei şi în anii următori.
Eram hotărâtă să ţin pasul cu ei. Când mi-a venit rândul să
citesc cuvintele de pe cartoanele educatoarei, m-am ridicat în
picioare şi am dat tot ce aveam mai bun, turuind cu uşurinţă
„roşu11, „verde11 şi „albastru11. La „violet11 am avut totuşi o clipă
de ezitare, iar „portocaliu11 a fost greu. Dar când au apărut lite­
rele A-L-B am îngheţat cu totul, gâtul mi s-a uscat, şi gura nu
a mai reuşit să articuleze nici un sunet, în timp ce creierul îmi
zbârnâia nebuneşte, încercând să găsească o culoare care să
semene cu „a-lîîî“. Simţeam că mă sufoc. Am simţit că mi se în­
moaie genunchii, de parcă ar fi fost gata să cedeze. Dar înainte
Povestea mea
4i
să se întâmple asta, doamna Burroughs mi-a spus să stau jos. Şi
exact atunci m-a lovit cuvântul, în toată splendoarea uşurinţei
lui. Alb. Aaaaalb. Cuvântul era „alb“.
în noaptea aceea, cum stăteam întinsă în pat cu animalele
de pluş îngrămădite în jurul capului, nu m-am putut gândi de­
cât la „alb“. Mi-1 spuneam întruna în minte pe litere, iar şi iar,
pedepsindu-mă singură pentru propria mea prostie. Simţeam
stânjeneala ca pe o povară, ca pe ceva de care nu mai aveam să
scap vreodată, cu toate că ştiam că pe părinţii mei nu-i interesa
dacă am citit corect toate cartonaşele. Eu, însă, voiam să mă
afirm. Sau poate nu voiam să fiu respinsă ca fiind incapabilă
de afirmare. Eram sigură că educatoarea mea mă etichetase
deja ca pe cineva care nu poate să citească sau, mai rău, nici
nu încearcă. Eram obsedată de steluţele aurii de mărimea unei
monede pe care Teddy şi Chiaka le primiseră de la doamna
Burroughs în ziua respectivă, să le poarte în piept ca simbol
al realizărilor lor sau poate ca un semn că erau predestinaţi
unei măreţii care nouă, celorlalţi, nu ne era accesibilă. La urma
urmei, cei doi citiseră până la ultimul carton fără nici o ezitare.
în dimineaţa următoare, în clasă, am cerut să fiu reexa­
minată.
Când doamna Burroughs m-a refuzat, adăugând voioasă
că, noi, copiii de grădiniţă avem altceva de făcut, eu am insistat.
îmi pare rău de copiii care au fost nevoiţi să mă privească
cum am înfruntat din nou cartonaşele cu culori, de data aceas­
ta mai încet, cu pauze de respiraţie după fiecare cuvânt pe care
îl pronunţam, refuzând să las emoţiile să-mi paralizeze creie­
rul. Şi a funcţionat la „negru", „portocaliu", „violet" şi mai ales
la „alb". Efectiv am strigat cuvântul „alb" încă dinainte să văd
Michelle Obam;
42
literele de pe carton. îmi place să mă gândesc acum că doam­
na Burroughs a fost impresionată de micuţa negresă care şi-c
făcut curaj să pledeze pentru ea însăşi. Nu ştiu dacă Teddy sar
Chiaka au observat măcar. M-am grăbit, totuşi, să îmi revendic
trofeul, iar în după-amiaza aceea am plecat spre casă cu capu
sus şi cu o steluţă aurie pe bluză.
casă
trăiam într-o lume plină de intrigă şi dramatism
cufundată într-o nesfârşită telenovelă cu păpuşi. Erai
naşteri, certuri şi trădări. Era speranţă, ură, uneori şi sex. Ce
mai mult îmi plăcea să-mi petrec timpul dintre şcoală şi ci ni
instalată în spaţiul de joacă de lângă camera mea şi a lui Craig
cu păpuşile Barbie înşirate pe podea. Născoceam scenarii care
mi se păreau la fel de reale ca viaţa însăşi, în care amestecau
uneori şi soldaţii lui Craig. Hăinuţele păpuşilor le ţineam în
tr-o valijoară din vinilin pentru copii, îmbrăcată într-un ma­
terial înflorat. Atribuisem câte o personalitate fiecărei păpuş
Barbie şi fiecărui soldăţel. Ba chiar reciclasem şi cuburile ci
litere tocite, pe care mama le folosise cu ani în urmă ca să n<
înveţe literele. Şi acestea căpătaseră nume şi o viaţă proprie.
Rareori mă alăturam copiilor din vecini care se jucau afa
ră după ore şi nici nu îmi invitam acasă prietenii de la şcoală
în parte pentru că eram un copil capricios şi nu voiam să la:
pe nimeni să pună mâna pe păpuşile mele. Fusesem acasă 1;
alte fetiţe, unde văzusem imagini de groază - păpuşi Barbie ci
părul ciuntit sau cu feţele mânjite cu carioca. în plus, învăţa
sem de la şcoală că relaţiile dintre copii puteau fi complicate
Oricât de înduioşătoare păreau scenele văzute pe terenul d<
joacă, în spatele lor se ascundea o tiranie de ierarhii şi alianţt
Povestea mea
43
în continuă schimbare. Existau şefi absoluţi, existau copii care
îi intimidau pe alţii şi existau copii supuşi. Nu eram timidă,
dar ştiam sigur că nu aveam nevoie de astfel de probleme în
viaţa mea din afara şcolii. îmi canalizam în schimb energia
spre a fi singura forţă animatoare în micul meu univers. Dacă
apărea Craig şi îndrăznea să mute un singur cub, începeam să
ţip. La nevoie, nu ezitam să-l lovesc - de obicei, îi dădeam un
pumn direct în mijlocul spatelui, ldeea era că păpuşile şi cubu­
rile aveau nevoie de mine să le dau viaţă, ceea ce eu făceam cu
conştiinciozitate, imaginând-mi tot felul de intrigi. Ca orice
zeitate binevoitoare, mă aflam acolo ca să le văd cum suferă şi
cum evoluează.
în vremea asta, de la fereastra dormitorului meu puteam să
văd majoritatea lucrurilor care se întâmplau în cvartalul nostru
de pe Euclid Avenue. Serile îl vedeam pe domnul Thompson,
proprietarul clădirii cu trei etaje de vizavi, un afro-american
înalt care îşi punea contrabasul în spatele Cadillacului său şi
pleca să cânte într-un club de jazz sau altul. Mă uitam cum
veneau acasă vecinii noştri mexicani, familia Mendoza, cu ca­
mioneta plină de scări şi unelte, după o zi grea de muncă la
zugrăvit, pentru a fi întâmpinaţi la gard de câinii lor gălăgioşi.
în cartierul nostru locuiau oameni din clasa de mijloc, într-o combinaţie de rase care nu deranja pe nimeni. Copiii nu
îşi făceau prieteni după culoarea pielii, ci după cine era afară şi
avea chef de joacă. Printre prietenele mele se numărau Rachel,
a cărei mamă era albă şi avea accent britanic, Susie, o roşcată
cu părul creţ, şi nepoata soţilor Mendoza, când venea în vi­
zită. Era un amestec straniu de nume de familie - Kanospant,
Abuasef, Yacker, Robinson
iar noi eram prea mici ca să vedem
M ichelle O bam,
44
că lucrurile se schimbau rapid în jurul nostru. în 1950, cu 15 an
înainte ca părinţii mei să se mute în cartier, locuitorii de aic
erau în proporţie de 96 la sută albi. Când am plecat la facultate
în 1981, locuitorii erau 96 la sută negri.
Craig şi cu mine am crescut în perioada dintre aceste dou;
repere. în jurul nostru locuiau familii de evrei, familii de imi
granţi, familii de albi şi altele de negri, oameni care prosperai
şi alţii cărora le mergea prost. în general, oamenii îşi îngrijeai
gazonul din faţa casei şi se ocupau de copii. îi scriau cecuri lu
Robbie ca să poată lua copiii lor lecţii de pian. Familia mea si
situa, probabil, în partea săracă a spectrului. Eram printre pu
ţinii care nu aveau casa lor, stând înghesuiţi la etajul casei lu
Robbie şi Terry. South Shore încă nu intrase în declin, cum si
întâmplase cu cartierul în care locuisem înainte - cu oameni
mai bine situaţi plecaţi de multă vreme spre suburbii, midii
afaceri închizându-se una după alta, lăsând loc degradării dar tendinţa era clară.
începeam să simţim efectele acestei tranziţii, mai ales li
şcoală. în clasa a doua, colegii mei erau un amalgam de co
pii neascultători şi chiulangii, departe de ceea ce întâlniserăn
până atunci eu şi Craig. Totul părea să fie din cauza unei pro
fesoare care nu ştia să-şi strunească elevii - şi căreia părea d
nici nu îi plac copiii. Mai mult decât atât, nu era foarte cla
dacă îi păsa cuiva că profesoara era incompetentă. Elevii se fo
loseau de această scuză ca să-şi facă de cap, iar ea părea să aib;
despre noi cea mai proastă părere cu putinţă. în ochii ei eran
o clasă de „copii răi“, chiar dacă nu beneficiam nici de îndru
mare, nici de disciplină, şi fusesem exilaţi într-o sală mohorât;
şi prost luminată de la subsol. Fiecare oră acolo părea un chil
Povestea mea
45
nesfârşit. Stăteam abătută la măsuţa mea, pe un scaun verzui
ca voma - această nuanţă de verde fiind culoarea oficială din
anii 1970
fără să învăţ ceva şi aşteptând pauza de masă de la
prânz, când puteam să mă duc acasă să mănânc un sendviş şi
să mă plâng mamei.
în copilărie, îmi descărcăm aproape întotdeauna supă­
rările cu ajutorul mamei. Când eu tunam şi fulgeram despre
noua profesoară, mama mă asculta liniştită, spunând din când
în când lucruri de genul „Vai de mine!“ sau „Chiar aşa?“ Nu îmi
împărtăşea niciodată indignarea, dar îmi lua în serios frustră­
rile. Dacă mama ar fi fost altcineva, ar fi reacţionat politicos
spunându-mi: „Du-te acolo şi poartă-te cât de bine poţi“. Dar
ea ştia să deosebească mofturile de suferinţa reală. Fără să-mi
spună, s-a dus la şcoală şi a început o campanie discretă care a
durat săptămâni întregi şi care a avut drept rezultat transferul
meu şi al altor câţiva copii cu rezultate bune din clasă. Ni s-a
dat o serie de teste şi, o săptămână mai târziu, ne-am trezit
mutaţi definitiv în clasa a treia, într-o sală luminoasă şi curată
de la etaj, sub îndrumarea unei profesoare zâmbitoare şi care
ştia meserie.
A fost genul de minimă intervenţie care îţi schimbă viaţa.
M-am întrebat de multe ori de atunci ce s-a întâmplat cu toţi
copiii rămaşi la subsol, cu profesoara care nu era în stare să
predea. Acum, ca adult, îmi dau seama că, încă de la o vârstă
fragedă, copiii simt când sunt dispreţuiţi, când adulţii nu se
preocupă suficient să-i ajute să înveţe. Iar supărarea pe care
o simt din această cauză se poate manifesta ca neascultare. Şi
nu este vina lor. Nu există „copii răi“. Există doar copii care
încearcă să supravieţuiască în circumstanţe defavorabile. însă,
M ichelle O bam;
46
la vremea aceea, nu ştiam toate astea şi eram doar bucuroasă
că am scăpat. După mulţi ani aveam să aflu că mama, care ave;
o fire sarcastică şi liniştită, dar cât se poate de sinceră şi de di­
rectă, a căutat-o pe profesoara de la clasa a doua şi i-a spus, ci
toată amabilitatea, că locul ei nu era la catedră şi că ar fi trebuii
să se angajeze casieră la un magazin.
u timpul, mama a început să mă îndemne să ies afară ş
să mă joc cu copiii din vecini. Spera că aşa o să ajung si
mă descurc uşor în societate, la fel ca fratele meu. După cun
am spus deja, Craig avea un fel al lui de a face lucrurile dificilt
să pară uşoare. Pe atunci, era o stea în devenire pe terenurile
de baschet, entuziast, agil şi mai înalt pe zi ce trecea. Tata î
îndemna să intre în cele mai grele competiţii pe care putea si
le găsească, fapt care însemna că, mai târziu, avea să-l trimiti
pe Craig singur de partea cealaltă a oraşului, să joace cu cei ma
buni copii. Pentru moment, îl lăsa încă să-şi şlefuiască talentu
prin cartier. Craig îşi lua mingea şi traversa strada până în par
cui Rosenblum, unde trecea pe lângă barele şi leagănele und<
îmi plăcea mie să mă joc, după care păşea dincolo de o linie in
vizibilă, dispărând printr-o perdea de copaci către partea ma
îndepărtată a parcului, unde erau terenurile de baschet. îm
imaginasem locul acela ca un fel de abis, o pădure fantastici
şi întunecată, pe unde umblau beţivi, tâlhari şi criminali, însă
după ce a început să meargă în partea aceea a parcului, Craiţ
m-a adus cu picioarele pe pământ, spunându-mi că nimeni nx
era chiar aşa de rău pe acolo.
Pentru fratele meu, baschetul părea să înlăture orice bari
eră. Sportul l-a învăţat cum să intre în vorbă cu străinii pentrx
Povestea mea
47
că făcea asta când voia să participe şi el la un joc improvizat
pe moment. L-a învăţat o formă mai prietenoasă de argou, ca
să-şi intimideze prin vorbe adversarii mai mari şi mai rapizi de
pe teren. A ajutat, totodată, la demontarea diverselor mituri
care circulau despre cine ce era şi cu ce se ocupa prin carti­
er, întărind ipoteza - care pentru tata era de multă vreme o
certitudine - că oamenii, în marea lor majoritate, erau cum­
secade dacă te purtai frumos cu ei. Chiar şi tipii slăbănogi care
pierdeau vremea în faţa magazinului cu băuturi de la colţ se
luminau la faţă când îl vedeau pe Craig, strigându -1 pe nume şi
bătând palma cu el când treceam pe lângă ei.
„Cum se face că vă cunoaşteţi?", întrebam eu bănuitoare.
„Nu ştiu, ei mă cunosc pe mine", spunea Craig, ridicând
din umeri.
Aveam zece ani când am simţit că eram suficient de mare
să mă aventurez în afara casei pe cont propriu - o decizie pe
care am luat-o în mare parte din plictiseală. Era vară şi şcoala se
terminase. Craig şi cu mine luam în fiecare zi autobuzul până
la o tabără de vacanţă organizată pe malul lacului Michigan,
dar ne întorceam acasă pe la patru, când mai erau multe ore de
lumină. Păpuşile mele deveneau din ce în ce mai puţin intere­
sante, iar în apartamentul nostru fără aer condiţionat căldura
era greu de suportat după-amiaza. Aşa că am început să mă
ţin după Craig prin cartier şi să întâlnesc copii pe care nu-i cu­
noşteam de la şcoală. Dincolo de aleea din spatele casei noas­
tre exista un mic complex imobiliar numit Euclid Parkway,
format cam din 15 case construite în jurul unui spaţiu verde
comun. Era un fel de paradis fără maşini şi plin de copii care
se jucau cu mingea, săreau coarda sau, pur şi simplu, stăteau
Michelle O bam
48
pe verandă, la aer. însă, înainte să-mi găsesc locul în grupul d
fetiţe de vârsta mea care se jucau la Parkway, am avut de trecu
un test. Acesta a venit sub înfăţişarea lui DeeDee, o fată car
mergea la o şcoală catolică din apropiere. DeeDee era supl
şi foarte drăguţă, dar mereu bosumflată şi gata să-şi dea ochi
peste cap. Deseori stătea pe veranda familiei ei, lângă o alt
fetiţă, mai populară, pe care o chema Deneen.
Deneen era întotdeauna prietenoasă, dar DeeDee părea s,
nu mă placă. Nu ştiu de ce. De fiecare dată când mergeam 1,
Euclid Parkway, bombănea câte o răutate, de parcă prin simpl,
mea apariţie reuşeam să le stric ziua tuturor. Pe măsură ce tre
ceau zilele, comentariile lui DeeDee se auzeau din ce în ce ma
tare, iar eu mă simţeam tot mai descurajată. însă, mi-am da
seama că aveam de ales. Puteam fie să continui să fiu fata ce.
nouă, ţinta răutăţilor, fie să renunţ să mă mai duc la Parkwa
şi să mă întorc la jucăriile mele de acasă sau puteam încerc,
să-i câştig respectul lui DeeDee. Iar această ultimă opţiune as
cundea o altă alegere pe care trebuia s-o fac: să încerc să stai
de vorbă cu DeeDee şi să o atrag de partea mea prin vorbe sai
vreo altă formă de diplomaţie a copiilor, sau, pur şi simplu, s.
îi închid gura.
Cu următoarea ocazie în care DeeDee a avut ceva de co
mentat despre mine, m-am repezit la ea, având în minte to
ce mă învăţase tata despre cum se dă un pumn. Am căzu
amândouă la pământ, lovindu-ne cu pumnii şi cu picioarele
Copiii din Euclid Parkway s-au adunat imediat în jurul nostru
chiuind entuziasmaţi şi dornici să urmărească o încăierare pi
cinste, ca toţi copiii de şcoală primară. Nu îmi aduc aminti
cine ne-a despărţit, dacă a fost Deneen, fratele meu sau poat
Povestea mea
49
un părinte chemat la faţa locului, dar când s-a terminat par­
că avusese loc un fel de botez tainic. Eram acceptată oficial ca
membru al tribului din vecinătate. DeeDee şi cu mine eram
nevătămate, gâfâiam şi eram pline de praf din cap până-n pi­
cioare. Nu aveam să fim niciodată prietene apropiate, însă cel
puţin îi câştigasem respectul.
uick -ul tatei a continuat să fie refugiul nostru, fereastra
B
noastră către lume. Ieşeam la plimbare cu maşina dumi­
nica şi în serile de vară, bucurându-ne de simplul fapt că pu­
team face asta. Uneori ne încheiam plimbarea într-un cartier
din sud, o zonă cunoscută drept Pill Hill („Colina Pastilelor"),
datorită numărului mare de medici afro-americani care locu­
iau acolo. Era una dintre zonele cele mai frumoase şi mai bo­
gate din South Side, unde fiecare familie avea câte două maşini
parcate în faţa casei şi alei înfrumuseţate cu straturi bogate de
flori.
Tata îi privea pe oamenii bogaţi cu o anumită neîncredere.
Nu-i plăceau oamenii înfumuraţi şi avea sentimente amesteca­
te cu privire la ideea de proprietate asupra unei case. A existat
o scurtă perioadă în care el şi cu mama s-au gândit să cumpere
o casă scoasă la vânzare nu departe de Robbie. Ba chiar s-au
dus împreună cu agentul imobiliar să vadă proprietatea, însă,
până la urmă, au renunţat. La vremea respectivă, aş fi susţinut
întru totul un astfel de demers. Mi se părea un lucru de o oa­
recare însemnătate ca familia mea să locuiască într-o casă cu
etaj. Dar tata, precaut din fire, era conştient de compromisuri
şi înţelegea nevoia de a avea nişte economii pentru zile grele.
M ichelle Obama
50
„N-ai vrea să ajungi un sărac cu casă“, ne spunea el, explicân-
du-ne cum unii oameni îşi cheltuiau toate economiile şi se îm­
prumutau prea mult, ajungând să aibă o casă frumoasă, însă
nici un pic de libertate.
Părinţii mei ne vorbeau ca unor adulţi. Nu ne ţineau
prelegeri şi ne lăsau să punem orice întrebare, fie ea cât de
copilărească. Nu scurtau niciodată o discuţie de dragul con­
venienţelor. Uneori stăteam de vorbă ore întregi, pentru că eu
şi Craig nu ratam nici o ocazie să ne chestionăm părinţii cu
privire la lucrurile pe care nu le înţelegeam. Când eram mici
întrebam: „De ce merg oamenii la baie?“ sau „De ce trebuie să
mergi la serviciu?" şi, apoi, continuam cu o serie de alte între­
bări pe aceeaşi temă. Una dintre primele mele victorii socrati­
ce a fost consecinţa unei întrebări puse în interes propriu: „De
ce trebuie să mâncăm ouă la micul dejun?" Răspunsul a dus
la o discuţie despre necesitatea proteinelor, care m-a făcut să
întreb de ce nu ar putea fi considerat proteină untul de arahide
şi care, până la urmă, după o îndelungată dezbatere, a deter­
minat-o pe mama să-şi schimbe părerea despre ouăle care nu
îmi plăcuseră niciodată. Ca să-mi savurez pe deplin victoria, în
următorii nouă ani, mi-am făcut în fiecare dimineaţă câte un
sendviş cu un strat gros de unt de arahide şi jeleu, fără să mă
mai ating de ouă.
Pe măsură ce am crescut, am început să vorbim mai mull
despre droguri, sex şi alegeri în viaţă, despre rasă, inechităţ
şi politică. Părinţii noştri nu-şi doreau să fim nişte sfinţi. îm:
amintesc că, odată, tata ne-a spus că sexul era şi trebuia să fie
ceva distractiv. De asemenea, nu au îndulcit niciodată ceea ce
considerau ei că ar fi realităţile mai dure ale vieţii. De pildă
Povestea mea
5i
Craig a primit într-o vară o bicicletă nouă şi a plecat cu ea
până la lacul Michigan, să se plimbe pe aleea asfaltată de-a
lungul plajei, unde se simţea adierea plăcută din apropierea
apei. A fost oprit de un ofiţer de poliţie care l-a acuzat că fura­
se bicicleta, pentru că îi era greu să creadă că un negru ar fi
putut deţine în mod cinstit o bicicletă nouă. (Până la urmă,
poliţistul, afro-american şi el, s-a ales cu o săpuneală pe cinste
de la mama, care l-a făcut să îi ceară scuze lui Craig.) Ceea ce
se întâmplase era o nedreptate, ne-au explicat părinţii, din
păcate, însă, era una des întâlnită. Culoarea pielii ne făcea
vulnerabili şi era ceva de care trebuia întotdeauna să ţinem
seama.
Cred că obiceiul tatei de a ne duce la plimbare cu maşina
pe Pill Hill avea şi un fel de substrat motivaţional, o ocazie
de a ne arăta ce poate aduce o educaţie superioară. Părinţii
mei îşi petrecuseră aproape toată viaţa în Chicago, într-un
perimetru de câţiva kilometri pătraţi, dar nu se gândeau că
eu şi fratele meu aveam să urmăm acelaşi parcurs. înainte
să se căsătorească, amândoi au mers pentru o scurtă vreme la
facultăţi de stat, dar au abandonat studiile cu mult înainte de
absolvire. Mama studiase ca să devină profesoară, dar şi-a dat
seama că mai bine ar lucra ca secretară. Tata, pur şi simplu,
n-a mai avut bani să-şi plătească şcolarizarea şi s-a înrolat. Nu
avea în familie pe nimeni care să insiste şi să-l convingă să-şi
reia studiile sau pe cineva care să-i fie model în viaţă. Aşa că
a rămas în armată doi ani, mutându-se de la o bază milita­
ră la alta. Visul tatei fusese să termine facultatea şi să devină
artist, însă şi-a reconfigurat rapid perspectivele, folosindu-şi
M ichelle O bam
52
veniturile pentru a-1 ajuta pe fratele lui mai mic să-şi plăteasc
studiile de arhitectură.
Acum, că se apropia de 40 de ani, tata îşi concentra atenţi
asupra economiilor pe care trebuia să le facă pentru noi, copii
Familia noastră nu avea să fie niciodată una de săraci cu cas;
pentru că nu aveam să deţinem vreodată o casă în proprietăţi
Tata acţiona foarte pragmatic, conştient că resursele lui era
limitate şi poate că la fel era şi timpul pe care îl avea la dispoz:
ţie. Când nu era la volan, mergea deja sprijinindu-se în bastor
înainte să termin şcoala primară, bastonul a fost înlocuit cu
cârjă, şi la scurt timp după aceea cu două. Pentru tata, boal
care îl rodea pe interior, slăbindu-i muşchii şi nervii, era un fi
de încercare proprie, ceva ce trebuia îndurat în tăcere.
în familia noastră, răsfăţurile erau modeste. Când Craig;
cu mine aduceam de la şcoală carnetele de note, părinţii no<
tri sărbătoreau comandând o pizza de la Italian Fiesta, locali
nostru preferat. Când era foarte cald, ne cumpăram înghe
ţaţă, la cutie - de ciocolată, de nuci pecan şi de cireşe negri
câte o jumătate de kilogram din fiecare - şi o împărţeam să n
ajungă patru zile. în fiecare an, la sărbătoarea Foţelor Aerien
şi Navale, umpleam coşul de picnic şi plecam cu maşina spi
nord, pe malul lacului Michigan, până la promontoriul îngrî
dit pe care se afla staţia de epurare a apei la care lucra tat;
Era una din cele câteva zile din an când familiile angajaţilc
aveau voie să treacă dincolo de poartă, până la pajiştea cai
dădea spre lac şi de unde avioanele de luptă zburând deasupr
apei se vedeau mai bine decât din orice penthouse de pe Lak
Shore Drive.
Povestea mea
53
în fiecare an, în luna iulie, tata îşi lua o săptămână de con­
cediu de la uzina unde se ocupa de boilere şi ne îngrămădeam
în Buick cu o mătuşă şi cu doi verişori, şapte în total, pregă­
tiţi să pornim la un drum lung de câteva ore bune. Ieşeam din
Chicago pe Skyway, ocoleam capătul sudic al lacului Michigan
şi ajungeam în cele din urmă în White Cloud, într-un loc care
se numea Dukes Happy Holiday Resort. Acolo existau o sală de
jocuri, un automat care vindea băuturi răcoritoare şi, cel mai
important pentru noi, o piscină uriaşă în aer liber. închiriam
acolo o cabană cu o bucătărie mică şi ne petreceam zilele bălăcindu-ne fără oprire.
Părinţii mei făceau grătar, fumau şi jucau cărţi cu mătuşa,
dar tata petrecea mult timp şi cu noi, copiii, în piscină. Tata era
un bărbat frumos, cu o mustaţă care se curba în semilună la
colţurile gurii. Avea pieptul şi braţele musculoase, puternice, o
reminiscenţă a constituţiei sale de fost sportiv. în după-amiezele lungi petrecute la piscină, înota, râdea, ne cuprindea tru­
purile mici şi ne arunca în aer, iar picioarele lui tot mai slăbite
încetau brusc să mai fie o problemă.
eclinul poate fi
greu de măsurat, mai ales când este în
plină desfăşurare. în fiecare septembrie, când Craig şi
cu mine ne întorceam la şcoala Bryn Mawr, găseam tot mai
puţini copii de albi pe terenul de joacă. Unii se transferaseră
la o şcoală catolică din apropiere, însă cei mai mulţi plecaseră
din cartier cu totul. La început, părea că doar familiile de albi
pleacă, dar, apoi, s-a schimbat şi asta. Curând, se muta oricine
îşi permitea să plece. De cele mai multe ori, mutările se petre­
ceau pe neaşteptate şi fără explicaţii. Vedeam că în faţa casei
Michelle O bam
54
familiei Yacker a apărut un panou pe care scria „De vânzare
sau camionul unei firme de mutări în faţă la Teddy şi ştiar
ce urmează.
Cea mai grea lovitură pentru mama a fost când prieten
ei, Velma Stewart, a anunţat-o că ea şi soţul ei plătiseră avansi
pentru o casă într-o suburbie numită Park Forest. Soţii Stewai
aveau doi copii şi locuiau mai jos de noi, pe Euclid. Ca şi no
stătuseră până atunci doar în apartamente. Doamna Stewai
avea un simţ al umorului acid şi un râs molipsitor, pe placi
mamei. Ele două făceau schimb de reţete şi se ţineau la curer
una pe alta cu tot felul de informaţii, însă fără să se lase prinşi
ca alte mame, în capcana bârfelor între vecini. Fiul doamni
Stewart, Donny, era de vârsta lui Craig şi la fel de sportiv, cee
ce a făcut ca între ei doi să se stabilească imediat o legături
Fiica ei, Pamela, era deja adolescentă şi nu mă prea băga î
seamă, cu toate că eu îi găseam interesanţi pe toţi adolescenţi
Nu-mi amintesc prea multe despre domnul Stewart, cu e>
cepţia faptului că era şofer şi conducea un camion de livră
pentru una dintre marile fabrici de pâine din oraş. Nu am m;
întâlnit niciodată o familie de afro-americani cu pielea atât d
deschisă la culoare ca a lor.
Nu aveam idee cum de reuşiseră să-şi permită o casă î
suburbii. După cum aveam să aflăm, Park Forrest era un
dintre primele comunităţi din America proiectate în totalitat
de la început - nu era doar un ansamblu de locuinţe, ci u
întreg orăşel construit pentru 30 000 de persoane, cu cenţi
comerciale, biserici, şcoli şi parcuri. Inaugurat în 1948, ace:
loc era menit să devină modelul perfect al vieţii în suburbi
cu case tip şi mici curţi identice. Existau chiar şi cote cai
Povestea mea
55
stabileau câte familii de negri puteau locui într-o anumită
zonă, deşi, când familia Stewart a ajuns acolo, cotele respec­
tive nu se mai foloseau.
La scurt timp după mutare, familia Stewart ne-a poftit
în vizită, într-una din zilele libere ale tatei. Eram nerăbdători.
Pentru noi, avea să fie un nou tip de ieşire, o ocazie de a face
cunoştinţă cu legendarele suburbii. Am plecat toţi patru cu
Buick-ul spre sud, ieşind din Chicago pe autostrada pe care
am mers vreo 40 de minute, până la un centru comercial cu
un aspect steril. De acolo am plecat în zigzag pe o reţea de
străzi liniştite, după indicaţiile domnului Stewart, virând pe
lângă câte un cvartal de case până la următorul, identic. Park
Forrest părea un orăşel miniatural de rulote - case modeste în
stil rustic, cu acoperişuri de şindrilă gri deschis, cu pomişori şi
tufişuri recent plantate în faţă.
„De ce şi-ar dori cineva să locuiască tocmai aici?“, a între­
bat tata, privind concentrat prin parbriz. Eu una i-am dat
dreptate. Cât vedeam cu ochii, nu exista nici un copac la fel de
mare cum era stejarul uriaş de la fereastra dormitorului meu
de acasă. în Park Forrest totul era nou, vast şi neaglomerat. Nu
exista nici un magazin de băuturi la colţul străzii, cu ţipi arţăgoşi la intrare. Nu se auzeau claxoane sau sirene şi nici muzică
de la vreo fereastră de bucătărie. Toate casele păreau să aibă
ferestrele închise.
Craig are amintiri plăcute legate de această vizită, în
principal datorită faptului că s-a jucat cu mingea toată ziua
prin curţile largi din cartier, sub un cer albastru, împreună
cu Donny Stewart şi noul lui grup de prieteni din suburbie.
Părinţii mei au avut o discuţie destul de plăcută cu domnul
M ichelle O bama
56
şi doamna Stewart, iar eu m-am ţinut după Pamela prin îm­
prejurimi, admirându-i părul, pielea deschisă la culoare şi bi­
juteriile de adolescentă. La un moment dat, ne-am aşezat toţi
la masă.
Era seară când, în cele din urmă, ne-am luat rămas-bun.
Plecând de la soţii Stewart, am mers pe jos, în lumina amur­
gului, până la curba unde tata parcase maşina. Craig era tran­
spirat, frânt de oboseală după cât alergase în timpul zilei. Şi eu
eram obosită şi gata să plec spre casă. Locul acela avea ceva ce
nu-mi plăcea. Nu eram o admiratoare a suburbiilor, chiar dacă
nu eram în stare să explic de ce.
Mama a făcut, apoi, o remarcă despre familia Stewart şi
noii lor vecini, bazată pe faptul că aproape toţi cei care locuiau
pe strada aceea păreau să fie albi.
„Mă întreb", a spus ea, „dacă a ştiut cineva că sunt o fami­
lie de culoare până am venit noi în vizită."
Se gândea că poate i-am dat de gol fără să vrem, venind din
South Side cu un cadou de casă nouă şi cu pielea noastră evident
închisă la culoare. Chiar dacă soţii Stewart nu încercau deliberat
să-şi ascundă rasa, probabil nici nu vorbeau despre asta cu noii
lor vecini. Oricare ar fi fost atmosfera din cartier, ei nu o tulbu­
raseră făţiş. Cel puţin nu până când am venit noi în vizită.
Se uita oare cineva de după vreo fereastră, urmărindu -1 pe
tata când s-a apropiat de maşina noastră în seara aceea? Era
vreo umbră pe după vreo perdea care aştepta să vadă ce o să se
întâmple? Nu o să ştiu niciodată. îmi amintesc doar cum cor­
pul tatei s-a tensionat când s-a apropiat de portiera şoferului şi
a văzut ce se întâmplase. Cineva zgâriase laterala mult iubitu­
lui lui Buick, o linie subţire şi adâncă care trecea peste portieră,
Povestea mea
57
spre spatele maşinii. Fusese făcută cu o cheie sau cu o piatră şi
nu avea cum să fie un accident.
Am spus deja că tata era un tip răbdător. Un om care nu
se plângea nici de lucrurile mici, nici de cele importante, care
mânca bucuros ficat ori de câte ori i se punea în farfurie, care
auzise un medic anunţându-i sfârşitul tragic şi, totuşi, alesese
să-şi continue viaţa la fel ca până atunci. Povestea asta cu ma­
şina nu a fost în nici un fel diferită. Şi dacă ar fi existat vreun
mod în care să riposteze, vreo uşă la care să bată, tata oricum
nu ar fi făcut-o.
„Fir-ar să fie“, a spus el înainte să descuie portierele.
Ne-am întors în oraş în seara aceea fără să discutăm prea
mult despre cele întâmplate. Probabil eram şi prea obosiţi ca
să mai întoarcem lucrurile pe toate părţile. A doua zi, tata a
fost nevoit să meargă la serviciu cu maşina aşa cum era şi sunt
convinsă că nu i-a picat bine. Dar zgârietura nu a rămas multă
vreme în vopseaua cromată. De îndată ce a avut timp, tata a
dus maşina la atelierul de la Sears, ca să fie reparată.
C a pito lu l 3
n o
ckj
a un moment dat, fratele meu cel relaxat şi mereu
L
vesel a început să ne îngrijoreze. Nu aş putea să spun
exact când s-a întâmplat asta, dar Craig - băiatul care se saluta
cu tot cartierul şi care aţipea fericit ori de câte ori avea zece
minute libere, în orice loc s-ar fi aflat - a devenit mai temător
şi vigilent acasă, convins că ne pândea o catastrofă. Seara, în
apartamentul nostru, se antrena pentru orice eventualitate,
lăsându-se prins în scenarii pe care noi, toţi ceilalţi, le găseam
ciudate. îngrijorat că ar putea să-şi piardă vederea, s-a apucat
să umble prin casă legat la ochi, ca să înveţe să se orienteze pe
pipăite prin camera de zi şi în bucătărie. Speriat că ar putea să
surzească, a început să înveţe limbajul semnelor. Nu lipsea nici
teama de amputare, iar asta l-a determinat pe Craig să-şi lege
mâna dreaptă la spate, pentru a încerca să se descurce fără ea
la masă sau când îşi făcea temele. Pentru orice eventualitate.
Temerea cea mai mare a lui Craig era probabil şi cea mai
realistă, şi anume focul. Incendiile în locuinţe erau des întâl­
nite în Chicago. Pe de o parte din cauza proprietarilor care lă­
sau clădirile să se degradeze, bucuroşi să încaseze despăgubirile
companiei de asigurări în cazul unui incendiu, şi, pe de altă
parte, pentru că detectoarele de fum erau încă prea scumpe
Povestea mea
59
pentru posibilităţile financiare ale oamenilor de rând. în ori­
ce caz, focul era ceva obişnuit în oraşul nostru cu străzi în­
ghesuite, distrugând la întâmplare, dar cu regularitate, case şi
inimi. Bunicul meu Sudistul se mutase aproape de noi după ce
un incendiu îi mistuise vechea locuinţă din Cartierul de Vest,
din fericire fără să facă victime. (După cum povestea mama,
Sudistul stătuse pe trotuarul din faţa casei cuprinse de flăcări
şi strigase la pompieri să nu pună furtunurile pe preţioasele
lui albume de jazz.) Mai recent, într-o tragedie prea mare pen­
tru ca mintea mea de copil să o înţeleagă, unul dintre colegii
mei din clasa a cincea - un băiat afro-american înalt şi cu un
chip frumos, pe nume Lester McCullom, care locuia aproape
de noi, după colţ, într-o casă de pe Strada 74 - murise într-un
incendiu care i-a ucis şi fratele şi sora, toţi trei fiind prinşi de
flăcări în dormitoarele de la etaj.
Priveghiul lor a fost primul la care am mers vreodată: toţi
copiii din vecini suspinau în salonul casei funerare, unde în
fundal se auzea încet un album Jackson 5. Adulţii erau încre­
meniţi în tăcere, fără ca vreo rugăciune sau vreo vorbă spusă
de convenienţă să poată umple golul din sufletele tuturor. în
faţa sălii erau aşezate trei sicrie închise, fiecare având pe ca­
pac fotografia unui copil zâmbitor. în faţa lor stătea doamna
McCullom, care reuşise să se salveze împreună cu soţul ei să­
rind pe fereastră, atât de copleşită de durere încât îţi făcea rău
să te uiţi la ea.
La patru zile după incendiu, scheletul casei arse a fami­
liei McCullom încă mai fumega şi se rupea bucată cu bucată,
murind mult mai greu decât o făcuseră ocupanţii săi cei mai
tineri. Mirosul greu de fum persista în vecinătate.
M ichelle Obama
6o
Odată cu trecerea timpului, îngrijorările lui Craig s-au
agravat. La şcoală făceam exerciţii de evacuare sub îndruma­
rea profesorilor şi ascultam cu răbdare prelegerile despre cum
să ne oprim, să ne lăsăm la pământ şi să ne rostogolim. Drept
rezultat, Craig a decis că trebuia să luăm măsuri de siguranţă
şi la noi acasă, autoproclamându-se pompier de serviciu, cu
mine pe post de adjunct. în timpul exerciţiilor trebuia să înde­
părtăm obstacolele de pe căile de evacuare şi să ne îmboldim
părinţii, la nevoie. Nu era vorba atât de teama de incendiu, cât
de nevoia de a şti că suntem pregătiţi. Pregătirile erau foar­
te importante. Familia noastră era mai mult decât punctuală:
ajungeam mai devreme la orice întâlnire sau eveniment, ştiind
că astfel tata era mai puţin vulnerabil; îl scuteam de grija de a
găsi un loc de parcare de unde nu trebuia să meargă mult pe jos
sau un loc uşor accesibil în tribune, la vreunul dintre meciurile
de baschet ale lui Craig. Morala fiind aceea că în viaţă trebuie
să controlezi ceea ce poţi.
lată de ce, noi, copiii, treceam des în revistă căile de
evacuare, încercând să ne dăm seama dacă, în caz de incendiu,
am fi putut sări pe fereastră în stejarul din faţa casei sau
pe acoperişul vecinului. Ne imaginam ce s-ar fi întâmplat
dacă s-ar fi aprins uleiul în bucătărie, dacă s-ar fi produs un
scurtcircuit în pivniţă sau dacă ne-ar fi lovit vreun fulger.
Craig şi cu mine nu ne făceam prea multe griji pentru mama,
în caz de urgenţă. Era mică de statură şi sprintenă, genul acela
de persoană care, sub impulsul adrenalinei, era capabilă să
ridice cu mâinile goale o maşină de pe un copil. Ne era, însă,
greu să vorbim despre dizabilitatea tatei - adevărul evident,
Povestea mea
6i
dar nerostit, era că el n-ar fi putut să sară pe fereastră ca noi,
ceilalţi. în plus, nu-1 mai văzusem alergând de ani de zile.
Ne-am dat seama că, într-o situaţie de urgenţă, salvarea
noastră nu s-ar fi desfăşurat ca în filmele pe care le vedeam
după-amiaza la televizor. Tata nu ar fi putut să ne ia în spate cu
uşurinţa unui Hercule şi să ne ducă undeva, la adăpost. Dacă
era cineva care să facă asta, acela ar fi trebuit să fie Craig, care
până la urmă a crescut mai înalt decât tata, însă, pe atunci,
era încă un băiat cu umeri înguşti şi picioare subţiri, care îşi
dădea seama că, dacă ar fi fost nevoie de intervenţia lui în situ­
aţii limită, avea nevoie de antrenament. Motiv pentru care, în
timpul exerciţiilor noastre de evacuare în caz de incendiu, el
a început să ia în calcul scenariile cele mai sumbre, cerându-i
tatei să se întindă pe podea, să stea nemişcat şi să se lase greu,
ca şi cum şi-ar fi pierdut cunoştinţa din cauza fumului inhalat.
„O, Doamne11, spunea tata, dând din cap. „Chiar vrei să faci
asta?“
Tata nu era obişnuit să fie neajutorat. Era tocmai perspec­
tiva căreia i se împotrivise toată viaţa: îşi îngrijea cu perseve­
renţă maşina, plătea facturile la timp, nu discuta niciodată
despre agravarea sclerozei multiple de care suferea şi nu lipsea
niciodată de la serviciu. Tatei îi plăcea să fie el omul pe care se
pot baza ceilalţi. Ce nu putea să facă fizic, înlocuia cu sprijin
emoţional şi îndrumare intelectuală, motiv pentru care îi plă­
cea munca de responsabil de circumscripţie electorală pentru
Partidul Democrat. El a ocupat acest post ani de zile, în parte
pentru că toată lumea se aştepta de la angajaţii municipalităţii
să fie loiali maşinăriei de partid. Chiar dacă fusese pe jumăta­
te constrâns să-l accepte, tatei îi plăcea locul acela de muncă,
62
Michelle Obama
ceea ce o nedumerea pe mama, dat fiind că-i ocupa foarte mult
timp. în weekend, făcea vizite alegătorilor dintr-un cartier, şi
deseori îl însoţeam şi eu plictisită în remorcă. Parcam maşina
şi, apoi, mergeam pe străzile cu case modeste, oprindu-ne din
când în când la uşa vreunei văduve corpolente sau a vreunui
muncitor burtos care-şi petrecea timpul cu o cutie de bere în
mână. Deseori, aceşti oameni erau încântaţi să-l vadă pe tata
zâmbitor la ei pe verandă, sprijinindu-se în baston.
„Salut, Fraser!“, spuneau ei. „Ce surpriză! Hai înăuntru!"
Pentru mine, asta nu era niciodată o veste bună. însemna
că urmaşă intrăm în casă. însemna că aveam să pierd toată după-amiaza de sâmbătă stând pe o canapea veche sau la o masă
de bucătărie cu un 7UP în faţă, în timp ce tata asculta păreri­
le oamenilor - plângeri, de fapt - pe care avea să le transmită
ulterior consilierului municipal din zona respectivă. Tata îi
asculta mereu pe cei care aveau probleme cu ridicarea gunoiu­
lui, cu deszăpezirea sau cu vreo groapă. Scopul era să-i facă pe
oameni să simtă că democraţii sunt interesaţi de soarta lor - şi
să voteze în consecinţă. Spre disperarea mea, el nu grăbea ni­
ciodată pe nimeni. Timpul era, cel puţin în ceea ce -1 privea pe
tata, un dar pe care îl ofereai altor oameni. Chicotea aprobator
privind fotografiile unor nepoţi drăgălaşi, îndura cu răbdare
bârfe sau litanii nesfârşite despre problemele de sănătate şi dă­
dea din cap înţelegător când oamenii îi povesteau despre nea­
junsurile lor cu banii. Când în sfârşit plecam, tata le îmbrăţişa
pe doamnele în vârstă, asigurându-le că va face tot posibilul să
le ajute - să rezolve problemele care puteau fi rezolvate.
Tata era convins că rolul lui era să fie de folos oame­
nilor, iar ăsta era un motiv de mândrie pentru el. De aceea,
'OVESTEA MEA
63
în timpul exerciţiilor de incendiu de la noi de acasă, nu voia să
fie un accesoriu pasiv, chiar şi într-o pretinsă criză. Oricare ar
fi fost circumstanţele, nu voia să fie o victimă - să joace rolul
tipului care zăcea inconştient pe podea. Totuşi, o parte din
el părea să înţeleagă că era ceva important pentru noi - mai
ales pentru Craig. Când îl rugam să se întindă, glumea cu noi
lăsându-se să cadă mai întâi în genunchi, apoi, în fund, după
care se întindea cu totul pe spate, pe covorul din camera de
zi. îi arunca priviri mamei, pentru care întreaga scenă părea
destul de caraghioasă, spunându-i parcă: „împieliţaţii ăştia
de copii!"
Apoi, închidea ochii cu un oftat şi aştepta să simtă mâinile
lui Craig apucându-1 ferm de sub umeri, ca să înceapă opera­
ţiunea de salvare. Mama şi cu mine ne uitam, apoi, la fratele
meu care, cu destul de mult efort şi stângăcie, reuşea să-l tragă
pe tata, cu cele aproape 80 de kilograme ale lui, din infernul
imaginar care ardea împrejur, târându-1 pe podea şi ocolind
canapeaua, ca să ajungă, în cele din urmă, la scară.
De acolo, Craig îşi închipuia probabil că ar fi putut să tâ­
rască trupul tatei în jos pe trepte şi, apoi, afară pe uşă, în si­
guranţă. Tata, însă, nu a vrut niciodată să-l lase pe Craig să
exerseze şi partea asta. De fiecare dată îi spunea cu blândeţe
că „ajunge deocamdată" şi se ridica în picioare înainte să în­
cerce Craig să-l tragă în jos pe scări. Dar, între copil şi bărbatul
matur, lucrurile erau de acum clare. Nimic nu avea să he uşor
sau confortabil dacă se ajungea la aşa ceva, şi bineînţeles că nu
exista nici o garanţie că vreunul dintre noi avea să supravieţu­
iască. Dar, dacă s-ar h întâmplat ce era mai rău, măcar aveam
un plan.
Michelle O bama
64
A
Î
ncetul cu încetul , deveneam mai extravertită şi mai so­
ciabilă, mai dispusă să accept dezordinea din lumea cea
mare. Rezistenţa mea naturală la haos şi spontaneitate se con­
sumase într-o oarecare măsură în timpul orelor lungi în care
mă ţinusem după tata în vizitele lui prin circumscripţie şi în
celelalte vizite pe care le făceam în weekend zecilor de mătuşi,
unchi şi veri, stând în fum de grătar prin curtea din spate a
cuiva sau alergând alături de copiii din vecini printr-un carti­
er care nu era al nostru.
Mama era unul dintre cei şapte copii ai familiei ei. Tata
era cel mai mare din cinci copii. Rudele mamei preferau să se
adune în casa Sudistului, după colţ - atraşi de talentul de bu­
cătar al bunicului, de nelipsitele jocuri de whist şi de jazzul
exuberant ascultat la volum maxim. Sudistul ne atrăgea pe toţi
ca un magnet. Era neîncrezător în lumea de dincolo de propria
curte - preocupat, în primul rând, de siguranţa şi bunăsta­
rea tuturor -, aşa că îşi consuma toată energia pentru crearea
unui mediu în care să fim întotdeauna bine hrăniţi şi distraţi,
sperând probabil că astfel nu o să vrem să ne îndepărtăm ni­
ciodată. Mie chiar mi-a luat un câine, un ciobănesc german
maroniu, pe care l-am botezat Rex. Mama nu a fost de acord
să-l aducem pe Rex la noi acasă, dar mergeam tot timpul la
locuinţa Sudistului să-l vizitez; mă întindeam pe covor şi îmi
îngropam faţa în blana lui moale, ascultând cum lovea podea­
ua când dădea din coadă bucuros ori de câte ori Sudistul trecea
pe lângă el. Sudistul îl răsfăţa pe câine la fel cum mă răsfăţa pe
mine, cu mâncare bună, cu iubire şi cu îngăduinţă, într-un fel
de rugăminte nerostită să nu îl părăsim vreodată.
Povestea mea
65
Familia tatălui meu era răspândită în toată partea de sud
.1 oraşului Chicago şi cuprindea o mulţime de mătuşi şi de veri
de gradul al treilea, plus câţiva rătăciţi cu care legăturile de ru­
denie erau destul de neclare. Noi ne învârteam între toţi aceş­
tia. Fără să mi se spună, îmi dădeam seama unde mergem după
numărul de copaci pe care îi vedeam pe stradă. De obicei, în
zonele mai sărace nu exista nici un copac. Dar pentru tata, toţi
erau rudele noastre. Se lumina la faţă când îl vedea pe unchiul
Calio, un om mărunţel şi costeliv, cu părul puţin ondulat, care
semăna cu Sammy Davis Jr. şi era aproape întotdeauna beat. O
adora pe mătuşa lui Verdelle, care locuia cu cei opt copii ai ei
într-un bloc dărăpănat de lângă autostrada Dan Ryan, într-un
cartier în care Craig şi cu mine învăţasem că regulile de supra­
vieţuire erau foarte diferite.
Duminica după-amiaza, făceam toţi patru drumul de
10 minute cu maşina spre nord, la Parkway Gardens, să luăm
prânzul cu părinţii tatei, cărora le spuneam Dandy şi Grandma,
şi cu cei trei fraţi mai mici ai lui, Andrew, Carleton şi Francesca,
care se născuseră la mai bine de un deceniu după tata şi păreau
să ne fie mai degrabă soră şi fraţi, decât mătuşă şi unchi. Mi se
părea şi că tata le era mai degrabă ca un părinte decât un frate,
pentru că le dădea mereu sfaturi şi le strecura bani în buzunar
când aveau nevoie. Francesca era inteligentă şi frumoasă, iar
uneori mă lăsa să îi perii părul lung. Andrew şi Carleton abia
trecuseră de 20 de ani şi erau foarte la modă. Purtau blugi evazaţi, helănci şi jachete din piele, aveau iubite şi vorbeau despre
lucruri ca Malcolm X şi „soul power". Craig şi cu mine stăteam
cu orele în camera lor de la capătul apartamentului, încercând
să împrumutăm din personalitatea lor.
Michelle O bama
66
Bunicul meu, pe care îl chema tot Fraser Robinson, era cu
siguranţă mai puţin amuzant, un patriarh care - pufăind din
trabuc - stătea în fotoliul lui cu ziarul deschis în poală şi cu şti­
rile de seară răsunând zgomotos din televizorul din apropiere.
Comportamentul lui nu semăna deloc cu al tatei. Pe Dandy îl
deranja absolut orice. Era nemulţumit de titlurile zilei, de sta­
rea lumii aşa cum era prezentată la TV, de tinerii negri - nişte
„sperietori", le spunea el - despre care era de părere că pier­
deau vremea fără rost prin cartier şi stricau reputaţia popula­
ţiei de culoare. Striga la televizor. Striga şi la bunica, o femeie
drăguţă, cu vorbă domoală, creştină devotată, al cărei nume
era LaVaughn. (Părinţii mei m-au botezat Michelle LaVaughn
Robinson în cinstea ei.) în timpul zilei, bunica conducea cu
multă pricepere un magazin înfloritor de cărţi religioase în Far
South Side, dar, în timpul pe care îl petrecea cu Dandy, era
redusă la supuşenie. Fapt care mă nedumerea, chiar dacă eram
doar o fetiţă. îi pregătea mâncarea şi îi asculta tirul de critici,
fără să spună vreo vorbă în apărarea ei. încă de la vârsta ace­
ea fragedă, în tăcerea bunicii şi în pasivitatea din relaţia ei cu
Dandy era ceva care mi-a mers la suflet.
Din câte spune mama, eram singura persoană din familie
care îi răspundea lui Dandy când ţipa. O făceam cu regulari­
tate, încă de când eram mică şi mulţi ani după aceea, în parte
pentru că mă scotea din minţi faptul că bunica nu riposta, în
parte pentru că toţi ceilalţi tăceau în preajma lui şi, în ulti­
mul rând, pentru că îl iubeam pe Dandy, chiar dacă mă ză­
păcea. îi recunoşteam încăpăţânarea, era ceva ce moştenisem
eu însămi, deşi speram că într-o formă mai puţin abrazivă.
Exista în Dandy si o blândeţe pe care uneori o întrezăream.
I ’O V E S T E A M E A
67
Sc întâmpla câteodată să mă mângâie cu tandreţe pe ceafă,
când stăteam la picioarele lui, pe taburetul din faţa fotoliu­
lui. Zâmbea când tata spunea ceva amuzant sau când vreunul
dintre noi, copiii, reuşea să strecoare un cuvânt sofisticat înIr-o conversaţie. Dar imediat după aceea îl stârnea câte ceva şi
începea din nou să urle.
„Nu mai ţipa la toată lumea, Dandy", îi spuneam eu. Sau
„Nu mai fi rău cu bunica". Deseori adăugam: „La urma urmei,
de ce te-ai enervat?"
Răspunsul la ultima întrebare era simplu şi complicat tot­
odată. Dandy prefera să nu-mi răspundă, ridicând din umeri
supărat pentru că îndrăznisem să mă amestec şi întorcându-se
la ziarul lui. Acasă, totuşi, părinţii încercau să mă lămurească.
Dandy era din zona de coastă a statului Carolina de Sud
şi crescuse în Georgetown, oraş-port unde, pe vremuri, mii de
sclavi lucraseră pe plantaţiile întinse de orez şi indigo, ca să-şi
îmbogăţească stăpânii. Născut în 1912, bunicul era nepot de
sclavi, fiu de muncitor în fabrică şi cel mai mare dintre cei zece
copii din familia lui. Inteligent şi perspicace de mic, fusese po­
reclit „Profesorul", iar în copilărie visase să meargă într-o zi la
facultate. Viaţa pentru el fusese grea nu doar pentru că era un
negru dintr-o familie săracă, dar ajunsese la maturitate în tim­
pul Marii Crize. După ce a terminat liceul, Dandy s-a angajat la
un gater, conştient că, dacă rămânea în Georgetown, opţiunile
aveau să-i fie mereu limitate. Când fabrica de cherestea s-a în­
chis, el s-a mutat în nord, la Chicago, aşa cum au riscat mulţi
afro-americani din generaţia lui, alăturându-se în ceea ce avea
să fie cunoscut ca Marea Migraţie, în care şase milioane de ne­
gri din Sud s-au mutat în marile oraşe din nord în decursul
Michelle O bama
68
a cinci decenii, fugind de oprimarea rasială şi în căutarea unor
slujbe în industrie.
într-o poveste despre visul american, Dandy, care a ajuns
la Chicago la începutul anilor 1930, ar fi trebuit să îşi găsească
un loc de muncă bine plătit şi o cale de a merge la facultate,
însă realitatea a fost foarte diferită. Locurile de muncă s-au
dovedit a fi puţine, reduse într-o oarecare măsură şi de faptul
că şefii marilor fabrici din Chicago preferau să angajeze imi­
granţi din Europa, mai degrabă decât muncitori afro-americani. Dandy s-a mulţumit cu ce a găsit. A aranjat popice la o
sală de bowling, a spălat vase şi a lucrat pe cont propriu, ca
om bun la toate. Treptat, şi-a ajustat aşteptările, a renunţat la
ideea de a merge la facultate şi s-a gândit să devină electrician.
Dar şi acest plan i-a fost zădărnicit foarte curând. Dacă voiai să
lucrezi ca electrician (sau ca oţelar, tâmplar sau instalator, de
altfel) la oricare dintre marile uzine din Chicago, aveai nevoie
de un carnet de membru de sindicat. Iar, dacă erai negru, şan­
sele de a obţine un astfel de carnet erau infime.
Această formă de discriminare a schimbat destinele unor
întregi generaţii de afro-americani, printre care s-au numă­
rat şi mulţi dintre bărbaţii din familia mea, limitându-le
câştigurile, oportunităţile şi, în cele din urmă, aspiraţiile. Su­
distul nu a putut să lucreze ca tâmplar pentru firmele mari
de construcţii, care ofereau un salariu stabil la proiecte pe
termen lung, deoarece nu era acceptat în nici un sindicat.
Unchiul meu Terry, soţul lui Robbie, renunţase din acelaşi
motiv la munca de instalator, devenind, în schimb, însoţitor
de vagon la Pullman. Mai era unchiul Pete, din partea mamei,
care nu a putut să intre în sindicatul şoferilor de taxi şi a ajuns
I'O VESTEA M EA
69
VI conducă un microbuz fără licenţă, cu care transporta cli­
enţi care trăiau în părţile mai puţin sigure ale Cartierului de
Vest, unde taxiurile normale evitau să meargă. Toţi aceştia
erau bărbaţi foarte inteligenţi şi în putere, cărora le fusese
refuzat accesul la locuri de muncă stabile şi bine plătite.
Drept urmare, ei nu au putut să-şi cumpere case, să-şi trimită
copiii la facultate sau să facă economii pentru pensie. Ştiu
cât au suferit pentru că erau daţi deoparte, forţaţi să accepte
locuri de muncă pentru care erau supracalifkaţi; să asiste la
.iscensiunea rapidă a angajaţilor albi, uneori fiind ei înşişi cei
care îi instruiau pe noii veniţi despre care ştiau că aveau să le
devină şefi într-o bună zi. Aşa a apărut în interiorul fiecăruia
dintre ei o anumită doză de indignare şi de neîncredere: nu
ştiai niciodată ce credeau ceilalţi cu adevărat despre tine.
Totuşi, Dandy nu a avut o viaţă rea. A cunoscut-o pe bu­
nica la o biserică din South Side şi, până la urmă, şi-a găsit de
lucru prin intermediul unui program de asistenţă pentru pro­
gresul muncii, înfiinţat de guvern pentru a diminua efectele
Marii Crize, prin care se angajau muncitori necalificaţi în pro­
iectele de construcţii publice. Apoi, a lucrat vreme de 30 de ani
la poştă, de unde a ieşit la pensie cu o sumă care îi permitea
să strige cât voia la „sperietorile1' de la televizor, din confortul
fotoliului său.
Până la urmă, a avut cinci copii care erau la fel de isteţi
şi disciplinaţi ca el. Nomenee, al doilea lui copil, a absolvit
Harvard Business School. Andrew şi Carleton au ajuns me­
canic de locomotivă, respectiv inginer. Francesca a lucrat un
timp ca director de creaţie în publicitate şi, în cele din urmă, a
devenit profesoară de şcoală primară. Totuşi, Dandy nu reuşea
Michelle O bama
70
să perceapă succesul copiilor ca fiind şi al lui. Aşa cum vedeam
în fiecare duminică în care mergeam la prânz în Parkway
Gardens, bunicul a trăit până la sfârşit cu amărăciunea propri­
ilor visuri sfărâmate.
u doar întrebările mele pentru Dandy erau grele şi
fără răspuns. Aveam să descopăr foarte curând că multe
alte întrebări erau la fel. Eu însămi aveam să mă lovesc de unele
la care nu găseam uşor un răspuns. O astfel de întrebare a venit
de la o fetiţă al cărei nume nu mi-1 amintesc - una dintre verişoarele îndepărtate cu care ne jucam în curtea din spate a casei
unei mătuşi care locuia la vest de noi, pe care o întâlneam prin­
tre nenumăratele noastre rude îndepărtate ce apăreau frecvent
când părinţii mei erau în vizită. în timp ce adulţii beau cafea şi
râdeau în bucătărie, afară, Craig şi cu mine ne alăturam orică­
rui grup de copii ai celorlalţi musafiri din casă. Uneori era stân­
jenitor cum încercam cu toţii o camaraderie forţată, dar de cele
mai multe ori funcţiona. Craig dispărea aproape de fiecare dată
la câte o partidă de baschet. Eu săream coarda sau încercam să
prind din mers orice altă distracţie era în desfăşurare.
într-o vară, când aveam vreo zece ani, stăteam într-o zi pe
o verandă şi pălăvrăgeam cu un grup de fetiţe de vârsta mea.
Toate aveam părul prins în codiţe, purtam pantaloni scurţi şi
pierdeam vremea pe afară. Despre ce discutam? Putea fi ori­
ce - şcoala, fraţii noştri mai mari, un muşuroi din grădină.
La un moment dat, una dintre fete, verişoară de gradul
doi, trei sau patru cu mine, m-a privit pieziş şi m-a întrebat
uşor enervată: „Cum se face că vorbeşti ca o fată albă?“
Povestea mea
7i
întrebarea era răutăcioasă, voia să fie o insultă sau cel pu­
ţin o provocare, dar era şi sinceră totodată. Sintetiza, de fapt,
ceva ce ne nedumerea pe amândouă. Păream să fim înrudite,
însă lumile noastre erau foarte diferite.
„Nu vorbesc aşa“, am spus eu, părând scandalizată că a pu1ut să insinueze aşa ceva şi, în acelaşi timp, jignită de modul în
care se uitau acum la mine celelalte fetiţe.
Dar ştiam ce dorise să spună şi în sinea mea nu puteam să
neg, deşi tocmai o făcusem. într-adevăr, vorbeam altfel decât
unele dintre rudele mele, la fel şi Craig. Părinţii noştri ne băgaseră bine în cap importanţa vorbirii corecte; să spunem „mă
voi duce“ în loc de „m-oi duce“ şi „nu este“ în loc de „nu-i“.
Ne spuneau întruna să nu lăsăm cuvintele neterminate. Ne-au
cumpărat un dicţionar şi toate volumele din Encyclopaedia
Britannica, care stăteau pe un raft în casa scărilor din aparta­
mentul nostru, cu titlurile lor aurii ştanţate pe coperţi. Ori de
câte ori aveam o nelămurire legată de un cuvânt sau un con­
cept, sau întrebări despre un anumit eveniment istoric, ne
trimiteau la cărţile acelea. Dandy ne influenţase şi el, corectându-ne meticulos gramatica sau certându-ne când mergeam
acolo la prânz şi auzea că nu pronunţam corect vreun cuvânt.
Ideea era să ne depăşim condiţia, să ne ridicăm cât mai sus. Era
o mişcare pe care o plănuiseră şi pe care o încurajau. Aşteptau
de la noi nu doar să fim isteţi, ci să fim stăpâni pe isteţimea
noastră - să ne folosim de ea cu mândrie -, iar asta se vedea şi
în felul în care vorbeam.
Totuşi, o astfel de atitudine putea să reprezinte o pro­
blemă. Vorbirea într-un anume fel - în felul „albilor'1, cum
spuneau unii - era percepută ca o trădare, ca o aroganţă,
M ichelle O bama
72
ca o negare a propriei culturi. Mulţi ani mai târziu, după ce
l-am cunoscut şi m-am căsătorit cu soţul meu - un bărbat a
cărui piele este deschisă la culoare pentru unii şi închisă pen­
tru alţii, care vorbeşte ca un hawaiian crescut în clasa de mij­
loc din Kansas şi a fost educat în universităţi de elită -, am
văzut această confuzie extinzându-se la scară naţională prin­
tre negri şi albi deopotrivă, nevoia de a defini pe cineva prin
particularităţile sale etnice şi frustrarea care apare când nu se
poate face asta cu uşurinţă. America avea să-i pună lui Barack
Obama aceleaşi întrebări pe care verişoara mea mi le pusese
fără să-şi dea seama, în ziua aceea, pe verandă: Eşti ceea ce
pari să fii? Să am încredere în tine sau nu?
Am petrecut restul zilei încercând să vorbesc cât mai puţin
cu verişoara mea. Mă simţeam dată la o parte de ostilitatea
ei, dar îmi doream şi să-i arăt că sunt sinceră - că nu încerc
să mă umflu în pene. Era greu de ştiut ce să faci. între timp,
puteam să aud zumzetul conversaţiei pe care o purtau adulţii
în bucătăria din apropiere, râsetele părinţilor mei răsunând
până în curte. Mă uitam la fratele meu, absorbit total de
meciul pe care-1 juca împreună cu un grup de băieţi, la colţul
străzii. Toată lumea părea să fie în locul potrivit, mai puţin
eu. Gândindu-mă acum la disconfortul acelei clipe, recunosc
provocarea mai generală de a te defini prin locul din care vii şi
după ţinta spre care te îndrepţi. Şi îmi dau seama, totodată, că
pe atunci eram încă foarte departe de punctul în care aveam
să învăţ să spun ce gândesc.
C a pito lu l 4
c \ j c\ j
r\j
a şcoală aveam o pauză de o oră în fiecare zi, pentru prânz.
L
Pentru că mama era casnică, iar apartamentul nostru se
.ifla în apropiere, de obicei, mergeam acasă cu alte patru sau
l inei fetiţe după mine, vorbind toate deodată şi fără oprire,
ne aşezam pe podeaua bucătăriei şi ne tachinam sau ne uitam
la All My Children, în timp ce mama ne făcea sendvişuri. Aşa a
apărut în viaţa mea un obicei, care m-a însoţit tot restul vie­
ţii, de a avea mereu aproape un grup de prietene vesele - un
sanctuar de înţelepciune feminină. în grupul meu de la prânz
întorceam pe toate părţile cele petrecute în dimineaţa respec­
tivă la şcoală, discuţiile avute cu profesorii sau vreo temă care
ni se părea inutilă. Opiniile noastre se formau, în general, prin
consens. îi idolatrizam pe cei din Jackson 5 şi nu reuşeam să
ne dăm seama dacă ne plăceau fraţii Osmond. Avusese loc şi
afacerea Watergate, din care nici una dintre noi nu înţelesese
mare lucru. Vedeam doar nişte bătrâni care vorbeau la micro­
foane în Washington DC, care pentru noi era un oraş îndepăr­
tat, plin de clădiri albe şi de oameni albi.
Mama era mai mult decât bucuroasă să ne servească masa,
pentru că îi oferea acces fără efort la lumea noastră. în timp
ce noi mâneam vorbind vrute şi nevrute, mama tăcea, aparent
Michelle O bama
74
prinsă în treburile gospodăreşti, dar fără să ascundă că urmă­
rea fiecare cuvânt. în familia mea, cu noi patru locuind într-un
spaţiu care avea puţin peste 8o de metri pătraţi, oricum nu
aveam niciodată vreun pic de intimitate. Dar asta avea impor­
tanţă doar uneori. Brusc interesat de fete, Craig a început să
vorbească la telefon din baie, cu uşa închisă şi firul spiralat al
telefonului întins de-a lungul holului, de la suportul fix mon­
tat în peretele bucătăriei.
Aşa cum s-a întâmplat cu mai toate şcolile din Chicago,
Bryn Mawr a decăzut şi a ajuns să fie o şcoală nici bună, nici
proastă. Selecţia rasială şi economică a continuat în cartierul
South Shore în anii 1970, ceea ce a însemnat că populaţia de
elevi era de la un an la altul tot mai neagră şi tot mai săracă.
A existat, la un moment dat, un proiect de integrare orăşe­
nească, prin care copiii puteau fi duşi cu autobuzele primăriei
la şcoli noi, dar părinţii de la Bryn Mawr l-au combătut cu suc­
ces, argumentând că ar fi fost mai bine ca banii respectivi să fie
cheltuiţi pentru renovarea şcolii. Fiind doar un copil, nu-mi
dădeam seama dacă utilităţile erau învechite sau cât era de im­
portant că nu mai rămăsese aproape nici un elev alb. Şcoala
avea de la grădiniţă până la clasa a opta; de aceea, când am
ajuns în ciclul superior, ştiam fiecare întrerupător, fiecare tablă
de scris şi fiecare crăpătură din hol. îi cunoşteam pe aproape
toţi profesorii şi pe cei mai mulţi dintre copii. Pentru mine,
Bryn Mawr era practic o extensie a locuinţei.
Când am început clasa a şaptea, în Chicago Defender, o
publicaţie săptămânală populară printre cititorii afro-americani, a apărut un articol care susţinea pe un ton incisiv că,
în doar câţiva ani, Bryn Mawr se transformase dintr-o şcoală
’O V E ST E A M EA
75
de elită într-o „mahala decăzută", guvernată de o „mentalita­
te de ghetou". Directorul şcolii noastre, dr. Lavizzo, a ripostat
imediat cu o scrisoare către redacţie în care lua apărarea comu­
nităţii de părinţi şi de elevi, calificând articolul din ziar drept
„o minciună scandaloasă, care pare menită doar să stârnească
sentimentul eşecului şi să incite la fugă".
Dr. Lavizzo era un bărbat rotofei şi vesel, cu părul creţ şi
înfoiat de ambele părţi ale cheliei, care îşi petrecea cea mai
mare parte a timpului într-un birou de lângă intrarea prin­
cipală în şcoală. Din scrisoarea lui reieşea că ştia foarte bine
cu ce se confrunta. Eşecul există ca sentiment cu mult timp
înainte să devină un fapt real. Vulnerabilitatea se combină cu
neîncrederea în forţele proprii şi, apoi, totul este amplificat, de
multe ori cu intenţie, când intervine teama. Acel „sentiment
al eşecului" pe care el îl menţionase în scrisoare exista deja în
cartierul nostru, în sufletul părinţilor care nu mai reuşeau să se
descurce financiar, al copiilor care începuseră să creadă că nici
vieţile lor nu aveau să fie altfel, al familiilor care vedeau cum
vecinii lor mai înstăriţi se mută în suburbii sau îşi transferă co­
piii la şcolile catolice. Rechinii imobiliari roiau şi ei prin South
Shore, şoptindu-le proprietarilor de case că ar trebui să vândă
înainte să fie prea târziu, promiţându-le că îi vor ajuta să plece
cât încă se mai poate. Mesajul subînţeles transmitea că eşecul
era inevitabil, de fapt, eşecul era deja pe jumătate acolo. Puteai
fie să rămâi în ruină, fie să te salvezi. Ei foloseau cuvântul de
care toată lumea se temea cel mai mult - „ghetou" - aruncându-1 ca pe un chibrit aprins.
Mama nu a crezut nimic din toate acestea. Locuia de
io ani deja în South Shore şi avea să mai stea acolo încă 40.
Michelle Obama
76
Nu a crezut zvonurile alarmiste, dar, în acelaşi timp, părea vac­
cinată şi împotriva idealismului fără fundament. Era un om
realist, cu picioarele pe pământ, care controla ceea ce-i stătea
în puteri.
La Bryn Mawr, mama a devenit unul dintre cei mai activi
membri ai comitetului de părinţi, ajutând la strângerea de fon­
duri pentru echipamente noi în clase, organizând dineuri în
semn de apreciere pentru profesori şi făcând campanie pentru
formarea unei clase speciale în care să fie strânşi elevii cei mai
performanţi. Acest ultim demers era proiectul de suflet al di­
rectorului Lavizzo, care mersese la cursurile serale ca să-şi dea
doctoratul în educaţie şi care studiase noua tendinţă de gru­
pare a elevilor mai degrabă după abilităţi decât după vârstă adică, în esenţă, să pui laolaltă copiii cei mai buni la învăţătură,
ca să poată învăţa în ritm mai rapid.
ldeea era controversată, criticată ca fiind nedemocratică,
aşa cum sunt inevitabil toate programele pentru cei „capabili
şi talentaţi". în scurt timp, însă, acest curent a câştigat teren în
toată ţara şi, în ultimii trei ani la Bryn Mawr, m-am numărat şi
eu printre cei care s-au bucurat de beneficiile sale. M-am ală­
turat unui grup de aproximativ 20 de elevi din clase diferite,
care s-a instalat într-o sală separată de restul şcolii, cu program
propriu de studiu, ore de masă, muzică şi sport. Ni se ofereau
oportunităţi speciale, care includeau deplasări săptămânale în
sălile de curs ale unei facultăţi, ca să participăm la un seminar
de scriere avansată sau să disecăm un şobolan în laboratorul de
biologie. în clasă lucram foarte mult individual, stabilindu-ne
singuri obiectivele şi avansând în ritmul care ni se potrivea cel
mai bine.
Povestea mea
77
De clasa noastră se ocupau doar anumiţi profesori; mai
întâi a venit domnul Martinez şi, apoi, domnul Bennett, amân­
doi afro-americani, nişte bărbaţi blânzi şi cu simţul umorului,
foarte atenţi la ceea ce aveau de spus elevii lor. Aveam senzaţia
clară că şcoala investise în noi, iar asta cred că ne îndemna să
facem şi mai multe eforturi şi să ne simţim mai bine în pielea
noastră. Studiul individual nu a făcut decât să-mi alimente­
ze spiritul competitiv. învăţam cu furie, ţinând pe furiş evi­
denţa locului pe care mă situam în clasamentul clasei noastre,
în timp ce progresam de la aritmetică la elementele de bază
ale algebrei, de la scrierea unor compuneri simple la referate
şi eseuri. Pentru mine era ca un joc. Şi aşa cum se întâmplă
în orice joc, şi aproape cu orice copil, cel mai mult îmi plăcea
când eram pe primul loc.
A
I
i povesteam mamei tot ce se întâmpla la şcoală. întâlnirea
din pauza de prânz era urmată de o a doua pauză după-a-
miaza, când veneam în grabă, îmi aruncam geanta cu cărţi pe
podea şi căutam repede ceva de mâncat. îmi dau seama că nu
ştiu exact cu ce se ocupa mama în orele în care noi eram la
şcoală, în primul rând, pentru că, la fel ca toţi copiii, eram foar­
te preocupată de problemele mele, aşa că nu întrebam nicio­
dată. Nu ştiu care era părerea ei, dacă îi plăcea rolul de casnică
tradiţională sau ar fi preferat să meargă la serviciu. Ştiu doar
că de fiecare dată când veneam acasă, era mâncare în frigider,
şi nu doar pentru mine, ci şi pentru prietenele mele. Când
mergeam în excursie cu clasa, mama se oferea aproape întot­
deauna să meargă împreună cu noi, îmbrăcată într-o rochie
M ichelle O bama
78
frumoasă şi cu ruj asortat, însoţindu-ne cu autobuzul la grădi­
na zoologică sau în vizitele la facultate.
în familie aveam un buget pentru cheltuieli, însă nu dis­
cutam foarte des despre limitele acestuia. Mama găsea mereu
modalităţi să compenseze. îşi făcea singură manichiura, îşi
vopsea singură părul (pe care o dată şi l-a făcut din greşeală
verde) şi se bucura de haine noi doar când i le cumpăra tata în
dar, de ziua ei. Nu a fost niciodată bogată, dar a fost întotdeau­
na creativă. Când eram mici, transforma ca prin minune şo­
setele vechi în păpuşi care semănau cu Muppets. Croşeta feţe
de masă. Ea mi-a croit şi mi-a cusut cele mai multe haine, cel
puţin până prin clasa a cincea, când brusc a devenit esenţial să
ai o etichetă Gloria Vanderbilt pe buzunarul blugilor, aşa că am
insistat să se oprească.
Din când în când schimba aspectul camerei noastre
de zi cu o cuvertură nouă pe canapea şi mutând dintr-un
loc în altul fotografiile sau tablourile de pe pereţi. Când se
încălzea vremea, avea un adevărat ritual al curăţeniei de
primăvară - dădea cu aspiratorul pe după mobilier, spăla
perdelele şi geamurile, apoi scotea obloanele de furtună şi
le înlocuia cu panouri de plasă, ca să intre aer proaspăt în
apartamentul nostru mic şi înghesuit. De multe ori cobora
pentru curăţenie şi jos, la Robbie şi Terry, mai ales după ce
aceştia îmbătrâniseră şi se mişcau greu. Şi în ziua de azi,
datorită mamei, este suficient să simt miros de soluţie de
curăţat ca să-mi revină buna dispoziţie.
De Crăciun, mama se întrecea pe sine în materie de cre­
ativitate. într-un an, a îmbrăcat caloriferul nostru pătrăţos
din metal în bucăţi de carton colorate, care semănau cu nişte
Povestea mea
79
(ărămizi, pe care le-a unit în aşa fel încât să pară un şemineu
i onstruit până la tavan, dotat cu etajeră şi vatră de foc. Apoi, l-a
pus pe tata - artistul oficial al familiei - să picteze nişte flăcări
portocalii pe fâşii de hârtie de orez foarte fină, care - lumina­
te din spate cu lanterna - reproduceau destul de convingător
locul. De Revelion, conform tradiţiei, cumpăra un coş cu de­
licatese, de genul celor care veneau pline cu bucăţi de brânză,
stridii afumate la conservă şi diferite tipuri de salam italian. O
invita la noi şi pe sora tatei, Francesca, şi ne petreceam timpul
cu jocuri. La cină comandam pizza, apoi venea rândul mân­
cărurilor elegante, iar mama începea să aducă tăvi cu şniţele,
creveţi prăjiţi şi o cremă specială de brânză întinsă pe biscuiţi
Ritz. Când se apropia miezul nopţii, primeam fiecare un păhă­
rel de şampanie.
Mama păstra un mod de gândire în privinţa creşterii co­
piilor pe care astăzi îl găsesc strălucit şi de neegalat - un fel
de neutralitate zen, imposibil de tulburat. Aveam prieteni ale
căror mame le împărtăşeau succesele şi problemele de parcă
ar fi fost ale lor, dar ştiam şi mulţi alţi copii ai căror părinţi
erau prea copleşiţi de propriile provocări ca să se mai ocupe şi
de cele ale copiilor. Mama era, pur şi simplu, constantă. Nu se
grăbea să judece şi nici să intervină. în schimb, ne urmărea în
permanenţă starea de spirit şi era martor binevoitor la încer­
cările sau triumfurile pe care le putea aduce fiecare zi. Când
lucrurile mergeau prost, ne oferea doar puţină compasiune.
Dacă făceam ceva extraordinar, primeam de la ea exact atâtea
laude cât să ne dăm seama că era mulţumită de noi, dar nici­
odată prea multe, ca să nu devină motivul pentru care făceam
ceea ce făceam.
M ichelle O bama
8o
Atunci când dădea sfaturi, acestea erau de tipul dur şi
pragmatic. „Nu trebuie să îţi placă profesoara ta“, mi-a spus
într-o zi, când am venit acasă văicărindu-mă. „Femeia aceea
are în cap matematica de care ai nevoie şi tu în al tău. Concentrează-te pe asta şi ignoră restul.1*
Ne iubea cu consecvenţă pe mine şi pe Craig, dar nu ne
controla excesiv. Scopul ei era să ne împingă în lume. „Nu
cresc bebeluşi**, ne spunea ea. „Eu cresc nişte adulţi.** Ea şi
tata ne ofereau mai degrabă îndrumări, decât reguli. Aceasta
însemna că, în adolescenţă, nu am avut niciodată oră fixă de
venit acasă. Ne întrebau, în schimb: „Care ar fi ora rezonabilă
la care să vă întoarceţi acasă?** şi apoi aveau încredere în noi că
o să ne ţinem de cuvânt.
Craig are o poveste despre o fată care îi plăcea în clasa a
opta şi care într-o zi i-a făcut o invitaţie cu subînţeles, cerându-i să vină la ea acasă, cu precizarea că părinţii ei nu aveau să
fie acolo, aşadar urma să fie singuri.
Fratele meu a trecut printr-o adevărată agonie, frământându-se dacă să meargă sau nu - entuziasmat de ocazie, dar
conştient că era incorect şi ruşinos, acel gen de comportament
pe care părinţii noştri nu l-ar fi trecut niciodată cu vederea.
Asta nu l-a împiedicat să-i spună mamei pentru început jumă­
tate de adevăr, anunţând-o despre fată, dar spunând că aveau
să se întâlnească în parc.
Chinuit de vinovăţie încă dinainte să comită fapta, simţindu-se apăsat doar pentru că se gândise la asta, Craig a mărtu­
risit, până la urmă, ce pusese la cale, aşteptându-se sau poate
chiar sperând că mama avea să se înfurie şi să-i interzică să
meargă.
'OVESTEA MEA
81
Dar ea nu a făcut-o. Nu ar fi făcut asta. Nu aşa proceda ea.
L-a ascultat, dar nu l-a scutit de alegerea care trebuia fă­
cută. în schimb, l-a aruncat din nou în agonie, cu o ridicare
din umeri. „Fă cum crezi că e mai bine“, i-a spus, după care s-a
întors la vasele din chiuvetă sau la grămada de rufe pe care le
împăturea.
A fost încă un mic brânci dat spre lume. Sunt convinsă că,
în inima ei, mama ştia deja că Craig făcuse alegerea corectă.
Acum îmi dau seama că fiecare mişcare a ei se baza pe încre­
derea nerostită că ne crescuse să fim adulţi. Trebuia să luăm
singuri deciziile care ne priveau. Era viaţa noastră, nu a ei, şi
aşa avea să fie întotdeauna.
and am împlinit 14 ani, mă consideram deja pe jumătate
adult - poate chiar două treimi dintr-un adult. Avusesem
prima menstruaţie, fapt pe care l-am anunţat imediat şi cu
mare entuziasm tuturor celor din casă, pentru că aşa era în
familia noastră. Mă încânta, de asemenea, că avansasem de la
bustieră la un sutien uşor mai feminin. în loc să vin acasă la
prânz, acum mâneam cu colegii mei în sala domnului Bennett,
la şcoală. în loc să merg sâmbăta la Sudist acasă, să-i ascult
albumele de jazz şi să mă joc cu Rex, treceam pe lângă casa lui
pe bicicletă şi mergeam mai departe, încă şase cvartale spre est,
până la casa de pe Oglesby Avenue unde locuiau surorile Gore.
Surorile Gore erau cele mai bune prietene ale mele şi,
într-un fel, idolii mei. Diane era în clasă cu mine, iar Pam cu
o clasă în urmă. Amândouă erau frumoase - Diane avea pie­
lea deschisă la culoare, iar Pam mai închisă - şi fiecare avea
Michelle Obama
82
o graţie care părea să fie înnăscută. Chiar şi sora lor cu câţi­
va ani mai mică, Gina, emana un fel de feminitate robustă pe
care ajunsesem să o consider, pur şi simplu, în stilul familiei
Gore. în casa lor erau puţini bărbaţi. Tatăl lor nu locuia acolo
şi se vorbea foarte rar despre el. Mai exista un frate mult mai
în vârstă, care era o prezenţă insesizabilă. Doamna Gore era o
femeie veselă şi frumoasă, care lucra cu normă întreagă. Avea o
măsuţă de machiaj încărcată cu sticluţe de parfum, cutiuţe cu
pudră compactă şi fel de fel de borcănele cu cremă care, date
fiind modestia şi simţul practic al mamei, mi se păreau la fel de
exotice ca şi bijuteriile. îmi plăcea la nebunie să-mi petrec tim­
pul la ele acasă. Pam, Diane şi cu mine vorbeam întruna despre
băieţii care ne plăceau. Ne dădeam cu luciu de buze şi, apoi, ne
probam pe rând hainele, descoperind brusc că o anume pere­
che de pantaloni ne scoate în evidenţă şoldurile. în perioada
aceea, cele mai multe lucruri se petreceau în mintea mea, în
timp ce stăteam singură în camera mea ascultând muzică şi
visând cu ochii deschişi la un dans lent cu un băiat drăguţ sau
uitându-mă pe fereastră, în speranţa că va trece cu bicicleta
prin faţa casei şi va face o pasiune pentru mine. A fost, aşadar,
o binecuvântare să găsesc nişte surori alături de care să trec
prin anii aceştia.
Băieţii nu aveau voie în casa familiei Gore, însă dădeau
târcoale în jur ca muştele. Treceau cu bicicletele în sus şi în
jos pe stradă sau se aşezau pe veranda din faţă, în speranţa
că Diane sau Pam ar putea să iasă şi să flirteze cu ei. Era
distractiv să fiu martoră la această aşteptare, chiar dacă nu
ştiam prea bine ce însemnau toate acestea. Totul în jurul
meu se schimba, iar corpurile noastre se transformau. Băieţii
Povestea mea
83
tie la şcoală căpătau deodată forme de bărbaţi şi erau stângaci,
plini de energie şi cu vocile îngroşate. Unele dintre prietenele
mele începuseră să arate ca nişte fete de 18 ani, se îmbrăcau cu
pantaloni foarte scurţi şi bluze strâmte, afişând un aer distant
şi încrezător de parcă ar fi aflat un mare secret, de parcă ar fi
trecut în altă dimensiune, pe când noi, celelalte, rămăsesem
nesigure şi confuze, aşteptând chemarea către lumea adulţilor
şi împiedicându-ne în picioarele care ne creşteau prea repede,
liram foarte tinere şi nici măcar luciul de buze nu putea
ascunde acest lucru.
La fel ca multe alte fete, am devenit conştientă de corpul
meu devreme, cu mult înainte să încep măcar să arăt ca o fe­
meie. Acum mă plimbam prin cartier cu mai multă indepen­
denţă, luând distanţă de părinţii mei. Luam autobuzul ca să
merg după-amiaza târziu la cursurile de dans de la Mayfair
Academy, pe Seventy-Ninth Street, unde luam lecţii de jazz şi
dans acrobatic. Câteodată o ajutam pe mama făcând anumite
drumuri în locul ei. Odată cu noile mele libertăţi au venit şi
vulnerabilităţi noi. Am învăţat să-mi menţin privirea fixată în
faţă ori de câte ori treceam pe lângă câte un grup de bărbaţi
strânşi la vreun colţ de stradă, atentă să nu le întâlnesc ochii
care îmi scrutau pieptul şi picioarele. Când au apărut fluieră­
turile, am învăţat să le ignor. Am învăţat care erau zonele mai
periculoase din cartier şi nu mergeam niciodată singură pe
stradă noaptea.
Acasă, părinţii noştri au făcut o singură schimbare în casă
pentru a le uşura traiul celor doi copii ai lor, acum adolescenţi
în creştere. Au renovat veranda din spatele bucătăriei şi au
transformat-o în dormitor pentru Craig, care era acum în
Michelle O bama
84
primul an de liceu. Peretele separator pe care îl construise
Sudistul pentru noi cu ani în urmă a fost desfiinţat. Eu
m-am mutat în ceea ce fusese dormitorul părinţilor, ei au
preluat fosta cameră a copiilor şi astfel, pentru prima dată,
fratele meu şi cu mine am obţinut un spaţiu cu adevărat
personal. Noul meu dormitor era o frumuseţe, decorat cu o
cuvertură de pat şi pernuţe cu imprimeu floral în albastru şi
alb, un covor aspru, bleumarin, şi un pat alb ca de prinţesă,
cu o măsuţă de toaletă asortată şi o lampă - o copie aproape
exactă a dormitorului pe care -1 văzusem în catalogul Sears,
prezentat pe o pagină întreagă, şi care-mi plăcuse la nebunie,
în noile noastre camere au fost instalate extensii telefonice telefonul meu era albastru-deschis, ca să se potrivească în
noul meu decor, iar al lui Craig era negru, masculin - ca să
putem să ne ocupăm de treburile noastre personale într-o
semi-intimitate.
De fapt, prin telefon mi-am pus la cale primul sărut
adevărat. S-a petrecut cu un băiat pe care îl chema Ronnell.
Ronnell nu mergea la şcoala mea şi nici nu locuia în apropiere,
dar cânta în corul de copii din Chicago alături de colega mea
de clasă Chiaka şi, cu Chiaka pe post de intermediar, am sta­
bilit cumva că ne plăceam unul pe celălalt. Discuţiile noastre
la telefon erau destul de stângace, dar nu îmi păsa prea mult.
îmi plăcea sentimentul de a fi plăcută de cineva. Simţeam
un fior de nerăbdare ori de câte ori suna telefonul. Oare era
Ronnell? Nu-mi amintesc care din noi a propus să ne întâlnim
într-o după-amiază în afara casei mele şi să ne sărutăm, dar
am făcut planul fără nici o subtilitate - nu a fost nevoie de fo­
losirea vreunui eufemism timid. Nu urma „să ieşim afară“ sau
Povestea mea
85
„să mergem la plimbare". Aveam ceva de făcut şi eram amândoi
hotărâţi sută la sută.
Aşa am ajuns pe banca de piatră de lângă intrarea laterală
.1 casei mele, în văzul ferestrelor care dădeau spre sud şi încon­
jurată de straturile de flori ale mătuşii, pierdută într-un sărut
cald şi încremenit cu Ronnell. Nu a fost ceva care să facă pă­
mântul să se cutremure sau extraordinar de însufleţitor, dar a
fost plăcut. După cum începeam să îmi dau seama încetul cu
încetul, era plăcut să te afli în preajma băieţilor. Orele pe care
le petreceam în tribună uitându-mă la meciurile lui Craig pe
la diverse şcoli au început să nu mi se mai pară o obligaţie de
soră. Ce altceva era un meci de baschet, dacă nu o vitrină cu
băieţi? Mă îmbrăcam cu blugii cei mai strâmţi şi îmi puneam
multe brăţări, iar uneori o luam cu mine şi pe una din suro­
rile Gore, ca să-mi mărească vizibilitatea în tribune. Şi, apoi,
savuram fiecare minut din spectacolul plin de transpiraţie din
faţa mea - săriturile şi atacurile, driblingurile şi strigătele, im­
pulsul de masculinitate cu toate misterele ei dezvăluite. Când
un băiat dintr-o echipă de juniori mi-a zâmbit într-o seară, la
ieşirea de pe teren, i-am zâmbit şi eu. Aveam senzaţia că viito­
rul meu se transforma în ceva spectaculos.
Mă distanţam tot mai mult de părinţii mei, devenind din
ce în ce mai puţin dispusă să spun cu voce tare fiecare gând
care îmi trecea prin cap. Când ne întorceam acasă de la me­
ciurile de baschet, eu rămâneam tăcută pe bancheta din spate
a Buick-ului, cu sentimente prea profunde sau prea confuze
ca să le împărtăşesc. Eram cuprinsă de freamătul singuratic al
adolescenţei, convinsă că adulţii din jurul meu nu trecuseră
niciodată prin aşa ceva.
Michelle O bama
86
Câteodată, seara, după ce mă spălam pe dinţi, ieşeam din
baie şi găseam apartamentul cufundat în întuneric, luminile
din camera de zi şi din bucătărie stinse pentru noapte, pentru
că toţi ai casei se retrăseseră în camerele lor. Vedeam o stră­
lucire pe sub uşa lui Craig şi ştiam că îşi făcea temele. Surprindeam câte un licăr de lumină de la televizor venind din
camera părinţilor şi îi auzeam vorbind în şoaptă şi râzând. Aşa
cum nu mă întrebam niciodată cum era pentru mama să fie
casnică, la fel nu mă întrebam pe atunci nici ce înseamnă să fii
căsătorit. Priveam căsnicia părinţilor mei ca pe un lucru dat.
Era un fapt simplu şi solid, pe care erau construite toate patru
vieţile noastre.
Mai târziu, mama avea să îmi spună că, în fiecare primă­
vară, când se încălzea vremea la Chicago, cocheta cu gândul de
a-1 părăsi pe tata. Nu ştiu dacă era adevărat că se gândea la asta
sau nu. Nu ştiu dacă lua în serios ideea vreme de o oră, o zi sau
în cea mai mare parte a anotimpului, dar pentru ea era o fan­
tezie activă, ceva ce părea sănătos şi care poate chiar îi dădea
energie, aproape ca un ritual.
Acum înţeleg că şi într-o căsnicie fericită poate exista un
necaz, că este un contract pe care este bine să-l reînnoieşti din
când în când, chiar în particular şi pe tăcute - chiar şi de unul
singur. Nu cred că mama i-a spus vreodată direct tatei care
erau îndoielile şi nemulţumirile ei, după cum nu cred că i-a
spus nici despre alternativa la care visa atunci. Se imagina pe
ea însăşi undeva, pe o insulă tropicală? Cu un alt gen de bărbat,
într-o altă casă sau într-un birou la care să lucreze în loc să
crească doi copii? Nu ştiu şi presupun că aş putea să o întreb pe
mama, care a trecut de 80 de ani, dar nu cred că asta contează.
Povestea mea
87
Dacă nu aţi petrecut nici o iarnă la Chicago, daţi-mi voie
.1 v-o descriu: uneori trec şi o sută de zile sub un cer cenuşiu,
tare pare să stea ca un capac de oţel deasupra oraşului. Din•pre lac bat vânturi îngheţate şi şfkhiuitoare. Zăpada cade în
nenumărate feluri, în mormane grele ce se formează ziua şi
noaptea, în rafale ce mătură trotuarele, ca o zloată demora­
lizantă sau ca într-o poveste, cu fulgi mari şi pufoşi. De regulă,
există şi gheaţă, chiar foarte multă, depusă în strat gros pe
I rotuare şi pe parbrize, şi care trebuie răzuită. Probabil ştiţi
sunetul acela de răzuire care se aude dimineaţa devreme ;icel hârş, hârş, hârş - când oamenii îşi curăţă maşinile înainte
de a merge la serviciu. Vecinii tăi, de nerecunoscut sub stra­
turile de haine groase, umblă cu capul în jos, să se ferească de
vânt. Maşinile de deszăpezire duduie pe străzi, iar zăpada albă
este adunată în grămezi şi murdărită, până când nimic nu mai
este imaculat.
în cele din urmă, se întâmplă totuşi ceva. începe o reve­
nire lentă. Poate fi ceva subtil, o uşoară umiditate în aer, o
luminare discretă a cerului. Puterile iernii încep să slăbească
şi simţi acest lucru mai întâi în suflet. La început nu eşti si­
gur, dar, apoi, totul devine convingător. Pentru că, de-acum,
soarele străluceşte pe cer şi muguri mici apar prin copaci, iar
vecinii renunţă la hainele groase. Şi chiar şi în gândurile tale se
simte o anume prospeţime, în dimineaţa în care te hotărăşti
să deschizi toate ferestrele din casă ca să cureţi geamurile şi
pervazurile. Este un moment în care ai timp să meditezi, să te
întrebi dacă nu cumva ai ratat alte oportunităţi devenind soţia
acestui bărbat, în această casă şi cu aceşti copii.
88
Michelle O bama
Poate că îţi petreci toată ziua gândindu-te la noi moduri
de a trăi, până când, în cele din urmă, închizi toate ferestrele
şi goleşti în chiuvetă găleata cu soluţie de curăţat. Şi poate că
atunci revin toate certitudinile, pentru că, da, a venit cu adevă­
rat primăvara, şi tu ai luat din nou decizia să rămâi.
C a pito lu l 5
r^ j
r\_>
ck j
ama s -a întors , până la urmă, la serviciu exact în
M
perioada în care am început eu liceul, catapultându-se
afară din casa noastră şi din cartier până în inima densă, cu
zgârie-nori, a oraşului Chicago, unde găsise un post de secre­
tară la o bancă. Şi-a cumpărat haine pentru birou şi a început
să facă naveta în fiecare dimineaţă, luând autobuzul spre nord
de pe bulevardul Jeffery sau mergând cu tata în Buick, dacă se
întâmpla să li se potrivească ora de începere a programului.
Pentru ea, serviciul a fost o bine-venită schimbare de rutină,
iar pentru familie era, într-o oarecare măsură, o necesitate fi­
nanciară. Părinţii mei plăteau taxă pentru ca Craig să poată
merge la o şcoală catolică. El se gândea deja la facultate, iar eu
veneam repede din urmă.
Fratele meu îşi încheiase perioada de creştere, era acum
un uriaş graţios cu o neobişnuită vioiciune în picioare, con­
siderat unul dintre cei mai buni jucători de baschet din oraş.
Acasă mânca foarte mult. Bea litri întregi de lapte, devora mai
multe pizza mari la o singură masă şi deseori mai lua nişte
gustări între cină şi culcare. Reuşea, aşa cum reuşise întot­
deauna, să fie în acelaşi timp relaxat şi foarte concentrat, să
păstreze armate întregi de prieteni şi să ia note bune în timp
M ichelle O bama
go
ce se afirma ca sportiv. A călătorit mult prin Midwest cu o
echipă din care făcea parte un superstar în devenire, pe nume
lsiah Thomas, care avea să aibă mai târziu o carieră remarca­
bilă în NBA. Când a intrat la liceu, Craig a fost căutat de unii
dintre cei mai buni antrenori de la şcolile publice din Chicago,
care voiau să-şi completeze listele de jucători. Aceste echipe
atrăgeau un public numeros, precum şi căutători de tinere
talente pentru facultăţi, însă părinţii mei nu erau cu nici un
chip de acord să-l lase pe Craig să-şi sacrifice dezvoltarea inte­
lectuală pentru gloria de scurtă durată a unui jucător de bas­
chet vedetă în liceu.
Cu o echipă puternică în Liga Catolică de Baschet şi cu
o programă riguroasă, Mount Carmel părea să fie cea mai
bună soluţie - să merite miile de dolari plătite de părinţii mei.
Profesorii lui Craig erau preoţi în sutană pentru care formula
de adresare era „Părinte". Cam 80 la sută dintre colegii lui erau
albi, mulţi dintre ei copii de catolici irlandezi din cartierele
muncitoreşti de albi din vecinătate. Până să termine primul
an, fratele meu era deja curtat de echipe de Divizia 1 ale unor
facultăţi, dintre care câteva i-ar fi oferit, probabil, şcolarizare
gratuită. Părinţii mei au rămas, însă, devotaţi ideii că Craig
trebuia să-şi păstreze toate opţiunile disponibile, cu scopul de
a ajunge la cea mai bună facultate cu putinţă. Costurile repre­
zentau o problemă pe care şi-o asumau în exclusivitate.
Din fericire, liceul meu nu ne-a costat nimic, cu excep­
ţia biletelor de autobuz. Am fost suficient de norocoasă să iau
examenul la cel mai bun liceu din Chicago, Whitney M. Young,
situat în ceea ce era pe atunci o zonă în plină renaştere la vest
de Loop şi care, după doar câţiva ani de existenţă, era pe cale
Povestea mea
9i
sil devină cea mai bună şcoală publică din oraş. Whitney Young
.1 fost denumit după un activist pentru drepturi civile şi s-a
deschis în 1975, ca o alternativă bine gândită la transportul co­
piilor cu autobuzele. Aflat exact pe linia de demarcaţie dintre
partea de nord şi cea de sud a oraşului, cu profesori deschişi
la minte şi dotări nou-nouţe, şcoala a fost gândită ca un fel
de nirvana a oportunităţilor egale, menită să atragă elevi per­
formanţi de toate culorile. Cotele de admitere stabilite de in­
spectoratul şcolar din Chicago cereau ca elevii să fie 40 la sută
negri, 40 la sută albi şi 20 la sută hispanici sau de altă origine.
Realitatea era uşor diferită. Pe vremea mea, cam 80 la sută din­
tre elevi nu erau albi.
Chiar şi mersul la şcoală, în prima mea zi în clasa a noua,
a fost o întreagă şi nouă odisee, ce a presupus 90 de minute
de călătorie obositoare, pe două linii diferite de autobuz şi un
transfer în centru. în acea dimineaţă m-am extras greu din pat
la ora cinci, m-am îmbrăcat doar cu haine noi şi mi-am pus o
pereche frumoasă de cercei, neştiind ce anume mă aştepta la
celălalt capăt al expediţiei mele cu autobuzele. Am luat micul
dejun fără să am cea mai mică idee când avea să fie prânzul.
Mi-am luat rămas-bun de la părinţi, fără să-mi fie clar dacă la
sfârşitul zilei aveam să mai fiu aceeaşi. Liceul însemna trans­
formare, iar Whitney Young, pentru mine, era o frontieră foar­
te clară.
Şcoala în sine era şocant de modernă, ca nici o altă şcoală
pe care o mai văzusem vreodată - formată din trei clădiri mari,
în formă de cub, dintre care două erau unite printr-o pasare­
lă de sticlă cu aspect futurist, care traversa artera principală
a bulevardului Jackson. Clasele erau proiectate cu grijă, după
M ichelle O bama
92
un concept deschis. Exista o clădire întreagă dedicată artelor,
cu săli pentru cor şi formaţii instrumentale, alte încăperi fiind
dotate pentru fotografie şi olărit. întregul loc era construit ca
un templu al învăţării. Elevii curgeau ca un şuvoi prin intrarea
principală, hotărâţi încă din prima zi.
învăţau în jur de i 900 de elevi la Whitney Young, iar
din punctul meu de vedere păreau toţi mai mari şi mai în­
crezători decât aveam să fiu eu vreodată, stăpâni pe fiecare
circumvoluţiune a creierului lor şi încărcaţi cu energia dată
de fiecare răspuns corect la testul cu variante multiple, stan­
dardizat pentru tot oraşul. Privind în jur, m-am simţit neîn­
semnată. La Bryn Mawr fusesem unul dintre copiii mari, iar
acum eram printre cei mai mici elevi de liceu. La coborârea
din autobuz am observat că, pe lângă genţile cu cărţi, multe
fete aveau şi poşete.
Grijile pe care mi le făceam cu privire la liceu, dacă ar fi
fost să fie catalogate, încăpeau toate sub un titlu general: Sunt
destul de buna! Era o întrebare care m-a frământat de-a lun­
gul primei luni, chiar şi atunci când am început să mă acomo­
dez, chiar şi atunci când m-am obişnuit cu sculatul înainte să
se ivească zorile şi cu navigatul dintr-o clădire în alta, la ore.
Whitney Young era împărţit în cinci „case“, fiecare servind ca
o bază pentru membrii ei şi având rolul de a aduce o anume in­
timitate în experienţa unei şcoli mari. Eu eram în Gold House,
condusă de un director adjunct pe care îl chema domnul Smith
şi care, din întâmplare, locuia la câteva case de familia mea,
pe Euclid Avenue. De-a lungul anilor, făcusem tot felul de lu­
cruri bizare pentru domnul Smith şi familia lui, care mă anga­
jau pentru orice, de la dădăcit copiii şi dat lecţii de pian, până
OVESTEA MEA
93
la dresarea căţelului lor imposibil de dresat. întâlnirea la şcoală
cu domnul Smith a fost o uşoară alinare, o punte între Whitney
Young şi cartierul meu, dar care nu a reuşit să îmi calmeze prea
mult neliniştea.
La Whitney Young veneau doar câţiva copii de la mine din
cartier. Vecinul şi prietenul meu Terri Johnson intrase şi el, la
l'el şi colega mea de clasă Chiaka, pe ei îi cunoşteam şi cu ei
eram într-o competiţie prietenească încă de la grădiniţă, plus
unul sau alţi doi băieţi. Cu unii mergeam împreună în autobuz
dimineaţa şi înapoi acasă, la sfârşitul zilei, dar la şcoală eram
răspândiţi în case diferite, de cele mai multe ori pe cont pro­
priu. De asemenea, eram pentru prima dată în viaţă fără pro­
tecţia discretă a fratelui meu mai mare. Până atunci, în felul
lui amabil şi zâmbitor, Craig înlăturase foarte convenabil toate
barierele şi pentru mine. La Bryn Mawr, el îi cucerise pe profe­
sori cu drăgălăşenia lui şi câştigase respectul celorlalţi copii pe
terenul de joacă. Lăsase în urma lui o aură în care eu trebuia
doar să păşesc. Aproape oriunde aş fi mers, eram cunoscută ca
sora mai mică a lui Craig Robinson.
Acum eram, însă, pur şi simplu, Michelle Robinson, fără
nici un Craig ataşat. La Whitney Young trebuia să mă afirm
singură. Strategia mea iniţială a fost să stau retrasă şi să-i
observ pe noii mei colegi. Cine erau copiii aceştia, la urma
urmei? Tot ce ştiam era că erau deştepţi. Demonstrativ deş­
tepţi. Selectiv deştepţi. Cei mai deştepţi copii din oraş, se pare.
Dar nu eram şi eu? Nu ajunseserăm toţi aici - eu şi Terri şi
Chiaka - pentru că eram deştepţi ca ei?
Adevărul este că nu ştiam răspunsul. Nu aveam idee dacă
eram sau nu deştepţi ca ei.
M ichelle O bama
94
Ştiam doar că eram elevii cei mai buni veniţi din ceea ce
era considerată a fi o şcoală mediocră, majoritară de negri,
dintr-un cartier mediocru, majoritar de negri. Dar dacă nu era
suficient? Dar dacă, după toată această agitaţie, se dovedea că
fuseserăm cei mai buni dintre cei mai slabi?
Această îndoială nu mi-a ieşit din minte la şedinţa de ori­
entare, în primele mele ore de biologie şi de engleză de la liceu,
în timpul discuţiilor oarecum stângace prin care făceam cu­
noştinţă cu noii mei prieteni, la cantină. Nu este suficient. Nu
este sufcient. Mă îndoiam de locul din care veneam şi de ceea
ce crezusem despre mine până atunci. Era ca o celulă malignă
care ameninţa să se dividă necontrolat, dacă nu găseam o mo­
dalitate să o opresc.
hicago, aveam să aflu,
era un oraş mult mai mare de­
cât îmi imaginasem vreodată. Am avut această revelaţie
în parte datorită celor trei ore pe care le petreceam acum zil­
nic în autobuz, urcându-mă la Seventy-Fifth Street şi navigând
printr-un labirint de staţii, deseori nevoită să stau în picioare
pentru că era prea aglomerat ca să găsesc vreun loc.
Pe fereastră se derula lent şi îndelung priveliştea din South
Side în toată splendoarea lui, cu micile lui magazine şi locurile
cu gratii încă zăvorâte în lumina cenuşie a zorilor, cu terenurile
lui de baschet şi locurile de joacă pavate încă pustii. Mergeam
spre nord pe Jeffery şi, apoi, spre vest pe Sixty-Seventh Street,
apoi, din nou spre nord, virând şi oprind la fiecare două cvar­
tale ca să mai urce oameni. Traversam Jackson Park Highlands
şi Hyde Park, unde se afla campusul Universităţii din Chicago,
ascuns după o poartă masivă din fier. După ceea ce mi se părea
'OVESTEA MEA
95
o eternitate, acceleram, în cele din urmă, pe Lake Shore Drive,
urmărind curbura lacului Michigan spre centru.
Nu ai cum să grăbeşti o cursă cu autobuzul, pot să vă spun
asta cu siguranţă. Te urci şi înduri. în fiecare dimineaţă, schim­
bam autobuzele în centru, pe Michigan Avenue, în plină oră de
vârf, şi luam o cursă spre vest pe strada Van Buren, unde măcar
priveliştea era mai interesantă, cum treceam pe lângă clădirile
unor bănci, cu uşi mari, aurite, şi pe lângă băieţii de serviciu
din faţa hotelurilor scumpe. Pe fereastră vedeam bărbaţi şi fe­
mei în haine şic - costume, fuste şi tocuri care ţăcăneau pe
caldarâm -, care mergeau la serviciu cu cafeaua în mână şi cu
un aer foarte important. încă nu ştiam că oamenii aceia erau
profesionişti, specialişti. încă nu ştiam câte diplome trebuie
să fi obţinut ca să capete acces în înaltele castele corporatiste
aliniate pe Van Buren. Dar îmi plăcea cât de hotărâţi arătau.
între timp, la şcoală strângeam pe tăcute frânturi de
informaţii, încercând să-mi găsesc locul în intellighenţia ado­
lescentină. Până acum, experienţa mea cu copiii din alte cartiere
se limitase la vizitele diverşilor verişori şi la câteva tabere de
o zi organizate vara de municipalitate la plaja Rainbow, unde
toţii copiii proveneau din partea de sud a oraşului şi nici
unul nu era bogat. La Whitney Young am cunoscut copii albi
care locuiau în partea de nord - o zonă din Chicago ce era
pentru mine ca partea nevăzută a Lunii, un loc la care nu mă
gândeam niciodată şi nici nu aveam vreun motiv să merg acolo.
Mai mult mi-a stârnit curiozitatea descoperirea pe care am
făcut-o relativ repede, cum că exista o elită afro-americană.
Cei mai mulţi dintre noii mei prieteni erau negri, dar aceasta
nu se traducea obligatoriu, după cum am constatat, într-o
96
M i c h e l l e O ba m a
similitudine a experienţelor noastre. Unii dintre ei aveau
părinţi avocaţi sau medici şi păreau să se cunoască între ei
prin intermediul unui club social afro-american numit ]ack
and Jill. Fuseseră în vacanţe la schi şi în excursii pentru care
era nevoie de paşaport. Vorbeau despre lucruri care îmi erau
străine, ca lucratul ca intern pe perioada verii şi facultăţile
istorice pentru negri. Unul dintre colegii mei de clasă negri,
un băiat tocilar care era întotdeauna amabil cu oricine,
avea părinţi care fondaseră o mare companie de produse de
înfrumuseţare şi locuia într-unul dintre cele mai luxoase
blocuri din centru.
Aceasta era noua mea lume. Nu vreau să spun că toţi cei
de la şcoală erau bogaţi sau foarte sofisticaţi, pentru că nu era
cazul. Erau o mulţime de copii care veneau din cartiere ca al
meu şi care se luptaseră cu mai multe greutăţi decât avuse­
sem eu vreodată. însă, primele luni pe care le-am petrecut la
Whitney Young mi-au permis să arunc o privire spre ceva ce
până atunci fusese invizibil - aparatul privilegiilor şi al cone­
xiunilor, ce semăna cu o reţea de scări pe jumătate ascunse şi
frânghii de ghidare suspendate, gata să-i conducă pe unii, dar
nu pe toţi, până la cer.
rimele mele note luate la liceu s-au dovedit a fi bune, la
P
fel şi cele care le-au urmat. în primii ani, am început să
construiesc acelaşi gen de încredere pe care am avut-o la Bryn
Mawr. Cu fiecare mică realizare, cu fiecare eşec pe care reu­
şeam să îl evit, îndoielile mă părăseau încetul cu încetul. îmi
plăceau cei mai mulţi dintre profesorii mei. Nu îmi era frică
să ridic mâna la ore. La Whitney Young nu era nici un pericol
Po v e s t e a
m ea
97
să fii deştept. Se presupunea că toată lumea aspira la facultate,
ceea ce însemna că nu îţi ascundeai niciodată inteligenţa de
teamă că ar putea să-ţi spună cineva că vorbeşti ca o fată albă.
îmi plăcea orice materie care implica faptul de a scrie şi
munceam din greu la cursul pregătitor pentru matematică. La
franceză mă descurcam destul de bine. Aveam colegi care erau
întotdeauna cu un pas sau doi înaintea mea şi ale căror reali­
zări păreau obţinute fără efort, dar încercam să nu las asta să
mă afecteze. începeam să înţeleg că aş fi putut să recuperez
deseori prin ore suplimentare de studiu. Nu eram o elevă de
nota io pe linie, dar am încercat întotdeauna şi, în unele tri­
mestre, am fost foarte aproape.
între timp, Craig intrase la Universitatea Princeton şi eli­
berase camera amenajată din veranda din spate de pe Euclid
Avenue, lăsând în vieţile noastre un gol de doi metri şi 90 de
kilograme. Frigiderul nostru era acum mult mai puţin încăr­
cat cu carne şi lapte, telefonul nu mai era blocat de fetele care
sunau să stea de vorbă cu el. Primise oferte de la universităţi
mari, care i-au propus burse şi tot ce ţinea de existenţa unei
vedete a baschetului, dar, încurajat de părinţii noştri, el a ales
Princeton, care costa mai mult, dar, după cum vedeau ei lu­
crurile, şi promitea mai multe. Tata plesnea de mândrie când
Craig a intrat în echipa de baschet de la Princeton. Nesigur pe
picioare şi folosindu-se de două bastoane ca să meargă, încă se
mai bucura de drumurile lungi cu maşina. Schimbase vechiul
Buick cu unul nou, tot 225, de data aceasta un maroniu în­
chis, strălucitor. Când putea să îşi ia liber de la munca la staţia
de epurare, conducea 12 ore prin Indiana, Ohio, Pennsylvania
şi New Jersey ca să ajungă la unul dintre meciurile lui Craig.
98
M i c h e l l e O ba m a
Dată fiind distanţa până la Whitney Young, îmi vedeam
părinţii mult mai puţin şi, privind acum înapoi, cred că a fost
o perioadă în care au fost foarte singuri, care a necesitat o
oarecare adaptare. Acum eram mai mult plecată decât acasă.
Sătui să stăm în picioare în cele 90 de minute ale drumului cu
autobuzul până la şcoală, Terri Johnson şi cu mine am pus la
cale un plan care presupunea să plecăm de acasă cu 15 minute
mai devreme în fiecare dimineaţă, ca să prindem un autobuz
ce mergea în direcţia opusă şcolii. Mergeam cu el câteva staţii
până într-o zonă mai puţin aglomerată, unde ne dădeam jos,
traversam strada şi luam autobuzul nostru obişnuit spre nord,
mult mai gol decât ar fi fost pe Strada 75, unde ne-am fi urcat
în mod normal. încântaţi de isteţimea noastră, ne aşezam re­
pede pe scaune şi, apoi, vorbeam sau învăţam tot drumul până
la şcoală.
Serile ne târâm înapoi pe uşa casei în jur de şase sau şap­
te, la timp pentru o cină rapidă şi ocazia de a sta de vorbă cu
părinţii mei despre cele întâmplate în ziua respectivă. însă,
de îndată ce vasele erau spălate, dispăream să îmi fac temele,
deseori mergând cu cărţile jos, la raftul cu enciclopedii de pe
casa scărilor, lângă apartamentul lui Robbie şi Terry, pentru
intimitate şi pentru linişte.
Părinţii mei nu au vorbit nici măcar o dată despre efortul
de a plăti facultatea, dar ştiam destule ca să îmi dau seama că
nu le era uşor. Când profesoara mea de franceză a anunţat
că organizează o excursie opţională la Paris pentru cei care pot
să plătească, nici nu mi-a trecut prin cap să vorbesc despre asta
acasă. Aceasta era diferenţa dintre mine şi copiii de la Jack and
Jill, dintre care mulţi îmi erau acum prieteni apropiaţi. Aveam
Po v e s t e a
m ea
99
0 casă bine aranjată unde eram iubită, bani pentru autobuz să
1 raversez oraşul până la şcoală şi o masă caldă când veneam
seara acasă. Mai mult de atât nu voiam să le cer părinţilor.
Şi, totuşi, într-o seară, părinţii mei mi-au spus să stau jos,
cu un aer nedumerit. Mama aflase despre excursia în Franţa de
la mama lui Terri Johnson.
„De ce nu ne-ai spus?“, m-a întrebat ea.
„Pentru că e prea scump."
„Nu tu hotărăşti asta, Miche“, mi-a spus tata cu un ton
blând, aproape ofensat. „Şi cum să hotărâm noi, dacă nici mă­
car nu ştim despre asta?“
M-am uitat la amândoi, fără să ştiu ce să spun. Mama se
uita la mine, cu privirea ei liniştită. Tata se schimbase de uni­
forma de la serviciu într-o cămaşă albă, curată. Abia trecuseră
de 40 de ani şi erau căsătoriţi de aproape 20. Nici unul din ei
nu fusese vreodată în vacanţă în Europa. Nu mergeau în ex­
cursii la mare şi nu ieşeau la cină. Nu-şi cumpăraseră o casă.
Investiţiile lor eram noi, Craig şi cu mine. Pentru noi cheltuiau
totul.
Câteva luni mai târziu, m-am urcat în avion spre Paris
împreună cu profesoara şi cu zece-doisprezece colegi de
la Whitney Young. Urma să stăm într-un hostel, să vizităm
Muzeul Luvru şi Turnul Eiffel. Aveam să ne cumpărăm crepes
au fromage de la tarabele de pe stradă şi să ne plimbăm pe ma­
lurile Senei. Vorbeam franceza ca nişte puştani de liceu din
Chicago, dar cel puţin vorbeam franceză. în timp ce avionul se
îndepărta încet de terminal, în ziua aceea, m-am uitat înapoi
spre aeroport, ştiind că mama stătea undeva în spatele geamu­
rilor negre, îmbrăcată cu paltonul de iarnă, şi îmi face semn
M i c h e l l e O ba m a
100
de rămas-bun. îmi amintesc când au pornit motoarele avio­
nului cu un zgomot şocant de puternic. Apoi am început să
rulăm spre pistă şi să ne îndreptăm în sus, iar acceleraţia mi-a
cuprins pieptul şi m-a împins cu putere în spătarul fotoliului,
în cele câteva clipe stranii, chiar înainte să simţi desprinderea
de pământ.
A
n stilul elevilor de liceu de pretutindeni, mie şi prie­
I
tenilor mei ne plăcea să umblăm hai-hui. Hoinăream gălă­
gioşi şi hoinăream în public. în zilele în care ieşeam de la şcoa­
lă mai devreme sau aveam teme puţine, plecam în cârduri de la
Whitney Young spre centrul oraşului Chicago, până la mallul
cu opt etaje de la Water Tower Place. Odată ajunşi acolo, ne
plimbam pe scările rulante în sus şi în jos, ne cheltuiam ba­
nii pe popcorn gourmet de la Garrett’s şi ocupam mesele de la
McDonald’s mult mai multă vreme decât ar fi fost rezonabil,
având în vedere cât de puţină mâncare comandam. Treceam
în revistă blugii de designer şi poşetele de la Marshall Field’s,
deseori urmăriţi pe ascuns de agenţii de pază cărora nu le plă­
cea cum arătam. Câteodată mergeam la film.
Eram fericiţi - fericiţi cu libertatea noastră, fericiţi să fim
împreună, fericiţi că oraşul părea să strălucească mai puternic
în zilele în care nu ne gândeam la şcoală. Eram copii de oraş
care învăţau să cutreiere.
Petreceam mult timp cu o colegă de clasă pe nume Santita
Jackson, care dimineaţa urca în autobuzul de pe Jeffery la câ­
teva staţii după mine şi care mi-a devenit una dintre cele mai
bune prietene din liceu. Santita avea nişte ochi negri frumoşi,
obrajii plini şi comportamentul unei femei înţelepte, chiar
Po v e s t e a
m ea
ioi
şi la 16 ani. La şcoală, era unul dintre acei elevi care se înscria
la orice curs avansat disponibil şi părea să exceleze la toate,
burta fustă atunci când toate celelalte purtau blugi şi cân­
ta cu o voce atât de clară şi de puternică, încât a ajuns, după
mulţi ani, să plece în turnee în grupul de acompaniament al
Robertei Flack. Era totodată profundă şi asta îmi plăcea cel
mai mult la Santita. La fel ca mine, putea să fie frivolă şi poz­
naşă când eram într-un grup mai mare, dar, când eram singu­
re, deveneam meditative şi concentrate, două fete-filosof care
încercau să rezolve problemele din vieţile noastre, mari şi mici.
Petreceam ore întregi întinse pe podea în camera Santitei de
la etajul doi al casei în stil Tudor în care locuia familia ei, în
Jackson Park Highlands, o zonă mai avută din partea de sud.
Discutam încotro se îndreptau vieţile noastre, despre lucru­
rile care ne enervau, ce înţelegeam despre lume şi ce nu. Ca
prietenă, ştia să asculte şi era perspicace, şi încercam să fiu şi
eu la fel.
Tatăl Santitei era celebru. Acesta era faptul cel mai impor­
tant, imposibil de ignorat, din viaţa ei. Era fiica reverendu­
lui Jesse jackson, înfocatul predicator baptist şi lider politic
din ce în ce mai puternic, jackson lucrase îndeaproape cu
Martin Luther King şi căpătase el însuşi anvergură naţională
în anii 1970, ca fondator al unei organizaţii politice denumite
Operation PUSH, care susţinea drepturile afro-americanilor
marginalizaţi. Când eram noi în liceu, el devenise o celebritate
incontestabilă - charismatic, cu legături sus-puse şi perma­
nent în mişcare. Făcea turnee prin ţară, fermecând mulţimile
cu apelurile lui tunătoare ca negrii să se scuture de stereoti­
purile de ghetou şi să-şi revendice multă vreme refuzata forţă
M i c h e l l e O ba m a
104
de improvizaţii de ultimă clipă. Ne gândeam să ne întoarcem
de la şcoală cu maşina sau să mergem la mail, şi, în schimb,
ajungeam la un miting în Cartierul de Vest sau aşteptam ore în
şir la sediul Operation PUSH, în Hyde Park.
într-o zi, ne-am trezit mărşăluind cu o mulţime de
susţinători ai lui Jesse Jackson la parada de Ziua lui Bud
Billiken. Parada, numită după un personaj de ficţiune dintr-un
ziar din vremuri de mult trecute, este una dintre principalele
tradiţii din South Side şi are loc în fiecare august - o săr­
bătoare cu fanfare în marş şi care alegorice, care se întinde
pe aproape trei kilometri de-a lungul Martin Luther King Jr.
Drive, prin inima cartierului afro-american căruia i se spunea
pe vremuri Centura Neagră, dar a fost rebotezat mai târziu
Bronzeville. Parada de Ziua lui Bud Billiken se ţinea din 1929,
un simbol al mândriei de a fi afro-american. Dacă erai orice
fel de lider al comunităţii sau politician, era - şi este până în
ziua de azi - mai mult sau mai puţin obligatoriu să vii şi să
parcurgi traseul.
Nu ştiam la vremea respectivă, dar vârtejul din jurul tată­
lui Santitei începea să se rotească mai tare. Jesse Jackson mai
avea câţiva ani până să facă oficial o tentativă de a candida la
preşedinţia Statelor Unite, ceea ce înseamnă că începuse să ia
în calcul ideea din perioada în care noi eram în liceu. Era ne­
voie să strângă bani şi să stabilească legături. Candidatura la
preşedinţie, înţeleg acum, este un efort complet şi care con­
sumă totul pentru fiecare persoană implicată, iar campaniile
bune presupun o pregătire prealabilă a terenului, ceea ce poa­
te adăuga câţiva ani acestui efort. Stabilindu-şi acest obiectiv
pentru alegerile din 1984, Jesse Jackson ar fi devenit al doilea
Po v e s t e a
m ea
105
afro-american care ducea o campanie naţională serioasă la
preşedinţie, după candidatura fără succes din 1972 a membrei
Congresului Shirley Chisholm. Bănuiesc că, la momentul pa­
radei, avea deja în minte unele dintre aceste lucruri.
Ceea ce ştiam era că mie, una, nu-mi făcea plăcere să mă
aflu acolo, sub un soare arzător, îmbrâncită între baloane şi
portavoce, între tromboane şi grupuri de oameni care ova­
ţionau. Fanfara era distractivă şi chiar însufleţitoare, dar era
ceva acolo, ceva legat de politică, în general, care mă dezgus­
ta. în primul rând, pentru că eram o persoană căreia îi plăcea
ca lucrurile să fie clare şi planificate în avans, iar, din ceea ce
puteam să-mi dau seama atunci, părea să nu fie nimic clar la
viaţa în politică. Parada nu fusese în planurile mele. Din câte
îmi aduc aminte, Santita şi cu mine nu avuseserăm nici o in­
tenţie să mergem. Fusesem luate pe sus în ultima clipă, poate
de mama sau de tatăl ei, sau poate de cineva din mişcare care
ne-a prins înainte să apucăm să punem în practică orice am fi
avut în planul nostru pentru ziua respectivă. Dar ţineam foar­
te mult la Santita şi eram un copil politicos, care, de cele mai
multe ori, făcea cum îi spuneau adulţii, aşa că asta am făcut.
M-am aruncat în vârtejul gălăgios de la parada de Ziua lui Bud
Billiken.
Am ajuns în seara aceea acasă, pe Euclid Avenue, şi am gă­
sit-o pe mama râzând.
„Tocmai te-am văzut la televizor", mi-a spus.
Se uitase la ştiri şi mă văzuse mergând lângă Santita, dând
din mână şi zâmbind. Ceea ce o făcuse să râdă, presupun, era
că sesizase şi disconfortul meu - faptul că fusesem prinsă în
ceva ce aş fi preferat să nu fac.
io 6
M i c h e l l e O ba m a
C
ând a venit vremea să ne interesăm de facultăţi, Santita
şi cu mine ne-am orientat amândouă spre şcoli de pe
Coasta de Est. Ea s-a dus să încerce la Harvard, dar a fost dez­
amăgită când un membru al comisiei de admitere a hărţuit-o
pe tema politicii duse de tatăl ei, când tot ce-şi dorea ea era să
fie evaluată după propria persoană. Eu am petrecut un wee­
kend în vizită la Craig, la Princeton, unde el părea să fi intrat
într-un ritm foarte productiv de jucat baschet, mers la cursuri
şi pierdut vremea la un centru din campus destinat studen­
ţilor minoritari. Campusul era mare şi frumos - o şcoală din
Ivy League îmbrăcată în iederă -, iar prietenii lui Craig pă­
reau destul de drăguţi. Nu am stat mai mult pe gânduri. Nici
una dintre rudele mele apropiate nu avusese vreo experienţă
directă în privinţa facultăţilor, aşa că nu era prea mult, dacă
era ceva, de discutat şi de analizat. Aşa cum fusese întotdeau­
na cazul, îmi închipuiam că orice îi plăcea lui Craig avea să
îmi placă şi mie şi orice putea să realizeze el, puteam şi eu.
Acestea fiind zise, Princeton a devenit prima mea opţiune pen­
tru facultate. La începutul anului terminal la Whitney Young,
m-am dus la o primă întâlnire obligatorie cu consilierul şcolar
la care fusesem repartizată, să discutăm despre facultate.
Nu pot să vă spun prea multe despre consilier, pentru că,
deliberat şi aproape instantaneu, mi-am şters această experi­
enţă din minte. Nu-mi amintesc vârsta ei sau rasa, nici cum
s-a uitat la mine în ziua în care am intrat pe uşa biroului, plină
de mândrie că eram pe cale să termin liceul în primele zece
procente de la mine din clasă, că fusesem aleasă trezorier, că
făceam parte din Societatea Naţională de Onoare şi reuşisem
să-mi înving mai toate temerile cu care venisem, emoţionată,
Po v e s t e a
m ea
107
în clasa a noua. Nu-mi amintesc dacă ea s-a uitat pe foaia mea
matricolă înainte sau după ce mi-am anunţat interesul de a mă
alătura fratelui meu la Princeton, în toamna următoare.
Este posibil, de fapt, ca în scurta noastră întâlnire consilie­
ra să-mi fi spus lucruri pozitive şi folositoare, dar nu-mi amin­
tesc nimic. Deoarece, pe bună dreptate sau nu, mintea mea
a rămas blocată într-una dintre propoziţiile spuse de femeia
aceea.
„Nu sunt sigură1', mi-a spus ea cu un surâs protocolar, dar
superior, „că ai material de Princeton."
Judecata ei a fost pe cât de rapidă, pe atât de depreciativă,
bazată, probabil, pe o evaluare sumară a notelor mele şi a re­
zultatelor la teste. A fost o versiune, îmi imaginez, a ceea ce ea
făcea cât era ziua de lungă cu o eficienţă venită din practică, şi
anume să le spună elevilor din anul terminal unde le era locul
şi unde nu. Sunt sigură că, în mintea ei, ea era singura realistă.
Mă îndoiesc că s-a mai gândit a doua oară la discuţia noastră.
Dar, aşa cum am mai spus, eşecul este un sentiment in­
stalat cu mult înainte să fie un rezultat real. Iar eu simţeam
că exact asta îmi insufla ea - o insinuare a eşecului, cu mult
înainte să fi încercat măcar să reuşesc. Ea îmi spunea să-mi
cobor aşteptările, ceea ce era reversul absolut a tot ceea ce îmi
spuseseră părinţii vreodată.
Dacă m-aş fi hotărât să o cred, sentinţa ei mi-ar fi sfărâmat
din nou încrederea în mine, reînviind vechiul refren „nu faci
suficient, nu faci suficient".
însă, trei ani în compania copiilor ambiţioşi de la Whitney
Young mă învăţaseră că valoram ceva mai mult. Nu aveam să
las opinia unei singure persoane să distrugă ceea ce credeam
M i c h e l l e O ba m a
io 8
că ştiu despre mine însămi. Aşa că mi-am schimbat metoda
fără să îmi schimb ţelul. Aveam să dau examen la Princeton şi
la multe alte şcoli, dar fără vreun alt amestec al consilierului.
Am cerut, în schimb, ajutorul cuiva care mă cunoştea cu ade­
vărat, domnul Smith, directorul adjunct şi vecinul meu, care
îmi cunoştea realizările şcolare şi, mai mult, îmi încredinţase
propriii copii. El a fost de acord să îmi scrie o recomandare.
Am fost suficient de norocoasă în viaţă ca să întâlnesc di­
verse tipuri de oameni extraordinari şi realizaţi - lideri din în­
treaga lume, inventatori, muzicieni, astronauţi, sportivi, pro­
fesori, antreprenori, artişti şi scriitori, medici şi cercetători în
domenii noi. Unii dintre ei (nu suficient de mulţi) sunt femei.
Alţii (nu suficient de mulţi) sunt de culoare. Unii s-au născut
săraci sau au dus vieţi pe care mulţi dintre noi le-ar considera
nedrept de pline de adversităţi şi, totuşi, par să acţioneze de
parcă s-ar fi bucurat de toate avantajele din lume. Ce am în­
văţat este că toţi au avut pe cineva care, la un moment dat, s-a
îndoit de ei. Unii continuă să aibă armate gălăgioase de critici
şi de cârcotaşi gata să strige: „Ţi-am spus eu!“ la fiecare mic pas
greşit sau eroare. Zgomotul de fond nu dispare, dar cei mai
de succes oameni pe care îi cunosc au găsit o modalitate de a
trăi cu acest zgomot, bazându-se pe oamenii care cred în ei şi
văzându-şi în continuare de ţelurile lor.
Când am plecat din biroul consilierei de la Whitney Young
clocoteam de furie, în primul rând, din pricina egoului meu
rănit. Singurul meu gând în momentul acela a fost: „Lasă că-ţi
arăt eu!“
Dar, mai târziu, m-am calmat şi m-am întors la treabă. Nu
am crezut niciodată că avea să fie uşor să ajung la facultate,
Po v e s t e a
m ea
109
dar am învăţat să mă concentrez şi să am încredere în propria
poveste. Am încercat să spun totul în eseul meu pentru admi­
tere. în loc să pretind că eram extraordinar de intelectuală şi
că m-aş potrivi perfect între zidurile încărcate de iederă de la
Princeton, am scris despre scleroza multiplă a tatei şi despre
lipsa de experienţă a familiei mele în domeniul educaţiei supe­
rioare. Mi-am dat seama că făceam un efort. Dat fiind trecutul
meu, acest efort era cu adevărat singurul lucru pe care aş fi
putut să-l fac.
Şi, până la urmă, cred că i-am demonstrat acelei consili­
ere ce voiam să-i demonstrez, pentru că, şase sau şapte luni
mai târziu, în cutia noastră poştală de pe Euclid Avenue a so­
sit o scrisoare prin care mi se anunţa acceptarea la Princeton.
Părinţii mei şi cu mine am sărbătorit în seara aceea coman­
dând pizza de la Italian Fiesta. L-am sunat pe Craig şi i-am spus
vestea cea bună urlând de fericire. în ziua următoare, am bătut
la uşa domnului Smith să-i spun că fusesem acceptată şi i-am
mulţumit pentru ajutor. Nu m-am dus niciodată la consiliera
de la liceu să îi spun că se înşelase în privinţa mea - că, de fapt,
aveam material de Princeton. Nu ne-ar fi folosit nici uneia la
nimic. De fapt, nu ei trebuia să-i demonstrez ceva anume. îmi
demonstram doar mie.
Capitolul 6
rv»rv»rv»
T
ata m -a dus cu maşina la princeton în vara anului 1981,
pe autostrăzile plate care leagă Illinois de New Jersey. Dar
a fost mai mult decât o simplă călătorie tată-fncă. Prietenul
meu David a venit şi el cu noi. Fusesem invitată să iau parte la
o şcoală de vară de trei săptămâni, în timpul căreia se urmărea
acoperirea „diferenţelor de pregătire" şi oferirea unui răgaz de
acomodare anumitor boboci care se pregăteau pentru începe­
rea facultăţii. Nu era clar cum anume am fost selectaţi - ce
anume din dosarele noastre de admitere îi determinase pe cei
de la universitate să creadă că am avea nevoie de lecţii despre
cum se citeşte orarul sau de practică avansată în navigarea pe
aleile dintre clădirile campusului
dar Craig făcuse şi el asta
cu doi ani înaintea mea şi păruse să fie o ocazie. Aşa că mi-am
făcut bagajele, mi-am luat rămas-bun de la mama - nici una
din noi în lacrimi sau sentimentală - şi am urcat în maşină.
Nerăbdarea mea de a părăsi oraşul era alimentată în par­
te de faptul că petrecusem ultimele luni lucrând, operând la
bandă ceea ce era în esenţă un pistol industrial cu clei, la o
mică legătorie de cărţi, în centrul oraşului Chicago - o rutină
ucigătoare pentru suflet, care continua opt ore pe zi, cinci zile
pe săptămână, şi care îmi amintea mai bine poate decât orice
Po v e s t e a
m ea
iii
altceva că mersul la facultate fusese o idee grozavă. Mama lui
David lucra la legătorie şi ne ajutase pe amândoi să ne găsim
de lucru acolo. Muncisem umăr la umăr toată vara, ceea ce
făcuse situaţia mai acceptabilă. David era inteligent şi amabil,
un tip înalt şi arătos, cu doi ani mai în vârstă decât mine. El
se împrietenise mai întâi cu Craig pe terenul de baschet din
parcul Rosenblum, cu câţiva ani mai înainte, în timpul me­
ciurilor improvizate la care lua parte când venea să îşi viziteze
rudele care locuiau în Euclid Parkway. Până la urmă, noi doi
am început să ne întâlnim. în timpul şcolii, David pleca la fa­
cultate în afara statului, ceea ce însemna, foarte convenabil,
că nu avea să-mi distragă atenţia de la studii. în vacanţe, însă,
de sărbători şi pe perioada verii, venea acasă şi stătea cu mama
lui la capătul sud-vestic al oraşului, de unde venea aproape în
fiecare zi să mă ia cu maşina.
David era relaxat şi totodată mai matur decât toţi iubi­
ţii pe care-i avusesem. Stătea pe canapea şi se uita la meciuri
cu tata, glumea cu Craig şi purta conversaţii politicoase cu
mama. Ne dădeam întâlniri şi mergeam la ceea ce conside­
ram noi că erau nişte mese sofisticate la Red Lobster şi la film.
Ne hârjoneam şi fumam marijuana la el în maşină. La legă­
torie, cu pistoalele cu clei în mână, ne cufundam într-un fel
de uitare comodă, sarcastici până nu mai era aproape nimic
de spus. Nici unul din noi nu era prea interesat de locul ace­
la de muncă, ci doar încercam să strângem nişte bani pentru
şcoală. Oricum, urma să plec curând din oraş şi nu intenţio­
nam să mă mai întorc vreodată la legătoria de cărţi. într-un
fel, eram deja pe jumătate plecată - mintea mea zburase către
Princeton.
M i c h e l l e O ba m a
112
Ceea ce înseamnă că, la începutul acelei seri de august,
când trioul nostru tată-fiică-iubit a ieşit, în cele din urmă, de
pe Route i şi a virat pe şoseaua largă şi mărginită de copaci
care ducea spre campus, eram complet pregătită să merg mai
departe. Eram gata să îmi duc cele două valize în căminul pen­
tru sesiunea de vară, să strâng mâinile celorlalţi copii veniţi
(mai ales studenţi minoritari şi din familii cu venituri mici,
plus câţiva sportivi amestecaţi printre ei). Eram gata să gust
mâncarea de la cantină, să memorez harta campusului şi să
desluşesc orice programă aveau de gând să îmi pună în faţă.
Eram acolo. Aterizasem. Aveam 17 ani şi viaţa mea era cât se
poate de palpitantă.
Exista o singură problemă şi aceea era David, care, de în­
dată ce am trecut de graniţa spre Pennsylvania, a căpătat un
aer uşor melancolic. în timp ce ne luptam să scoatem bagajele
din maşina tatei, mi-am dat seama că deja se simţea singur.
Eram împreună de mai bine de un an. Ne declarasem dragos­
tea, dar era o dragoste care ţinea de Euclid Avenue şi de Red
Lobster şi de terenurile de baschet din parcul Rosenblum. Era
o dragoste în contextul locului pe care tocmai îl părăsisem.
Când tata şi-a luat tradiţionalul minut suplimentar ca să se
ridice de pe locul şoferului şi să-şi găsească o poziţie stabilă
sprijinit în bastoane, David şi cu mine am stat fără să spu­
nem un cuvânt în lumina amurgului, uitându-ne la gazonul
imaculat din faţa fortăreţei de piatră unde se afla căminul.
Brusc, amândoi ne-am dat seama că mai erau probabil lucruri
importante pe care nu le discutaserăm, că poate aveam păreri
diferite despre această despărţire, despre care nu stabiliserăm
dacă e temporară sau o ruptură definitivă, indusă de geografie.
Po v e s t e a
m ea
113
Aveam să ne vizităm unul pe altul? Să ne trimitem scrisori de
dragoste? Cât efort eram dispuşi să facem pentru asta?
David mă ţinea de mână cât se poate de sincer. Eram în­
curcată. Ştiam ce voiam, dar nu găseam cuvintele potrivite.
Am sperat că, într-o zi, sentimentele mele pentru un bărbat
aveau să mă facă să mă clatin pe picioare, că aveam să fiu
prinsă în acel vârtej ca un tsunami care pare să alimenteze
toate poveştile de dragoste bune. Părinţii mei s-au îndrăgostit
unul de celălalt în adolescenţă. Tata a însoţit-o pe mama la
balul de absolvire a liceului. Ştiam că iubirile din adolescen­
ţă erau uneori reale şi durabile. Voiam să cred că exista un
bărbat care avea să se materializeze şi să devină totul pentru
mine, care să fie sexy şi de încredere şi al cărui efect să fie atât
de imediat şi de profund, încât să fiu dispusă să-mi reordonez
priorităţile.
Doar că nu era bărbatul care stătea în faţa mea acum.
Tata a întrerupt, în cele din urmă, tăcerea dintre mine
şi David, spunându-mi că trebuia să-mi ducă lucrurile sus,
în cămin. Pentru ei doi rezervase o cameră de motel în oraş.
Plănuiseră să pornească la drum a doua zi, să se întoarcă la
Chicago.
L-am îmbrăţişat strâns pe tata în parcare. Braţele lui fuse­
seră întotdeauna puternice datorită faptului că practicase box
şi înot în tinereţe, iar acum se menţineau datorită efortului pe
care îl făcea să se deplaseze în baston.
„Să fii cuminte, Miche“, mi-a spus când mi-a dat drumul,
fără ca faţa să-i trădeze altă emoţie decât mândria.
Apoi, a urcat în maşină, având grijă să ne lase mie şi lui
David puţină intimitate.
M i c h e l l e O ba m a
Stăteam împreună pe trotuar, amândoi timizi şi ezitanţi.
Inima mi-a tresărit plină de afecţiune când s-a aplecat să mă
sărute. Partea asta mergea întotdeauna bine.
Şi, totuşi, ştiam. Am ştiut că, deşi braţele mele strângeau
un băiat bun din Chicago căruia îi păsa cu adevărat de mine,
exista totodată, dincolo de noi, o alee luminată care pornea
de la locul de parcare şi urca uşor spre dreptunghiul înconju­
rat de clădiri care, în câteva minute, avea să devină noul meu
context, noua mea lume. Eram neliniştită la gândul că locuiam
pentru prima dată departe de casă, că părăseam singura viaţă
pe care o cunoscusem vreodată. Dar o parte din mine înţelese­
se că era mai bine ca ruptura să fie clară, rapidă, să nu mă mai
agăţ de nimic. în ziua următoare, David m-a sunat la cămin
să mă întrebe dacă ne puteam întâlni pentru o masă rapidă
sau o ultimă plimbare prin oraş, iar eu am bâiguit ceva despre
cât de ocupată eram deja la şcoală şi că nu reuşeam să ajung.
Despărţirea din noaptea precedentă fusese reală şi definitivă.
Probabil că ar fi trebuit să-i spun asta direct, atunci, dar am
ezitat ştiind că doare şi să spui asta, şi să auzi. Aşa că l-am lăsat,
pur şi simplu, să plece.
r e ie ş it
c ă e r a u o m u l ţ i m e d e l u c r u r i p e c a r e le m a i a v e a m
de învăţat despre viaţă, sau cel puţin despre viaţa în cam­
pusul de la Princeton, în anii 1980. După ce am petrecut câteva
săptămâni energizante ca student de vară, înconjurată de câte­
va zeci de alţi copii care mi se păreau şi accesibili, şi familiari,
a început oficial semestrul de toamnă şi porţile s-au deschis
pentru toţi studenţii. Mi-am mutat lucrurile într-o cameră
nouă de cămin, cu trei paturi, din Pine Hali, şi, apoi, am rămas
Po v e s t e a
m ea
115
să mă uit de la fereastra mea de la etajul trei cum în campus
se revarsă câteva mii de studenţi, cei mai mulţi dintre ei albi,
cărând combine muzicale şi umeraşe cu haine. Unii veneau cu
limuzina. O fată a venit cu două limuzine - şi limuzine lungi ca să-i încapă toate lucrurile.
Princeton era extrem de alb şi foarte masculin. Nu aveai
cum să nu observi asta. în campus erau de două ori mai mul­
ţi bărbaţi decât femei. Studenţii negri reprezentau mai puţin
de nouă la sută din clasa mea de boboci. Dacă în timpul pro­
gramului de orientare căpătasem un sentiment de proprietate
asupra spaţiului, acum eram o anomalie bătătoare la ochi eram ca nişte seminţe de mac într-un castron cu orez. Cu
toate că Whitney Young fusese oarecum diversificat, nu mai
făcusem parte niciodată până atunci dintr-o comunitate pre­
dominant albă. Nu ieşisem niciodată în evidenţă într-o mulţi­
me sau într-o clasă din cauza culorii pielii mele. A fost iritant
şi incomod, cel puţin la început, ca şi cum aş fi fost aruncată
într-un terariu nou şi ciudat, al cărui habitat nu fusese con­
struit pentru mine.
Ca în orice altă privinţă, înveţi totuşi să te adaptezi. Unele
schimbări erau simple - aproape o uşurare. Un lucru era cert,
nimeni nu părea să fie preocupat de infracţiuni. Studenţii îşi
lăsau camerele descuiate şi bicicletele rezemate neglijent în
afara clădirilor, sau cerceii de aur nesupravegheaţi pe chiuve­
tele din băile comune. încrederea lor în lume părea infinită,
o lume în care progresul lor era în întregime asigurat. Pentru
mine era ceva cu care trebuia să mă obişnuiesc. Ani de-a rân­
dul, îmi păzisem pe tăcute lucrurile, în autobuzele cu care
mergeam şi mă întorceam de la Whitney Young. Seara, când
n6
M i c h e l l e O ba m a
mergeam spre casă pe Euclid Avenue, îmi ţineam strâns cheia
în pumn, îndreptată spre exterior printre degete, în caz că ar fi
fost nevoie să mă apăr.
La Princeton părea că singurul lucru căruia trebuia să-i
dau atenţie erau studiile. Tot restul era gândit special să ne
asigure bunăstarea nouă, studenţilor. Cantinele serveau cinci
tipuri diferite de mic-dejun. în curte erau stejari uriaşi cu co­
roane bogate sub care puteam sta la umbră şi pajişti pe care
puteam să jucăm Frisbee, ca să ne eliberăm de stres. Biblioteca
principală era ca o catedrală veche, cu tavane înalte şi mese
masive din lemn lustruit pe care să ne punem manualele şi să
învăţăm în tăcere. Eram protejaţi, răsfăţaţi, îngrijiţi. Mi-am
dat seama că mulţi dintre copii nici nu cunoscuseră altceva în
viaţa lor.
La toate acestea era ataşat un nou vocabular, unul pe care
încă nu îl stăpâneam. Ce era conduita? Ce era o perioadă de
lectură? Nu-mi explicase nimeni ce erau acele aşternuturi
„extralungi“ de pe lista de necesităţi pe care o primisem de la
şcoală, aşa că mi-am cumpărat cearşafuri prea scurte şi, în pri­
mul an, am dormit cu picioarele pe suprafaţa de plastic a sal­
telei. Când venea vorba de sporturi, exista o curbă de învăţare
specială, distinctă. Eu crescusem cu fotbal, baschet şi baseball,
dar am constatat că liceenii de elită de pe Coasta de Est făceau
mai multe. Lacrosse era un astfel de sport. Hocheiul pe iarbă
altul. Chiar şi squash era în meniu. Pentru un copil din sudul
oraşului Chicago era puţin derutant. „Tragi la rame?" Oare ce
însemna asta?
Aveam un singur avantaj, acelaşi pe care îl avusesem la
începutul grădiniţei: încă mai eram sora mai mică a lui Craig
Po v e s t e a
m ea
117
Robinson. Craig era acum în penultimul an şi jucător de bază
în echipa de baschet a universităţii. Şi, ca întotdeauna, avea
admiratori. Chiar şi agenţii de pază din campus îl salutau spunându-i pe nume. Craig avea o viaţă, iar eu am reuşit, măcar
în parte, să mă strecor în ea. Am ajuns să-i cunosc colegii de
echipă şi prietenii. într-o seară, am mers cu el la o cină în cam­
pus, la casa bine pusă la punct a unuia dintre susţinătorii de
bază ai echipei de baschet. Când m-am aşezat la masă, am dat
cu ochii de ceva ce m-a uluit, un fel de mâncare pentru care,
ca multe alte lucruri de la Princeton, aveam nevoie de minime
cunoştinţe de comportament rafinat: o anghinare ţepoasă şi
verde, pe o farfurie de porţelan alb.
Craig îşi găsise un aranjament de vis pentru anul re­
spectiv, locuind fără chirie, ca paznic, într-o cameră de la
etajul Third World Center (Centrul pentru Lumea a Treia),
o extensie cu nume prost ales, dar bine intenţionată a uni­
versităţii, cu misiunea de a-i susţine pe studenţii de culoa­
re. (Aveau să mai treacă 20 de ani până când Third World
Center să fie rebotezat Centrul Carl A. Fields pentru egali­
tate şi înţelegere culturală - după numele primului decan
afro-american de la Princeton.) Centrul funcţiona într-o
clădire din cărămidă dintr-un lot aflat pe colţ, pe Prospect
Avenue, ale cărui prime blocuri erau dominate de cluburilerestaurant din piatră în stil Tudor şi cu aspect de conac care
luaseră locul frăţiilor.
Third World Center - sau TWC, cum îi spuneam cei mai
mulţi dintre noi - a devenit rapid un fel de casă pentru mine.
Se organizau petreceri şi mese în comun. Existau meditatori
voluntari care să ajute la teme şi spaţii doar pentru pierdut
n8
M i c h e l l e O ba m a
timpul. îmi făcusem deja câţiva prieteni în timpul programu­
lui de vară şi mulţi dintre noi gravitam în jurul centrului când
aveam timp liber. Printre ei era şi Suzanne Alele. Suzanne era
înaltă şi subţire, cu sprâncene groase şi un păr negru, bogat,
care îi cobora pe spate ca un val strălucitor. Era născută în
Nigeria, crescuse la Kingston, Jamaica, şi se mutase cu fami­
lia în Maryland pe când era adolescentă. Acesta era probabil
motivul pentru care nu părea să fie legată de nici o identitate
culturală anume. Oamenii erau atraşi de Suzanne. Şi ar fi fost
greu să nu fie. Avea un zâmbet larg şi un uşor accent străin
care devenea mai pronunţat de fiecare dată când era obosită
sau puţin băută. Atitudinea ei avea ceea ce consider eu a fi un
soi de vioiciune caraibiană, o lumină interioară care o făcea să
iasă în evidenţă din mulţimile studioase de la Princeton. Nu
se temea să se ducă la petreceri la care nu cunoştea pe absolut
nimeni. Chiar dacă era în anul pregătitor pentru medicină, a
ţinut să urmeze cursuri de olărit şi de dans, pentru simplul
motiv că îi plăcea foarte mult.
Mai târziu, când eram în anul al doilea, Suzanne a mai
făcut un plonjon, hotărând să candideze pentru admiterea
într-un club-restaurant numit Cap and Gown - „a candida"
fiind un verb cu un înţeles aparte la Princeton, semnificând
toată agitaţia socială şi verificările care se făceau când
cluburile selectau noi membri. îmi plăceau poveştile cu
care se întorcea Suzanne de la banchetele clubului şi de la
petrecerile la care mergea, dar nu eram interesată să candidez
eu însămi. Eram foarte mulţumită cu comunitatea de studenţi
negri şi latino-americani pe care o găsisem prin intermediul
TWC, mulţumită să rămân la marginea vastei scene sociale
Po v e s t e a
m ea
119
de la Princeton. Grupul nostru era mic, dar unit. Dădeam
petreceri şi dansam până la miezul nopţii. Când mâneam, ne
strângeam deseori zece sau chiar mai mulţi în jurul mesei,
relaxaţi şi zâmbitori. Mesele noastre puteau să se prelungească
ore întregi, asemenea meselor în comun pe care obişnuia să le
dea familia mea, în casa din South Side.
îmi imaginez că administratorilor de la Princeton nu le
plăcea faptul că studenţii de culoare se strângeau, în general,
laolaltă. Ei sperau ca noi toţi să ne amestecăm într-o armonie
eterogenă, îmbunătăţind astfel calitatea vieţii de student. Este
un ţel care merită efortul. înţeleg că, atunci când vine vorba
de diversitate în campus, idealul ar fi obţinerea a ceva ce sea­
mănă cu prezentările care apar frecvent în broşurile facultăţi­
lor - studenţi zâmbitori care lucrează şi socializează în grupuri
amestecate din punct de vedere etnic. Dar, chiar şi astăzi, stu­
denţii albi continuând să fie mai numeroşi decât cei de culoare
în campusurile facultăţilor, povara integrării apasă mai ales pe
umerii studenţilor minoritari. Şi, din experienţa mea, înseam­
nă să le ceri foarte mult.
La Princeton, aveam nevoie de prietenii mei negri. Ne
ofeream unul altuia alinare şi sprijin. Mulţi dintre noi veniseră
la facultate fără să-şi dea seama măcar care erau dezavantajele
noastre. Afli doar treptat că noii tăi colegi au urmat cursuri
de pregătire pentru testul de admitere, că au avut în liceu
materii predate la nivel de facultate sau că au fost la şcoli cu
internat, aşa că nu se confruntau cu dificultatea de a fi pentru
prima dată departe de casă. Era ca şi cum ai urca pe scenă la
primul tău recital de pian şi ţi-ai da seama că tu nu ai cântat
niciodată decât la un instrument cu clapele ciobite. Lumea
120
M i c h e l l e O ba m a
ta s-a schimbat, dar ţie ţi se cere să te adaptezi şi să răzbeşti,
să-ţi cânţi piesa la fel ca toţi ceilalţi.
Se poate face asta, desigur - studenţii minoritari şi de­
favorizaţi se ridică întotdeauna la înălţimea provocării -, dar
este nevoie de energie. Este nevoie de energie ca să fii singura
persoană de culoare dintr-o sală de curs sau să fii unul din cei
câţiva care nu sunt albi şi încearcă să intre într-un joc sau într-un grup intern. Este nevoie de efort, de un plus de încrede­
re, ca să vorbeşti în astfel de condiţii şi să-ţi impui prezenţa în
cameră. Acesta este motivul pentru care, atunci când prietenii
mei şi cu mine ne întâlneam la masă în fiecare seară, ne cu­
prindea un sentiment de uşurare. Acesta este motivul pentru
care stăteam până târziu şi râdeam cât puteam.
Cele două colege de cameră albe de la Pyne Hali erau
amândouă foarte drăguţe, dar nu stăteam pe la cămin sufici­
ent de mult ca să legăm o prietenie mai profundă. De fapt, nici
nu aveam prea mulţi prieteni albi. Privind în urmă, îmi dau
seama că era şi vina mea, în egală măsură cu a altora. Eram
precaută. Mă limitam la ceea ce cunoşteam. Este greu să ex­
primi în cuvinte ceea ce uneori recepţionezi din eter, senzaţi­
ile tăcute, crude, de a nu aparţine unui loc - indiciile subtile
care îţi transmit să nu rişti cumva ceva, să-i găseşti pe ai tăi şi
să stai potolită.
Cathy, una dintre colegele mele de cameră de atunci,
avea să reapară mulţi ani mai târziu la ştiri şi să povestească,
stânjenită, ceva ce nu am ştiut atunci când locuiam împreună:
mama ei, profesoară în New Orleans, a fost atât de îngrozită
că fiicei ei i s-a repartizat o colegă de cameră negresă, încât a
insistat la universitate să ne despartă. Mama ei a dat şi ea un
Po v e s t e a
121
m ea
interviu, în care a confirmat povestea şi a detaliat contextul.
Crescută într-o familie în care cuvântul cu n făcea parte din
vocabularul obişnuit, cu un bunic care fusese şerif şi obişnuia
să se laude cum gonea el negrii din oraş, fusese „îngrozită",
după cum a spus ea, să mă ştie în preajma fiicei ei.
Tot ce am ştiut la vremea respectivă a fost că, pe la jumă­
tatea primului nostru an, Cathy s-a mutat din camera noastră
cu trei paturi într-o cameră de o singură persoană. Mă bucur
să spun că nu am avut idee de ce.
B
u r s a p e c a r e o p r im e a m
de la
P r in c e t o n
presupunea
să lucrez în campus şi, până la urmă, am găsit un loc
de muncă foarte bun, ca secretară a directorului de la TWC.
Lucram în jur de zece ore pe săptămână când nu eram la
cursuri, aşezată la un birou lângă Loretta, secretara cu
normă întreagă, bătând la maşină, răspunzând la telefon şi
oferind indicaţii studenţilor care veneau să întrebe despre
procedurile de renunţare la vreun curs sau de înscriere la
distribuirea de alimente. Biroul se afla în colţul din faţă al
clădirii, având ferestrele însorite şi un mobilier neasortat care
îl făcea să arate mai degrabă casnic decât oficial. îmi plăcea
senzaţia de a fi acolo, de a avea de făcut muncă de birou. îmi
plăcea timidul fior de satisfacţie pe care îl simţeam ori de
câte ori duceam la bun sfârşit vreo sarcină administrativă
măruntă. Dar, mai mult decât orice, îmi plăcea şefa mea,
Czerny Brasuell.
Czerny era o negresă inteligentă şi frumoasă, abia trecută
de 30 de ani, o new yorkeză iute şi plină de viaţă care purta
blugi evazaţi, sandale cu platformă şi care părea să aibă mereu
122
M i c h e l l e O ba m a
câte patru sau cinci idei deodată. Pentru studenţii de culoare
de la Princeton, ea era un fel de iiber-mentor, apărătorul
nostru ultramodern şi întotdeauna sincer, iar pentru asta
era general apreciată. La birou jongla cu mai multe proiecte
deodată - pleda pe lângă conducerea universităţii să introducă
politici mai incluzive pentru minorităţi, pleda pentru anumiţi
studenţi şi pentru nevoile lor şi lansa tot timpul noi idei
despre cum am putea să ne perfecţionăm cu toţii. Deseori era
în întârziere şi atunci ţâşnea în plină viteză pe uşa centrului,
ţinând un teanc de hârtii în dezordine, cu o ţigară aprinsă
în gură şi poşeta aruncată pe umăr, strigând indicaţii pentru
mine şi Loretta în timp ce ieşea. Era o experienţă ameţitoare
să mă aflu în preajma ei - mai aproape decât am fost vreodată
de o femeie independentă cu o slujbă care o entuziasma. în
plus, ea era - deloc întâmplător - o mamă singură care creştea
un băieţel foarte dulce şi precoce pe care îl chema Jonathan şi
cu care mă ruga uneori să stau.
Czerny a intuit potenţialul meu, deşi era foarte limpede
că eram lipsită de experienţă de viaţă. Ea mă trata ca pe un
adult, îmi cerea părerea şi mă asculta cu atenţie când îi descriam diferitele probleme şi încurcături administrative cu
care veniseră studenţii. Părea hotărâtă să trezească în mine
mai multă îndrăzneală. Multe dintre întrebările ei erau inva­
riabil însoţite de „ V r e o d a t ă . . D e exemplu, citisem vreodată
cărţile lui James Cone? îmi pusesem vreodată întrebări pri­
vind investiţiile făcute de Princeton în Africa de Sud sau dacă
s-ar fi putut face mai mult pentru recrutarea de studenţi mi­
noritari? De cele mai multe ori răspunsul era nu, dar imediat
ce atingea subiectul, deveneam brusc interesată.
Po v e s t e a
m ea
123
„Ai fost vreodată la New York?“, m-a întrebat ea la un mo­
ment dat.
Răspunsul a fost iarăşi nu, dar Czerny a îndreptat repede
asta. într-o sâmbătă dimineaţa, ne-am îngrămădit în maşina
ei - eu şi micul Jonathan şi încă un prieten care lucra şi el la
TWC - şi am plecat în viteză spre Manhattan, stând de vorbă
şi fumând tot drumul. Aproape că puteai să simţi cum se ridi­
că o greutate de pe umerii ei în timp ce conducea, o eliberare
de tensiune pe măsură ce fermele cu garduri albe de pe lângă
Princeton lăsau locul autostrăzilor suprapuse, până când tur­
nurile albe ale oraşului s-au înălţat în faţa noastră. New York
însemna acasă pentru Czerny, la fel cum Chicago era acasă
pentru mine. Nu îţi dai seama cu adevărat cât de ataşat eşti
de un loc până nu pleci de acolo, până nu experimentezi ce
înseamnă să fii dezrădăcinat, transformându-te într-o plută pe
suprafaţa unui ocean necunoscut.
înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, am ajuns în ini­
ma aglomerată a New Yorkului, în mijlocul unui furnicar de
taxiuri galbene şi maşini care claxonau, cu Czerny accelerând
de la un semafor la altul şi apăsând pe frână în ultima clipă
de dinainte să se aprindă lumina roşie. Nu îmi amintesc exact
ce am făcut în ziua aceea: ştiu că am mâncat pizza. Am văzut
Rockefeller Center, am mers cu maşina prin Central Park şi
am apucat să zărim Statuia Libertăţii, cu torţa ei aducătoare
de speranţă. Dar ne aflam acolo mai ales din motive practice.
Czerny părea să se reîncarce spiritual prin rezolvarea unei lis­
te întregi de treburi lumeşti. Avea lucruri de luat, lucruri de
lăsat. Parca pe prima bandă pe străzi aglomerate şi intra şi ie­
şea rapid din câte o clădire, provocând o avalanşă de claxoane
M i c h e l l e O ba m a
124
din partea celorlalţi şoferi, în timp ce noi, ceilalţi, aşteptam
neputincioşi în maşină. New Yorkul m-a copleşit. Era agitat
şi zgomotos, un loc mai puţin răbdător decât Chicago. Dar
Czerny era plină de viaţă acolo, deloc mirată de pietonii care
traversau aiurea, de mirosul de urină şi de grămezile de gunoi
adunate pe la colţuri.
Era pe punctul să parcheze din nou lângă un şir de maşini,
când a evaluat traficul în oglinda retrovizoare şi a părut brusc
să aibă o idee mai bună. Mi-a făcut semn să mă trag din scau­
nul pasagerului pe cel al şoferului şi să trec în locul ei la volan.
„Ai permis, nu-i aşa?“, m-a întrebat. Când am dat din cap
afirmativ, a continuat: „Foarte bine. Treci la volan şi fă încet
înconjurul cvartalului. Poate de două ori. Apoi, întoarce-te
aici. Nu stau decât cinci minute, poate şi mai puţin, promit.“
M-am uitat la ea de parcă ar fi fost nebună. Şi era nebu­
nă, după părerea mea, dacă îşi închipuia că puteam să con­
duc prin Manhattan - eu, o adolescentă străină în acest oraş
agitat, lipsită de experienţă şi, după părerea mea, complet in­
capabilă nu doar să-i iau maşina, ci şi copilul într-o plimba­
re prin traficul de după-amiază. Dar ezitarea mea nu a făcut
decât să declanşeze în Czerny ceva ce voi asocia întotdeauna
cu newyorkezii - o respingere instinctivă şi imediată a gân­
durilor mărunte. Ea s-a dat jos din maşină, nelăsându-mi altă
opţiune decât să conduc. „Depăşeşte momentul şi trăieşte şi
tu un pic“ era mesajul ei.
e-acum învăţam tot timpul. învăţam în modul acade­
D
mic tradiţional, mergând la cursuri şi studiind de cele
mai multe ori într-o cameră liniştită de la Third World Center
Po v e s t e a
m ea
125
sau într-un separeu la bibliotecă. învăţam să scriu eficient şi
să gândesc critic. Mă înscrisesem din neatenţie în primul an
la un curs de teologie pentru anul al treilea şi mă descurcam
cu greutate, salvându-mi în ultimă instanţă nota cu un efort
de 11 ore, de tipul totul sau nimic, pentru lucrarea finală. Nu
a fost frumos, dar, în final, am descoperit că era încurajator, o
dovadă a faptului că puteam să ies din aproape orice încurcă­
tură. Oricare ar fi fost carenţele cu care venisem de la liceu, se
părea că puteam să compensez dacă alocam timp suplimentar,
dacă ceream ajutor când aveam nevoie şi dacă învăţam să-mi
stabilesc ritmul în loc să tot amân.
Şi, totuşi, era imposibil să fii student negru la o şcoală
predominant albă şi să nu simţi nevoia subtilă de afirmare.
Aproape că puteai citi în privirile anumitor studenţi şi chiar în
ale câtorva profesori că te evaluează atent, de parcă ar fi vrut să
spună „Ştiu de ce eşti aici“. Aceste momente putea fi demorali­
zante, chiar dacă sunt sigură că unele au existat doar în imagi­
naţia mea. Plantau o sămânţă de îndoială. Oare mă aflam acolo
doar ca parte a unui experiment social?
încetul cu încetul, am început, însă, să înţeleg că erau mai
multe tipuri de cote care erau completate la şcoală. Ca mino­
ritari, noi eram cei mai vizibili, dar am constatat că se făceau
dispense speciale pentru admiterea unor studenţi ale căror
note sau realizări nu se ridicau la înălţimea standardului re­
cunoscut. Nu era chiar o meritocraţie onestă. Existau spor­
tivii, de exemplu. Existau moştenitorii, copii ai căror părinţi
şi bunici fuseseră Tigri (Tigers) sau ale căror familii finanţa­
seră construirea unui cămin sau a unei biblioteci. Am aflat şi
că să fii bogat nu te proteja de eşec. Am văzut studenţi care
126
M i c h e l l e O ba m a
au abandonat - albi, negri, privilegiaţi sau nu. Unii erau seduşi
de petrecerile nocturne cu mult alcool, alţii clacau din cauza
stresului de a încerca să atingă cine ştie ce ideal academic, iar
alţii erau, pur şi simplu, leneşi sau atât de stingheri în acel loc,
încât simţeau nevoia să fugă. Misiunea mea, aşa cum o vedeam
eu, era să rămân pe poziţie, să iau note cât de bune pot şi să ies
la liman.
în anul al doilea, când Suzanne şi cu mine ne-am mutat
împreună într-o cameră dublă, mi-am dat seama cum să mă
descurc mai bine. De-acum eram mai obişnuită să fiu unul din­
tre puţinii studenţi de culoare dintr-o aulă aglomerată. Am în­
cercat să nu mă simt intimidată când discuţiile de la curs erau
dominate de bărbaţi, cum se întâmpla adesea. Ascultându-i,
mi-am dat seama că nu erau deloc mai deştepţi decât noi, cei­
lalţi. Erau, pur şi simplu, încurajaţi, plutind pe un val străvechi
de superioritate, susţinuţi de faptul că istoria nu-i pusese nici­
odată la încercare.
Unii dintre colegii mei simţeau discriminarea mai acut
decât alţii. Prietenul meu Derrick îşi aminteşte de studenţi
albi care refuzau să-i facă loc pe trotuar atunci când le ieşea
în cale. O altă fată pe care o cunoşteam şi-a invitat într-o sea­
ră şase prieteni în cameră, să-şi sărbătorească ziua de naştere,
şi s-a trezit chemată imediat în biroul decanului, unde a fost
informată că, evident, colega ei albă de cameră nu s-a simţit
confortabil în prezenţa unor „ţipi negri, solizi1'. Eram atât de
puţini copii minoritari la Princeton, presupun, încât prezenţa
noastră era întotdeauna stridentă. Eu am interpretat asta ca pe
un îndemn la a supraperforma, la a face tot ce-mi stătea în pu­
teri pentru a ţine pasul şi chiar pentru a-i întrece pe studenţii
Po v e s t e a
m ea
127
mai privilegiaţi din jurul meu. La fel cum se întâmplase la
Whitney Young, ambiţia mea era alimentată cel puţin în parte
de un sentiment de „Lasă că-ţi arăt eu!“ Dacă în liceu simţeam
că îmi reprezint cartierul, aici, la Princeton, îmi reprezentam
rasa. Ori de câte ori vorbeam în clasă sau treceam un examen,
speram în sinea mea că a servit şi unui scop mai înalt.
Suzanne, aveam să aflu, nu era genul care să se gândească
prea mult. Am poreclit-o Screwzy (Sucita), pentru modul
lipsit de pragmatism şi plin de ocolişuri în care decurgeau
zilele ei. Cele mai multe decizii - cu cine să-şi dea întâlnire,
ce cursuri să urmeze - ţineau cont, în primul rând, de cât de
distractiv ar fi putut să fie. Iar, când nu era distractiv, schimba
imediat direcţia. în timp ce eu intrasem în Organizaţia
pentru Unitatea Negrilor şi mă învârteam, în general, pe la
Third World Center, Suzanne alerga pe stadion şi conducea
echipa de sprint-fotbal (fotbal de categorie uşoară), bucuroasă
că astfel poate fi în preajma unor băieţi drăguţi şi atletici.
Prin intermediul cluburilor restaurant îşi făcuse prieteni
albi şi bogaţi, printre care o vedetă de cinema şi o studentă
din Europa despre care se zvonea că ar fi prinţesă. Eram
cele mai bune prietene, dar eram cât se poate de diferite.
Camera pe care o împărţeam semăna cu un câmp de bătălie
ideologică, Suzanne domnind peste un peisaj dezordonat, cu
haine azvârlite la întâmplare şi hârtii înşirate, în timp ce eu,
aşezată pe marginea patului, eram înconjurată de o ordine
desăvârşită.
„Chiar trebuie să faci asta?“, întrebam eu, când o vedeam
pe Suzanne că se întoarce de la antrenamentul de atletism
şi se îndreaptă spre duş, aruncându-şi costumul transpirat
128
M i c h e l l e O ba m a
pe podea, unde avea să stea toată săptămâna următoare, ames­
tecat cu haine curate şi cu referate neterminate.
„Ce anume?“, replica ea, cu zâmbetul cel mai strălucitor.
Uneori trebuia să blochez haosul lui Suzanne ca să pot să
gândesc corect. Câteodată îmi venea să ţip la ea, dar nu am fă­
cut-o niciodată. Aşa era firea ei şi nu avea să se schimbe. Când
simţeam că nu mai pot, îi adunam lucrurile şi i le puneam gră­
madă pe pat, fără comentarii.
Acum înţeleg că ea mă provoca în sensul bun al cuvântu­
lui, punându-mă în faţa ideii că nu toată lumea trebuia să aibă
dosarele etichetate şi aranjate în ordine alfabetică, sau poate
chiar nu trebuia să aibă dosare deloc. Câţiva ani mai târziu
aveam să mă îndrăgostesc de un tip care, la fel ca Suzanne, îşi
ţinea lucrurile aruncate în mormane şi nu simţea absolut nici­
odată nevoia să-şi împăturească hainele. Dar am reuşit să mă
împac cu asta, mulţumită lui Suzanne. Şi rămân alături de ti­
pul acela şi în ziua de astăzi. Poate că lucrul cel mai important
pe care un obsedat de control îl învaţă în facultate este acesta:
pur şi simplu, există şi alte feluri de a fi.
T
e-ai gândit vreodată", m-a întrebat Czerny într-o zi,
„să începi un mic program after-school pentru copii?"
Mă întreba din compasiune, bănuiesc. Cu timpul, ajunse­
sem atât de dedicată lui Jonathan, care era acum la şcoala pri­
mară, că îmi petreceam multe dintre după-amieze hoinărind
prin împrejurimi cu el de mână sau la Third World Center,
unde cântam împreună la patru mâini la pianul prost acordat
sau citeam pe o canapea jerpelită. Czerny mă plătea pentru
Po v e s t e a
m ea
129
timpul pe care i-1 acordam, dar se gândea probabil că nu era
destul.
„Vorbesc serios11, a insistat ea. „Cunosc o mulţime de oa­
meni din facultate care întotdeauna caută ceva de făcut pen­
tru copilul lor, după şcoală. Ai putea să te ocupi de aici, de la
centru. încearcă, să vezi dacă merge."
Cu publicitatea făcută de Czerny din om în om, nu a tre­
cut mult până să ajung să am în grijă un cârd de trei-patru
copii. Erau copiii unor funcţionari şi profesori de culoare de la
Princeton, care ei înşişi erau o minoritate şi, la fel ca noi toţi,
aveau tendinţa de a gravita spre TWC. Câteva după-amieze pe
săptămână, după ce se terminau orele la şcoala primară pu­
blică, le serveam copiilor gustări sănătoase şi alergam cu ei pe
pajişte. Dacă aveau teme, le făceam împreună.
O dată pe săptămână sau cam aşa ceva, când prindeam
un moment de linişte, luam telefonul şi sunam în apartamen­
tul nostru de pe Euclid. Dacă tata lucra în schimbul de dimi­
neaţă, spre sfârşitul după-amezii puteam să-l prind aşezat sau aşa îmi imaginam - în fotoliul lui din camera de zi, cu
picioarele pe scăunel, uitându-se la televizor şi aşteptând-o
pe mama să ajungă acasă de la serviciu. Serile, mama era, de
obicei, cea care ridica receptorul. Le povesteam în amănunt
ambilor părinţi despre viaţa mea la facultate, ca un colo­
nist care transmite conştiincios rapoarte despre explorarea
Vestului Sălbatic. Nu lăsam nimic deoparte - de la faptul că
nu-mi plăcea profesorul de franceză până la giumbuşlucuri­
le copiilor din programul meu after-school, sau pasiunea pe
care o făcusem şi eu, şi Suzanne pentru un student la ingi­
nerie afro-american, cu nişte ochi verzi pătrunzători şi care,
130
M ic h e l l e O
ba m a
cu toate că noi îi urmăream cu perseverenţă fiecare mişcare,
abia dacă ne băga în seamă.
Tata râdea pe înfundate la poveştile mele. „Chiar aşa?“,
spunea el. Sau „Cum se poate una ca asta?“ şi „Poate că ingi­
nerul ăla nu vă merită pe nici una din voi, fetele".
Când terminam eu de vorbit, îmi anunţa el veştile de aca­
să. Dandy şi Grandma se mutaseră înapoi în oraşul natal al lui
Dandy, Georgetown, în Carolina de Sud, iar Grandma, îmi po­
vestea el, se simţea cam singură. Mi-a povestit că mama lucra
ore suplimentare încercând să aibă grijă de Robbie, care acum
trecuse de 70 de ani, era văduvă şi se lupta cu o serie întreagă
de probleme de sănătate. Nu amintea niciodată despre pro­
priile lui probleme, dar eu ştiam că erau acolo. Odată, când
Craig a avut un meci de baschet la noi la universitate, părinţii
noştri au venit cu maşina tot drumul până la Princeton, să îl
vadă, iar eu am putut să văd pentru prima dată care era starea
lor - şi ce nu spuneau niciodată la telefon. După ce a oprit ma­
şina în parcarea uriaşă de la jadwin Gym, tata s-a aşezat fără
tragere de inimă într-un scaun cu rotile, iar mama l-a împins
înăuntru.
Aproape că nu voiam să văd ce se întâmpla cu tatăl meu.
Nu puteam să suport asta. Mă documentasem cu privire la
scleroza multiplă în biblioteca de la Princeton, unde făcusem
fotocopii după articole din revistele medicale pe care le-am
trimis părinţilor mei. Am insistat să consulte un specialist sau
să-l înscrie pe tata într-un program de terapie fizică, însă ei şi mai ales tata - nici nu au vrut să audă. în tot timpul pe care
l-am petrecut vorbind la telefon cât am fost la facultate, sănă­
tatea lui a fost un subiect despre care refuza să discute.
Po v e s t e a
m ea
131
Dacă îl întrebam cum se simte, răspunsul era întotdeauna
„Mă simt bine“. Şi asta era tot.
Lăsam vocea lui să mă consoleze. Nu purta nici o urmă
de durere sau de autocompătimire, transmiţând doar umor şi
blândeţe, chiar o uşoară adiere de jazz. Trăiam cu ea de parcă
ar fi fost oxigen. Simţeam în ea un sprijin şi asta era întot­
deauna destul. înainte să închidă telefonul, tata mă întreba
întotdeauna dacă am nevoie de ceva - de bani, de exemplu -,
dar nu i-am răspuns niciodată da.
C a pito lu l 7
c\ j
T
r \j r \j
reptat, casa a început să mi se pară tot mai îndepăr­
tată, aproape un loc din imaginaţia mea. La facultate
am păstrat legătura cu câţiva dintre prietenii mei din liceu, în
special cu Santita, care intrase la Universitatea Howard din
Washington D.C. M-am dus s-o vizitez acolo într-un weekend
prelungit şi am râs şi am avut discuţii profunde şi prelungi,
ca întotdeauna. Campusul de la Howard era unul urban - „Ai
rămas fată de cartier! “, am tachinat-o eu, după ce un şobolan
uriaş a ţâşnit pe lângă noi, în faţa căminului -, iar studenţii,
de două ori mai mulţi decât la Princeton, erau aproape în to­
talitate negri. O invidiam pe Santita pentru faptul că nu era
izolată de rasa ei - ea nu era nevoită să simtă tensiunea aceea
permanentă de a fi într-o minoritate atât de evidentă -, dar
am fost bucuroasă să mă întorc la pajiştile verzi ca smaraldul şi
la arcadele din piatră de la Princeton, chiar dacă puţini dintre
oamenii de acolo se puteau raporta la trecutul meu.
Specializarea mea principală era sociologia şi luam note
bune. Am început să mă întâlnesc cu un jucător de fotbal in­
teligent şi impulsiv, căruia îi plăcea să se distreze. Suzanne şi
cu mine stăteam acum în cameră cu o altă prietenă, Angela
Kennedy, o fată suplă şi care vorbea repede, din Washington
Po v e s t e a
m ea
133
D.C. Angela avea un comportament iute, nebunatic, şi se amu­
za făcându-ne să râdem. Cu toate că era o fată de culoare de
la oraş, Angela se îmbrăca de parcă ar fi dat probe pentru un
rol de liceană la o şcoală de elită de pe Coasta de Est, purtând
pantofi de golf şi pulovere roz, dar reuşind cumva să arate bine.
Proveneam dintr-o anumită lume, dar acum îmi duceam
viaţa într-o alta, complet diferită, în care oamenii îşi făceau
griji pentru testele de admitere la drept şi pentru meciurile lor
de squash. Era o tensiune care nu dispărea complet niciodată.
La şcoală, când mă întreba cineva de unde sunt, răspundeam
„Chicago11. Şi, ca să fie clar că nu eram unul dintre copiii veniţi
din bogatele suburbii nordice ca Evanston sau Winnetka şi se
prezentau fals ca fiind din Chicago, adăugam, cu o urmă de
mândrie sau de sfidare, „din South Side, din partea de sud“.
Ştiam că, dacă vorbele respective evocau ceva, atunci erau
probabil imaginile stereotipe ale unui ghetou de negri, deoa­
rece conflictele dintre bande şi violenţa din complexele rezi­
denţiale erau de cele mai multe ori singurele care apăreau la
ştiri. Dar iarăşi încercam, chiar dacă numai pe jumătate con­
ştient, să reprezint alternativa. Locul meu era la Princeton, la
fel de mult ca al celorlalţi. Şi veneam din partea de sud a ora­
şului Chicago. Simţeam că era important să o spun cu voce
tare.
Pentru mine, South Side era ceva cu totul diferit de ceea ce
se arăta la TV. însemna acasă. Iar acasă era apartamentul nos­
tru de pe Euclid Avenue, cu covorul decolorat şi tavane joase,
cu tata aşezat comod în fotoliul lui. Era curticica noastră cu
straturile de flori ale lui Robbie şi cu banca de piatră pe care acum mi se părea cu secole în urmă - mă sărutasem cu băiatul
M i c h e l l e O ba m a
134
acela, Ronnell. Acasă era trecutul meu, legat cu fire invizibile
de locul în care mă aflam acum.
Aveam şi o rudă de sânge la Princeton, sora mai mică a
lui Dandy, pe care o cunoşteam drept mătuşa Sis. Era o feme­
ie simplă şi plăcută, care locuia într-o casă simplă şi cochetă
de la marginea oraşului. Nu ştiu cum ajunsese mătuşa Sis în
Princeton, dar locuia acolo de multă vreme, lucrând ca me­
najeră pentru familiile din localitate, fără să-şi piardă, însă,
accentul din Georgetown, care era ceva între vorbirea tărăgă­
nată din zona de coastă a Carolinei de Sud şi cea cadenţată din
Gullah. La fel ca Dandy, mătuşa Sis copilărise în Georgetown,
de care îmi amintesc din câteva vizite pe care le-am făcut cu
părinţii mei vara, când eram mică. îmi amintesc de căldura
insuportabilă şi de perdelele verzi de muşchi spaniol din ste­
jari, de chiparoşii care răsăreau din mlaştini şi de bătrânii care
pescuiau în pâraiele mocirloase. în Georgetown erau insecte,
alarmant de multe, care bâzâiau şi tăiau aerul înserării ca nişte
elicoptere mici.
în vizitele noastre stăteam la unchiul Thomas, un alt fra­
te de-al lui Dandy. Era un director de liceu genial, care m-a
dus la el la şcoală şi m-a lăsat să stau la biroul lui, care mi-a
cumpărat un tub cu unt de arahide când am strâmbat din nas
la micul dejun uriaş cu şuncă prăjită, biscuiţi şi crupe galbene
pe care mătuşa Dot, soţia lui, ni-1 servea în fiecare dimineaţă,
îmi plăcea şi, în acelaşi timp, uram să mă aflu în Sud, pentru
simplul motiv că era atât de diferit de ceea ce cunoşteam. în
drumurile făcute în afara oraşului, treceam cu maşina pe lân­
gă porţile fostelor plantaţii cu sclavi, iar acestea erau ceva atât
de obişnuit aici, încât nimeni nu se mai obosea să facă vreo
Po v e s t e a
m ea
135
remarcă despre ele. La capătul unui drum forestier pustiu care
se afunda în pădure, mâneam carne de căprioară în coliba dă­
răpănată ce aparţinea unor veri mai îndepărtaţi. Unul dintre ei
l-a dus pe Craig în spatele casei şi l-a învăţat să tragă cu puşca.
Târziu în noapte, când ne-am întors la casa unchiului Thomas,
amândoi am reuşit cu greu să adormim în liniştea adâncă, în­
treruptă doar de greierii ce ţârâiau printre copaci.
Sunetele acelor insecte şi rădăcinile răsucite ale stejarilor
rămâneau cu noi multă vreme după ce ne întorceam în Nord,
pulsând în noi aproape ca o a doua inimă. încă din copilărie,
am înţeles instinctiv că Sudul era în mine, parte a unei moşte­
niri care era suficient de puternică şi pentru tata, care îşi vizita
iar şi iar rudele de acolo. Era suficient de puternică pentru ca
Dandy să vrea să se mute înapoi la Georgetown, chiar dacă în
tinereţe simţise nevoia să fugă de acolo. Iar, când s-a întors, nu
a făcut-o ca să se mute în vreo căsuţă idilică pe malul râului, cu
gard alb şi curte îngrijită, ci (aşa cum am văzut când am mers
cu Craig să-l vizităm) într-o casă absolut banală, lângă un mail
supraaglomerat.
Sudul nu era Paradisul, dar însemna ceva pentru noi. Era
un imbold venit din istoria noastră, o familiaritate profundă
care ieşea la suprafaţa unei moşteniri mai vechi şi mai ne­
plăcute. Mulţi dintre oamenii pe care îi ştiam la Chicago copii cu care mersesem la şcoală la Bryn Mawr, mulţi dintre
prietenii mei de la Whitney Young - trăiau ceva similar,
chiar dacă nu se discuta deschis despre asta. Copiii, pur şi
simplu, mergeau „în Sud“ în fiecare vară - unii trimişi acolo
toată vacanţa, să stea cu verii lor din Georgia, Louisiana sau
Mississippi. Foarte probabil aveau bunici care se alăturaseră
136
M ic h e l l e O
ba m a
Marii Migraţii către nord, aşa cum plecase Dandy din Carolina
de Sud şi mama Sudistului din Alabama. Undeva, în trecut,
exista o probabilitate rezonabilă ca şi ei, la fel ca mine, să fie
descendenţi ai unor sclavi.
Acelaşi lucru se putea spune despre mulţi dintre priete­
nii mei de la Princeton, dar ajunsesem să înţeleg că existau şi
alte versiuni de a fi negru în America. Cunoşteam copii de pe
Coasta de Est ale căror origini erau în Puerto Rico, în Cuba şi în
Republica Dominicană. Rudele lui Czerny veniseră din Haiti.
Unul dintre prietenii mei apropiaţi, David Maynard, se născu­
se într-o familie bogată din Bahamas. Şi mai era Suzanne, cu
certificatul ei de naştere nigerian şi colecţia de mătuşi preaiu­
bite din Jamaica. Eram cu toţii diferiţi, cu genealogii ascunse
sau poate doar pe jumătate uitate. Nu vorbeam despre origini­
le noastre. De ce am fi făcut-o? Eram tineri, concentraţi doar
asupra viitorului - chiar dacă, bineînţeles, nu ştiam nimic des­
pre ce se afla înaintea noastră.
O dată sau de două ori pe an, mătuşa Sis ne invita pe mine
şi pe Craig la masă, în casa ei, de cealaltă parte a Princetonului.
Ne umplea farfuriile cu friptură grasă, suculentă, şi cu varză
aburindă, trecând de la unul la altul un coşuleţ cu felii de pâine
de mălai îngrijit tăiate, pe care le ungeam cu unt. Ne umplea
paharele cu un ceai imposibil de dulce şi insista să ne mai luăm,
a doua şi a treia oară. Din câte îmi amintesc, nu discutam nimic
important cu mătuşa Sis. Era o oră sau cam aşa de conver­
saţie politicoasă, însoţită de o mâncare fierbinte şi săţioasă
din Carolina de Sud, pe care o devoram aprobator, plictisiţi
cum eram de mâncarea de la cantină. Vedeam în mătuşa
Sis doar o doamnă mai în vârstă, primitoare şi blândă, însă
Po v e s t e a
137
m ea
ea ne oferea un dar pe care eram prea tineri ca să-l recunoaş­
tem, umplându-ne de trecutul nostru - al nostru, al ei, al tatălui
şi al bunicului nostru - fără să fie nevoie să-l discutăm măcar
o dată. Pur şi simplu, mâneam, ajutam la spălatul vaselor şi,
apoi, ne întorceam în campus ghiftuiţi şi recunoscători.
reau să evoc
o amintire care, ca toate amintirile, este
imperfectă şi subiectivă - culeasă cu multă vreme în
urmă ca o pietricică de pe plajă şi strecurată într-un buzunar
al minţii mele. Este din al doilea an la colegiu şi este legată de
Kevin, jucătorul de fotbal care îmi era iubit.
Originar din Ohio, Kevin este o combinaţie aproape im­
posibilă de tip înalt, puternic şi drăguţ. Este apărător la Tigers,
rapid şi lipsit de orice ezitare când plachează, şi, în acelaşi
timp, urmează cursurile pregătitoare pentru medicină. Este
cu doi ani mai mare decât mine, coleg de an cu fratele meu,
şi nu mai are mult până la absolvire. Are o strungăreaţă sim­
patică, vizibilă când zâmbeşte, şi mă face să mă simt specială.
Amândoi suntem ocupaţi şi avem grupuri diferite de prieteni,
dar ne place să fim împreună. Ne comandăm pizza, iar în weekenduri ieşim în oraş la prânz. Kevin savurează fiecare masă,
în parte pentru că trebuie să-şi menţină greutatea la fotbal şi
pentru că, în afara acestor momente, îi este greu să stea liniştit.
Este neobosit, întotdeauna neobosit, şi impulsiv în moduri pe
care le găsesc fermecătoare.
„Hai să ne plimbăm cu maşina", spune Kevin într-o zi.
Poate mi-a spus-o la telefon sau poate eram deja împreună
când i-a venit ideea. în orice caz, în scurt timp suntem la el în
maşină - roşie şi de mici dimensiuni - şi traversăm campusul
i 38
M i c h e l l e O ba m a
spre un loc îndepărtat şi neamenajat pe proprietatea univer­
sităţii, pe un drum neasfaltat, aproape ascuns. Este primăvară
în New Jersey, o zi caldă şi senină, cu cerul fără nori deasupra
noastră.
Stăm de vorbă? Ne ţinem de mână? Nu-mi amintesc, dar
senzaţia este de linişte şi relaxare, iar, după un minut, Kevin
calcă frâna, oprind maşina. A oprit la marginea unui câmp în­
tins, cu iarba uscată peste iarnă, dar străpunsă de floricele tim­
purii de primăvară. Kevin coboară din maşină.
„Haide", îmi spune el şi îmi face semn să îl urmez.
„Să facem ce?“
Mă priveşte de parcă răspunsul ar fi fost evident. „Să aler­
găm pe câmpul ăsta."
Şi asta facem. Alergăm de la un capăt la altul, fluturându-ne braţele cum fac copiii şi străpungând liniştea cu strigăte
vesele. înotăm prin iarba uscată şi sărim peste flori. Poate că la
început nu îmi era clar, dar acum este. Ar trebui să facem asta,
să alergăm pe câmp? Sigur că da!
Ne prăbuşim înapoi în maşină, gâfâind şi râzând, savu­
rând cu poftă aiureala pe care tocmai o făcusem.
Şi asta este tot. Un singur moment, nesemnificativ până
la urmă. Şi, totuşi, a rămas cu mine, fără vreun alt motiv de­
cât frivolitatea lui, pentru modul în care m-a deconectat, fie şi
pentru scurt timp, de la programul strict după care îmi condu­
ceam zilele.
Pentru că, deşi eram o studentă sociabilă care continua
să trândăvească la mesele luate alături de colegi şi nu ezita
să încerce să domine ringul de dans la petrecerile de la Third
World Center, în sinea mea eram în permanenţă concentrată
Po v e s t e a
m ea
139
asupra programului. în spatele aparenţei de studentă non­
şalantă, trăiam ca un director executiv închis la el în birou,
concentrat, dar fără vreo concesie asupra realizărilor, atent
să bifeze fiecare punct din program. Lista mea cu „ce am de
făcut“ era la mine în cap şi o purtam cu mine peste tot. îmi
stabileam obiectivele, îmi analizam realizările, îmi număram
victoriile. Dacă era o provocare de înfruntat, o înfruntam.
O încercare depăşită nu făcea decât să deschidă calea către
alta. Aşa este viaţa unei fete care nu se poate opri din a se în­
treba: „Sunt suficient de bună?“ şi care încă mai încearcă să-şi
demonstreze răspunsul.
Kevin, în schimb, era genul care se abătea de la drum - şi
chiar se bucura de ocolişuri. El şi Craig au absolvit Princeton
când eu eram la sfârşitul anului al doilea. Craig s-a mutat în
Anglia, la Manchester, ca să joace baschet profesionist. Kevin,
credeam eu, urma să meargă la medicină, dar s-a abătut din
nou de la drum, hotărând să renunţe la studii şi să-şi urmeze
un interes colateral, devenind mascotă sportivă.
Da, aţi auzit bine. îşi pusese în gând să încerce la Cleveland
Browns - însă nu ca jucător, ci drept candidat la rolul anima­
lului fantezist cu ochii mari şi gura până la urechi, pe nume
Chomps. Asta îşi dorea el. Era un vis - un alt câmp pe care să
alerge - şi, atunci, de ce nu? în vara aceea, Kevin chiar a venit
până la Chicago de la locuinţa de lângă Cleveland a familiei
lui, cu scopul declarat de a mă vizita pe mine, dar, după cum a
anunţat la scurt timp după sosire, şi pentru că Chicago era ge­
nul de oraş în care un aspirant la rolul de mascotă putea să gă­
sească un costum potrivit de animal blănos pentru viitoarea
lui audiţie, şi-a schimbat planul. Am petrecut o după-amiază
140
M i c h e l l e O ba m a
întreagă mergând cu maşina de la un magazin la altul şi ne-am
uitat la costume împreună, ca să vedem dacă sunt suficient
de comode ca să facă tumbe îmbrăcat în ele. Nu-mi amintesc
dacă a găsit costumul perfect în ziua aceea. Nu sunt sigură
dacă a reuşit să obţină slujba de mascotă, deşi, până la urmă, a
ajuns medic, unul bun, evident, şi s-a căsătorit cu o altă colegă
de-a noastră de la Princeton.
La vremea aceea - şi pe nedrept, dacă mă gândesc acum îl judecam pentru nehotărârea lui. Nu puteam să înţeleg de ce
ar urma cineva cursurile costisitoare de la Princeton fără să
le valorifice imediat printr-un pas în lumea pe care o astfel de
diplomă avea menirea să ţi-o deschidă. Când puteai fi la medi­
cină, de ce ţi-ai dori să fii un câine care face tumbe?
Dar asta eram eu. Şi, după cum am spus, eram meticu­
loasă - mărşăluind în ritm hotărât, efort/rezultate, efort/
rezultate - şi urmăream cu conştiinciozitate calea prestabili­
tă, mai ales pentru că nimeni din familia mea (cu excepţia lui
Craig) nu pusese vreodată piciorul pe calea respectivă. Nu dă­
deam dovadă de prea multă imaginaţie atunci când mă gân­
deam la viitor, ceea ce este un alt fel de a spune că vizam deja
facultatea de drept.
Viaţa pe Euclid Avenue mă învăţase - poate mă obligase să fiu strictă şi practică în privinţa timpului şi a banilor. Cea
mai mare abatere de la regulă pe care am făcut-o vreodată a
fost decizia de a-mi petrece prima parte a verii de după anul al
doilea lucrând practic pe nimic pe post de consilier într-o ta­
bără din valea Hudson, nu departe de New York, unde am avut
grijă de copiii de la oraş care trăiau prima lor experienţă în pă­
dure. Mi-a plăcut să fac asta, dar, la capătul acestei experienţe,
Po v e s t e a
m ea
141
eram mai mult sau mai puţin falită şi mai dependentă financi­
ar de părinţii mei decât aş fi vrut. Chiar dacă ei nu s-au plâns
niciodată, m-am simţit vinovată ani de zile după aceea.
A fost aceeaşi vară în care oamenii pe care îi iubeam au
început să moară. Robbie, mătuşa mamei şi riguroasa mea
profesoară de pian, s-a stins în iunie şi le-a lăsat casa din
Euclid prin testament părinţilor mei, ajutându-i să devină
pentru prima dată proprietari. Sudistul a murit în luna ur­
mătoare, suferind de cancer la plămâni în stadiu avansat, ne­
încrederea lui demult înrădăcinată în medici privându-1 de
orice intervenţie sau tratament la timp. După înmormântarea
Sudistului, familia uriaşă a mamei s-a adunat în căsuţa lui,
împreună cu un grup de prieteni şi vecini. Am simţit atinge­
rea caldă a trecutului şi melancolia absenţei - toate oarecum
şocante, obişnuită cum eram cu lumea închisă şi tinerească
a facultăţii. Era ceva mai profund decât simţeam la şcoală schimbul lent al generaţiilor. Verii mei cei mai mici erau acum
maturi; mătuşile îmbătrâniseră. Erau copii noi şi soţii noi. Un
album de jazz răsuna din combina din sufragerie, combină
construită de el, iar noi am mâncat masa încropită din cele
aduse de cei dragi - şuncă la cuptor, jeleu şi tocăniţă. Dar
Sudistul însuşi nu mai era acolo. Era dureros, însă timpul ne
împingea pe toţi înainte.
n fiecare primăvară, în campusul de la Princeton, descin­
I
deau agenţii de recrutare de la corporaţii, care îi vizau pe
studenţii din ultimii ani. Vedeai câte un coleg care, de obicei,
umbla în nişte blugi jerpeliţi şi cu cămaşa descheiată cum
traversează campusul într-un costum ca scos din cutie şi îţi
142
M i c h e l l e O ba m a
dădeai seama că el sau ea erau destinaţi unui zgârie-nori din
Manhattan. Această selecţie vocaţională se întâmpla foarte
rapid - bancherii, avocaţii, medicii şi directorii de mâine mi­
grând în grabă spre viitoarea lor rampă de lansare, fie că era un
curs postuniversitar sau un program de pregătire exclusivistă
pentru clubul celor mai bogaţi oameni din America. Sunt con­
vinsă că erau printre noi şi alţii care îşi urmau chemarea către
învăţământ, arte şi activitate nonprofit, care plecau în misiuni
umanitare sau care intrau în armată, dar cunoşteam foarte pu­
ţini dintre ei. Eram ocupată să mă caţăr pe scara mea, care era
solidă şi practică şi ducea direct sus.
Dacă m-aş fi oprit să mă gândesc la asta, poate mi-aş fi
dat seama că eram epuizată de şcoală - de corvoada lecturi­
lor, a referatelor şi a examenelor - şi probabil mi-ar fi prins
bine să fac ceva diferit. în schimb, am luat examenul pentru
facultatea de drept, mi-am scris lucrarea de licenţă şi am tre­
cut conştiincioasă la pasul următor, făcând cerere de admitere
la cele mai bune şcoli de drept din ţară. Mă consideram inteli­
gentă, analitică şi ambiţioasă. Crescusem cu discuţii pline de
viaţă la masa din sufragerie, cu părinţii mei. Puteam să argu­
mentez un punct de vedere până la esenţa lui teoretică şi mă
mândream cu faptul că nu dădeam niciodată înapoi într-un
conflict. Nu era aceasta stofa din care erau făcuţi avocaţii? Eu
credeam că da.
Acum pot să recunosc că nu eram mânată doar de logică,
ci şi de o dorinţă proprie de a obţine aprobarea altor oameni.
Când eram copil, mă bucuram în tăcere de căldura care mă
înconjura ori de câte ori spuneam unui profesor, vecin sau
prietenelor lui Robbie din corul bisericii că voiam să fiu medic
Po v e s t e a
m ea
143
pediatru. „Vai, ce impresionant!11, spuneau expresiile de pe fe­
ţele lor, iar eu mă bucuram să le văd. Ani de zile mai târziu,
nu era nici o diferenţă. Dacă profesorii, rudele sau cunoştin­
ţele întâmplătoare mă întrebau ce aveam să fac în continuare,
iar eu le răspundeam că Dreptul - Facultatea de Drept de la
Harvard, după cum avea să se întâmple -, aprobarea era gene­
rală. Am fost aplaudată doar pentru că am intrat acolo, chiar
dacă adevărul era că m-am strecurat cumva de pe lista de aş­
teptare. Dar eram acolo. Oamenii se uitau deja la mine de par­
că mi-aş fi lăsat amprenta asupra lumii.
Se pare că aceasta este problema fundamentală care apare
când îţi pasă mult de ceea ce gândesc alţii: te poate aşeza pe
o cale prestabilită - calea „Vai, ce impresionant!11 - şi te poa­
te ţine multă vreme acolo. Poate că te împiedică să deviezi,
chiar să te gândeşti măcar vreodată la o abatere, întrucât tot
ce ai risca să pierzi în termenii consideraţiei altor oameni îţi
poate părea mult prea costisitor. Poate că petreci trei ani în
Massachussets studiind dreptul constituţional şi discutând
despre valoarea relativă a acordurilor verticale de eliminare în
cazurile antitrust. Pentru unii, acestea pot părea cu adevărat
interesante, dar pentru tine nu sunt. Poate că, în aceşti trei ani,
îţi faci prieteni pe care o să-i iubeşti şi o să-i respecţi pentru
tot restul vieţii, oameni care au cu adevărat chemare pentru
complexităţile încremenite ale legii, chemare pe care tu, însă,
nu o ai. Nu te pasionează, dar performanţele tale nu vor lăsa
în nici un caz de dorit. Aşa cum ai făcut întotdeauna, trăieşti
după codul efort/rezultate şi cu ajutorul lui marchezi realiza­
re după realizare, până când crezi că ştii să răspunzi la toate
M i c h e l l e O ba m a
144
întrebările - inclusiv la cea mai importantă: „Sunt suficient de
bună? Da, sunt.“
Ce se întâmplă în continuare este că răsplata devine rea­
lă. Ajungi pe următoarea treaptă a succesului, de data aceasta
cu un post bine plătit în birourile din Chicago ale uneia din­
tre cele mai bune firme de avocatură, numită Sidley & Austin.
Te-ai întors de unde ai plecat, în oraşul în care te-ai născut,
doar că acum mergi la serviciu la etajul 47 al unei clădiri din
centru, cu o piaţetă şi o statuie în faţă. Treceai pe aici când erai
un copil din South Side care mergea la liceu cu autobuzul şi te
uitai pe geam la oamenii care se duceau la serviciu cu paşi de
uriaşi. Acum eşti unul dintre ei. Ai muncit ca să te dai jos din
acel autobuz, să traversezi piaţeta şi să iei ascensorul care urcă
atât de silenţios, încât pare să plutească. Te-ai alăturat tribului.
La 25 de ani, ai o secretară şi câştigi mai mult decât au câştigat
părinţii tăi vreodată. Colegii tăi sunt politicoşi, bine educaţi
şi, în cea mai mare parte, albi. Porţi un costum Armani şi te
abonezi la un serviciu de livrat vinuri. Plăteşti rate lunare la
împrumutul pentru facultatea de drept şi, după serviciu, mergi
la gimnastică aerobică. Pentru că poţi, îţi cumperi un Saab.
Este ceva în neregulă cu asta? Se pare că nu. Acum eşti
avocat. Ai luat tot ce ţi s-a dat vreodată - iubirea părinţilor
tăi, încrederea profesorilor, muzica de la Sudist şi de la Robbie,
mesele de la mătuşa Sis, cuvintele complicate pe care ţi le-a
băgat în cap Dandy - şi le-ai transformat în asta. Ai ajuns în
vârful muntelui. Iar o parte din slujba ta, pe lângă desluşirea
unor chestiuni abstracte de proprietate intelectuală pentru
marile corporaţii, este să ajuţi la formarea viitorului grup
de avocaţi pe care îi curtează firma. Unul dintre asociaţii
Po v e s t e a
m ea
145
principali te întreabă dacă vrei să îndrumi un stagiar pe
perioada verii, iar răspunsul este simplu: bineînţeles că o vei
face. încă nu ai înţeles pe deplin puterea de schimbare a unui
simplu da. Când vine nota care confirmă repartizarea, nu ştii
că o falie ascunsă în viaţa ta începe să se cutremure, că un
punct de sprijin începe deja să alunece. Lângă numele tău
este trecut alt nume, al unui student excepţional de la drept,
ocupat să urce pe propria scară. Ca şi tine, este negru şi vine
de la Harvard. în afară de asta, nu ştii nimic - doar numele, şi
este un nume bizar.
C a pito lu l 8
r \ j r \ j r\_>
A
T n prima zi, Barack O bama a întârziat. Stăteam în biroi- u l meu de la etajul 47, aşteptându -1 într-o doară. Ca ma­
joritatea avocaţilor în primul an de practică, eram ocupată.
Petreceam multe ore la Sidley & Austin, deseori mâncând şi
prânzul, şi cina la birou, în timp ce mă luptam cu un flux con­
tinuu de documente, toate scrise în limbajul exact şi reţinut
al avocaţilor. Citeam note, scriam note, redactam notele altor
oameni. La momentul respectiv, mă consideram fundamen­
tal trilingvă. Cunoşteam dialectul relaxat din South Side şi
dicţia elevată din universităţile de elită, iar acum, peste toate
acestea, vorbeam şi avocăţeasca. Fusesem angajată la depar­
tamentul de marketing şi proprietate intelectuală al firmei,
considerat ca fiind mai dezinhibat şi mai creativ decât alte de­
partamente, poate pentru că ne ocupam o parte din timp, cel
puţin, cu publicitatea. Postul meu presupunea, printre altele,
să citesc scenariile pentru reclamele la televizor şi radio ale
clienţilor noştri, ca să mă asigur că nu încălcau standardele
Comisiei Federale pentru Comunicaţii. Mai târziu, avea să-mi
fie acordată onoarea de a mă ocupa de chestiunile legale ale
lui Barney Dinozaurul. (Da, asta este ceea ce se numeşte dez­
inhibat într-o firmă de avocatură.)
Po v e s t e a
m ea
147
Problema era că, asociat junior fiind, munca mea nu presu­
punea şi interacţiune reală cu clienţi, iar eu eram o Robinson,
crescută în grupul gălăgios al familiei mele extinse şi modelată
de pasiunea instinctivă pentru mulţimi a tatălui meu. Tânjeam
după interacţiune de orice fel. Ca să-mi alung singurătatea,
glumeam cu Lorraine, secretara mea, o femeie afro-americană
hiperorganizată, cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, care
stătea chiar la uşa biroului meu şi răspundea la telefon. Aveam
relaţii profesionale prieteneşti cu unii dintre asociaţii princi­
pali şi pândeam orice ocazie de a pălăvrăgi cu colegii mei, dar,
în general, toată lumea avea foarte mult de lucru şi era atentă
să nu piardă nici un minut al zilei care putea fi facturat. Ceea
ce mă aducea înapoi la birou, singură cu hârtiile mele.
Dacă tot trebuia să petrec 60 de ore pe săptămână undeva,
atunci locul acela putea fi biroul meu. Era un loc foarte plă­
cut, cu un fotoliu din piele, o masă de lucru masivă din lemn
de nuc şi ferestre largi, cu vedere spre sud-est. Puteam să pri­
vesc peste talmeş-balmeşul clădirilor din cartierul financiar şi
să văd valurile cu creste albe ale lacului Michigan, care vara
erau presărate cu bărci şi veliere strălucitoare. Dintr-o anumi­
tă poziţie, puteam să urmăresc linia ţărmului şi să văd o fâşie
îngustă din South Side, cu acoperişurile lui cu pantă lină şi
perdele intermitente de copaci. De unde mă aflam eu, carti­
erele păreau liniştite şi aproape ca nişte jucării, dar realitatea
era în numeroase cazuri cu totul alta. Unele părţi din South
Side deveniseră pustii, după ce micile afaceri se închiseseră
şi oamenii continuaseră să plece. Oţelăriile care pe vremuri
oferiseră stabilitate desfiinţau acum mii de locuri de muncă.
Epidemia de cocaină crack, care făcea ravagii în comunităţile
148
M ic h e l l e O
ba m a
afro-americane din locuri ca Detroit şi New York, abia ajun­
sese la Chicago, dar cursul ei era deja distructiv. Bandele se
luptau ca să împartă piaţa şi recrutau băieţi pentru vânzările
Ia colţ de stradă, ceea ce, deşi periculos, era mult mai profita­
bil decât mersul la şcoală. Rata crimelor din oraş începuse să
crească - semn că aveau să urmeze şi mai multe necazuri.
Câştigam bani frumoşi la Sidley, dar eram suficient de prag­
matică să nu îmi asum vreun risc când venea vorba de casă. De
când terminasem facultatea de drept locuiam din nou în ve­
chiul meu cartier din South Side, care era încă relativ neatins
de bande şi de droguri. Părinţii mei se mutaseră la parter, în
vechiul apartament al lui Robbie şi Terry, şi, la invitaţia lor, am
preluat eu apartamentul de sus, unde locuisem în copilărie, pe
care l-am dichisit cu o canapea albă şi cu imprimeuri orientale
înrămate pe pereţi. Le scriam din când în când părinţilor câte
un cec care acoperea cu prisosinţă partea mea de cheltuieli cu
utilităţile. Nu prea putea fi considerat chirie, însă ei insistau că
era de-ajuns. Cu toate că apartamentul meu avea intrare sepa­
rată, de cele mai multe ori, tropăiam prin bucătăria de jos când
plecam la serviciu sau când mă întorceam - în parte deoarece
uşa din spate a părinţilor mei dădea direct în garaj şi în parte
pentru că eram încă şi aveam să fiu întotdeauna o Robinson.
Chiar dacă acum mă vedeam ca fiind genul de tânără profe­
sionistă îmbrăcată în taior şi şoferiţă de Saab la care visasem
dintotdeauna, nu îmi prea plăcea să stau singură. Mă întăream
prin întâlnirile zilnice cu mama şi cu tata. îi îmbrăţişasem
chiar în dimineaţa aceea, înainte să mă reped pe uşă afară şi să
conduc prin ploaie şi furtună ca să ajung la serviciu. Să ajung
la serviciu la timp, ar trebui să adaug.
Po v e s t e a
m ea
149
M-am uitat la ceas.
„Vreun semn de la tipul ăsta?“, am întrebat-o pe Lorraine
la telefon.
Am auzit-o oftând. „Fato, nu“, mi-a răspuns ea. Se amuza,
din câte puteam să îmi dau seama. Ştia că întârzierile mă scot
din minţi - că nu vedeam în ele decât un semn de orgoliu.
Barack Obama deja făcuse vâlvă la firmă. în primul rând,
pentru că abia terminase primul an la facultatea de drept, iar
noi angajam, de obicei, doar studenţi din anul al doilea pentru
posturile pe vară. Dar se zvonea că era excepţional. Se dusese
vorba că una dintre profesoarele lui de la Harvard - şi fiica
unui asociat principal - susţinea că era cel mai talentat stu­
dent la drept pe care îl cunoscuse vreodată. Câteva secretare
care îl văzuseră cînd venise la interviu spuneau că, pe lângă
presupusa excelenţă profesională, era şi drăguţ.
Eram sceptică în toate aceste privinţe. Din experienţa
mea, dacă puneai un costum pe un bărbat negru semi-inteligent, albii aveau tendinţa să exagereze. Mă îndoiam că indi­
vidul merita atâta apreciere. îi căutasem fotografia în ediţia
de vară a organigramei noastre - un portret nereuşit şi prost
iluminat al unui tânăr cu zâmbet larg şi o urmă uşoară de inadaptare - şi nu am fost impresionată. Biografia lui spunea că
era originar din Hawaii, ceea ce îl făcea măcar să fie un inadaptat exotic. Altfel, nu ieşea în evidenţă prin nimic. Singura
surpriză o avusesem cu câteva săptămâni în urmă, când îi
dădusem telefonul obligatoriu în astfel de situaţii ca să mă
prezint. Am fost plăcut surprinsă de vocea de la celălalt capăt
al firului - o voce baritonală plină, chiar sexy, care nu părea să
se potrivească deloc cu fotografia.
150
M i c h e l l e O ba m a
Au mai trecut 10 minute până să apară la recepţia de la
etajul nostru şi m-am dus să îl întâmpin. L-am găsit aşezat pe
o canapea - un Barack Obama în costum închis la culoare şi
încă puţin ud de ploaie. Mi-a strâns mâna cu un zâmbet timid
şi scuzându-se pentru întârziere. Avea un zâmbet larg şi era
mai înalt şi mai slab decât mă aşteptasem să fie - un bărbat
pe care evident nu-1 prea interesa mâncarea şi totodată vădit
incomodat de costum. Dacă ştia că venise cu o reputaţie de
copil-minune, nu o arăta. în timp ce mergeam cu el pe cori­
doare spre biroul meu, prezentându-i lucrurile obişnuite la o
astfel de firmă şi facilităţile dreptului corporatist - i-am arătat
departamentul de procesat texte şi automatul de cafea, i-am
explicat sistemul nostru de evidenţă a orelor facturate către
clienţi -, a fost tăcut şi politicos, ascultând cu atenţie. După
circa 20 de minute, l-am predat unui asociat principal, care
urma, de fapt, să fie supervizorul lui pe durata verii, şi m-am
întors la biroul meu.
Câteva ore mai târziu, l-am dus pe Barack la masă, la re­
staurantul extravagant de la primul etaj al clădirii noastre,
un loc plin de bancheri dichisiţi şi de avocaţi de succes, care
mâncau feluri de mâncare care costau cât un dineu. Acesta
era avantajul de a avea un stagiar pe care să-l consiliezi: era
o scuză să mănânci în oraş, şi să mănânci bine, pe cheltuiala
firmei. în calitate de consilier al lui Barack, rolul meu era mai
degrabă de îndrumător social. Treaba mea era să mă asigur
că îi plăcea la serviciu, că exista cineva la care să vină dacă
avea nevoie de un sfat şi că se simţea conectat la echipa mai
mare. Era începutul unui proces de curtare - ideea fiind, aşa
cum era cazul cu toţi stagiarii de vară, că firma ar putea dori
Po v e s t e a
m ea
151
să îl recruteze pentru o slujbă cu normă întreagă odată ce ter­
mina facultatea.
Mi-am dat seama foarte repede că Barack nu avea prea
mare nevoie de sfaturi. Era cu trei ani mai în vârstă decât mi­
ne - pe cale să împlinească 28 de ani. Spre deosebire de
mine, lucrase câţiva ani înainte să urmeze anii pregătitori
la Columbia şi să meargă, apoi, la facultatea de drept. Ceea
ce m-a izbit era cât de sigur părea de direcţia lui în viaţă. Era
neobişnuit de lipsit de îndoieli, deşi, la prima vedere, era greu de
înţeles de ce. în comparaţie cu marşul meu în paşi fermi către
succes, cu traiectoria mea simplă de la Princeton la Harvard
şi, apoi, la biroul meu de la etajul 47, calea lui Barack fusese
un zigzag improvizat prin lumi disparate. în timpul prânzului
am aflat că era un hibrid în toate sensurile cuvântului - fiul
unui kenyan negru şi al unei mame albe din Kansas, a căror
căsătorie fusese şi de tinereţe, şi de scurtă durată. Se născuse
şi crescuse în Honolulu, dar petrecuse patru ani din copilărie
înălţând zmee şi prinzând greieri în Indonezia. După liceu,
au urmat doi ani relativ relaxaţi, în care fusese student la
Occidental College din Los Angeles, înainte să se transfere
la Columbia. Unde, după propria lui relatare, nu se comportase
deloc ca un student dezlănţuit în Manhattanul anilor 1980,
ci mai degrabă ca un pustnic din secolul al XVl-lea, citind
o mulţime de cărţi de literatură şi filosofie într-un aparta­
ment soios de pe 109th Street, scriind poezii proaste şi postind
duminicile.
Am râs despre toate astea, spunându-ne unul altuia poveşti
din trecuturile noastre şi despre ce ne-a făcut să alegem drep­
tul. Barack era serios fără să fie grav. Avea un comportament
152
M i c h e l l e O ba m a
jovial, dar şi o minte dezgheţată. Era o combinaţie stranie, incitantă. Am fost surprinsă, de asemenea, de cât de bine cunoş­
tea oraşul.
Barack era prima persoană pe care o întâlneam la Sidley
care să fi petrecut timp în frizeriile, restaurantele cu grătar şi
parohiile care proslăveau Biblia din Far South Side. înainte
să meargă la facultatea de drept, lucrase în Chicago trei ani ca
organizator pentru comunitate, plătit cu 12 000 de dolari pe
an de o organizaţie nonprofit care reunea o coaliţie de biserici.
Misiunea lui era să ajute la reconstrucţia micilor cartiere şi să
recreeze locuri de muncă. Aşa cum a descris-o el, era vorba de
două părţi frustrare şi de o parte răsplată: petrecea săptămâni
întregi organizând o întâlnire a comunităţii, la care veneau
doar vreo 10 oameni. Eforturile lui erau luate în râs de liderii
de sindicat şi criticate de negri şi de albi deopotrivă. Şi, totuşi,
cu timpul, a obţinut câteva victorii din ce în ce mai impor­
tante, iar aceasta a părut să îl încurajeze. Urma facultatea de
drept, a explicat, pentru că munca de organizare pe teren îi
arătase că pentru o schimbare socială semnificativă era nevoie
nu doar de eforturile oamenilor de jos, ci şi de politici mai pu­
ternice şi de acţiune guvernamentală.
Cu toată rezistenţa mea la valul de entuziasm care prece­
dase apariţia lui, m-am trezit că îl admiram pe Barack Obama
pentru siguranţa lui de sine şi pentru purtarea sinceră, des­
chisă. Era înviorător, neconvenţional şi de o eleganţă stranie.
Totuşi, nu mă gândeam la el ca la un tip cu care să vreau o
întâlnire. în primul rând, eram mentorul lui la firmă. în plus,
îmi promisesem recent să nu mai ies la întâlniri, prea absorbită
de serviciu ca să mai fac vreun efort pentru asta. Si, în cele din
Po v e s t e a
m ea
153
urmă, îngrozitor, la sfârşitul mesei, Barack şi-a aprins o ţigară,
ceea ce ar fi fost suficient să-mi stingă orice interes, dacă ar fi
existat vreunul.
Avea să fie, mă gândeam eu, un bun ucenic pe durata verii.
A
n următoarele săptămâni, am intrat intr-un fel de rutină.
I
După-amiaza târziu, Barack rătăcea pe coridor şi se prăvă­
lea pe unul din fotoliile de la mine din birou, ca şi cum m-ar
fi cunoscut de ani de zile. Şi uneori mă simţeam de parcă aşa
ar fi fost. Glumeam cu uşurinţă, având concepţii similare.
Schimbam priviri piezişe când oamenii din jurul nostru erau
stresaţi până în pragul nebuniei, când asociaţii făceau comen­
tarii care păreau condescendente sau deplasate. Ceea ce nu
se spunea, dar era evident, era că aveam în comun rasa, iar,
în firma noastră, în care lucrau mai mult de 400 de avocaţi,
doar cinci dintre cei cu normă întreagă erau afro-americani.
Atracţia pe care o simţeam unul pentru celălalt era evidentă şi
uşor de înţeles.
Barack nu semăna absolut deloc cu stagiarul de vară tipic
(cum fusesem eu însămi cu doi ani în urmă la Sidley), nerăb­
dător să îşi facă relaţii şi întrebându-se cu nelinişte dacă mult
visata propunere de angajare avea să vină. Se mişca agale, cu
o detaşare calmă care părea să-i sporească farmecul. în interi­
orul firmei, reputaţia lui creştea neîncetat. Deja era invitat la
şedinţele asociaţilor principali. Deja i se cerea insistent părerea
în chestiunile aflate în discuţie. La un moment dat, la înce­
putul verii, a creat un memoriu intern de 30 de pagini despre
conduita corporativă, atât de minuţios şi de convingător încât
i
154
M ic h e l l e O
ba m a
a devenit instantaneu legendar. Cine era tipul ăsta? Toată lu­
mea părea intrigată.
„Ţi-am adus o copie“, mi-a spus Barack într-o zi, împingându-mi memoriul peste birou, cu un zâmbet.
„Mulţumesc", am răspuns, luând mapa. „Abia aştept să-l
citesc."
După ce a plecat, l-am îndesat într-un sertar.
Ştia că nu îl citisem? Bănuiesc că da. Mi-1 dăduse pe ju­
mătate în glumă. Eram în grupuri cu specializări diferite, deci
activităţile noastre oricum nu aveau cum să se suprapună.
Aveam din belşug propriile documente cu care să mă lupt. Şi
nici nu era nevoie să mă impresioneze. Eram prieteni de-acum,
Barack şi cu mine, tovarăşi de arme. Mâneam împreună în oraş
cel puţin o dată pe săptămână şi uneori chiar mai des, trecând
bineînţeles nota de plată în contul firmei. Treptat, am aflat mai
multe unul despre celălalt. Ştia de-acum că locuiam în aceeaşi
casă cu părinţii mei şi că amintirile mele cele mai fericite de
la Harvard erau legate de munca la Biroul de Ajutor Juridic.
Eu ştiam că devora cărţi de filosofie politică de parcă ar fi fost
lecturi de plajă şi că îşi cheltuia pe cărţi toţi banii care îi rămâ­
neau. Ştiam că tatăl lui murise într-un accident de maşină în
Kenya şi că făcuse o călătorie în acea ţară ca să afle mai multe
despre părintele lui. Ştiam că îi plăcea baschetul, că făcea aler­
gări lungi în weekend şi vorbea cu nostalgie despre prietenii şi
familia lui din Oahu. Ştiam că avusese o mulţime de iubite în
trecut, dar şi că nu avea nici una acum.
Acest ultim aspect era unul pe care credeam că aş putea
să-l rectific. Viaţa mea în Chicago nu era deloc lipsită de bărbaţi
de culoare realizaţi şi eligibili. în ciuda programului maraton
Po v e s t e a
m ea
155
de la serviciu, îmi plăcea să socializez. Aveam prieteni de la
Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin
relaţii profesionale şi prieteni pe care-i cunoscusem prin inter­
mediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit şi lucra ca bancher
de investiţii în oraş. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se
putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recu­
peram cu mese lungi şi îmbelşugate. Ieşisem cu câţiva băieţi în
facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea
la Chicago şi, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunţasem pe
toată lumea, inclusiv pe potenţialii pretendenţi, că prioritatea
mea era cariera. Aveam, totuşi, o mulţime de prietene care că­
utau pe cineva cu care să se întâlnească.
într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy
hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut
cunoştinţă pentru specialiştii de culoare şi unde mă întâlneam
deseori cu prietenii. Am observat că îşi schimbase costumul de
birou şi purta un veston alb de in care arăta de parcă ar fi fost
scos din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e.
Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui decon­
certant, Barack era o ţintă ce merita urmărită. Arăta bine, avea
atitudine şi era un bărbat de succes. Era atletic, interesant şi
amabil. Ce şi-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în
bar convinsă că le fac tuturor o favoare - şi lui, şi doamne­
lor prezente. Aproape imediat a fost încolţit de o cunoştinţă
de-a mea, o femeie frumoasă şi influentă care lucra în finan­
ţe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă
cu Barack. Mulţumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat
o băutură şi m-am îndreptat spre alţii pe care îi cunoşteam în
mulţime.
156
M i c h e l l e O ba m a
Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack,
prins în ceea ce arăta ca o conversaţie nesfârşită cu femeia ace­
ea, ce părea să vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o
privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată
firea. L-am lăsat să se salveze singur.
„Ştii ce m-a întrebat?1', mi-a spus în ziua următoare, când
a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă.
„M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal."
Mi-a spus că discutaseră şi despre filmele ei preferate şi că nici
partea aceasta nu mersese bine.
Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai
mulţi oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care
i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de
vorbă.) Nu era genul amator de baruri şi poate ar fi trebuit să
îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de
oameni încrezători şi care munceau din greu, obsedaţi de pro­
pria ascensiune socială. Aveau maşini noi, îşi cumpărau prime­
le apartamente şi le plăcea să vorbească despre asta la un pahar
de martini, după serviciu. Barack era mai mulţumit să petreacă
o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană,
în cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni şi luni în şir
ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor.
Insistenţa lui pentru speranţă şi potenţial de mobilitate venea,
după cum am ajuns să înţeleg, dintr-un loc cu totul diferit şi
deloc uşor accesibil.
A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechib­
zuit, mai sălbatic. îşi petrecuse primii 20 de ani din viaţă sub
porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcani­
ce din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscenţele
Po v e s t e a
157
m ea
energiei din anii 1970, îmbrăţişându-i pe Hendrix şi pe Rolling
Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelaţia
numelui său complet - Barack Hussein Obama - şi a com­
plicatei lui identităţi. Era alb şi negru, african şi american. Era
modest şi trăia modest, dar era, totuşi, conştient de bogăţia
minţii lui şi de universul de privilegii care avea să i se deschidă.
Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat şi glumeţ, dar
nu se îndepărta niciodată de un profund simţ al datoriei. Se
afla într-un fel de explorare, cu toate că nu ştia încă unde avea
să îl ducă aceasta. Tot ce ştiam era că astfel de lucruri nu se pu­
teau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei
întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou.
ând
eram
copil,
părinţii mei fumau. îşi aprindeau ţigă­
rile seara, când stăteau în bucătărie şi discutau despre
ziua respectivă. Fumau în timp ce spălau vasele după cină, des­
chizând uneori o fereastră, să intre aer curat. Nu erau fumători
împătimiţi, dar erau fumători ocazionali şi sfidători, totodată.
Au continuat să fumeze mult timp după ce studiile au arătat că
fumatul îţi poate face rău.
Asta mă scotea din minţi, şi pe Craig la fel. Pusesem la
cale un adevărat spectacol de tuşit când îşi aprindeau ţigări­
le. Lansam misiuni de sabota] a proviziilor lor de tutun. Când
Craig şi cu mine eram foarte mici, luam de pe raft câte un pa­
chet Newports nedesfăcut şi distrugeam ţigările una câte una,
rupându-le ca pe nişte beţe deasupra chiuvetei din bucătărie.
Alteori înmuiam capetele ţigărilor în sos picant şi le puneam
înapoi în pachet. Le ţineam părinţilor noştri prelegeri des­
pre cancerul la plămâni, explicându-le ororile din filmuleţele
158
M ic h e l l e O
bam a
educative care ne fuseseră prezentate la şcoală, la ora de edu­
caţie sanitară - imagini cu plămânii unui fumător, uscaţi şi
negri precum cărbunele, morţi încă din timpul vieţii, morţi
la tine în piept. Pentru contrast ni se arătau imaginile unor
plămâni de un roz floral care erau sănătoşi, necontaminaţi de
fum. Paradigma era suficient de simplă pentru ca purtarea lor
să ni se pară de neînţeles: bun/rău, sănătos/bolnav. îţi alegeai
singur viitorul. Era ceea ce părinţii noştri ne învăţaseră întot­
deauna şi, totuşi, aveau să mai treacă ani buni de zile până să
se lase ei înşişi de fumat.
Barack fuma aşa cum fumau părinţii mei - după ce lua
masa, când mergea pe jos prin oraş sau când se simţea ner­
vos şi trebuia să-şi ţină mâinile ocupate. în 1989, fumatul era
mult mai răspândit decât acum, mai prezent în viaţa cotidi­
ană. Cercetările privind efectele fumatului pasiv erau relativ
noi. Oamenii fumau în restaurante, birouri şi aeroporturi. Eu
văzusem, însă, filmuleţele. Pentru mine, fumatul era autodis­
trugere pură.
Barack ştia exact care era părerea mea. Prietenia noastră
era construită pe o sinceritate pe care cred că amândoi o apre­
ciam.
„De ce ar face o persoană inteligentă ca tine ceva atât de
prostesc?", am răbufnit încă din prima zi în care ne-am cunos­
cut, privindu -1 cum pune punct mesei noastre cu o ţigară. Era
o întrebare justificată.
Din câte îmi amintesc, el doar a ridicat din umeri, recu­
noscând că aveam dreptate. Nu a fost nici o ceartă, nici un de­
get ridicat imperativ. Fumatul părea să fie un subiect în care
logica părea să-l fi abandonat pe Barack.
Po v e s t e a
m ea
159
Totuşi, fie că eram dispusă să recunosc, fie că nu, ceva
începuse să se schimbe între noi. în zilele în care eram prea
ocupaţi să ne vedem, mă trezeam întrebându-mă ce făcea el
în momentul respectiv. îmi dădeam seama singură că eram
foarte dezamăgită cînd nu apărea la uşa biroului. Şi tot sin­
gură îmi dădeam seama că eram prea entuziasmată când asta
se întâmpla. Simţeam ceva pentru omul acesta, dar sentimen­
tele erau latente, îngropate adânc sub hotărârea mea de a-mi
ţine viaţa şi cariera ordonate şi concentrate pe viitor - departe
de orice dramă amoroasă. La serviciu, evaluările mele anuale
erau bune. Eram pe calea ce avea să mă facă asociat la Sidley &
Austin, probabil înainte să împlinesc 32 de ani. Era tot ce îmi
doream - sau asta încercam să mă conving singură.
Poate că eu ignoram ceea ce se înfiripa între noi, însă nu
şi Barack.
„Cred că ar trebui să ieşim împreună", m-a anunţat Barack
într-o după-amiază, în timp ce terminam de mâncat.
„Adică tu şi cu mine?", m-am prefăcut eu şocată că s-a pu­
tut gândi măcar la aşa ceva. „Ţi-am spus doar, nu îmi dau întâl­
niri. Şi sunt consiliera ta.“
El a râs ironic. „De parcă asta ar conta. Nu eşti şefa mea",
a continuat el. „Şi eşti drăguţă."
Barack avea un zâmbet care părea să i se întindă pe toa­
tă faţa. Era o combinaţie irezistibilă de dulce şi rezonabil. în
zilele următoare, mi-a prezentat nu o singură dată motivele
pentru care ar trebui să ieşim împreună. Eram compatibili. Ne
făceam să râdem unul pe celălalt. Amândoi eram disponibili
şi, mai mult, recunoşteam că eram aproape imediat neintere­
saţi de oricine altcineva. La firmă nu i-ar fi păsat nimănui dacă
i6 o
M i c h e l l e O ba m a
noi doi am fi început să ne întâlnim, argumenta el. De fapt,
s-ar putea chiar să vadă ceva pozitiv în asta. El presupunea
că, până la urmă, conducerea ar fi vrut ca el să lucreze pentru
firmă. Iar dacă ar fi fost împreună cu mine, asta i-ar fi îmbu­
nătăţit şansele de recrutare.
„Vrei să spui că sunt un fel de momeală?11, am spus eu râ­
zând. „Te flatezi singur.11
De-a lungul verii, firma a organizat o serie de evenimente
şi ieşiri pentru asociaţi, făcând să circule liste pe care să se în­
scrie cine voia să meargă. Una dintre propuneri era o reprezen­
taţie în timpul săptămânii cu Les Miserables, la un teatru din
apropiere de birou. Am trecut numele noastre pe listă pentru
două bilete, ceea ce ar fi fost practica standard pentru o consi­
lieră şi cel pe care îl avea în grijă pe durata verii. Era de aşteptat
să participăm la evenimentele firmei împreună. Eu trebuia să
mă asigur că experienţa lui la Sidley & Austin era strălucită şi
pozitivă. Asta era ideea.
Stăteam unul lângă altul la teatru, amândoi obosiţi după
o zi lungă la serviciu. Cortina s-a ridicat şi au început să se
audă acordurile muzicale care evocau o versiune cenuşie, tristă
a Parisului. Nu ştiu dacă era starea mea de spirit sau doar Les
Miserables în sine, dar în următoarea oră m-am simţit copleşită
de nenorocirile francezilor. Gemete şi lanţuri. Sărăcie şi violuri.
Nedreptate şi oprimare. Milioane de oameni din toată lumea
se îndrăgostiseră de acest musical, dar eu mă foiam în scaun,
încercând să depăşesc inexplicabila tortură pe care o simţeam
de fiecare dată când se repeta tema melodică.
Când s-au aprins luminile la pauză, i-am aruncat o privire
lui Barack. Era prăbuşit în scaun, cu umărul drept pe braţul
Po v e s t e a
m ea
161
fotoliului şi degetul arătător pe frunte, cu o expresie impene­
trabilă.
„Cum ţi se pare?“, am întrebat.
El s-a uitat la mine pieziş. „Oribil, nu-i aşa?“
Am râs, uşurată că simţea la fel ca mine.
Barack s-a îndreptat brusc în scaun. „Ce-ar fi dacă am ple­
ca de aici?“, mi-a spus pe neaşteptate. „Ieşim, pur şi simplu."
în condiţii normale, nu m-aş fi mişcat. Nu eram genul ace­
la de persoană. îmi păsa prea mult ce credeau ceilalţi avocaţi
despre mine - ce-ar fi crezut dacă ne vedeau locurile goale. îmi
păsa prea mult, în general, să termin ceea ce începusem, să văd
fiecare lucruşor până la finalul dramatic, chiar dacă era vorba
de un musical obosit de pe Broadway, într-o seară de miercuri
altfel frumoasă. Era acea parte din mine care ţinea să bifeze
punct după punct. înduram nefericirea de dragul aparenţelor.
Dar acum se părea că mă alăturasem cuiva care nu făcea asta.
Evitându-i pe toţi ceilalţi cunoscuţi de la firmă - ceilalţi
consilieri şi stagiarii lor peste vară, care se adunaseră exube­
ranţi în hol -, ne-am strecurat afară din teatru, în căldura plă­
cută a serii. Lumina zilei se stingea pe cerul violet. Am răsuflat
uşurată, atât de vizibil încât l-am făcut pe Barack să râdă.
„Unde mergem acum?“, l-am întrebat.
„Ce-ar fi să bem ceva?“
Am intrat într-un bar din apropiere în acelaşi mod în care
părea că mergem întotdeauna, eu cu un pas înaintea lui şi el
în urmă. Barack mergea fără grabă. Umbla cu o nonşalanţă re­
laxată hawaiiană, fără să se grăbească vreodată, nici măcar şi
mai ales când i se spunea să se grăbească. Pe de altă parte, eu
făceam în timpul liber marş sportiv şi îmi era greu să reduc
i
62
M i c h e l l e O ba m a
viteza. Dar îmi amintesc că în seara aceea mi-am spus că ar fi
bine să merg mai încet, doar puţin - cât să pot să aud ce spu­
nea el, deoarece începusem să-mi dau seama că mă interesa să
aud tot ce spunea.
Până acum, îmi construisem existenţa cu atenţie, aşezând
pe linie şi împăturind orice bucăţică dezordonată sau scăpa­
tă de sub control, ca şi cum aş fi construit un origami strâns,
compact. Făcusem eforturi pentru crearea acestei existenţe şi
îmi plăcea cum arăta, chiar dacă era fragilă. Dacă un colţ rămâ­
nea nealiniat, era posibil să descopăr că eram neliniştită. Dacă
se desfăcea un altul, ar fi putut să arate că eram nesigură în
privinţa traiectoriei profesionale pe care mă aşezasem singură,
deliberat, în privinţa tuturor lucrurilor pe care îmi spusesem
că le voiam. Acum cred că acesta este motivul pentru care mă
feream cu atâta grijă, pentru care nu eram încă pregătită să-l
las în viaţa mea. Era ca un curent care ameninţa să deranjeze
totul.
O zi sau două mai târziu, Barack m-a întrebat dacă l-aş pu­
tea duce cu maşina la o petrecere cu grătar pentru stagiarii de
peste vară, organizată acasă la unul dintre asociaţii principali,
pe malul bogat al lacului, în suburbiile din nord. îmi amintesc
că era vreme frumoasă în ziua aceea, iar lacul sclipea la capă­
tul unei peluze bine îngrijite. Un chelner servea mâncare în
timp ce muzica răsuna din boxe, iar oamenii discutau despre
grandoarea de bun-gust a casei. Toată scena era un portret
al bogăţiei şi al lipsei de griji, o sugestie nu tocmai subtilă a
recompensei care venea atunci când te dedicai trup şi suflet
muncii monotone şi obositoare. Din câte ştiam eu, Barack încă
nu hotărâse ce voia să facă mai departe în viaţă, în ce direcţie
Po v e s t e a
m ea
163
să se îndrepte în cariera lui. Relaţia lui cu bogăţia era una difi­
cilă. La fel ca mine, nu o avusese niciodată şi nici nu aspira la
ea. Voia mult mai mult să fie folositor decât bogat, dar încă mai
încerca să-şi dea seama cum.
La petrecerea aceea am fost nu tocmai un cuplu, dar îm­
preună în cea mai mare parte a timpului, trecând de la un grup
de colegi la altul, bând bere şi limonadă, mâncând hamburgeri şi salată de cartofi din farfurii de plastic. Ne separam şi,
apoi, ne regăseam unul pe celălalt. Totul părea natural. Flirta
cu mine în linişte, şi flirtam şi eu cu el. Câţiva bărbaţi au înce­
put să joace baschet şi l-am văzut pe Barack cum traversează
curtea în papucii lui de plajă, ca să li se alăture. Era în relaţii
bune cu toată lumea din firmă. Le spunea pe nume tuturor
secretarelor şi se înţelegea cu toţi - de la avocaţii mai în vârstă,
scorţoşi, până la lupii tineri şi ambiţioşi care acum jucau bas­
chet. „Este un om bun“, mi-am spus, privindu-1 cum pasează
mingea unui alt avocat.
După zecile de meciuri de baschet la care am asistat în li­
ceu şi în facultate, recunosc imediat un jucător bun, iar Barack
a trecut repede testul, juca un baschet atletic şi abil, corpul lui
suplu mişcându-se rapid, arătând o putere pe care nu o obser­
vasem înainte. Era iute şi graţios, chiar şi în papucii lui hawaiieni. Stăteam acolo prefăcându-mă că ascult ce-mi spunea soţia
de altfel foarte drăguţă a cuiva, dar ochii mei îl fixau pe Barack.
Am fost izbită pentru prima dată de spectacolul care era el acest ciudat amestec cu de toate.
Când s-a înserat şi am plecat cu maşina spre casă, am
simţit o durere nouă, o proaspăt plantată sămânţă de dor. Era
iulie. Barack avea să plece cândva în august, dispărând către
164
M i c h e l l e O ba m a
facultatea de drept şi ce altceva îi mai rezerva în continuare
viaţa. în aparenţă nu se schimbase nimic - glumeam ca întot­
deauna, bârfeam cine şi ce a spus la petrecere
dar exista un
fel de căldură care îmi urca pe şira spinării. Eram extrem de
conştientă de trupul lui în spaţiul mic al maşinii - cu umărul
rezemat de latura scaunului, genunchiul atât de aproape încât
puteam să-l ating cu mâna. în timp ce urmam curba spre sud
pe care o făcea malul lacului, conducând pe lângă bicicliştii şi
oamenii care alergau pe aleile pietonale, discutam în tăcere cu
mine însămi. Exista vreo modalitate de a face asta la modul
neserios? Cât de rău putea să-mi afecteze serviciul? Nimic nu
mi-era clar - ce se cuvenea, cine putea să afle şi dacă avea vreo
importanţă -, dar m-a izbit gândul că mă săturasem să aştept
clarificările.
Barack locuia în Hyde Park, într-un apartament subînchiriat de la un prieten. Până să ajungem în cartier, atmosfera
dintre noi era deja plină de tensiune, de parcă era pe cale să se
întâmple ceva predestinat sau inevitabil. Sau era doar în ima­
ginaţia mea? Poate că îl respinsesem de prea multe ori. Poate
că renunţase şi acum vedea în mine doar o prietenă bună, de
nădejde - o fată cu un Saab cu aer condiţionat, care să-l ducă
de colo-colo când avea nevoie.
Am oprit maşina în faţa blocului lui, cu mintea încă înce­
ţoşată după atâta condus. Am lăsat amândoi să treacă momen­
tul de stângăcie, fiecare aşteptând să-şi ia celălalt rămas-bun.
Barack şi-a întors capul spre mine.
„Ce-ar fi să ne luăm nişte îngheţată?'1, a spus el.
Acesta a fost momentul în care am ştiut că intrasem în
joc, una dintre puţinele ocazii în care am decis să nu mă mai
Po v e s t e a
m ea
165
gândesc atât şi să trăiesc, pur şi simplu. Era o seară caldă de
vară, în oraşul pe care îl iubeam. Simţeam aerul blând pe piele.
Aproape de apartamentul lui Barack era un magazin de în­
gheţată Baskin-Robbins şi ne-am luat două cornete pe care
am ieşit să le mâncăm afară, căutându-ne un loc pe bordură.
Stăteam aproape unul de celălalt, cu genunchii ghemuiţi la
piept, simţind o oboseală plăcută după ziua petrecută în aer
liber. Mâneam îngheţata repede şi fără să vorbim, ca să nu se
topească. Poate Barack mi-a citit pe faţă sau a simţit în atitu­
dinea mea că, pentru mine, totul începuse de-acum să se rela­
xeze şi să se dezvăluie.
M-a privit într-un fel ciudat, schiţând un zâmbet.
„Pot să te sărut?“, m-a întrebat.
Moment în care m-am înclinat spre el şi totul a devenit
clar.
Povestea
noastră
r o r \ j c\
j
C a pito lu l 9
r \ j r \ j c \j
e îndată ce mi-am dat voie să simt ceva pentru Barack,
D
sentimentele au răbufnit - o explozie năucitoare de do­
rinţă, recunoştinţă, împlinire, mirare. Toate grijile pe care mi
le făcusem cu privire la viaţa şi la cariera mea, şi chiar despre
Barack însuşi au părut să dispară de la acel prim sărut, lăsându-se înlocuite de o nevoie presantă de a-1 cunoaşte mai bine,
de a explora şi de a experimenta tot ce era legat de el, cât mai
repede.
Poate din pricina faptului că trebuia să se întoarcă la
Harvard peste o lună, nu am pierdut vremea cu convenienţele.
Cum nu eram pregătită încă să aduc un bărbat să doarmă sub
acelaşi acoperiş cu părinţii mei, am început să petrec eu nopţile
în apartamentul lui Barack, un loc înghesuit la etajul al doilea,
deasupra vitrinei unui magazin, pe o porţiune zgomotoasă din
Fifty-Third Street. Cel care locuia, de obicei, acolo era student
la drept la Universitatea din Chicago şi mobilase apartamentul
ca orice student, cu un amestec de lucruri culese la întâmplare
de prin târgurile de cartier. Era o masă mică, mai multe scaune
şubrede şi o saltea cât toate zilele pusă direct pe jos. Grămezi
din cărţile şi ziarele lui Barack acopereau orice suprafaţă liberă
şi o bună parte din podea. El îşi atârna costumele pentru birou
170
M i c h e l l e O ba m a
pe spătarele scaunelor din bucătărie şi nu avea mai nimic în
frigider. Nu era un loc primitor, dar, privind acum totul prin
lentilele poveştii noastre de iubire care avansa rapid, avea sen­
zaţia de acasă.
Barack mă nedumerea. Era diferit de toţi cei cu care mă
întâlnisem înainte, în primul rând, pentru că părea atât de
sigur de el. îşi arăta deschis afecţiunea. îmi spunea că sunt
frumoasă. Mă făcea să mă simt bine. Pentru mine, era un fel
de unicorn - neobişnuit până la punctul în care părea aproape
ireal. Nu vorbea niciodată despre lucruri materiale, cum ar fi
cumpărarea unei case sau a unei maşini sau chiar a unor pan­
tofi. Banii lui erau cheltuiţi, în general, pe cărţi, care pentru
el erau obiecte sacre, furnizându-i hrană pentru minte. Citea
până noaptea târziu, deseori multă vreme după ce adormeam
eu, cărţi de istorie, biografii, dar şi Toni Morrison. Citea în
fiecare zi câteva ziare, de la prima până la ultima pagină.
Urmărea recenziile de cărţi, rezultatele din Liga Americană şi
ce mai făceau consilierii municipali aleşi în South Side. Putea
să discute cu aceeaşi pasiune despre alegerile din Polonia şi
despre filmele care primiseră critici negative de la Roger Ebert
şi de ce.
Fără aer condiţionat, nu aveam de ales şi dormeam noap­
tea cu ferestrele deschise, încercând să mai răcorim aparta­
mentul înăbuşitor. Ceea ce câştigam la confort pierdeam,
însă, la linişte. în zilele acelea, strada pe care stătea Barack
era un focar de activitate nocturnă, loc de defilare pentru
amatorii de maşini tunate, cu ţevi de eşapament care bubu­
iau. Aproape din oră în oră, în dreptul ferestrei răsuna o si­
renă de poliţie sau începea cineva să strige, lansând un şuvoi
Po v estea
m ea
171
de insulte şi înjurături care mă trezeau de cum adormeam
pe saltea. Dacă pe mine mă nelinişteau toate acestea, Barack
nu era deranjat. Intuiam deja că el era mai adaptat decât
mine la dezordinea lumii, mai dispus să ia contact cu toate
aceste lucruri fără să-şi facă griji. într-o noapte m-am trezit
şi l-am văzut cum privea în tavan, cu profilul conturat de lu­
minile wde afară, din stradă. Părea vag tulburat, de parcă se
gândea la ceva foarte personal. Era vorba de relaţia noastră?
De pierderea tatălui său?
„Hei, la ce te gândeşti?11, am şoptit.
S-a întors spre mine, cu un zâmbet uşor stingherit. „Păi11,
a răspuns el, „mă gândeam la inegalitatea veniturilor.11
După cum aveam să aflu, aşa funcţiona mintea lui Barack.
Se concentra asupra problemelor mari şi abstracte, alimentat
de sentimentul nebunesc că ar putea face ceva în privinţa lor.
Era ceva nou pentru mine, trebuie să spun. Până atunci mă
învârtisem printre oameni buni cărora le păsa de lucruri des­
tul de importante, dar care erau interesaţi, în primul rând, de
construirea propriilor cariere şi de asigurarea traiului familiei
lor. Barack era, pur şi simplu, altfel. Era conectat la problemele
de zi cu zi ale vieţii lui, dar, în acelaşi timp, în special noaptea,
gândurile lui păreau să rătăcească într-un plan mult mai vast.
Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam, desigur, la
muncă, în birourile elegante şi liniştite de la Sidley & Austin,
unde, în fiecare dimineaţă, mă scuturam de starea de visare şi
mă reconectam la existenţa mea de asociat de rang inferior,
întorcându-mă la teancul meu de documente şi de solicitări
din partea clienţilor corporatişti pe care nu-i întâlneam nicio­
dată. între timp, Barack lucra la propriile documente într-un
172
M i c h e l l e O ba m a
birou de mai multe persoane aflat mai departe pe hol, din ce
în ce mai curtat de partenerii asupra cărora făcuse impresie.
încă preocupată de convenienţe, am insistat să ţinem re­
laţia dintre noi departe de ochii colegilor, deşi nu a prea func­
ţionat. Secretara mea, Lorraine, îl întâmpina pe Barack cu un
zâmbet atotştiutor de fiecare dată când apărea la mine în bi­
rou. Fusesem daţi de gol încă din prima noapte în care ieşisem
în public ca un cuplu, la puţin timp după primul nostru sărut,
când ne-am dus la Institutul de Artă şi, apoi, să vedem filmul lui
Spike Lee, Do the Right Thing (Pizzeria lui Sal), la Water Tower
Place, unde, la coadă la popcorn, am dat peste unul dintre cei
mai importanţi asociaţi de la firmă, Newt Minow, şi peste soţia
lui, Josephine. Ne-au salutat cu căldură, chiar aprobator, şi nu
au comentat că eram împreună.
în perioada aceasta, munca ni se părea o distragere ceea ce trebuia să facem înainte să putem să alergăm din nou
unul către celălalt. Când nu eram la birou, Barack şi cu mine
vorbeam la nesfârşit, în timpul plimbărilor pe care le făceam
agale prin Hyde Park îmbrăcaţi în şort şi tricou sau la mesele
care ni se păreau scurte, dar care în realitate durau cu orele.
Dezbăteam meritele fiecărui album al lui Stevie Wonder, îna­
inte să facem acelaşi lucru cu albumele lui Marvin Gay. Eu
eram cucerită. Iubeam vocea lui înceată şi felul în care i se
îmblânzeau ochii când povestea ceva amuzant. Ajunsesem să
apreciez cum mergea agale dintr-un loc în altul, fără să-şi facă
vreodată griji pentru timp.
Fiecare zi aducea alte mici descoperiri: eu eram fan al echi­
pei Tiger Cubs, pe când lui îi plăceau White Sox. Mie îmi plă­
ceau pastele cu brânză, el nu putea să le sufere. Lui îi plăceau
Po v e s t e a
m ea
173
filmele serioase, dramatice, în timp ce eu preferam comediile
romantice. El era stângaci, cu un scris de mână impecabil; eu
aveam un scris indescifrabil, chiar dacă scriam cu mâna dreap­
tă. în luna dinaintea întoarcerii lui la Cambridge, am încercat
să ne împărtăşim fiecare amintire şi fiecare gând, trecând prin
prostiile din copilărie, gafele de adolescenţi şi primele iubiri
ratate care ne aduseseră unul spre celălalt. Barack era uimit
în special de felul în care crescusem eu - perseverenţa de la
an la an, de la un deceniu la altul a vieţii pe Euclid Avenue,
cu Craig, mama şi tata, în interiorul unui mic pătrat. Barack
petrecuse mult timp prin biserici în perioada în care lucrase ca
organizator pentru comunitate, ceea ce îi crease un sentiment
de apreciere pentru religia organizată, dar, în acelaşi timp, ră­
măsese mai netradiţionalist. Căsătoria, mi-a spus el destul de
devreme, i se părea o convenţie inutilă şi supraapreciată.
Nu-mi amintesc să-l fi prezentat pe Barack familiei mele
în vara aceea, deşi Craig susţine că am făcut-o. El spune că am
venit într-o seară amândoi la casa de pe Euclid Avenue. Craig
era şi el acolo în vizită, stând împreună cu părinţii pe veranda
din faţă. Barack, îşi aminteşte el, a fost prietenos şi încrezător
şi a schimbat cu ei banalităţi câteva minute, înainte să urcăm
în apartamentul meu, să luăm ceva.
Tata l-a plăcut imediat pe Barack, dar tot nu-i dădea prea
multe şanse. La urma urmei, mă văzuse când îl îndepărtasem
pe prietenul meu din liceu, David, la porţile Princetonului. Mă
privise trimiţându -1 la plimbare pe Kevin, jucătorul de fotbal
din facultate, de îndată ce l-am văzut îmbrăcat în costumul
blănos de mascotă. Părinţii mei ştiau că nu era bine să se ataşe­
ze de cineva. Mă crescuseră astfel încât să îmi conduc singură
M i c h e l l e O ba m a
174
viaţa şi, de fapt, asta şi făceam. Le spusesem de nenumărate ori
părinţilor că eram prea concentrată şi prea ocupată ca să fac
loc oricărui bărbat în viaţa mea.
Din ce povesteşte Craig, tata a clătinat din cap şi a râs, pri­
vind în urma mea când am plecat cu Barack.
„Simpatic băiat“, a spus el. „Păcat că n-o să dureze."
acă familia mea era un pătrat, atunci cea a lui Barack era
o figură geometrică mult mai complicată, una care unea
oceanele. El petrecuse ani de zile încercând să-şi dea seama de
laturile ei. Mama lui, Ann Dunham, era o studentă de 17 ani
din Hawaii, în i960, când s-a îndrăgostit de un student kenyan
pe nume Barack Obama. Căsătoria lor a fost scurtă şi derutan­
tă - mai ales pentru că soţul ei, după cum avea să se afle, avea
deja o nevastă la Nairobi. După ce au divorţat, Ann s-a măritat
cu un geolog din Java pe nume Lolo Soetoro şi s-au mutat la
Djakarta, luându-1 cu ei şi pe Barack Obama cel mic - Barack
Obama al meu -, care pe atunci avea şase ani.
Barack mi-a povestit că a fost fericit în Indonezia şi s-a în­
ţeles bine cu noul lui tată vitreg, însă mama lui era îngrijorată
de calitatea şcolii pe care o urma. în 1971, Ann Dunham şi-a
trimis fiul înapoi în Oahu, să meargă la o şcoală particulară şi
să stea cu părinţii ei. Ea era un spirit liber, care avea să petrea­
că ani de zile călătorind între Hawaii şi Indonezia. în afară de
o călătorie mai lungă pe care o făcuse înapoi în Hawaii când
Barack avea 10 ani, tatăl lui - un bărbat care, după toate măr­
turiile, avea o minte sclipitoare, dar şi o serioasă problemă cu
alcoolul - a rămas absent şi neimplicat.
Po v estea
m ea
175
Şi, totuşi, Barack a fost un copil foarte iubit. Bunicii lui
din Oahu îi adorau pe el şi pe sora lui vitregă mai mică, Maya.
Mama lui, deşi locuia tot la Djakarta, îl iubea şi îl sprijinea de
la distanţă. Barack vorbea cu afecţiune şi de o altă soră vitre­
gă din Nairobi, pe nume Auma. El crescuse cu mult mai pu­
ţină afecţiune decât mine, dar nu se plângea. Povestea lui era
povestea lui. Viaţa lui de familie îl făcuse încrezător în forţele
proprii şi totodată ciudat de optimist. Faptul că trecuse cu suc­
ces printr-o copilărie atât de neobişnuită părea doar să întă­
rească ideea că era pregătit pentru mai mult.
într-o seară ploioasă, l-am însoţit când s-a dus să-i facă un
serviciu unui prieten. Unul dintre foştii lui colegi îl întrebase
dacă putea face o şedinţă de pregătire într-o parohie de negri
din Roseland, în Far South Side, o zonă greu lovită de închi­
derea oţelăriilor, la jumătatea anilor 1980. Pentru Barack era
o bine-venită întoarcere de o seară la ceea ce făcuse înainte
şi în acea parte din Chicago în care lucrase cândva. Când am
intrat în biserică, amândoi îmbrăcaţi în costumele noastre de
serviciu, mi-a trecut prin minte că nu mă gândisem niciodată
prea mult la ce anume făcea, de fapt, un organizator pentru
comunitate. Am coborât scara într-un spaţiu de la subsol cu
tavanul jos şi cu lumini fluorescente, unde în jur de 15 eno­
riaşi - majoritatea femei, din câte îmi aduc aminte - stăteau
aşezaţi pe scaune pliante, făcându-şi vânt din cauza căldurii, în
ceea ce părea să fie o sală care servea şi drept clasă de grădiniţă.
M-am aşezat pe un scaun din spate, în timp ce Barack s-a dus
în faţa sălii şi a salutat.
Celor din public trebuie să le fi părut tânăr şi cu un aer
avocăţesc. Puteam vedea cum îl cântăresc din ochi, încercând
176
M i c h e l l e O ba m a
să-şi dea seama dacă era vreun străin înfumurat sau chiar avea
ceva valoros de împărtăşit. Atmosfera îmi era mai mult decât
familiară. în copilărie asistasem la atelierele săptămânale de
operetă pe care mătuşa Robbie le organiza într-o biserică epi­
scopală metodistă africană, asemănătoare cu aceasta. Femeile
din sală nu erau diferite de doamnele care cântau în corul mătuşii Robbie sau care apăruseră cu oale cu tocăniţă după ce
murise Sudistul. Erau femei bine intenţionate, preocupate de
comunitate, de obicei, mame sau bunici singure, genul care
sărea în ajutor fără să ezite, mai ales când nu se oferea nimeni
altcineva.
Barack şi-a lăsat haina pe spătarul scaunului şi şi-a scos
ceasul de la mână, aşezându-1 pe masă, în faţa lui, ca să urmă­
rească trecerea timpului. După ce s-a prezentat, a facilitat o
discuţie care avea să dureze cam o oră, cerându-le oamenilor
să-şi împărtăşească poveştile şi să-şi descrie îngrijorările pri­
vitoare la viaţa din cartier. La rândul lui, Barack şi-a spus pro­
pria poveste, legând-o de principiile organizării comunităţii.
Se afla acolo ca să-i convingă că poveştile noastre erau legate
una de alta şi că, prin aceste legături, era posibilă controla­
rea nemulţumirii şi transformarea ei în ceva folositor. Până
şi ei, le-a spus - un grup mic dintr-o biserică mică, în ceea ce
părea să fie un cartier uitat -, puteau reprezenta o putere po­
litică reală. Era nevoie de efort, a avertizat el. Era nevoie de
stabilirea unei strategii, trebuia să-ţi asculţi vecinii şi trebu­
ia construită încrederea în comunităţi din care aceasta lipsea
deseori. însemna să le ceri unor oameni pe care nu i-ai cunos­
cut niciodată să-ţi dea puţin din timpul lor sau o mică parte
din salariu. Trebuia să accepţi să fii refuzat în zeci sau sute
Po v estea
m ea
177
de moduri diferite, până să auzi acel „da“ care să schimbe lu­
crurile cu totul. (Aceasta era, se pare, mare parte din ce făcea
un organizator.) Dar i-a asigurat că puteau avea influenţă. Ei
puteau să facă schimbarea. Văzuse că procesul dăduse rezul­
tate, chiar dacă nu întotdeauna uşor, în complexul de locuinţe
sociale Altgeld Gardens, unde un grup exact ca acela reuşise să
înregistreze noi votanţi, îi mobilizase pe locatari să discute cu
reprezentanţii municipalităţii despre contaminarea cu azbest
şi convinsese primăria să finanţeze în cartier un centru de ca­
lificare a forţei de muncă.
Femeia corpolentă care stătea lângă mine legăna pe ge­
nunchi un copilaş şi nu făcea nimic ca să-şi ascundă scepticis­
mul. îl inspecta pe Barack cu bărbia ridicată şi cu buza de sus
scoasă în faţă, de parcă i-ar fi spus: „Cine eşti tu să ne zici ce
să facem?“
Dar scepticismul nu l-a deranjat, la fel cum nu păreau să-l
deranjeze nici şansele mici de câştig. La urma urmei, Barack
era un unicorn - definit de numele lui neobişnuit, de moşte­
nirea lui neobişnuită, de originea lui etnică greu de identificat,
de tatăl lui absent, de mintea lui unică. Era obişnuit să fie ne­
voit să-şi demonstreze calităţile, aproape oriunde mergea.
ldeea pe care o prezenta nu era una cu care putea convin­
ge uşor şi nici n-ar fi trebuit să fie. Roseland încasase lovitu­
ră după lovitură, de la exodul familiilor de albi şi prăbuşirea
oţelăriilor până la degradarea şcolilor şi înflorirea traficului de
droguri. Ca organizator care lucra în comunităţi urbane, îmi
spusese Barack, de cele mai multe ori avea de luptat cu o ex­
tenuare a oamenilor - în special a celor de culoare -, cu un
cinism născut dintr-o mie de mici dezamăgiri produse în timp.
178
M i c h e l l e O ba m a
Am înţeles imediat. O văzusem în propriul cartier, în propria
familie. O amărăciune, o absenţă a încrederii. Sălăşluia în
amândoi bunicii mei, alimentată de fiecare ţel pe care îl aban­
donaseră şi de fiecare compromis pe care fuseseră nevoiţi să îl
facă. Exista în profesoara chinuită din ciclul secundar care, în
esenţă, renunţase să mai încerce să ne predea la Bryn Mawr.
Exista în vecina care renunţase să-şi mai tundă gazonul sau
să aibă grijă unde îi mergeau copiii după şcoală. Exista în fie­
care bucată de gunoi aruncată cu nepăsare în iarba din parcul
nostru şi în fiecare pahar de alcool băut înainte să se însereze.
Exista în fiecare lucru pe care îl credeam imposibil de remedi­
at, inclusiv în noi înşine.
Barack nu le vorbea de sus oamenilor din Roseland şi nici
nu încerca să-i câştige de partea lui ascunzându-şi privilegiile
şi purtându-se mai „ca un negru“. înconjurat de temerile şi de
frustrările enoriaşilor, de privarea lor de drepturi cetăţeneşti
şi de neajutorarea lor, el le indica, oarecum sfidător, direcţia
opusă.
Nu am fost niciodată o persoană care să insiste asupra
părţilor mai demoralizante din existenţa de afro-american.
Am fost crescută să gândesc pozitiv. M-am încărcat cu iubirea
familiei mele şi cu angajamentul părinţilor noştri de a ne ve­
dea reuşind. Am stat împreună cu Santita Jackson la mitingu­
rile Operation PUSH, ascultându-1 pe tatăl ei cum le cerea ne­
grilor să îşi recapete mândria. Scopul meu a fost întotdeauna
să văd dincolo de cartierul meu - să privesc înainte şi să înving.
Şi învinsesem. Aveam două diplome de la universităţi de prima
mână. Aveam un loc la masă la Sidley & Austin, l-am făcut pe
părinţii şi pe bunicii mei mândri de mine. Dar, ascultându-1
Po v estea
m ea
179
pe Barack, am început să înţeleg că versiunea lui de speranţă
ajungea mult mai departe decât a mea: una era să te extragi pe
tine însuţi dintr-o fundătură şi cu totul altceva era să încerci
să ridici locul în sine.
Eram copleşită din nou să îmi dau seama cât de special
era el. încetul cu încetul, în jurul meu, doamnele de la biserică
au început să dea aprobator din cap şi să-i puncteze frazele cu
„Îhî!“ şi „Aşa-i!“
Vocea lui a crescut în intensitate când a ajuns la sfârşitul
prezentării. Nu era predicator, dar cu siguranţă avea ceva de
predicat - o viziune. Făcea o propunere pentru ieşirea noastră
din blocaj. Alegerea, după cum o vedea el, era aceasta: fie re­
nunţi, fie munceşti pentru schimbare. „Ce este mai bine pentru
noi?“, le-a spus Barack oamenilor din sală. „Ne aşezăm în lume
aşa cum e sau muncim pentru o lume aşa cum ar trebui să fie?“
Era o frază împrumutată dintr-o carte pe care o citise când
începuse să lucreze ca organizator şi avea să rămână cu mine
ani de zile. Era foarte aproape de ceea ce ajunsesem să înţeleg
că îl motiva pe Barack. „Lumea aşa cum ar trebui să fie.“
Lângă mine, femeia cu copilaşul în braţe aproape că a ex­
plodat. „Aşa-i!“, a strigat ea, convinsă în sfârşit. „Amin!“
„Amin“, mi-am spus şi eu în gând. Pentru că mă convinse­
se şi pe mine.
A
Î
nainte să se întoarcă la facultatea de drept, pe la jumătatea
lui august, Barack mi-a spus că mă iubeşte. Sentimentul în­
florise între noi atât de rapid şi de natural, încât nu a fost ni­
mic special cu privire la momentul în sine. Nu-mi aduc aminte
exact când şi cum s-a întâmplat. A fost doar exprimarea, tandră
i8 o
M i c h e l l e O ba m a
şi plină de semnificaţii, a ceva ce ne luase pe amândoi prin sur­
prindere. Chiar dacă ne cunoşteam doar de câteva luni, chiar
dacă era oarecum nepractic, eram îndrăgostiţi.
Dar acum trebuia să parcurgem cei peste 1 200 de kilome­
tri care aveau să ne despartă. Barack mai avea doi ani de şcoală
şi spunea că spera să se stabilească la Chicago după absolvi­
re. între timp, nu exista nici o şansă ca eu să renunţ măcar
temporar la viaţa mea de acolo. Ca asociat încă nou la Sidley,
ştiam că următoarea etapă a carierei mele urma să fie critică în funcţie de realizările mele aveam să devin partener sau nu.
Cum trecusem şi eu prin facultatea de drept, ştiam şi cât de
ocupat avea să fie Barack. Fusese selectat ca editor la Harvard
Law Review, o revistă lunară realizată de studenţi care era con­
siderată una dintre publicaţiile de specialitate de top din ţară.
Era o onoare să fii selectat în echipa editorială, dar totodată era
ca şi cum ai fi avut o slujbă cu normă întreagă pe lângă progra­
mul deja încărcat de student la drept.
Ce ne mai rămânea, în condiţiile astea? Ne rămânea tele­
fonul. Amintiţi-vă că era 1989, când locul telefoanelor nu era
în buzunar. Nu existau nici SMS-uri, nici emoticoane în loc
de sărut. Pentru telefon era nevoie şi de timp, şi de disponibi­
litatea ambilor. Telefoanele personale se dădeau, de obicei, de
acasă, noaptea, când erai mort de oboseală şi aveai nevoie de
somn.
înainte de plecare, Barack mi-a spus că preferă scrisorile.
„Nu prea sunt genul care să vorbească la telefon", mi-a ex­
plicat el, de parcă ar fi stabilit lucrurile.
Dar nu a stabilit nimic. Am petrecut toată vara vorbind.
Eu nu aveam de gând să-mi trăiesc dragostea în ritmul de melc
Po v estea
m ea
181
al serviciului poştal. Aceasta era o altă mică diferenţă dintre
noi. Barack putea să-şi dezvăluie inima prin intermediul unui
stilou. El crescuse cu scrisori, sprijinul venind sub forma tean­
curilor de plicuri par avion trimise de mama lui din Indonezia.
Eu, în schimb, eram genul de persoană directă - crescută cu
prânzurile de duminică de la Sudist, unde câteodată trebuia să
strigi ca să fii auzit.
în familia mea, pălăvrăgeam întruna. Tata, care îşi schim­
base recent maşina cu o dubiţă amenajată special pentru dizabilităţile lui, încă ţinea să apară cât de des putea la uşile verilor,
ca să-i viziteze personal. De asemenea, prietenii, vecinii şi verii
verilor apăreau cu regularitate în Euclid Avenue şi se instalau pe
canapeaua din camera de zi, lângă fotoliul tatei, ca să spună po­
veşti sau să ceară sfaturi. Până şi David, fostul meu prieten din
liceu, apărea câteodată să-i ceară sfatul. Tata nu avea probleme
nici cu telefonul. Ani de zile l-am văzut telefonându-i aproape în
fiecare zi bunicii din Carolina de Sud, ca s-o întrebe ce mai face.
L-am informat pe Barack că, dacă voia ca relaţia noastră să
funcţioneze, ar face bine să se acomodeze cu telefonul. „Dacă
nu vorbesc cu tine“, l-am anunţat, „s-ar putea să fiu nevoită
să-mi găsesc alt tip pe care să-l ascult", glumeam eu, dar nu
fără o notă de seriozitate.
Şi aşa s-a făcut că Barack a devenit omul telefonului. De-a
lungul acelei toamne, am vorbit cât de des am putut, fiecare
dintre noi închis în lumea şi în programul lui, dar împărtă­
şind încă micile detalii ale zilelor noastre, compătimindu-1
pe el pentru mormanul de dosare cu probleme fiscale de-ale
corporaţiilor pe care trebuia să le citească sau făcând haz de
cum eliminam eu frustrările de la birou prin ore de gimnastică
182
M i c h e l l e O ba m a
aerobică, după serviciu. Pe măsură ce treceau lunile, sentimen­
tele noastre rămâneau stabile şi trainice. Pentru mine, era un
lucru mai puţin în viaţă pe care să-l pun la îndoială.
La Sidley & Austin, făceam parte din echipa de recrutare a
biroului de la Chicago, misiunea mea fiind să intervievez stu­
denţi de la Facultatea de Drept de la Harvard pentru stagiile de
vară. Era, în esenţă, un proces de curtare. în studenţie trăisem
personal experienţa puterii şi tentaţiei complexului industrial
al dreptului corporatist, când mi se oferise un catalog gros ca
un dicţionar în care erau trecute toate firmele de avocatură din
ţară şi mi se spusese că oricare dintre ele era interesată să atra­
gă avocaţi care studiaseră la Harvard. Părea că, odată ce aveai
licenţa în drept de la Harvard, aveai şanse să lucrezi în orice
oraş şi în orice domeniu legal, indiferent dacă era vorba de o
firmă mamut de avocaţi pledanţi din Dallas sau de o companie
mică de imobiliare din New York. Dacă erai interesat de orica­
re din ele, cereai un interviu în campus. Dacă faza asta mergea
bine, atunci erai invitat la un „zbor“, ceea ce însemna un bilet
de avion, o cameră de hotel de cinci stele şi o nouă rundă de
interviuri la sediul firmei, urmate de o cină extravagantă cu
recrutori ca mine. Cât m-am aflat la Harvard, am obţinut astfel
de zboruri la San Francisco şi la Los Angeles, în parte pentru
că mă interesau aspectele legale din industria divertismentu­
lui, dar, ca să fiu sinceră, şi pentru că nu fusesem niciodată
în California.
Acum, că eram la Sidley şi de cealaltă parte a procesului
de recrutare, obiectivul meu era să aduc în firmă studenţi
la drept care erau nu doar inteligenţi şi conştiincioşi, ci şi
altceva în afară de bărbaţi şi albi. în echipa de recrutare era
Po v estea
m ea
183
doar o singură femeie afro-americană, un asociat principal
pe nume Mercedes Laing. Mercedes avea cam cu zece ani mai
mult decât mine şi mi-a devenit prietenă apropiată şi mentor.
La fel ca mine, avea şi ea două diplome Ivy League şi stătea, de
obicei, la mese la care nimeni nu arăta ca ea. Am căzut de acord
că provocarea nu era să ne obişnuim cu asta sau să acceptăm.
La şedinţele despre recrutare, eu pledam insistent - chiar
obraznic în opinia unora, sunt convinsă - ca firma să arunce
un năvod mai larg când era vorba de descoperirea unor tinere
talente. Practica împământenită de multă vreme era bazată
pe angajarea studenţilor dintr-un grup select de facultăţi de
drept - Harvard, Stanford, Yale, Northwestern, Universitatea
din Chicago şi Universitatea din Illinois, în primul rând -, din
locurile în care îşi obţinuseră diplomele cei mai mulţi dintre
avocaţii firmei. Era un proces circular: o generaţie de avo­
caţi angaja o alta, a cărei experienţă o oglindea pe a ei, lăsând
prea puţin loc pentru diversitate de orice fel. Ca să nu fiu ne­
dreaptă cu Sidley, aceasta era o problemă (recunoscută sau
nu) în aproape orice mare companie din ţară. Un studiu făcut
la vremea respectivă de National Law Journal a descoperit
că, în firmele mari, afro-americanii reprezentau mai puţin de
trei la sută dintre asociaţi şi mai puţin de unu la sută dintre
parteneri.
încercând să ajut la remedierea dezechilibrului, eu îndem­
nam să fie luaţi în considerare şi studenţi la drept de la alte
universităţi de stat şi de la colegii universitare istorice ale ne­
grilor, cum era Universitatea Howard. Când echipa de recru­
tare se strângea în sala de conferinţe din Chicago cu un teanc
de CV-uri care urmau să fie trecute în revistă, eu obiectam
M i c h e l l e O ba m a
184
de fiecare dată când un student era respins automat doar
pentru că avea nota 9 la vreo lucrare sau pentru că absolvise
un program preuniversitar mai puţin prestigios. Dacă inten­
ţionam cu adevărat să aducem avocaţi minoritari, susţineam
eu, atunci trebuia să ne uităm la candidaţi dintr-o perspectivă
mai largă. Trebuia să vedem cum au folosit oportunităţile pe
care le-au avut în viaţă, mai degrabă decât să-i ierarhizăm doar
după cât de sus au ajuns pe o scară academică elitistă. ldeea
nu era să coborâm standardele înalte ale firmei, ci să ne dăm
seama că, dacă rămâneam la modul cel mai rigid, în stilul şcolii
vechi, de evaluare a potenţialului unui nou avocat, atunci tre­
ceam cu vederea tot felul de oameni care ar fi putut contribui
la succesul firmei. Cu alte cuvinte, trebuia să intervievăm mai
mulţi studenţi, înainte să respingem pe cineva.
Din acest motiv, îmi plăcea să fac călătorii de recrutare la
Cambridge, deoarece mă lăsa să mă bucur de o oarecare influ­
enţă în selectarea pentru interviu a studenţilor de la Harvard.
Şi, bineînţeles, îmi oferea prilejul să-l văd pe Barack. Prima
dată când l-am vizitat, m-a luat în maşina lui, un Datsun galben-banan cu botul scurt, pe care îl cumpărase la mâna a doua,
printr-un mic împrumut pentru studenţi. Când a răsucit cheia
în contact, motorul s-a ambalat şi maşina s-a zgâlţâit violent,
după care a început să vibreze puternic şi sonor, scuturându-ne în scaune.
„Chestia asta merge?", am întrebat eu, ridicând vocea să
acopăr zgomotul.
Mi-a răspuns cu zâmbetul lui năstruşnic care spunea:
„Mă-descurc-eu“ şi care mă topea de fiecare dată. „Las-o un
minut sau două“, a spus el, băgând maşina în viteză. „Nu mai
Po v e s t e a
m ea
185
face aşa când pleacă.11 După alte câteva minute, când virase pe
un drum aglomerat, a adăugat: „Şi poate nu te uiţi în jos“.
Deja observasem ce el nu voia să văd - o gaură de rugină
cât palma în podeaua maşinii, prin care vedeam cum fuge as­
faltul sub noi.
Viaţa cu Barack nu avea să fie niciodată monotonă. Urma
să fie de un galben-banan şi puţin înspăimântătoare. Mi-a tre­
cut prin minte şi că era foarte posibil ca omul să nu ajungă
niciodată să facă bani.
Locuia într-un apartament spartan din Somerville, cu un
singur dormitor, dar, în voiajele mele de recrutare, Sidley mă
caza în luxosul Hotel Charles, de lângă campus, unde dor­
meam în aşternuturi fine, de cea mai bună calitate, iar Barack,
care rareori îşi făcea ceva de mâncare, putea lua un mic-dejun
cald înainte de cursurile de dimineaţă. Seara se instala în ca­
mera mea şi îşi pregătea lucrările pentru facultate, cu un aer
frivol, îmbrăcat cu unul din halatele groase de pluş de la hotel.
în anul acela, de Crăciun, am zburat spre Honolulu. Nu
mai fusesem niciodată în Hawaii, dar eram convinsă că avea
să îmi placă. La urma urmei, veneam de la Chicago, unde iarna
se lungeşte până la sfârşitul lui aprilie şi unde era ceva normal
să ţii o lopată de zăpadă în portbagajul maşinii. Deţineam un
stoc neliniştitor de haine groase. Pentru mine, fuga de iarnă a
fost întotdeauna o aventură. în facultate, am făcut o călătorie
în Bahamas cu colegul meu de grupă care era originar de-acolo,
David, şi o alta în Jamaica, împreună cu Suzanne. în ambele
ocazii, m-am bucurat de aerul cald şi de exuberanţa care mă
cuprindea de fiecare dată când mă apropiam de ocean. Poate
i8 6
M i c h e l l e O ba m a
că nu întâmplător eram atrasă de oamenii care crescuseră în
insule tropicale.
în Kingston, Suzanne m-a dus pe plaje cu nisipul alb şi fin
ca pudra, unde ne-am jucat în valuri, într-o apă care arăta ca
jadul. Ea ne-a condus cu măiestrie printr-o piaţă haotică, pălă­
vrăgind cu vânzătorii stradali.
„încearcă asta!“, striga la mine, cu accentul complet regă­
sit, în timp ce îmi întindea cu exuberanţă să gust bucăţi de
peşte la grătar, batate prăjite, bucăţi de trestie de zahăr şi felii
de mango. Insista să gust din toate, hotărâtă să mă facă să văd
cât de multe erau de apreciat acolo.
Lucrurile au stat la fel şi cu Barack. De-acum petrecuse
deja mai mult de un deceniu pe continent, dar Hawaii încă
însemna foarte mult pentru el. Voia să îl cunosc şi eu în între­
gime, de la palmierii, cu evantaiele lor de frunze, aliniaţi de-a
lungul străzilor din Honolulu şi semiluna plajei Waikiki, până
la perdeaua de coline verzi din jurul oraşului. Timp de o săp­
tămână, am stat în apartamentul unor prieteni şi am făcut în
fiecare zi excursii la ocean, să înotăm şi să stăm la soare. Am
cunoscut-o pe sora vitregă a lui Barack, Maya, care la 19 ani
era amabilă şi inteligentă şi îşi lua diploma la Barnard. Avea
obraji rotunzi, ochi mari căprui şi un păr negru care îi cobora
în bucle bogate pe umeri. I-am cunoscut pe bunicii Madelyn
şi Stanley Durham, sau „Toot şi Gramps“, cum le spunea el.
Locuiau în acelaşi bloc în care îl crescuseră pe Barack, într-un
apartament mic, decorat cu ţesături indoneziene trimise acasă
de Ann, de-a lungul anilor.
Şi am cunoscut-o pe însăşi Ann, o femeie vioaie şi plinuţă,
cu un păr creţ închis la culoare şi aceeaşi bărbie ascuţită ca a lui
Po v estea
m ea
187
Barack. Purta bijuterii masive din argint, o rochie viu colorată
cu imprimeuri orientale şi acel gen de sandale robuste pe care
mă aşteptam să le văd la un antropolog. A fost prietenoasă cu
mine şi curioasă cu privire la familia şi la cariera mea. Era clar
că îşi adora fiul - aproape îl venera - şi părea că şi-ar dori cel
mai mult să stea de vorbă cu el pe îndelete, povestindu-i des­
pre dizertaţiile ei şi schimbând recomandări de cărţi, de parcă
ar fi fost un vechi prieten.
Toţi din familie îi spuneau şi acum Barry, ceea ce mi s-a
părut duios. Cu toate că îşi părăsiseră statul natal, Kansas, încă
din anii 1940, bunicii mi s-au părut a fi exact acei oameni din
Midwest ajunşi în locul nepotrivit, cum îi descria Barack întot­
deauna. Gramps era mare ca un urs şi spunea glume absurde.
Toot, o femeie solidă cu părul cărunt, care reuşise să ajungă vi­
cepreşedinta unei bănci locale, ne făcea sendvişuri cu ton pen­
tru cină. Serile, servea biscuiţi Ritz cu grămăjoare de sardine
deasupra, pe post de aperitive, iar mâncarea o aşeza pe măsuţe
pliante, astfel încât toată lumea să se poată uita la ştiri, la te­
levizor, sau să joace o partidă înverşunată de Scrabble. Erau o
familie modestă din clasa de mijloc, în multe privinţe nu foarte
deosebită de familia mea.
Era ceva reconfortant în asta, şi pentru mine, şi pentru
Barack. Oricât de diferiţi am fi fost, ne potriveam într-un fel
interesant. Era ca şi cum raţiunea atracţiei şi a relaxării dintre
noi ar fi fost de-acum explicată.
în Hawaii, partea mai intensă şi mai cerebrală a lui Barack
s-a retras oarecum, în timp ce partea lui mai relaxată a înflo­
rit. Era acasă. Iar acasă era locul unde nu mai simţea nevoia să
dovedească nimic nimănui. întârziam la tot ce făceam, dar nu
i8 8
M i c h e l l e O ba m a
avea importanţă - nici măcar pentru mine. Prietenul din liceu
al lui Barack, Bobby, care era pescar, ne-a dus într-o zi cu bar­
ca lui să facem scufundări şi să ne plimbăm fără ţintă. Atunci
l-am văzut pe Barack mai relaxat ca niciodată, lenevind sub
cerul albastru, cu o bere rece în mână şi cu un prieten vechi
alături, fără să se mai gândească la ştirile zilei, la lecturile pen­
tru facultatea de drept sau la ceea ce trebuia făcut cu privire la
inegalitatea veniturilor. Delicateţea insulelor scăldate în soa­
re ne-a dat mai mult spaţiu amândurora, dându-ne timpul pe
care nu-1 avusesem niciodată să fim împreună.
Atât de mulţi dintre prietenii mei îşi evaluează potenţialii
parteneri din exterior spre interior, concentrându-se, în pri­
mul rând, pe aspectul lor şi pe perspectivele financiare. Dacă se
întâmpla ca persoana aleasă să nu fie un comunicator bun sau
să nu-i convină să fie vulnerabilă, ei păreau să creadă că timpul
sau căsătoria vor rezolva totul. Dar Barack intrase în viaţa mea
ca o persoană complet formată. încă de la prima noastră dis­
cuţie, mi-a arătat că nu se ferea să-şi exprime teama sau slăbi­
ciunea şi că punea mare preţ pe sinceritate. La muncă, am fost
martoră la modestia lui şi la disponibilitatea de a-şi sacrifica
propriile dorinţe şi nevoi pentru un scop mai înalt.
Iar acum, în Hawaii, îi puteam vedea caracterul reflectat
în alte gesturi mărunte. Prieteniile lui de lungă durată cu co­
legi din liceu dovedeau consecvenţă în relaţii. în devotamentul
pentru mama lui care avea o personalitate puternică eu am vă­
zut un respect profund pentru femei şi pentru independenţa
lor. Fără să fie nevoie să discutăm asta deschis, ştiam că pu­
tea să facă faţă unei partenere care avea propriile ei pasiuni
şi propria ei voce. Acestea sunt lucruri care nu se pot învăţa
Po v e s t e a
189
m ea
într-o relaţie, pe care nici chiar iubirea nu le poate construi
sau schimba cu adevărat. Deschizându-şi lumea pentru mine,
Barack îmi arăta tot ceea ce trebuia să ştiu despre genul de par­
tener de viaţă care avea să fie.
într-o după-amiază, am împrumutat o maşină şi am mers
pe ţărmul de nord al insulei Oahu, unde am stat pe o fâşie de
plajă cu nisip moale şi ne-am uitat la surferii care se aventu­
rau în valurile uriaşe. Am rămas acolo ore în şir, doar stând de
vorbă, urmărind val după val contopindu-se cu apa oceanului,
până când soarele a apus şi ceilalţi de pe plajă şi-au strâns lu­
crurile, să plece acasă. Stăteam de vorbă în timp ce soarele s-a
colorat în roz, apoi, în violet şi în final s-a întunecat, când in­
sectele au început să înţepe, iar nouă ni s-a făcut foame. Dacă
venisem în Hawaii ca să cunosc ceva din trecutul lui Barack,
acum stăteam la marginea unui ocean uriaş şi experimentam
o versiune a viitorului, discutând despre genul de casă în care
am vrea să locuim împreună şi despre ce fel de părinţi am vrea
să fim. Discuţia părea speculativă şi puţin cam îndrăzneaţă,
dar era totodată liniştitoare, deoarece lăsa senzaţia că, dacă nu
ne-am fi oprit niciodată din vorbit, atunci toate lucrurile aces­
tea ar fi putut să prindă viaţă.
A
Î
n apo i la
c h ic a g o
,
din nou departe de Barack, încă mai
mergeam uneori cu prietenii la bar, deşi rareori stăteam
până târziu. Pasiunea pentru citit a lui Barack trezise o nouă
dragoste pentru cărţi şi în mine. Acum eram mulţumită să pe­
trec o seară de sâmbătă pe canapea, citind un roman bun.
Când mă plictiseam, le telefonam vechilor mele prietene.
Chiar dacă acum aveam o relaţie serioasă, prietenele mele erau
190
M i c h e l l e O ba m a
cele care mă ţineau cu picioarele pe pământ. Santita Jackson
călătorea prin ţară, în grupul de acompaniament al cântăre­
ţei Roberta Flack, dar vorbeam de câte ori puteam. în urmă
cu aproximativ un an, stăteam cu părinţii în camera lor de zi
şi plesneam de mândrie uitându-ne cum Santita şi fraţii ei îşi
reprezentau tatăl la Convenţia naţională din 1988 a Partidului
Democrat. Reverendul Jackson a făcut o cursă onorabilă către
prezidenţiale, câştigând mai bine de zece alegeri primare până
să îi cedeze nominalizarea lui Michael Dukakis. Pe parcurs, a
adus în căminele ca al nostru o speranţă şi un entuziasm ne­
maiîntâlnite, chiar dacă în inimile noastre ştiam că mai era
drum lung de parcurs.
Vorbeam periodic cu Verna Williams, o prietenă apro­
piată de la facultatea de drept, care până nu demult locuise
la Cambridge. îl întâlnise pe Barack de câteva ori şi îl plăcea
mult, dar mă tachina că aş fi renunţat la standardele mele
nebunesc de înalte, lăsând un fumător să intre în viaţa mea.
Angela Kennedy şi cu mine încă mai râdeam împreună, chiar
dacă ea lucra ca profesoară în New Jersey şi îşi creştea singură
fiul, încercând să se menţină pe linia de plutire în timp ce că­
sătoria ei se destrăma încet. Ne cunoscusem în colegiu, naive
şi pe jumătate mature, iar acum eram adulţi, cu vieţi de adulţi
şi preocupări de adulţi. Simpla idee în sine ne izbea uneori ca
fiind hilară.
între timp, Suzanne era acelaşi spirit liber din vremea în
care împărţisem camera la Princeton - intrând şi ieşind din
viaţa mea cu predictibilitate variabilă, continuând să măsoare
valoarea zilelor după câtă plăcere îi produceau. Treceau peri­
oade lungi fără să vorbim, dar, apoi, reînnodam firul prieteniei
Po v estea
m ea
191
cu uşurinţă. Ca întotdeauna, eu îi spuneam Screwzy, iar ea îmi
spunea Miche. Lumile noastre erau în continuare la fel de di­
ferite cum fuseseră şi în şcoală, când ea vâna petrecerile cluburilor-restaurant şi îşi azvârlea hainele murdare sub pat, iar
eu îmi aranjam în funcţie de culoare notiţele la cursul intro­
ductiv de sociologie. Chiar şi atunci, Suzanne era ca o soră a
cărei viaţă o puteam urmări doar de la distanţă, de dincolo de
golful diferenţelor noastre înnăscute. Ea mă scotea din minţi,
mă fermeca şi era întotdeauna importantă pentru mine. Ea îmi
cerea sfatul şi, apoi, îl ignora cu bună ştiinţă. Ar fi rău să iasă cu
un star pop semicelebru şi afemeiat? Da, ar fi rău, dar avea să
o facă oricum, pentru că de ce nud Cel mai şocant pentru mine
a fost atunci când a respins ocazia de a merge, după facultate,
la o şcoală de afaceri din Ivy League, pentru că ar fi fost prea
multă muncă şi, în consecinţă, nici o distracţie. A absolvit în
schimb un program mai puţin stresant la o facultate de stat,
ceea ce mi s-a părut o dovadă de lene.
Alegerile lui Suzanne păreau uneori un afront faţă de felul
meu de a face lucrurile, un îndemn la relaxare şi la mai puţin
efort. Acum ştiu că am judecat-o nedrept pentru asta. La vre­
mea respectivă, însă, eram convinsă că eu eram cea care are
dreptate.
Nu mult după ce am început să mă întâlnesc cu Barack,
i-am telefonat lui Suzanne, să o bat la cap cu sentimentele
mele pentru el. A fost încântată să mă audă atât de fericită,
fericirea fiind specialitatea ei. Avea şi ea veşti: renunţa la pos­
tul ei de informatician la Rezervele Federale şi pleca să călăto­
rească - şi nu cu săptămânile, ci cu lunile. Curând, Suzanne
192
M i c h e l l e O ba m a
şi mama ei aveau să pornească într-un fel de aventură în jurul
lumii. Pentru că. de ce nu!
Nu am putut ghici niciodată dacă Suzanne ştia, în
subconştient, că în celulele corpului ei se întâmpla ceva ciu­
dat, că deja avea loc o ofensivă tăcută. Ceea ce ştiu este că,
în toamna lui 1989, când eu purtam pantofi de lac şi stăteam
în şedinţe lungi şi monotone la Sidley, Suzanne şi mama ei
încercau să nu-şi păteze rochiile cu sos de curry, undeva prin
Cambodgia, şi dansau în zori pe aleile de la Taj Mahal. în timp
ce eu îmi ajustam bugetul, îmi luam hainele de la curăţăto­
rie şi priveam cum se usucă şi cad frunzele din copacii de pe
Euclid Avenue, Suzanne se plimba prin Bangkokul fierbinte
şi umed, într-un tuk-tuk, chiuind - cum îmi imaginam eu de bucurie.
De fapt, nu ştiu cum au fost cu adevărat călătoriile ei şi
nici dacă a fost într-adevăr acolo, pentru că nu era genul care
să trimită vederi sau să păstreze legătura. Era prea ocupată să
trăiască, să se încarce cu tot ceea ce lumea avea de dăruit.
Când s-a întors acasă în Maryland şi a găsit o clipă să vor­
bească şi cu mine, mi-a dat o altă veste - atât de stridentă şi
de nepotrivită cu imaginea pe care o aveam despre ea, încât cu
greu am putut să o înţeleg.
„Am cancer*1, mi-a spus Suzanne, cu vocea sugrumată de
emoţie, „şi încă mult de tot.“
Medicii tocmai îi puseseră diagnosticul, o formă agresivă
de limfom care deja îi distrugea organele. Ea mi-a descris un
plan de tratament, spunând că ar fi ceva speranţe, dar eram
prea copleşită ca să reţin detaliile. înainte să închidă telefonul
Po v estea
m ea
193
mi-a spus că, printr-o lovitură crudă a destinului, se îmbolnă­
vise grav şi mama ei.
Nu sunt convinsă dacă am crezut vreodată că viaţa era
dreaptă, dar mi-am închipuit întotdeauna că puteai să găseşti
rezolvarea la orice problemă. Cancerul Suzannei era prima
provocare reală la această noţiune, o sabotare a idealurilor
mele. Pentru că, deşi nu pusesem încă toate detaliile la punct,
aveam ideile mele cu privire la viitor. Aveam o agendă pe care
o urmam cu asiduitate încă din primul an de colegiu, avansând
pe linia de căsuţe pe care trebuia să le bifez.
Pentru mine şi Suzanne, lucrurile ar fi trebuit să mear­
gă altfel: fiecare urma să fie domnişoară de onoare la nunta
celeilalte. Soţii noştri aveau să fie foarte diferiţi, bineînţeles,
dar oricum s-ar fi plăcut unul pe celălalt. Urma să avem copii
în acelaşi timp, să mergem cu familiile în vacanţe la plajă în
Jamaica, să ne criticăm moderat una alteia metodele de creşte­
re a copiilor şi să fim mătuşicile preferate pentru copiii celei­
lalte, atunci când aveau să mai crească. Eu le-aş fi dăruit cărţi
copiilor ei, de ziua lor, ea le-ar fi adus alor mei beţe cu arcuri de
sărit. Am fi râs şi ne-am fi spus secrete şi ne-am fi dat ochii pes­
te cap la aversiunile ridicole ale celeilalte, până într-o zi, când
ne-am fi dat seama că eram două bătrânici care au fost întot­
deauna prietene, consternate de cât de repede trecuse timpul.
Aşa arăta, pentru mine, lumea care ar fi trebuit să fie.
rivind în urmă, mi se pare remarcabil că, de-a lungul acelei
P
ierni şi primăveri, m-am dedicat în totalitate carierei mele.
Eram avocat, iar avocaţii aveau de lucru. Aşa că lucram tot tim­
pul. Cu cât facturam mai multe ore de lucru, cu atât eram mai
M i c h e l l e O ba m a
194
buni. Nu aveam de ales, îmi spuneam. Munca era importan­
tă, îmi spuneam. Şi continuam să merg în fiecare dimineaţă în
centrul oraşului Chicago, să mă alătur furnicilor corporatiste
din muşuroiul cunoscut ca One First National Piaza. Lucram
fără pauză şi nu mă opream decât când dormeam.
în vremea asta, Suzanne trăia în Maryland cu boala ei.
Mergea la programări pentru analize şi operaţii, încercând
totodată să aibă grijă de mama ei, care se lupta la rândul ei cu
un cancer agresiv despre care medicii insistau să spună că nu
are nici o legătură cu boala lui Suzanne. Era ghinion, coinci­
denţă nefastă, înspăimântătoare până la punctul în care deve­
nea foarte greu şi numai să te gândeşti la ea. Cei din familia
Suzannei nu erau foarte apropiaţi, cu excepţia a două dintre
verişoarele ei preferate, care o ajutau cât puteau. Angela venea
uneori în vizită din New jersey, dar şi ea avea de jonglat între
creşterea unui bebeluş şi carieră. O însărcinasem pe Verna,
prietena mea din facultate, să meargă pe acolo când putea, ca
un fel de reprezentant al meu. Verna o întâlnise pe Suzanne de
câteva ori când eram la Harvard şi, printr-o pură coincidenţă,
locuia acum în Silver Spring, într-o clădire pe care doar o par­
care o despărţea de cea a lui Suzanne.
Nu era uşor pentru Verna, care îşi pierduse recent tatăl şi
se lupta cu propria suferinţă. Dar era o prietenă adevărată, un
om plin de compasiune. în luna mai, mi-a telefonat într-o zi la
birou, să-mi povestească detaliile vizitei la Suzanne.
„l-am pieptănat părul“, mi-a spus printre altele.
Faptul că Suzanne avea nevoie de ajutor la pieptănat ar fi
trebuit să mă facă să înţeleg gravitatea situaţiei, dar eu ridica­
sem un zid între mine si adevăr. O parte din mine încă refuza
Po v e s t e a
m ea
195
să accepte ceea ce se întâmpla. Mă agăţam de ideea că Suzanne
avea să-şi recapete sănătatea, chiar şi când toate dovezile ară­
tau contrariul.
Până la urmă, Angela a fost cea care mi-a telefonat, în iu­
nie, şi mi-a prezentat lucrurile fără menajamente. „Dacă vrei
să vii, Miche“, mi-a spus ea, „ar fi bine să vii acum.“
La momentul respectiv, Suzanne fusese mutată într-un
spital. Era prea slăbită să mai vorbească şi era conştientă doar
din când în când. Nu mai rămăsese nimic care să-mi alimen­
teze negarea. Am închis telefonul şi mi-am cumpărat bilet de
avion. Imediat după ce am aterizat, am luat un taxi până la
spital, am urcat cu liftul până la etajul la care se afla Suzanne,
am mers pe coridor până la salonul ei şi am găsit-o acolo, în­
tinsă în pat, vegheată de Angela şi de verişoara ei, într-o tăcere
deplină. Am aflat că mama lui Suzanne murise cu doar câteva
zile în urmă, iar acum ea era în comă. Angela mi-a făcut loc să
mă aşez pe o margine a patului.
Am privit-o îndelung pe Suzanne, uitându-mă la faţa în
formă perfectă de inimă şi la pielea ei castanie, consolându-mă
cumva cu netezimea tinerească a obrajilor ei şi a buzelor ar­
cuite, ca de fetiţă. Părea ciudat de neafectată de boală. Părul
ei întunecat la culoare era încă strălucitor şi lung; cineva i-1
strânsese în două cozi împletite care îi ajungeau aproape până
la talie. Picioarele ei de atletă erau ascunse sub pături. Arăta ca
o tânără dulce şi frumoasă de 26 de ani care părea să fi aţipit.
Regretam că nu mă dusesem s-o văd mai devreme. Re­
gretam numeroasele ocazii, de-a lungul prieteniei noastre
cu suişuri şi coborâşuri, când îi spusesem că făcea tot felul de
alegeri greşite, când ea poate că făcea ceea ce trebuia. M-am
196
M i c h e l l e O ba m a
simţit brusc fericită pentru că, în nenumărate ocazii, îmi igno­
rase sfatul. Mă bucuram că nu se extenuase pentru o diplomă
de la o şcoală de afaceri pretenţioasă. Că alesese să plece în
weekend undeva, cu un star pop semicelebru, doar ca să se
distreze. Mă bucuram că ajunsese la Taj Mahal, să privească
răsăritul de soare împreună cu mama ei. Suzanne trăise altfel
decât mine.
în ziua aceea, i-am ţinut mâna inertă între palme şi i-am
ascultat respiraţia neregulată, până când a ajuns să facă pauze
lungi între inspiraţii. La un moment dat, asistenta ne-a făcut
semn cu capul. Se întâmpla. Suzanne ne părăsea. Mintea mi
s-a întunecat. Nu am avut gânduri profunde. Nu am avut reve­
laţii despre viaţă sau pierdere. Nimic, în afară de furie.
Să spui că era nedrept ca Suzanne să se îmbolnăvească şi
să moară la 26 de ani era prea simplu. Dar asta era realita­
tea, rece şi respingătoare. La ce mă gândeam când, în cele din
urmă, i-am părăsit trupul în salonul din spital? „Ea a plecat şi
eu sunt încă aici.“ Afară, pe hol, treceau oameni îmbrăcaţi în
pijamale care erau mult mai în vârstă şi păreau mult mai bol­
navi decât Suzanne, dar care, totuşi, erau încă acolo. Am luat
un avion aglomerat spre Chicago, am condus pe o autostradă
aglomerată, am urcat cu liftul până la biroul meu. Mă uitam
la oamenii din jur, părând veseli în maşinile lor, mergând pe
trotuare în haine de vară, lenevind în cafenele sau lucrând la
birourile lor, fără să ştie ce i se întâmplase lui Suzanne - şi
aparent fără să-şi dea seama că oricare dintre ei putea avea
aceeaşi soartă. Era ceva greşit în felul în care viaţa mergea, pur
şi simplu, mai departe. în felul în care toată lumea era aici, cu
excepţia lui Suzanne a mea.
C a pito lu l 10
rv » p
j ckj
n vara aceea, am început să ţin un jurnal. Mi-am cum­
I
părat un carnet cu coperţi îmbrăcate în pânză, negru cu flori
violet pe copertă, pe care îl ţineam lângă pat. îl luam cu mine
când mergeam în călătorii de afaceri pentru Sidley & Austin.
Nu scriam în fiecare zi, nici măcar în fiecare săptămână; de
fapt, scriam doar atunci când aveam timp şi energie să triez
prin grămada de sentimente. Se întâmpla uneori să scriu de
câteva ori într-o săptămână, pentru ca apoi să nu mă mai ating
de jurnal o lună întreagă sau chiar mai mult. Eu nu eram o
fire prea introspectivă. Exerciţiul de înregistrare a gândurilor
era ceva nou pentru mine - un obicei pe care presupun că îl
împrumutasem parţial de la Barack, care considera scrierea ca
fiind terapeutică şi clarificatoare şi care, cu unele pauze, tot
ţinuse jurnale de-a lungul anilor.
în vacanţa de vară de la Harvard, Barack a revenit Ia
Chicago şi, de data asta, nu a mai închiriat nimic, ci s-a mutat
direct în apartamentul meu de pe Euclid Avenue. Asta însem­
na nu doar că învăţam amândoi, în mod real, să coabităm ca
un cuplu, dar şi că Barack a avut ocazia să pătrundă în intimi­
tatea familiei mele. Discuta despre sport cu tata înainte să ple­
ce la serviciul lui de la staţia de epurare a apei. Uneori o ajuta
198
M i c h e l l e O ba m a
pe mama să aducă plasele cu cumpărături din garaj. Era un
sentiment plăcut. Craig evaluase deja caracterul lui Barack,
studiindu-1 în detaliu, într-un context care-i era la îndemâ­
nă - incluzându-1 în partida de baschet pe care o juca în fieca­
re weekend cu un grup de prieteni, cei mai mulţi dintre ei foşti
jucători în echipe universitare. De fapt, eu îl rugasem să facă
asta. Părerea lui Craig despre Barack era importantă pentru
mine, iar fratele meu ştia să citească oamenii, mai ales pe te­
renul de baschet. Barack trecuse testul. Se mişca bine pe teren,
după spusele fratelui meu, şi ştia când să paseze, dar nu ezita
nici să arunce la coş, când era liber. „Nu ţine mingea numai
pentru el“, mi-a spus Craig, „dar are curaj.“
Barack se angajase pe durata verii la o firmă din centru,
ale cărei birouri erau foarte aproape de cele de la Sidley, însă
timpul petrecut la Chicago a fost scurt. Fusese ales preşedinte
la Harvard Law Review pentru următorul an academic, iar asta
îl făcea responsabil pentru alcătuirea a opt numere de câte trei
sute de pagini fiecare, ceea ce însemna că trebuia să se întoar­
că devreme la Cambridge, să se apuce de treabă. Concurenţa
pentru conducerea revistei era feroce în fiecare an, presupu­
nând o verificare riguroasă şi votul celor 80 de studenţi editori.
Alegerea în această poziţie era o realizare uriaşă pentru orici­
ne. Mai mult decât atât, s-a constatat că, în istoria de 103 ani
a publicaţiei, Barack era primul afro-american ales pentru un
astfel de mandat - o piatră de hotar atât de importantă, încât
s-a scris despre asta în New York Times, într-un text ilustrat cu
fotografia lui Barack zâmbind, cu fular şi palton.
Altfel spus, iubitul meu era cineva. Ar fi putut deja să ob­
ţină o poziţie foarte bine plătită la orice firmă de avocatură,
Po v e s t e a
m ea
199
însă el se gândea să lucreze după absolvire în domeniul drep­
turilor civile, chiar dacă astfel avea să-şi plătească împrumu­
turile pentru studii într-un interval de timp de două ori mai
mare. Aproape toţi cei care îl cunoşteau îl îndemnau să urmeze
aceeaşi cale pe care mulţi editori dinaintea lui de la Review o
urmaseră, respectiv să aplice pentru un stagiu cu succes garan­
tat la Curtea Supremă. însă Barack nu era interesat. El voia să
se stabilească la Chicago. Avea de gând să scrie o carte despre
chestiunile rasiale din America şi plănuia, spunea el, să-şi gă­
sească un loc de muncă într-un mediu compatibil cu sistemul
lui de valori, ceea ce însemna, foarte probabil, că nu avea să
sfârşească în dreptul corporatist. îşi dirija cariera cu o siguran­
ţă pe care o consideram uimitoare.
Această încredere înnăscută era admirabilă, desigur, dar,
sincer vorbind, să trăieşti cu ea era o provocare! Pentru mine,
coabitarea cu chemarea puternică pe care o simţea Barack să dorm în acelaşi pat cu ea, să stau cu ea la masă - era ceva
cu care trebuia să mă obişnuiesc, şi nu pentru că el ar fi făcut
mare caz pe tema asta, ci pentru că era atât de vie. în prezenţa
siguranţei lui, a convingerii lui că putea schimba ceva în lume,
prin comparaţie, eu nu puteam să mă simt altfel decât puţin
confuză. Chemarea lui şi sensul pe care-1 căuta în viaţă părea
să fie, fără ca el să-şi dea seama, o provocare pentru ceea ce-mi
doream eu.
Aşa a apărut jurnalul. Pe prima pagină, cu un scris îngrijit,
am trecut motivele pentru care l-am început:
„Unu, nu sunt sigură încotro vreau să se îndrepte viaţa
mea. Ce fel de om vreau să fiu? Cum vreau să contribui la mer­
sul lumii?
200
M ic h e l l e O
ba m a
Doi, relaţia mea cu Barack a devenit foarte serioasă şi simt
că trebuie să mă ocup mai bine de mine.“
Acest carnet cu copertă înflorată a supravieţuit câtorva
decenii şi mai multor mutări. A stat pe un raft în dressingul
meu de la Casa Albă vreme de opt ani, până nu demult, când
l-am scos dintr-o cutie în noua mea locuinţă, ca să încerc să mă
regăsesc pe mine, cea din vremea în care eram o tânără avo­
cată. Citesc astăzi rândurile scrise atunci şi înţeleg perfect ce
anume încercam să-mi spun mie însămi - ceva ce un mentor
femeie cu picioarele pe pământ mi-ar fi putut spune imediat.
Era, de fapt, foarte simplu. în primul rând, îmi displăcea pro­
fund să fiu avocat. Nu eram potrivită pentru această profesie.
Mă simţeam goală pe dinăuntru, chiar dacă eram printre cei
mai buni. Era ceva ce îmi era foarte greu să recunosc, având în
vedere cât de mult muncisem şi cât mă îndatorasem pentru ta­
xele şcolare. Din dorinţa mea oarbă de a face performanţă, din
nevoia mea de a face totul perfect, nu luasem aminte la semne
şi o apucasem pe drumul greşit.
în al doilea rând, eram profund şi încântător de îndrăgos­
tită de un bărbat cu o minte şi o ambiţie atât de puternice,
încât ameninţau să le umbrească pe ale mele. întrezăream deja
acest pericol apropiindu-se, asemenea unui val care începe să
se formeze cu forţă în adâncuri. Nu aveam să mă dau la o parte
din calea lui - eram mult prea strâns legată de Barack, prea
îndrăgostită -, dar trebuia să mă proptesc rapid şi cât mai bine
pe ambele picioare.
Asta însemna să-mi găsesc o altă profesie, iar şocul cel mai
puternic a fost produs de faptul că nu aveam nici o idee clară
despre ceea ce aş fi vrut să fac. Cumva, în toţi anii de şcoală,
Po v estea
m ea
201
nu reuşisem să mă gândesc la propriile pasiuni şi la cum pu­
team să le valorific într-o profesie căreia să-i văd însemnătatea,
în tinereţe nu explorasem nimic. Mi-am dat seama că maturi­
tatea lui Barack venea din anii în care lucrase ca organizator
pentru comunitate şi chiar dinainte, din anul categoric nesa­
tisfăcător pe care îl petrecuse ca documentarist la o firmă de
consultanţă de afaceri din Manhattan, după absolvirea cole­
giului. El experimentase mai mult, ajunsese să cunoască tot
felul de oameni şi, între timp, avusese ocazia să descopere care
sunt priorităţile lui. în vremea asta, căutând să mă feresc de
eşec, dorindu-mi respect şi un mod sigur de a-mi plăti facturi­
le, am ajuns, fără să mă gândesc prea mult, în avocatură.
Pe parcursul unui an, l-am câştigat pe Barack şi am pier­
dut-o pe Suzanne, iar forţa combinată a acestor două eveni­
mente importante m-a dezechilibrat. Moartea subită a lui
Suzanne a trezit în mine ideea că îmi doream mai multă bu­
curie şi o viaţă cu sens. Nu puteam continua să trăiesc cu pro­
pria nemulţumire sufletească. Puneam pe seama lui Barack
atât meritul, cât şi vina pentru confuzia mea. „Dacă n-ar exista
în viaţa mea un bărbat care să mă întrebe în permanenţă ce
mă împinge înainte şi ce mă îndurerează", scriam eu în jurnal,
„oare aş face-o eu, de una singură?"
Mă gândeam la ce-aş putea să fac, la ce abilităţi aş fi putut
apela. Aş fi putut fi profesoară? Administrator de colegiu? Aş fi
putut conduce un program after-school, o versiune mai pro­
fesionistă a ceea ce făcusem pentru Czerny la Princeton? M-ar
fi interesat să lucrez pentru o fundaţie sau un ONG? M-ar fi
interesat să ajut copiii defavorizaţi? Mă întrebam cum aş putea
să găsesc un loc de muncă în care să-mi folosesc mintea şi care
2 02
M i c h e l l e O ba m a
să îmi lase suficient timp să fac voluntariat, să mă bucur de artă
sau să am copii. în esenţă, voiam o viaţă. Voiam să mă simt în­
treagă. Am făcut o listă cu subiectele care mă interesau: educa­
ţia, adolescentele gravide, respectul de sine al negrilor. Ştiam
că o carieră mai virtuoasă presupunea, inevitabil, mai puţini
bani. Următoarea mea listă a fost mult mai serioasă, o listă a
cheltuielilor mele esenţiale - ce rămânea după ce renunţam
la răsfăţurile pe care mi le permiteam din salariul de la Sidley,
lucruri ca abonamentul la serviciul de livrat vinuri şi abona­
mentul la sala de gimnastică. Aveam o rată lunară de 600 de
dolari la împrumuturile pentru studii, 407 rata la maşină, bani
pentru mâncare, benzină şi asigurări, plus aproximativ 500 de
dolari pe lună care mi-ar fi trebuit pentru chirie, dacă m-aş fi
mutat din casa părinţilor mei.
Nimic nu era imposibil, dar nici simplu nu părea. Am în­
ceput să mă interesez de oportunităţile pe care le-aş fi avut
pentru practicarea dreptului în industria divertismentului,
gândindu-mă că putea fi interesant şi m-ar fi scutit de problema
unui salariu mai mic. Dar, în inima mea, simţeam cum creşte
convingerea că nu eram făcută să practic avocatura. într-o zi, am
făcut o însemnare despre un articol din New York Times pe care
îl citisem şi care relata despre cât de răspândite erau oboseala,
stresul şi nefericirea printre avocaţii americani - în special
printre femei. „Ce deprimant!", am consemnat eu în jurnal.
A
m petrecut o bună parte din acel august muncind
din greu într-o sală de conferinţe închiriată într-un ho­
tel din Washington DC, detaşată fiind să ajut la pregătirea
unui caz. Sidley & Austin reprezenta concernul din industria
Po v e s t e a
m ea
203
chimică Union Carbide într-un proces antitrust implicând
vânzarea unuia dintre activele acestuia. Am stat la Wahington
cam trei săptămâni, dar am reuşit să văd foarte puţin din oraş,
pentru că viaţa mea era dedicată în întregime şederii în sala
de conferinţe cu câţiva colegi de la Sidley, răsfoind dosarele cu
documente ce ne erau trimise de la sediul central al companiei
şi studiind miile de pagini dinăuntru.
N-ai spune că sunt genul de persoană care să găseas­
că relaxare psihică în amănuntele comerţului cu polieter şi
poliuretan, dar aşa era. încă mai practicam avocatura, dar
specificitatea muncii şi schimbarea cadrului mă distrăgeau su­
ficient de la marile întrebări care începuseră să-mi încolţească
în minte.
Până la urmă, cazul a fost soluţionat în afara tribunalului,
ceea ce însemna că mare parte din efortul nostru fusese în za­
dar. Era un compromis enervant, dar nu neaşteptat în dome­
niu, unde se întâmpla frecvent să pregăteşti un proces care nu
mai avea loc niciodată. în seara în care am luat avionul înapoi
spre Chicago, m-am simţit cuprinsă de groază, ştiind că urma
să mă întorc la rutina mea zilnică şi la confuzia care îmi înce­
ţoşa mintea.
Mama a fost drăguţă şi m-a aşteptat la aeroport. Simplul
fapt că am văzut-o m-a liniştit. Trecuse de-acum de 50 de ani
şi lucra cu normă întreagă ca asistent executiv la o bancă din
centru pe care o descria ca fiind, în esenţă, un grup de bărbaţi
care stăteau la birouri şi care intraseră în domeniu pentru că
taţii lor fuseseră bancheri, înaintea lor. Mama era o adevărată
forţă. Avea puţină toleranţă pentru prostie. Avea părul scurt
şi purta haine comode, fără zorzoane. Totul la ea era bazat
204
M i c h e l l e O ba m a
pe competenţă şi calm. La fel cum făcuse cu mine şi cu Craig în
copilărie, nu se amesteca nici acum în vieţile noastre private.
Ne oferea iubirea ei sub formă de siguranţă. Era genul care
apărea la aeroport când veneai de undeva cu avionul. Te ducea
cu maşina acasă şi îţi dădea de mâncare dacă erai flămând.
Firea ei echilibrată era ca un adăpost pentru mine, un loc
de refugiu.
Când am trecut prin centru, am oftat sonor.
„Eşti bine?“, m-a întrebat mama.
M-am uitat la ea, în lumina slabă de pe autostradă. „Nu
ştiu“, am început eu. „Doar că...“
Apoi, mi-am descărcat sufletul, l-am spus că nu eram mul­
ţumită de locul meu de muncă, ba chiar nici de profesia pe care
o alesesem - de fapt, eram profund nefericită, l-am spus despre
neliniştea mea, despre cât de mult îmi doream să fac o schim­
bare importantă, dar ezitam s-o fac de teamă că nu aveam să
câştig destui bani. îmi împărtăşeam emoţiile fără menajamen­
te. Am mai oftat o dată. „Pur şi simplu, mă simt neîmplinită1*,
i-am spus mamei.
Acum îmi dau seama cum trebuie să fi fost pentru mama,
care era pe atunci în al nouălea an la un loc de muncă pe care
îl acceptase, în primul rând, ca să poată ajuta la finanţarea
studiilor mele la colegiu, după ani de zile în care nu avuse­
se serviciu ca să aibă timp să-mi coasă hainele pentru şcoa­
lă, să-mi facă de mâncare şi să spele rufele pentru tata, care
pentru binele familiei noastre stătea opt ore pe zi să suprave­
gheze cadranele unui boiler, la staţia de epurare. Mama, care
condusese o oră ca să vină să mă ia de la aeroport, care mă
lăsa să stau fără să plătesc chirie la etajul casei ei şi care urma
Po v estea
m ea
205
să se trezească devreme în dimineaţa următoare ca să-l ajute
pe tata, cu nevoile inerente dizabilităţii lui, să se pregătească
pentru serviciu, nu era prea dispusă să empatizeze cu angoa­
sele mele privind împlinirea.
împlinirea, sunt convinsă, i-a părut o fantezie de om bo­
gat. Mă îndoiesc că părinţii mei, în cei 30 de ani împreună, au
discutat vreodată despre un astfel de concept.
Mama nu m-a judecat pentru lipsa mea de sensibilitate.
Nu era genul care să dea lecţii sau care să atragă atenţia asupra
sacrificiilor pe care le făcuse. Ea a îndurat în tăcere toate ale­
gerile mele. De data asta, însă, mi-a aruncat o privire piezişă,
plină de ironie, apoi a semnalizat ca să ieşim de pe autostradă
spre cartierul nostru, după care a chicotit uşor. „Dacă mă în­
trebi pe mine“, mi-a spus, „ aş zice mai întâi să faci bani şi să-ţi
faci griji mai târziu pentru fericire.11
xistă adevăruri pe care le înfruntăm şi altele pe care le
E
ignorăm. Am petrecut următoarele şase luni încercând să
găsesc o soluţie pentru neliniştile mele, fără să fac vreo schim­
bare majoră. La serviciu, m-am întâlnit cu cel care era respon­
sabil de departamentul meu şi i-am cerut să-mi dea sarcini mai
solicitante. Am încercat să mă concentrez asupra proiectelor
pe care le găseam mai importante, incluzând aici şi eforturile
mele de a recruta un grup nou şi mai divers de stagiari pe peri­
oada verii. între timp, urmăream în ziare anunţurile de angaja­
re şi făceam tot posibilul să intru în legătură cu oameni care nu
erau avocaţi. într-un fel sau altul, mă gândeam că o să găsesc
un drum spre o modalitate oarecare de a mă simţi împlinită.
206
M i c h e l l e O ba m a
Acasă, în Euclid Avenue, mă simţeam neputincioasă în
faţa unei noi realităţi. Picioarele tatei începuseră să se umfle
fără vreun motiv evident. Pielea lui era acum neobişnuit de
închisă la culoare şi de pătată. De fiecare dată când îl întrebam
cum se simte, îmi dădea, însă, acelaşi răspuns, cu aceeaşi insis­
tenţă pe care o ştiam de ani de zile.
„Sunt bine“, spunea, de parcă nici nu avea rost să-l întrebi
aşa ceva. Apoi, schimba subiectul.
Era din nou iarnă la Chicago. Mă trezeam dimineaţa în
zgomotul făcut de vecinii care îşi curăţau gheaţa de pe ma­
şini. Vântul bătea destul de puternic, adunând zăpada în tro­
iene. Soarele rămânea palid şi fără putere. De la fereastra bi­
roului meu de la etajul 47 de la Sidley, mă uitam la întinderea
de gheaţă cenuşie de pe lacul Michigan şi la cerul metalic de
deasupra. Purtam haine groase de lână şi aşteptam dezgheţul.
Aşa cum am mai spus, în Midwest, iarna este un exerciţiu de
aşteptare - să se îmblânzească vremea, să cânte o pasăre, să
apară din zăpadă prima brânduşă violet. între timp, nu puteai
decât să te îmbărbătezi singur.
Tata nu îşi pierduse buna dispoziţie. Craig venea din când
în când la un prânz în familie şi stăteam în jurul mesei şi râdeam la fel ca întotdeauna, deşi acum ni se alătura şi Janis,
soţia lui Craig. )anis era o femeie veselă şi ambiţioasă, lucra
în centru, ca analist de telecomunicaţii, şi era, ca toţi ceilalţi,
complet fermecată de tata. La rândul lui, Craig era modelul
perfect pentru visul urban profesional post-Princeton. îşi luase
un MBA şi era vicepreşedinte la Continental Bank, iar împreu­
nă cu janis îşi cumpărase un apartament frumos în Hyde Park.
Purta costume făcute pe comandă şi venea la mesele în familie
Po v e s t e a
m ea
207
cu un Porsche 944 Turbo roşu. Nu ştiam pe atunci, dar nimic
din toate acestea nu îl făcea fericit. Ca şi la mine, în el mocnea
o criză şi, în anii următori, avea să se lupte cu întrebări despre
însemnătatea muncii, despre recompensele pe care se simţise
îndemnat să le caute şi despre care nu ştia dacă erau recom­
pensele pe care şi le dorea, de fapt. Ştiind, însă, cât de încântat
era tata de realizările copiilor lui, nici unul din noi nu şi-ar fi
adus nemulţumirea în discuţie la masă.
Când şi-a luat rămas-bun la sfârşitul unei vizite, Craig i-a
aruncat tatei o ultimă privire îngrijorată şi i-a pus întrebarea
obişnuită despre sănătate, doar ca să primească răspunsul
scurt şi optimist: „Sunt bine“.
Cred că acceptam asta pentru că era liniştitor şi liniştea
era ceea ce ne doream. Tata trăia de ani de zile cu scleroza
multiplă şi reuşise întotdeauna să fie bine. Ne mulţumeam cu
prelungirea acestei situaţii, chiar dacă declinul lui era vizibil.
Este bine, ne spuneam unul altuia, pentru că încă se mai ridica
şi mergea la serviciu în fiecare zi. Era bine pentru că îl văzusem
luându-şi încă o bucată de carne la masa din acea seară. Era
bine, mai ales dacă nu te uitai foarte atent la picioarele lui.
Am avut câteva discuţii aprinse cu mama, pe care o între­
bam de ce tata refuza să meargă la doctor. Doar că ea, la fel ca
mine, renunţase să mai încerce să-l convingă că boala se agra­
va. Pentru tata doctorii nu avuseseră niciodată veşti bune, aşa
că nu-şi dorea decât să nu aibă nimic de-a face cu ei. îi plăcea
mult să vorbească, dar nu despre problemele lui. Din punctul
lui de vedere, boala era ceva ce -1 privea doar pe el. Singurul lu­
cru pe care-1 făcea, ca să-şi uşureze disconfortul, era s-o roage
208
M i c h e l l e O ba m a
pe mama să-i cumpere nişte ghete mai mari cu care să poată
merge la serviciu.
Refuzul de a merge la medic a continuat în ianuarie şi fe­
bruarie, în acel an. Tata păşea cu o încetineală dureroasă, folo­
sind un cadru de aluminiu ca să se deplaseze prin casă şi oprindu-se des să-şi tragă răsuflarea. Dimineaţa îi lua mai mult timp
să ajungă din pat în baie, din baie în bucătărie şi, în cele din
urmă, la uşa din spate, unde mai avea de coborât trei trepte
până în garaj, ca să urce în maşină şi să plece la serviciu. în
ciuda a ceea ce vedeam acasă, insista să ne spună că la staţia de
epurare totul mergea bine. Folosea un scuter cu motor ca să
se deplaseze de la un boiler la altul şi se mândrea cu faptul că
era indispensabil. în 26 de ani, nu lipsise nici măcar o singură
dată. Dacă se întâmpla ca vreun boiler să se supraîncălzească,
tata susţinea că era unul dintre cei doar câţiva muncitori care
aveau suficientă experienţă şi pricepere ca să împiedice rapid
dezastrul. Ca dovadă că optimismul lui era real, el se înscrisese
recent pe o listă pentru o promovare.
Mama şi cu mine încercam să ne consolăm cu ceea ce ne
spunea el, deşi ceea ce vedeam cu ochii noştri era foarte dife­
rit. Era din ce în ce mai greu să facem asta. Seara, acasă, tata
îşi petrecea cea mai mare parte a timpului urmărind meciuri
de baschet şi hochei la televizor, părând din ce în ce mai slăbit
şi mai extenuat în fotoliul lui. Pe lângă picioare, am observat
că acum părea să i se umfle ceva şi la gât. Vocea lui căpătase o
răguşeală ciudată.
Până la urmă, am pus la cale un fel de intervenţie, într-o
seară. Craig nu era niciodată dispus să fie poliţistul rău, iar
mama refuza să se amestece în chestiuni ce ţineau de sănătatea
Po v e s t e a
209
m ea
tatei. într-o astfel de discuţie, rolul vorbitorului fără menaja­
mente îmi revenea aproape întotdeauna mie. l-am spus tatei
că dacă nu pentru el, atunci pentru noi era cazul să se trateze şi
că intenţionam să-i sun doctorul în dimineaţa următoare. Cu
reticenţă, tata a acceptat şi a promis că, dacă îi fac programare,
o să meargă la medic. Am insistat să doarmă mai mult în dimi­
neaţa următoare, să se odihnească.
în seara aceea, mama şi cu mine ne-am dus la culcare cu
sentimentul de uşurare că, în sfârşit, aveam cât de cât lucrurile
sub control.
C
u toate
a stea
,
tata
era greu de convins. Pentru el, odih­
na era o formă de cedare. Când am coborât dimineaţă,
mama plecase la serviciu, iar pe tata l-am găsit la masa din bu­
cătărie, cu cadrul lângă el. Era îmbrăcat în uniforma lui bleu­
marin şi se chinuia să îşi pună pantofii. Mergea la lucru.
„Tată“, i-am spus, „credeam că te odihneşti. îţi facem pro­
gramare la medic..."
El a ridicat din umeri. „Ştiu, scumpo", mi-a spus, având în
voce un hârâit care dovedea că ceva nu era în regulă la gâtul
lui. „Dar acum mă simt bine."
încăpăţânarea lui era împachetată în atât de multe straturi
de mândrie, încât îmi era imposibil să mă supăr pe el. Nu aveai
cum să-l convingi. Părinţii noştri ne crescuseră astfel încât să
ne ocupăm singuri de problemele noastre, ceea ce însemna că
trebuia să am încredere că şi el se ocupa de ale lui, chiar dacă,
la momentul respectiv, abia dacă mai putea să se încalţe. Aşa
că l-am lăsat să-şi vadă de treabă. Mi-am înăbuşit îngrijorarea,
l-am sărutat pe tata şi am urcat din nou la etaj, să mă pregătesc
210
M i c h e l l e O ba m a
pentru o nouă zi la serviciu. Aveam de gând să o sun pe mama
mai târziu, la birou, să-i spun că trebuia să-l convingem pe tata
să-şi ia liber.
Am auzit cum se închide uşa din spate. Câteva minute mai
târziu, m-am întors în bucătărie şi am găsit-o pustie. Cadrul
tatei era aşezat lângă uşa din spate. Ceva m-a îndemnat să mă
uit pe vizorul uşii, prin care se vedea veranda din spate şi aleea
spre garaj, ca să mă conving că dubiţa plecase.
însă dubiţa era acolo, şi tot acolo era şi tata. Era îmbrăcat cu
haina lui de iarnă, purta o şapcă şi stătea cu spatele la mine. Nu
reuşise să coboare scările până la capăt înainte să fie nevoit să
se odihnească. îi puteam citi epuizarea în înclinarea corpului,
în felul în care îşi ţinea capul plecat şi în greutatea cu care se
lăsa pe balustrada din lemn. Nu era vorba atât de o criză, cât de
faptul că părea prea obosit ca să meargă mai departe. Era clar
că încerca să-şi adune puterile ca să intre înapoi, în casă.
Mi-am dat seama că îl vedeam într-un moment de înfrân­
gere deplină.
Cât de singur trebuie să se fi simţit trăind mai bine de
20 de ani cu o asemenea boală, fiind nevoit să meargă înainte
fără să se plângă, în timp ce trupul i se degrada lent şi irever­
sibil. Vederea tatei pe verandă mi-a provocat o durere cum nu
mai simţisem vreodată. Instinctul mă îndemna să ies cât mai
repede şi să-l ajut să intre înapoi la căldură, dar m-am opus,
ştiind că avea să fie doar o nouă lovitură pentru demnitatea lui.
Am tras aer în piept şi m-am îndepărtat de uşă.
Mă gândeam că aveam să-l văd când intră. L-aş fi ajutat să-şi
scoată ghetele de lucru, i-aş fi adus puţină apă şi l-aş fi condus
Po v e s t e a
211
m ea
la fotoliul lui, recunoscând în sinea noastră, fără nici o urmă
de îndoială, că trebuia să accepte ajutor.
M-am întors în apartamentul meu, aşteptând să aud uşa
din spate. Am aşteptat cinci minute şi apoi alte cinci minute,
până când, în cele din urmă, am coborât şi m-am dus din nou
la vizor, să mă asigur că se ridicase în picioare. Dar veranda
era de-acum pustie. în ciuda tuturor durerilor şi suferinţelor
din corpul lui, tata reuşise cumva să coboare scările, să meargă
pe aleea îngheţată şi să urce în dubiţa lui, care de-acum era
probabil la jumătatea drumului spre staţia de epurare. Tata nu
voia să renunţe.
e c â t e v a l u n i d e ja ,
D
Barack şi cu mine cochetam cu ideea
căsătoriei. Eram împreună de un an şi jumătate şi, după
toate semnele, iubirea noastră rămăsese de neclintit. El era în
ultimul semestru la Harvard şi prins până peste cap în munca
lui de la Law Review, dar curând avea să se întoarcă la mine,
să intre în baroul din Illinois şi să-şi caute un loc de muncă.
Planul era să se mute înapoi în Euclid Avenue, de data asta per­
manent. Pentru mine era un alt motiv să aştept cu nerăbdare
sfârşitul iernii.
Discutasem în principiu despre cum vedea fiecare dintre
noi căsătoria şi mă îngrijora uneori cât de diferite păreau să
fie viziunile noastre. Pentru mine, căsătoria era o certitudine,
ceva ce fusesem crescută să aştept să se întâmple într-o bună
zi - la fel cum era o certitudine că urma să am copii, încă din
vremea când eram doar o fetiţă care le acorda multă atenţie
păpuşilor ei. Barack nu era împotriva căsătoriei, dar nici nu se
grăbea în mod special. Pentru el, iubirea noastră însemna deja
M i c h e l l e O ba m a
212
totul. Era suficientă pentru o viaţă completă şi fericită împreu­
nă, cu sau fără verighete.
Evident că amândoi eram produsele modului în care
fuseserăm crescuţi. Barack trăise experienţa căsătoriei ca fiind
ceva efemer: mama lui să căsătorise de două ori, divorţase de
două ori şi de fiecare dată reuşise să meargă mai departe fără
ca viaţa, cariera şi copiii ei să aibă de suferit. Părinţii mei, în
schimb, se căsătoriseră devreme şi pentru toată viaţa. Pentru
ei, fiecare decizie era o decizie comună, fiecare efort era unul
comun. în 30 de ani, aproape că nu petrecuseră o noapte de­
parte unul de celălalt.
Ce voiam noi, Barack şi cu mine? Voiam un parteneriat
modern care să ni se potrivească amândurora. El vedea căsă­
toria ca pe o armonizare a iubirii dintre doi oameni, care pu­
teau duce o viaţă împreună, fără să renunţe, însă, la visurile sau
ambiţiile individuale. Pentru mine, căsătoria era mai degrabă
o fuziune completă, reconfigurarea a două vieţi într-una sin­
gură, bunăstarea familiei având întâietate în faţa planurilor
sau ţelurilor oricăruia din cei doi. Nu voiam o viaţă exact ca
a părinţilor mei, nu voiam să locuiesc în aceeaşi casă pentru
totdeauna, să am acelaşi serviciu şi să nu revendic niciodată
un spaţiu ca fiind al meu, dar voiam stabilitatea de la an la an,
de la deceniu la deceniu, pe care o văzusem la ei. „Recunosc
valoarea indivizilor care au propriile interese, ambiţii şi visuri11,
am scris în jurnal. „însă nu cred că urmărirea visurilor unei
persoane ar trebui să însemne sacrificarea cuplului."
Urma să ne clarificăm sentimentele, mă gândeam eu, când
avea să vină Barack la Chicago, când avea să se încălzească vre­
mea, când aveam să ne bucurăm din nou de luxul de a petrece
Po v estea
m ea
213
weekendurile împreună. Trebuia doar să aştept, deşi aştep­
tarea era grea. Tânjeam după permanenţă. Din camera de zi
a apartamentului meu, auzeam câteodată ca un murmur
discuţiile părinţilor mei, la etajul de dedesubt. O auzeam pe
mama cum râde când îi povestea tata cine ştie ce. îi auzeam
cum închid televizorul şi se pregătesc de culcare. Aveam 27
de ani de-acum şi erau zile în care nu-mi doream decât să fiu
completă. îmi doream să mă agăţ de fiecare lucru pe care îl
iubeam şi să îl revendic pentru mine. Avusesem parte de sufici­
ente pierderi până atunci şi ştiam că mai aveau să vină şi altele.
E
u am
fo st
cea care i-a făcut tatei programare la un medic,
dar, până la urmă, mama a fost cea care l-a dus acolo - cu
ambulanţa. Picioarele i se umflaseră şi îl dureau atât de tare,
încât a fost nevoit să recunoască că păşea de parcă ar fi călcat
pe ace. Când a venit momentul să meargă la medic, nu a mai
putut să stea pe picioare deloc. Eram la serviciu în ziua aceea,
dar mama mi-a povestit mai târziu cum fusese - tata fusese
scos din casă de nişte paramedici voinici, iar pe drum tot fă­
cuse glume.
A fost dus direct la spitalul universitar din Chicago. A ur­
mat un şir de zile petrecute în purgatoriul analizelor de sânge,
al verificărilor tensiunii, al tăvilor cu mâncare neatinsă şi al
detaşamentelor de medici care făceau vizite regulate pentru
consult. în tot acest timp, tata a continuat să se umfle. Faţa i
s-a umflat, gâtul s-a îngroşat şi i-a slăbit vocea. Diagnosticul
oficial a fost sindrom Cushing, cu sau fără legătură cu scleroza
lui multiplă. Oricum, trecuse de mult de punctul în care ar mai
fi fost posibil un tratament. Sistemul lui endocrin era complet
M i c h e l l e O ba m a
214
dat peste cap. O tomografie a arătat că avea în gât o tumoare
care crescuse atât de mult, încât efectiv îl sufoca.
„Nu ştiu cum de n-am observat", i-a spus tata medicului,
cu o voce care exprima sincer uimire, de parcă nu simţise nici
un simptom până în punctul acela, de parcă n-ar fi trecut săp­
tămâni şi luni, dacă nu chiar ani în care îşi ignorase durerea.
Făceam cu schimbul la spital ca să stăm cu el - mama,
Craig, Janis şi cu mine. Veneam şi plecam, în timp ce medicii
îl bombardau cu medicamente, adăugau tuburi şi îl conectau
la tot felul de maşinării. încercam să înţelegem ce ne spuneau
specialiştii, dar nu pricepeam mare lucru. îi aranjam tatei per­
nele şi vorbeam inutil despre campionatul universitar de bas­
chet şi despre vremea de afară, ştiind că el ne asculta, dar acum
îl obosea prea tare şi să vorbească. Eram o familie în care totul
funcţionase după un plan bine pus la punct, însă acum totul
părea să ne ia pe nepregătite. încetul cu încetul, tata se afunda
în efectele bolii, îndepărtându-se de noi, cuprins parcă de un
ocean invizibil. îl aduceam înapoi cu amintiri de odinioară, ve­
deam cum acestea îi aprindeau o sclipire în ochi. îţi aminteşti
de Doi-şi-un-sfert şi cum ne dădeam peste cap pe bancheta
uriaşă din spate, când mergeam vara la cinematograful în aer
liber? îţi aminteşti de mănuşile de box pe care ni le-ai dăruit şi
de piscina de la Dukes Happy Holiday Resort? Dar cum construiai decoruri pentru atelierele de operetă ale lui Robbie? Ce
zici de mesele de la Dandy? îţi aminteşti când ne-a făcut mama
creveţi prăjiţi de Anul Nou?
într-o seară am trecut pe acolo şi l-am găsit pe tata singur.
Mama plecase acasă, iar asistentele erau strânse în cabinetul
lor de pe hol. în salon era linişte, tot etajul era tăcut. Era prima
Po v estea
m ea
215
săptămână din martie, iar zăpada abia se topise, lăsând oraşul
într-o umezeală ce părea că nu avea să mai treacă niciodată.
Tata era în spital de vreo zece zile. Avea 55 de ani, dar arăta ca
un bătrân, cu albul ochilor îngălbenit şi braţele greoaie, inca­
pabile să se mai mişte. Era treaz, dar nu putea să vorbească, nu
voi şti niciodată dacă din cauza bolii sau a emoţiei.
M-am aşezat pe un scaun lângă pat privindu -1 cum se chi­
nuia să respire. Când l-am luat de mână, mi-a strâns-o liniş­
titor. Ne uitam unul la celălalt în tăcere. Erau prea multe de
spus şi, totuşi, aveam senzaţia că ne spusesem totul. Nu mai
rămăsese decât un singur adevăr. Ajunsesem la capăt. Tata nu
avea să se facă bine. Avea să rateze tot restul vieţii mele. Eu
pierdeam stabilitatea lui, alinarea, bucuria lui de fiecare zi.
Simţeam cum îmi curg lacrimi pe obraji.
Cu privirea aţintită în continuare la mine, tata a dus mâna
mea la buze şi a sărutat-o de mai multe ori. Era modul lui de
a-mi spune: „Linişteşte-te, nu mai plânge". Exprima durere şi
apăsare, dar şi ceva mai calm şi mai profund, un mesaj pe care
mai voia să mi-1 transmită o dată. Cu acele sărutări, îmi spu­
nea că mă iubeşte din toată inima, că este mândru de femeia
care am devenit. îmi spunea că ştie că ar fi trebuit să meargă la
medic mult mai devreme. îşi cerea iertare. îşi lua rămas-bun.
Am rămas cu el în noaptea aceea până a adormit. Am ple­
cat de la spital în întunericul îngheţat şi am mers cu maşina
spre casă, pe Euclid Avenue, unde mama stinsese deja luminile.
Eram singure în casă acum, eu şi mama, şi cine ştie ce viitor ne
aştepta. Pentru că atunci când a răsărit soarele, el plecase deja.
Tatăl meu - Fraser Robinson al 111-lea - suferise un infarct şi a
murit în noaptea aceea, după ce ne oferise absolut totul.
C a pito lu l 11
r\jrv>r\_>
ste dureros să trăieşti după ce a murit cineva. Doare,
E
pur şi simplu. Poate fi dureros să mergi pe un hol sau să
deschizi frigiderul. Doare să-ţi pui o pereche de şosete sau
să te speli pe dinţi. Mâncarea nu mai are gust. Culorile pălesc.
Muzica doare, la fel şi amintirile. Priveşti ceva ce altădată ai
fi considerat frumos - cerul violet la apus sau un loc de joacă
plin de copii -, şi cumva asta nu face decât să-ţi îngreuneze
pierderea. Durerea te însingurează în felul acesta!
în ziua de după moartea tatălui meu, ne-am dus la o firmă
de pompe funebre din South Side - eu, mama şi Craig - să ale­
gem un sicriu şi să programăm slujba de comemorare. Să facem
aranjamentele, în limbajul celor de la pompe funebre. Nu-mi
amintesc prea multe despre vizita noastră acolo, doar cât de
şocaţi eram toţi, fiecare încremenit în propria durere. Totuşi,
în timp ce treceam prin ritualul apăsător de a cumpăra sicriul
potrivit în care să ne înmormântăm tatăl, Craig şi cu mine am
reuşit să avem prima şi singura noastră ceartă ca adulţi.
S-a întâmplat aşa: eu voiam să cumpăr cel mai sofisticat şi
mai scump sicriu din magazin, dotat cu cât mai multe mânere,
perne şi accesorii. Nu aveam vreun motiv anume să-mi doresc
asta. Era singurul lucru pe care puteai să-l faci când nu mai
Po v estea
m ea
217
era nimic altceva de făcut. Partea practică, pragmatică a edu­
caţiei pe care o primisem mă făcea să nu pun prea mare preţ
pe amabilităţile seci, deşi bine intenţionate, cu care aveau să
ne bombardeze oamenii peste câteva zile, la înmormântare.
Nu puteam fi uşor consolată cu ideea că tata plecase într-un
loc mai bun sau că era împreună cu îngerii. Din punctul meu
de vedere, pur şi simplu, el merita un sicriu frumos.
Craig, în schimb, insista că tata ar fi vrut ceva modest,
practic şi nimic mai mult. Ceva potrivit cu personalitatea tatei,
spunea el. Orice altceva ar fi fost prea ostentativ.
Am început să discutăm calm, dar, în scurt timp, am ex­
plodat, în prezenţa directorului amabil de la firma de pompe
funebre care se prefăcea că nu ne aude, sub privirea înceţoşată
de durere a mamei, care nu a avut nici o reacţie.
Strigam unul la celălalt din motive care nu aveau nimic
de-a face cu discuţia respectivă. Până la urmă, a rămas nici ca
mine, nici ca el. Am stabilit să-l înmormântăm pe tata într-un
sicriu nici prea pretenţios, dar nici banal - urmând să nu mai
discutăm despre asta vreodată. Aveam această ceartă absurdă
şi nepotrivită pentru că, în umbra morţii, orice lucru de pe lu­
mea asta pare absurd şi nepotrivit.
Mai târziu, am dus-o pe mama înapoi pe Euclid Avenue.
Ne-am aşezat toţi trei la masa din bucătăria de jos, obosiţi şi
ursuzi, cu toată suferinţa din noi stârnită iarăşi de vederea
celui de-al patrulea scaun. Curând am început să plângem.
Am rămas aşa un timp care nouă ni s-a părut îndelungat,
plângând în hohote până am obosit şi am rămas fără lacrimi.
Mama, care nu spusese aproape nimic toată ziua, a făcut în
sfârşit un comentariu.
218
M i c h e l l e O ba m a
„Uită-te la noi“, a spus ea cu un ton jalnic.
Şi, totuşi, era o urmă de jovialitate în felul în care a spus-o.
Voia să atragă atenţia că noi, Robinsonii, ajunsesem o adu­
nătură ridicolă, de nerecunoscut, cu ochii umflaţi şi nasurile
înfundate, îndureraţi şi ciudat de neajutoraţi în propria noas­
tră bucătărie. Nu ştiam cine eram? Nu ne învăţase chiar el? Ea
ne-a chemat înapoi din singurătatea suferinţei noastre cu trei
cuvinte simple, aşa cum numai mama noastră putea să o facă.
Mama s-a uitat la mine, eu m-am uitat la Craig şi deoda­
tă scena a părut un pic caraghioasă. Primul chicotit, ştiam cu
toţii, ar fi venit în mod normal dinspre scaunul care era acum
gol. Treptat, am început să zâmbim şi să râdem pe înfundate,
până când am izbucnit în hohote de-a dreptul. îmi dau seama
că poate părea ciudat, dar ne pricepeam mult mai bine la asta
decât la plâns, ldeea era că aşa i-ar fi plăcut lui, aşa că ne-am
permis să râdem.
ierderea tatei mi-a accentuat senzaţia că nu mai aveam
P
timp să stau pe loc şi să mă gândesc cum să-mi duc via­
ţa. Tata avea doar 55 de ani când a murit. Suzanne avusese 26.
Lecţia pe care o aveam de învăţat era simplă: viaţa este scurtă
şi nu trebuie risipită. Dacă muream, nu voiam ca oamenii să
îşi aducă aminte de mine pentru teancul de informări legale
pe care le scrisesem sau pentru lista corporaţiilor în a căror
echipă de avocaţi lucrasem. Simţeam cu convingere că aveam
ceva mai mult de oferit lumii. Era timpul să fac o schimbare.
încă nesigură încotro voiam s-o apuc, am compus scrisori
de intenţie şi le-am trimis prin tot oraşul. Le-am scris şefilor de
fundaţii, ONG-urilor care se ocupau de comunitate şi marilor
Po v estea
m ea
219
universităţi din oraş, adresându-mă în special departamente­
lor lor juridice - nu pentru că aş fi vrut să fac muncă în dome­
niul legal, ci pentru că mă gândeam că erau mai mari şansele
să-mi răspundă. Din fericire, mi-au răspuns mai mulţi oameni,
care m-au invitat la masă sau la sediul lor pentru o întâlnire,
chiar dacă nu aveau nici un post liber. De-a lungul primăverii
şi verii anului 1991, am discutat cu oricine am crezut că ar fi
putut să-mi dea vreun sfat. ldeea era nu atât să-mi găsesc un
alt loc de muncă, cât să înţeleg mai bine ce ar fi fost posibil şi
cum procedaseră alţii. îmi dădeam seama că următoarea etapă
a călătoriei mele nu avea să se desfăşoare de la sine, că diplo­
mele mele pretenţioase nu aveau să mă conducă automat către
o carieră satisfăcătoare. Găsirea unei profesii, nu a unui simplu
loc de muncă, nu putea să vină doar din trecerea în revistă a
paginilor de contact dintr-un catalog al absolvenţilor; era ne­
voie de mai multă gândire şi de efort. Trebuia să acţionez ra­
pid, energic, şi să învăţ. Şi, din nou, iar şi iar, mi-am prezentat
dilema profesională în faţa oamenilor pe care îi întâlneam, întrebându-i ce făceau ei şi pe cine cunoşteau. întrebam deschis,
fără ocolişuri, ce fel de muncă putea fi disponibilă pentru un
avocat care, de fapt, nu voia să practice avocatura.
într-o după-amiază, am fost la biroul unui om inteligent
şi prietenos, pe nume Art Sussman, care era consilier intern
pe probleme juridice la Universitatea din Chicago. S-a dovedit
că mama fusese cândva secretara lui, pentru un an, timp în
care dactilografiase şi se ocupase de dosarele departamentului
juridic. Aceasta se întâmpla când eram în primul an de liceu,
înainte ca mama să se angajeze la bancă. Art a fost surprins să
afle că eu nu o vizitasem niciodată la serviciu - că, de fapt, nici
2 20
M i c h e l l e O ba m a
nu pusesem vreodată până atunci piciorul în campusul impe­
cabil al universităţii, deşi crescusem la doar câţiva kilometri
distanţă.
Ca să fiu cinstită, nu avusesem nici un motiv să vizitez
campusul. Şcoala mea din cartier nu organiza vizite aco­
lo. Dacă fuseseră evenimente culturale deschise publicului
pe când eram eu copil, familia mea nu ştiuse despre ele. Nu
aveam prieteni - nici cunoştinţe măcar - care să fi fost stu­
denţi sau absolvenţi. Universitatea din Chicago era o şcoală
de elită şi, pentru aproape toţi cei pe care îi cunoşteam în
copilărie, elită însemna „nu e pentru noi“. Clădirile ei din
piatră cenuşie erau întoarse cu spatele spre străzile din jurul
campusului. Când treceam cu maşina pe acolo, tata îşi dădea
ochii peste cap la vederea grupurilor de studenţi care treceau
aiurea pe Ellis Avenue, minunându-se de cum puteau nişte
oameni atât de inteligenţi să nu fi învăţat niciodată cum se
traversează corect.
La fel ca mulţi locuitori din South Side, familia mea avea
o impresie vagă şi limitată în privinţa universităţii, cu toate
că mama fusese foarte mulţumită în anul în care lucrase aco­
lo. Când Craig şi cu mine am început să ne gândim la cole­
giu, nici măcar nu ne-a trecut prin minte să ne înscriem la
Universitatea din Chicago. Nu se ştie din ce motiv, Princeton
ni se păruse mai accesibil.
Lui Art nu-i venea să creadă ce-i povesteam. „Chiar nu ai
fost niciodată aici?“, a insistat el. „Niciodată?"
„Nu, nici măcar o dată."
Exista o forţă neobişnuită în a spune asta cu voce tare.
Nu mă gândisem prea mult la asta până atunci, dar mi-am dat
Po v e s t e a
m ea
221
seama că aş fi putut foarte bine să fiu studentă la Universitatea
din Chicago, dacă prăpastia dintre mediul universitar şi popu­
laţia non-academică n-ar fi fost atât de mare - dacă eu aş fi
ştiut mai multe despre şcoală, şi şcoala ar fi ştiut mai multe
despre mine. Gândindu-mă la asta, am simţit un imbold, con­
turarea subconştientă a unui scop. Combinaţia de unde ve­
neam şi ce reuşisem să fac din mine îmi dădea o perspectivă
specială, care putea fi importantă. Am înţeles brusc că faptul
că eram de culoare şi din South Side mă ajuta să recunosc pro­
bleme despre care un om ca Art Sussman nici nu şi-ar fi dat
seama că există.
Peste câţiva ani, aveam să lucrez pentru universitate şi să
mă ocup direct de unele dintre aceste probleme privind rela­
ţia dintre comunităţi, însă deocamdată Art doar se oferea, cu
amabilitate, să transmită mai departe scrisoarea mea de reco­
mandare.
„Cred că ar trebui să stai de vorbă cu Susan Sher“, mi-a
spus el atunci, declanşând fără să îşi dea seama ceea ce până în
ziua de azi pare o inspirată reacţie în lanţ. Susan era cu 15 ani
mai în vârstă decât mine. Fusese partener la o mare firmă de
avocatură, dar părăsise până la urmă lumea corporatistă, exact
aşa cum speram şi eu să fac, chiar dacă încă mai practica drep­
tul pe lângă administraţia oraşului Chicago. Susan avea ochii
cenuşii ca ardezia, o piele albă ca a reginelor din epoca victo­
riană şi un râs care se încheia deseori cu un fornăit strident.
Amabilă şi sigură pe sine, o persoană cu un succes incontes­
tabil, avea să-mi devină prietenă pe viaţă. „Te-aş angaja chiar
acum“, mi-a spus ea, când, în cele din urmă, ne-am întâlnit.
„Dar tocmai mi-ai spus că nu mai vrei să fii avocat."
222
M i c h e l l e O ba m a
în schimb, Susan mi-a propus ceea ce acum pare drept o
altă întâlnire predestinată, trimiţându-mă cu tot cu scrisoarea
mea de recomandare către o nouă colegă de-a ei de la primă­
rie - o altă fostă avocată care părăsise mediul corporatist şi
optase pentru serviciul public, originară ca şi mine din South
Side, o persoană care avea să-mi schimbe cursul vieţii nu o
dată, ci în mai multe rânduri. „Persoana pe care trebuie neapă­
rat să o întâlneşti11, mi-a spus Susan, „este Valerie Jarrett.11
Valerie Jarrett era nou numită adjunct al şefului de cabinet
al primarului din Chicago şi avea legături puternice în comu­
nitatea afro-americană din oraş. La fel ca Susan, fusese îndea­
juns de inteligentă încât să-şi asigure după absolvirea facultăţii
de drept un post la o companie de primă mână şi suficient de
conştientă de sine ca să înţeleagă la timp că voia să plece de
acolo. S-a mutat la primărie inspirată de Harold Washington,
ales primar în 1983, pe vremea când eu eram la colegiu. Harold
Washington a fost primul afro-american care a deţinut această
funcţie - un politician volubil, cu un spirit exuberant. Părinţii
mei îl simpatizau pentru modul în care reuşea să-şi condimen­
teze cu citate din Shakespeare discursurile altfel rustice şi pen­
tru pofta legendară, molipsitoare, cu care mânca pui prăjit la
evenimentele populare din South Side. Cel mai important era
că nu suporta maşinăria bine gresată a Partidului Democrat,
care administra de multă vreme oraşul Chicago oferind con­
tracte publice gras plătite finanţatorilor politici şi ţinându-i,
în general, pe negri în serviciul partidului, fără să le permită
decât rareori să ajungă în funcţii oficiale alese.
Cu o campanie axată pe reforma sistemului politic al
oraşului şi pe o mai bună îngrijire a cartierelor neglijate,
Po v e s t e a
m ea
223
Washington a câştigat alegerile la limită. Avea un stil neobră­
zat şi un temperament îndrăzneţ. Era capabil să-şi sfâşie ad­
versarii cu elocvenţa şi intelectul lui. Era un supererou negru şi
inteligent. Intra în conflict frecvent şi fără teamă cu membrii
din vechea gardă a consiliului municipal, în general, albi, şi era
văzut ca un fel de legendă vie, mai ales de către locuitorii de
culoare ai oraşului, care au văzut în mandatul lui sursa unui
nou spirit al progresismului. Viziunea lui fusese o sursă de in­
spiraţie timpurie pentru Barack, care venise la Chicago în 1985,
ca organizator pentru comunitate.
Valerie a fost atrasă şi ea de Washington. Avea 30 de ani
când s-a alăturat echipei lui, în 1987, când acesta se afla la
începutul celui de-al doilea mandat. Valerie era, pe atunci,
mama unei fetiţe mici şi pe punctul de a divorţa, ceea ce fă­
cea ca momentul să fie cât se poate de nepotrivit pentru re­
ducerea de salariu pe care o presupunea trecerea de la o firmă
spilcuită de avocatură la administraţia oraşului. Iar, la doar
câteva luni după ce ea a început serviciul, s-a produs trage­
dia: Harold Washington a făcut pe neaşteptate un infarct şi
a murit în biroul lui, la 30 de minute după o conferinţă de
presă pe tema locuinţelor pentru cei cu venituri mici. După
aceea, consiliul municipal a desemnat un consilier de culoare
să-l înlocuiască pe Washington, dar mandatul acestuia a fost
de scurtă durată. într-o mişcare pe care mulţi afro-americani
au văzut-o ca pe o întoarcere rapidă şi demoralizantă la ve­
chile metode ale albilor de a face politică la Chicago, votanţii
l-au ales pe Richard M. Daley, fiul unui fost primar, Richard
J. Daley, considerat de cei mai mulţi întemeietorul faimosului
nepotism din Chicago.
224
M i c h e l l e O ba m a
Chiar dacă avea rezerve privind noua administraţie, Valerie
a decis să rămână la primărie, mutându-se de la departamen­
tul juridic direct la biroul lui Daley. Era bucuroasă să fie acolo,
dacă nu pentru altceva, măcar pentru contrast. Mi-a povestit
cum trecerea de la dreptul corporatist la serviciul public a fost
pentru ea o uşurare, un salt energizant de la realitatea falsă şi
mult prea cosmetizată a avocaturii, aşa cum era practicată la
etajele superioare ale zgârie-norilor, la lumea reală - lumea cât
se poate de reală.
Clădirea primăriei şi a administraţiei comitatului Chicago
este un monolit de granit cenuşiu, cu xi etaje şi acoperiş plat,
care ocupă un cvartal întreg între Clark şi LaSalle, la nord
de Buclă. în comparaţie cu clădirile zvelte de birouri care
o înconjoară, pare îndesată, dar nu lipsită de grandoare, cu
coloane corintice pe faţadă şi cu holuri impresionante, îmbră­
cate în marmură. Administraţia comitatului funcţionează
în jumătatea de est a clădirii, pe când primăria foloseşte
jumătatea de vest, unde se află birourile primarului şi ale
consilierilor municipali, precum şi funcţionarii primăriei.
După cum am constatat în ziua toridă de vară în care m-am
dus să mă întâlnesc cu Valerie pentru un interviu de angajare,
primăria era alarmant şi, în acelaşi timp, îmbucurător de
aglomerată.
Erau acolo cupluri care se căsătoreau şi oameni veniţi să-şi
înmatriculeze maşinile. Erau oameni care depuneau plângeri
cu privire la gropile din asfalt, la proprietarii locuinţelor lor,
la conductele de canalizare şi la orice altceva ar fi putut să
îmbunătăţească municipalitatea. Erau copii în cărucioare
şi bătrâne în scaune cu rotile. Erau ziarişti, erau cei veniţi
P o v estea
m ea
225
să facă lobby şi erau şi oameni fără adăpost, veniţi doar ca
să scape de căldură. Pe trotuarul din faţa clădirii, câţiva ac­
tivişti agitau pancarte şi strigau lozinci, deşi nu îmi amintesc
cu exactitate pentru ce militau. Ceea ce ştiu este că am fost,
în acelaşi timp, îngrozită, dar şi complet fascinată de haosul
greoi, controlat, din acel loc. Primăria aparţine oamenilor.
Era o implicare directă, imediată şi zgomotoasă, pe care nu o
simţisem niciodată la Sidley.
Valerie îşi rezervase 20 de minute din program ca să stea
de vorbă cu mine, însă discuţia noastră a durat mai mult de
o oră şi jumătate. O femeie afro-americană suplă, cu pielea
deschisă la culoare, îmbrăcată într-un costum îngrijit şi bine
croit, cu o voce blândă şi uimitor de senină, cu ochi căprui şi
calmi, cunoştea până în cel mai mic detaliu cum funcţiona
oraşul. Era încântată de munca ei, dar nu a încercat să ascun­
dă piedicile birocratice din procedurile guvernamentale. Avea
ceva care m-a făcut să mă relaxez imediat. Câţiva ani mai târ­
ziu, Valerie avea să-mi povestească despre cum a surprins-o
modul în care am reuşit eu, în ziua aceea, să răstorn practica
standard a interviului de angajare - i-am spus câteva infor­
maţii de bază despre mine, după care am supus-o unui tir de
întrebări, dornică să aflu cât mai multe despre munca ei şi
despre cât de rapidă era interacţiunea primarului cu angajaţii
lui. Verificam cât de potrivită era activitatea respectivă pen­
tru mine la fel de mult cât verifica ea dacă eu eram potrivită
pentru post.
Privind în urmă, sunt sigură că profitam de ceea ce părea
să fie ocazia rară de a vorbi cu o femeie al cărei trecut era simi­
lar cu al meu, dar care era cu câţiva ani înaintea mea în ceea
226
M i c h e l l e O ba m a
ce priveşte propria carieră. Valerie era calmă, îndrăzneaţă şi în­
ţeleaptă, iar eu nu întâlnisem până atunci prea mulţi oameni
ca ea. Era cineva de la care aveam de învăţat, cineva lângă care
trebuia să rămân. Mi-am dat seama de asta imediat.
Înainte să plec, mi-a oferit un loc de muncă, invitându-mă
să mă alătur echipei ca asistentă a primarului Daley, începând
de la data la care aş fi fost pregătită. Salariul meu ar fi fost de
60 ooo de dolari, cam jumătate din cât câştigam atunci la
Sidley & Austin. Mi-a sugerat să îmi iau suficient timp de gân­
dire, ca să fiu sigură că eram cu adevărat pregătită pentru o
astfel de schimbare. Era saltul meu, şi eu trebuia să mă gândesc
la el, eu trebuia să îl fac.
Nu am fost niciodată omul care să pună primăria la loc
de cinste. De culoare şi crescută în South Side, aveam prea
puţină încredere în politică. Politica a fost folosită tradiţional
împotriva populaţiei de culoare, ca o modalitate de a ne ţine
izolaţi şi excluşi, lăsându-ne fără educaţie, fără locuri de mun­
că şi fără salarii decente. Am avut bunici care trăiseră ororile
din perioada legilor Jim Crow şi umilinţa locuinţelor separate,
care nu aveau încredere în nici un fel de autoritate (aşa cum
poate vă amintiţi, Sudistul credea că până şi medicul stomato­
log era pornit să îl distrugă). Tata, care a fost în cea mai mare
parte din viaţă angajat al municipalităţii, fusese practic obli­
gat să lucreze ca responsabil de circumscripţie electorală pen­
tru democraţi, ca să fie măcar luat în calcul pentru promovări
la serviciu. Se bucura de aspectele sociale ale îndatoririlor lui
în circumscripţie, dar a fost întotdeauna dezgustat de nepo­
tismul practicat în primărie.
Po v e s t e a
m ea
227
Şi, totuşi, iată-mă luând în considerare un loc de muncă
la primărie. Mă descuraja scăderea salariului, dar cumva, la un
nivel mai profund, eram intrigată. Simţeam un alt imbold, un
ghiont tăcut spre un viitor care putea fi cu totul altul decât cel
pe care îl plănuisem. Eram aproape gata să fac saltul, dar mai
era un singur lucru. De-acum nu mai era vorba doar despre
mine. Când Valerie mi-a telefonat câteva zile mai târziu ca să
continuăm discuţia, i-am spus că încă mă mai gândesc la pro­
punere. Şi i-am pus o ultimă întrebare, care a părut probabil
ciudată. „Vă rog“, i-am spus, „aş putea să vi-1 prezint pe logod­
nicul meu?“
resupun că ar trebui să insist asupra acestei perioade,
P
să povestesc cum am trecut prin căldura toridă, prin ne­
gura derutantă din lunile lungi de după moartea tatei. Barack
a venit cu avionul la Chicago, ca să stea cu mine cât de mult
a putut în perioada înmormântării tatei, după care s-a întors
să-şi termine examenele la Harvard. După absolvire, la sfâr­
şitul lunii mai, şi-a împachetat lucrurile, a vândut Datsun-ul
galben-banan şi a revenit la Chicago, instalându-se în 7436
South Euclid Avenue şi în braţele mele. îl iubeam. Mă sim­
ţeam iubită de el. Supravieţuisem aproape doi ani ca un cuplu
la mare distanţă, iar acum, în sfârşit, puteam fi un cuplu la
mică distanţă. însemna că, în weekend, aveam ore lungi în
care să lenevim în pat, să citim ziarele, să ieşim apoi în oraş,
la masă, şi să ne împărtăşim fiecare gând. Aveam, de aseme­
nea, cinele târzii de luni seara, de marţi, miercuri, joi şi vi­
neri. Puteam să mergem la cumpărături şi să împăturim rufe
în faţa televizorului. în multele seri în care încă mai plângeam
228
M i c h e l l e O ba m a
după pierderea tatei, Barack era acum aici, să mă ia în braţe şi
să mă sărute pe creştet.
Barack se simţea uşurat că terminase cu facultatea de
drept, nerăbdător să iasă din domeniul abstract, academic, şi să
înceapă o muncă mai captivantă, mai reală. în plus, o editură
din New York îi cumpărase ideea pentru o carte de non-ficţiune despre rasă şi identitate, ceea ce pentru o persoană care ve­
nera cărţile, aşa cum o făcea el, trebuie să fi un succes uriaş şi
intimidant. Primise un avans şi avea la dispoziţie aproximativ
un an să termine manuscrisul.
La fel ca întotdeauna, Barack avea o mulţime de opţiuni.
Reputaţia lui - recomandările entuziaste ale profesorilor lui
de la facultatea de drept, articolul din New York Times despre
alegerea lui ca preşedinte la Law Review - părea să atragă un
val de ocazii favorabile. Universitatea din Chicago i-a oferit
un post neplătit de cercetător, care venea la pachet cu un mic
birou pentru un an de zile, ideea fiind ca el să-şi scrie cartea
acolo şi poate, până la urmă, să se angajeze şi să predea la fa­
cultatea de drept. Colegii mei de la Sidley & Austin, care încă
sperau că Barack se va angaja cu normă întreagă la firmă, i-au
pus la dispoziţie un birou pe care să-l folosească în cele apro­
ximativ opt săptămâni până la examenul de intrare în barou,
din luna iulie. El se gândea totodată la posibilitatea de a se
angaja la Davis, Miner, Barnhill & Galland, o mică firmă de
interes public, specializată în drepturi civile şi egalitate în pri­
vinţa locuinţelor, ai cărei avocaţi colaboraseră îndeaproape
cu Harold Washington -, iar asta reprezenta o atracţie uriaşă
pentru Barack.
Po v e s t e a
m ea
229
Există ceva mobilizator din instinct la o persoană care
are oportunităţi nesfârşite, care nu pierde timp sau energie
întrebându-se dacă aceste oportunităţi se vor termina vreo­
dată. Barack muncise din greu şi conştiincios pentru tot ce i
se oferea acum, dar el nu-şi compara realizările sau succesul
cu ale celorlalţi, aşa cum făceau mulţi alţi oameni pe care îi
cunoşteam - şi cum făceam şi eu uneori. El părea, câteodată,
încântător de nepăsător faţă de marele carusel al vieţii şi faţă
de toate bunurile materiale după care se presupunea că trebuia
să alerge un avocat de 30 şi ceva de ani, de la o maşină în care
să nu îţi fie ruşine să fii văzut până la o casă cu curte în sub­
urbii sau un apartament ostentativ pe Buclă. îi observasem şi
înainte această calitate, dar acum, că locuiam împreună şi mă
gândeam să fac o schimbare serioasă în viaţa mea, am ajuns să
o apreciez şi mai mult.
Pe scurt, Barack credea şi avea încredere când alţii nu
aveau. Avea convingerea simplă şi reconfortantă că, dacă nu
renunţi la principiile tale, lucrurile se vor rezolva. Până în acest
punct, avusesem atât de multe discuţii atente, raţionale, cu
atât de mulţi oameni, despre cum să mă extrag dintr-o carieră
în care, după toate standardele, prosperam. Citeam pe feţele
tuturor prudenţă şi îngrijorare când începeam să vorbesc des­
pre împrumuturile pe care le aveam de achitat, despre faptul
că nu reuşisem încă să-mi cumpăr o casă. Nu puteam să nu
mă gândesc la tata, la cum îşi fixase el deliberat numai ţeluri
modeste, evitând orice risc pentru a ne oferi nouă stabilitate
acasă. încă îmi mai răsuna în urechi sfatul mamei: „Mai întâi
să faci bani şi îţi faci griji mai târziu pentru fericire". Neliniştea
mea era amplificată şi de o altă dorinţă profundă, care întrecea
230
M i c h e l l e O ba m a
orice aspiraţie materială: ştiam că îmi doresc copii şi cât mai
curând. Şi cum ar fi fost posibil acest lucru, dacă începeam să
muncesc într-un domeniu cu totul nou?
Când s-a întors la Chicago, Barack a devenit un fel de an­
tidot care îmi alina neliniştile. îmi absorbea toate grijile, mă
asculta trecând în revistă fiecare obligaţie financiară pe care
o aveam şi susţinea că şi el ar fi fost entuziasmat să aibă copii.
Recunoştea că nu exista nici o modalitate de a anticipa cum
aveam să ne descurcăm cu toate, dat fiind că nici unul din noi
nu voia să rămână prins în predictibilitatea confortabilă a vieţii
de avocat. Dar, când trăgeam linie, eram departe de a fi săraci,
iar viitorul nostru era promiţător, poate chiar mai promiţător
pentru că nu era uşor de planificat.
El a fost singurul care m-a încurajat să încerc, pur şi sim­
plu, să trec peste frământări şi să merg înainte către orice cre­
deam că m-ar face fericită. Era în regulă să fac un salt în necu­
noscut, deoarece - şi aceasta ar fi fost o veste şocantă pentru
aproape orice membru al familiei Shields/Robinson, mergând
înapoi până la Dandy şi Sudistul - necunoscutul nu avea să mă
omoare.
„Nu-ţi face griji“, spunea Barack. „Poţi să faci asta. O să ne
descurcăm cumva."
CUM T R E B U IE SĂ SPU N CÂTEVA C U V IN T E D ESPRE e x a m e n u l
de admitere în barou: este o corvoadă necesară, un ritu­
al pentru orice proaspăt avocat care vrea să practice, şi, chiar
dacă structura şi conţinutul testului sunt oarecum diferite de
la un stat la altul, experienţa susţinerii lui - un examen de
12 ore care se întinde pe două zile şi este menit să-ţi testeze
Po v estea
231
m ea
toate cunoştinţele, de la legea contractelor până la regulile
misterioase ale tranzacţiilor securizate - este universal recu­
noscută ca o trecere prin iad. Exact la fel cum intenţiona şi
Barack, dădusem examenul de admitere în baroul din Illinois
în urmă cu trei ani, în vara de după absolvirea Harvardului,
intrând în ceea ce ar fi trebuit să fie două luni de disciplină
autoimpusă ca asociat în primul an la Sidley, care, în acelaşi
timp, urma cursul de pregătire pentru barou şi se chinuia cu o
carte descurajant de groasă de teste practice.
Era aceeaşi vară în care Craig se căsătorise cu Janis în oraşul
ei natal, Denver. Janis mă rugase să-i fiu domnişoară de onoare
şi, dintr-o serie întreagă de motive - mai ales pentru că abia
încheiasem şapte ani de buchiseală fără pauză la Princeton şi
Harvard
mi-am intrat în rol devreme şi cu entuziasm. M-am
minunat cu voce tare la vederea rochiilor şi am ajutat la pregă­
tirea petrecerilor de dinainte. Nu m-am dat înapoi de la nimic
din ceea ce puteam să fac pentru ca ziua cununiei să fie cât se
poate de fericită. Cu alte cuvinte, eram mult mai preocupată
de perspectiva căsătoriei fratelui meu decât de recapitularea a
ce anume însemna un delict.
Erau vremurile când rezultatele examenului veneau prin
poştă. în toamna aceea, după ce au trecut şi examenul de ba­
rou, şi nunta fratelui meu, i-am telefonat într-o zi tatei de la
serviciu şi l-am rugat să verifice dacă venise poştaşul. Venise.
L-am întrebat dacă era un plic şi pentru mine. Era. Era o scri­
soare de la Baroul statului Illinois? A, da, chiar aşa scrie pe plic.
L-am rugat să deschidă plicul pentru mine şi am auzit mai în­
tâi nişte foşnituri, apoi tăcere lungă, prevestitoare de rău.
Nu luasem examenul.
232
M i c h e l l e O ba m a
în viaţa mea nu mai picasem un examen, dacă nu luăm
în considerare şi episodul de la grădiniţă când nu am putut
să citesc cuvântul „alb“ pe cartonul educatoarei. Dar ratasem
examenul de barou. Eram ruşinată, convinsă că i-am dezamă­
git pe toţi cei care mi-au predat, care m-au încurajat sau m-au
angajat vreodată. Nu eram obişnuită cu eşecurile. Mai ales că,
în general, făceam mai mult decât era nevoie pentru pregătirea
unui moment important sau a unui examen. Pe acesta, însă,
îl tratasem superficial. Acum mă gândesc că a fost rezultatul
combinat al dezinteresului pe care l-am simţit pe toată durata
facultăţii de drept, epuizată de activitatea de student şi plicti­
sită de subiecte care mi se păreau ezoterice şi mult prea înde­
părtate de viaţa reală. Voiam să fiu în preajma oamenilor, nu
a cărţilor, motiv pentru care, pentru mine, cea mai frumoasă
parte din facultate a fost voluntariatul pe care l-am făcut la
Biroul de Ajutor juridic al şcolii, unde puteam ajuta la obţine­
rea unui ajutor social sau la reglarea conflictului cu un propri­
etar abuziv.
Totuşi, nu-mi plăcea gustul ratării. Sentimentul neplăcut
avea să rămână cu mine luni de zile, chiar dacă mulţi dintre
colegii mei de la Sidley mi-au mărturisit că nici ei nu trecuseră
examenul din prima. Mai târziu, în toamnă, m-am pus cu bur­
ta pe carte, am învăţat pentru reexaminare şi am luat exame­
nul fără probleme. Până la urmă, în afară de lovitura primită
de mândria mea, ratarea nu a produs alte efecte.
Totuşi, câţiva ani mai târziu, amintirea acestui moment
m-a făcut să-l privesc pe Barack cu o atenţie suplimentară.
Mergea la cursuri de pregătire pentru barou şi căra după el
cărţile pentru examen, dar nu mi se părea că s-ar concentra
Po v estea
m ea
233
asupra lor atât de des cât credeam eu că ar trebui - sau cât
aş fi învăţat eu, oricum, ştiind câte ştiu acum. Dar nu aveam
de gând să-l cicălesc şi nici să mă dau pe mine drept exemplu
despre cum lucrurile ar fi putut să sfârşească prost. în primul
rând, pentru că mintea lui Barack era o valiză ticsită de infor­
maţii, un cadru din care el părea să poată scoate fragmente
disparate de informaţie după bunul lui plac. îi spuneam „omul
datelor11, pentru că părea să aibă o statistică pregătită pentru
cea mai măruntă întorsătură în conversaţie. Memoria lui era
aproape fără cusur. Adevărul este că nu-mi făceam griji că nu
avea să treacă examenul şi, oarecum enervant, nu-şi făcea nici
el.
Aşa că am sărbătorit devreme, chiar în ziua în care a ter­
minat examenul - 31 iulie 1991 -, rezervând o masă la un
restaurant din centru numit Gordon. Era unul dintre locurile
noastre preferate, genul de local pentru ocazii speciale, cu lăm­
pi Art Deco cu lumină blândă, feţe de masă albe apretate şi cu
feluri precum caviar şi felii de anghinare în meniu. Vara era în
toi, iar noi eram fericiţi.
La Gordon, Barack şi cu mine comandam întotdeauna, ca
la carte, din toate felurile unei mese. Am început cu martini şi
aperitive. Am ales un vin bun, potrivit cu antreurile. Am stat de
vorbă apoi pe îndelete, mulţumiţi, poate chiar puţin siropos.
Când am terminat de mâncat, Barack mi-a zâmbit şi a deschis
subiectul căsătoriei. M-a luat de mână şi mi-a spus că, deşi mă
iubea cu toată fiinţa lui, tot nu-i vedea rostul. Era ca şi cum ar
fi apăsat în mine un buton - genul acela de buton de avarie,
mare, roşu şi cu lumină intermitentă, pe care l-ai putea găsi
M i c h e l l e O ba m a
234
în centralele nucleare, înconjurat de semne de avertizare şi de
hărţi de evacuare. Pe bune? Chiar o să discutăm asta acum?
Ei bine, da, am discutat. Avusesem deja de multe ori dis­
cuţia despre o căsătorie ipotetică şi nimic nu se schimbase. Eu
eram o tradiţionalistă, iar Barack, nu. Era clar că nici unul din
noi nu era dispus să lase de la el. Dar, totuşi, asta nu ne îm­
piedica - doi avocaţi, la urma urmei - să discutăm subiectul
cu pasiune. înconjuraţi de bărbaţi cu sacouri sport şi femei cu
rochii frumoase care îşi savurau mâncărurile extravagante, am
făcut tot ce puteam ca să-mi menţin vocea calmă.
„Dacă ne-am asumat un angajament", am spus eu, pe un
ton cât se putea de calm, „de ce să nu oficializăm angajamen­
tul? Cu ce ne-ar leza asta demnitatea?"
Din punctul acesta mai departe, am trecut prin toate as­
pectele vechii noastre dispute. Avea căsătoria vreo impor­
tanţă? De ce era importantă? Ce era în neregulă cu el? Ce era
în neregulă cu mine? Ce fel de viitor aveam, dacă nu puteam să
lămurim asta? Nu ne certam, dar ne hărţuiam în stil avocăţesc.
Punctam şi ripostam, disecam şi examinam fiecare aspect,
chiar dacă era limpede că eu eram cea mai înflăcărată. Eu am
fost cea care am vorbit cel mai mult.
într-un târziu, chelnerul a adus farfuria cu desertul, aco­
perită cu un capac de argint. A aşezat-o în faţa mea şi a ridicat
capacul. Aproape că eram prea bosumflată ca să mă uit în jos,
dar, când am făcut-o, am văzut o cutiuţă din catifea închisă
la culoare acolo unde ar fi trebuit să fie prăjitura cu ciocolată,
înăuntru se afla un inel cu diamant.
Barack m-a privit jucăuş. Mă păcălise. Totul fusese un
şiretlic. Mi-a luat o clipă să trec peste supărare si să mă arăt
Po v estea
m ea
235
plăcut surprinsă. Mă tachinase pentru că era ultima dată când
avea să mai invoce argumentele lui fără sens privitoare la că­
sătorie, până la sfârşitul vieţii noastre. Cazul era închis. S-a
aşezat cu un genunchi pe podea şi, cu un tremur de emoţie în
voce, m-a întrebat sincer dacă îi voi face onoarea de a mă căsă­
tori cu el. Mai târziu, am aflat că discutase deja şi cu mama, şi
cu fratele meu, ca să le ceară binecuvântarea. Când am spus da,
părea că toţi cei din restaurant au început să aplaude.
Am stat un minut sau două uitându-mă consternată la
inelul de pe deget. L-am privit pe Barack, să mă asigur că totul
era real. Zâmbea. Mă luase complet prin surprindere. într-un
fel, câştigasem amândoi. „Ei bine“, mi-a spus el pe un ton glu­
meţ, „asta ar trebui să te facă să taci.“
-AM spus da lui barack şi, la scurt timp după aceea, i-am
1
spus da lui Valerie Jarrett, acceptând oferta ei de a lucra la
primărie. înainte să mă angajez, am vrut neapărat să-mi duc
la îndeplinire planul de a le face cunoştinţă lui Barack şi lui
Valerie, aşa că am programat un prânz la care noi trei să pu­
tem sta de vorbă.
Am făcut asta din mai multe motive. Unul dintre ele era
că îmi plăcea Valerie. Mă impresionase şi, indiferent dacă
acceptam sau nu oferta ei, eram bucuroasă că aveam ocazia s-o
cunosc mai bine. Ştiam că Barack avea să fie şi el impresionat,
însă, mai important era că voiam ca el să audă povestea lui
Valerie. La fel ca Barack, şi ea petrecuse o parte din copilărie
într-o ţară străină - în cazul ei, Iran, unde tatăl ei fusese
medic într-un spital - şi se întorsese în Statele Unite pentru
studii, iar asta i-a deschis aceeaşi perspectivă clară pe care
236
M i c h e l l e O ba m a
o văzusem la Barack. Ca şi Valerie, el îi fusese devotat lui Harold
Washington câtă vreme fusese primar, dar avea categoric mai
puţină afinitate pentru vechea gardă instituţionalizată pe
care o conducea Richard M. Daley. Era organizatorul pentru
comunitate din el: chiar şi când Washington fusese în funcţie,
el fusese nevoit să se lupte neobosit şi uneori fără rezultate cu
municipalitatea, ca să obţină şi cel mai mărunt sprijin pentru
proiectele destinate oamenilor de rând. Chiar dacă nu făcuse
altceva decât să mă încurajeze în privinţa angajării, cred că, în
sinea lui, se temea că, lucrând în subordinea lui Daley, aveam
să sfârşesc prin a mă simţi deziluzionată şi neputincioasă.
Valerie era persoana potrivită cu care să discute despre
astfel de griji. Ea îşi reconfigurase întreaga viaţă ca să lucre­
ze pentru Washington, pe care îl pierduse aproape imediat.
Golul lăsat de moartea lui Washington oferea un fel de aver­
tisment pentru viitor, unul pe care, în cele din urmă, aveam
să încerc să îl explic oamenilor din toată America: la Chicago,
noi am făcut greşeala de a pune toate speranţele de reformă
pe umerii unei singure persoane, fără să construim aparatul
politic care să-i susţină viziunea. Alegătorii, în special cei libe­
rali şi cei de culoare, vedeau în Washington un fel de salvator
providenţial, un simbol, omul care avea să schimbe totul. El a
dus povara admirabil, inspirând oameni ca Barack şi Valerie
să se părăsească sectorul privat ca să muncească pentru co­
munitate şi în serviciul public. Dar când Harold Washington
a murit, cea mai mare parte din energia pe care a generat-o a
murit odată cu el.
Decizia lui Valerie de a rămâne la biroul primarului
n-a fost uşoară, dar ea ne-a explicat de ce simţea că fusese
Po v e s t e a
m ea
237
alegerea corectă. Ea ne-a spus că se simţea sprijinită de Daley
şi ştia că era de folos oraşului. Loialitatea ei, ne-a spus, fu­
sese îndreptată mai degrabă spre principiile lui Harold
Washington, decât spre omul însuşi, ldeea aceasta a avut ecou
şi în mine, şi în Barack, aşa că, după un singur prânz, am sim­
ţit că se cimentase ceva: Valerie Jarrett făcea de-acum par­
te din vieţile noastre. Fără să discutăm asta vreodată, era ca
şi cum noi trei hotărâserăm să ne sprijinim unul pe celălalt,
multă vreme de atunci înainte.
ai era un
singur lucru de făcut, acum că eram logodiţi,
că eu aveam un nou serviciu, iar Barack le făcuse o pro­
misiune fermă celor de la Davis, Miner, Barnhill & Galland, fir­
ma de avocatură de interes public care îl curta: o vacanţă sau,
mai bine spus, un fel de pelerinaj. Am plecat din Chicago cu
avionul într-o zi de miercuri de la sfârşitul lui august şi, după
o aşteptare lungă pe aeroportul din Frankfurt, Germania, am
mai zburat încă opt ore ca să ajungem la Nairobi, chiar înainte
de ivirea zorilor, păşind sub lumina lunii kenyene şi în ceea ce
simţeam că era o lume cu totul diferită.
Fusesem în Jamaica şi Bahamas şi de câteva ori în Europa,
dar era pentru prima dată când eram atât de departe de casă.
Am simţit imediat cât de străin era Nairobi - sau mai degrabă
cât de străină eram eu în relaţie cu el. Este o senzaţie pe care
am ajuns să o iubesc pe măsură ce am călătorit mai mult, mo­
dul în care un loc nou îşi semnalează singur prezenţa, instan­
taneu şi fără pretenţii. Aerul are o greutate diferită de cea cu
care eşti obişnuit şi e încărcat de mirosuri pe care nu le poţi
identifica cu exactitate, un iz de fum de lemne, de benzină sau
M i c h e l l e O ba m a
238
de dulceaţa unor flori. Răsare acelaşi soare, dar acesta arată
puţin altfel decât cum îl ştii.
Sora vitregă a lui Barack, Auma, ne-a aşteptat la aeroport,
întâmpinându-ne pe amândoi cu căldură. Ei doi se întâlniseră
doar de câteva ori, prima dată în urmă cu şase ani, când Auma
fusese la Chicago, dar între ei exista o legătură strânsă. Auma
este cu un an mai mare decât Barack. Mama ei, Grace Kezia,
era însărcinată cu Auma când Barack Obama senior a pără­
sit Nairobi, în 1959, ca să studieze în Hawaii. (Ei mai aveau şi
un fiu, Abongo, care era încă mic la vremea respectivă). După
ce Barack senior s-a întors în Kenya, la jumătatea anilor i960,
a mai avut încă doi copii cu Kezia.
Auma avea pielea ca abanosul, dinţi albi strălucitori şi
vorbea cu un puternic accent britanic. Zâmbetul ei era larg şi
reconfortant. La sosirea în Kenya, eram atât de obosită încât
abia mai puteam să vorbesc, dar, mergând prin oraş pe ban­
cheta din spate a Volkswagenului broscuţă zdrăngănitor pe
care îl conducea Auma, am observat că iuţeala cu care zâmbea
era exact ca a lui Barack, că forma capului ei semăna de ase­
menea cu a lui. Era limpede că Auma moştenise şi inteligenţa
familiei: crescuse în Kenya şi se întorcea deseori acolo, deşi
făcuse facultatea în Germania şi încă mai locuia acolo, ca să
îşi pregătească doctoratul. Vorbea fluent engleză, germană,
swahili şi dialectul din zona familiei ei, numit luo. Ca şi noi,
era acolo doar în vizită.
Auma aranjase ca Barack şi cu mine să stăm în apartamen­
tul gol al unui prieten, o locuinţă spartană cu un singur dor­
mitor, într-un bloc banal, cenuşiu, care fusese vopsit într-un
roz strălucitor. în primele zile am fost atât de tulburaţi
Po v e s t e a
m ea
239
de diferenţa de fus orar, încât ne simţeam de parcă ne-am fi
mişcat cu încetinitorul. Sau poate era doar ritmul oraşului
Nairobi, care funcţiona după o logică în întregime diferită de
cea de la Chicago, cu şoselele şi sensurile lui giratorii în stil
britanic, înţesat cu un amestec de pietoni, biciclete, maşini şi
matatu - microbuzele neoficiale cu mers legănat care puteau
fi văzute peste tot, pictate în culori vii, cu fresce şi imagini
închinate lui Dumnezeu, cu mormane de bagaje legate
deasupra şi atât de aglomerate, încât de multe ori existau
pasageri şi la exterior, agăţaţi precar de maşină.
Mă aflam în Africa acum. Era ameţitor, epuizant şi cu to­
tul nou pentru mine. Volkswagenul azuriu al Aumei era atât
de vechi, încât deseori nu pornea decât dacă era împins. Prost
sfătuită, îmi cumpărasem pentru acea călătorie o pereche de
adidaşi albi şi, după nici o zi de împins la maşină, încălţările
mele deveniseră roşcate, pătate de praful ca de scorţişoară din
Nairobi.
Barack se simţea mai acasă decât mine în Nairobi, unde
mai fusese o dată. Eu mă mişcăm cu stângăcia unui turist,
conştientă că eram străini, deşi aveam pielea neagră. Uneori,
oamenii ne priveau insistent pe stradă. Nu mă aşteptam să mă
integrez imediat, desigur, dar venisem acolo cu ideea naivă că
urma să simt un fel de legătură viscerală cu continentul pe care
îl considerasem dintotdeauna un fel de patrie mitică, de parcă
mergând acolo aveam să capăt un sentiment de întregire. Dar
Africa nu ne datora nimic, desigur. Este curioasă senzaţia de
suspendare între două lumi pe care o simţi ca afro-american
în Africa. M-am trezit apăsată de o tristeţe greu de explicat,
un sentiment de a fi dezrădăcinat pe ambele continente.
240
M i c h e l l e O ba m a
După câteva zile, încă mă mai simţeam tulburată şi amân­
doi ne tratam gâturile iritate. Barack şi cu mine am început
să ne certăm - pe ce temă exact, nu-mi aduc aminte. Fiecare
clipă minunată trăită în Kenya aducea şi la fel de multă obo­
seală, ceea ce ducea la cârcoteli şi, în cele din urmă, din cine
ştie ce motiv, la furie. „Sunt atât de supărată pe Barack“, am
scris în jurnal. „Nu cred că avem ceva în comun.“ Gândurile
mele s-au pierdut în acest punct. Ca măsură a frustrării pe
care o simţeam, am tras o linie lungă şi emfatică pe restul
paginii.
Ca orice cuplu la început, învăţam să ne certăm. Nu ne
certam des, iar când o făceam era, de obicei, pentru lucruri
mărunte, un şir de exasperări înăbuşite care ieşeau de regulă
la suprafaţă când unul din noi sau chiar amândoi eram prea
obosiţi sau stresaţi. Dar ne certam. Iar eu - că o fi bine, că o fi
rău - am tendinţa să ţip când sunt furioasă. Când mă stârneşte
ceva, senzaţia poate fi intens fizică, asemenea unei mingi de
foc care îmi urcă pe şira spinării şi explodează atât de puter­
nic, încât uneori nu-mi mai amintesc ce spun în momentele
de furie. Barack, în schimb, are tendinţa de a rămâne rece şi
raţional, vorbele lui venind într-o cascadă elocventă (şi în con­
secinţă enervantă). Am avut nevoie de timp - ani de zile - ca
să înţelegem că aşa suntem construiţi fiecare, că fiecare este
suma codurilor genetice şi a tot ceea ce au mai pus în noi pă­
rinţii şi părinţii lor, mai înainte. în timp, am descoperit cum să
ne exprimăm şi să ne depăşim enervările şi furiile ocazionale.
Acum ne certăm mult mai puţin dramatic, deseori mai eficient
şi întotdeauna ţinând cont de iubirea dintre noi, oricât de ten­
sionaţi am fi.
Po v estea
m ea
241
Ne-am trezit în dimineaţa următoare la Nairobi sub un
cer albastru şi cu o energie nouă, mai puţin afectaţi de dife­
renţa de fus orar şi cu optimismul regăsit. Ne-am întâlnit cu
Auma la o gară din centru şi ne-am urcat toţi trei într-un tren
de persoane cu obloane la ferestre, ca să mergem spre vest, la
casa strămoşească a familiei Obama. Stând la fereastră într-un
compartiment plin cu kenyeni, dintre care unii călătoreau cu
găini vii în coşuri, alţii cu piese greoaie de mobilier pe care le
cumpăraseră din oraş, m-a izbit brusc gândul că viaţa mea de
fată-din-Chicago-avocată-la-birou devenise brusc foarte ciu­
dată - bărbatul acesta care stătea lângă mine apăruse într-o
zi în biroul meu cu numele lui ciudat şi zâmbetul donquijotesc, ca să dea totul peste cap. Nu-mi dezlipeam privirea de
la fereastră, în timp ce treceam pe lângă vasta comunitate
Kibera, cea mai mare mahala urbană a Africii, dezvăluindu-ne
colibele ei joase cu acoperişuri de tablă lipite unele de altele,
drumurile ei noroioase şi canalizarea de suprafaţă, precum şi
o sărăcie pe care nu o mai văzusem până atunci şi nici nu mi-o
imaginasem.
Mergeam cu trenul de câteva ore. Barack a deschis până la
urmă o carte, dar eu am continuat să privesc fascinată pe fe­
reastră cum mahalalele din Nairobi lasă locul unui peisaj rural
cu câmpuri colorate în verde-smarald, în timp ce trenul hurducăia spre nord până în oraşul Kisumu, unde Auma, Barack
şi cu mine am coborât în căldura ecuatorială arzătoare, ca să
facem ultima etapă a călătoriei cu un matatu, printre lanurile
de porumb, spre satul Kogelo, unde locuia bunica lor.
îmi voi aminti întotdeauna roşul intens al pământului
din acea parte a Kenyei, atât de bogat încât părea adunat acolo
242
M i c h e l l e O ba m a
de la începutul timpului. Praful se impregna în pielea închisă
şi în părul copiilor care ne salutau strigând de pe marginea
drumului. îmi amintesc că eram transpirată şi îmi era sete în
timp ce mergeam pe jos spre casa bunicii lui Barack, o clădire
îngrijită din beton în care ea trăia de ani de zile, cultivându-şi
grădina de legume şi îngrijind câteva vaci. Granny Sarah sau
bunicuţa Sarah îi spuneau ei. Era o femeie scundă şi robustă,
cu o privire plină de înţelepciune şi cu zâmbetul înconjurat
de riduri. Nu vorbea engleză, ci numai luo, şi şi-a exprimat
încântarea că am bătut atât drum să o vedem. Pe lângă ea, mă
simţeam foarte înaltă. Ea m-a studiat cu curiozitate şi adânci­
tă în gânduri, de parcă încerca să-şi dea seama de unde vin şi
cum anume am ajuns la uşa ei. Una dintre primele ei întrebări
a fost: „Care dintre părinţii tăi e alb?“
Am râs şi i-am explicat, cu ajutorul Aumei, că eram cât se
poate de neagră, aşa cum suntem noi, negrii din America.
Bunicii Sarah i s-a părut amuzant. Părea că totul o amuză
şi îl tachina pe Barack că nu era în stare să vorbească limba
ei. Am fost impresionată profund de veselia ei permanentă.
Când s-a înserat, a tăiat un pui şi ne-a făcut o tocăniţă, pe
care ne-a servit-o cu o fiertură de porumb numită ugali. în tot
acest timp, apăreau întruna vecini şi rude, să-i salute pe tinerii
Obama şi să ne felicite pentru logodnă. Am mâncat cu poftă,
recunoscătoare, în timp ce soarele a coborât la asfinţit şi noap­
tea s-a lăsat deasupra satului care nu avea electricitate, lăsând
deasupra noastră cerul plin de stele strălucitoare. Faptul că
mă aflam în acest loc părea un mic miracol. împărţeam un
dormitor sărăcăcios cu Barack, ascultând ţârâitul greierilor
în lanurile de porumb care ne înconjurau şi zgomotele unor
Po v e s t e a
m ea
243
animale pe care nu le puteam vedea. îmi amintesc că mă sim­
ţeam copleşită de vastitatea ţinutului şi de cerul de deasupra,
dar, în acelaşi timp, confortabil şi protejată în căsuţa aceea.
Aveam o carieră nouă, un logodnic şi o familie lărgită - chiar
şi o bunicuţă kenyană care mă plăcea. Era real: fusesem arun­
cată în afara lumii mele şi, pentru moment, totul era bine.
C a pito lu l 12
r \j f\ j
arack şi cu mine ne -am căsătorit într-o sâmbătă în­
B
sorită de octombrie, în 1992, stând amândoi în faţa a pes­
te 300 de prieteni şi rude, la Trinity United Church of Christ,
în South Side. A fost o nuntă mare, pentru că mare trebuia să
fie. Dacă ne căsătoream la Chicago, nu aveau cum să fie re­
stricţii în privinţa listei de invitaţi. Rădăcinile mele erau prea
adânci. Nu aveam doar veri, ci şi veri ai verilor, iar acei veri
ai verilor aveau copii dintre care n-aş fi lăsat nici unul pe di­
nafară şi care, împreună, au făcut ca ziua să fie mai plină de
semnificaţii şi mai fericită.
Fraţii mai tineri ai tatei au fost acolo. Familia mamei a ve­
nit în întregime. Au venit vechi prieteni din şcoală şi vecini, oa­
meni de la Princeton, oameni de la Whitney Young. Doamna
Smith, soţia fostului meu director adjunct din liceu, care încă
mai locuia puţin mai jos de casa noastră pe Euclid Avenue, a
ajutat la organizarea nunţii, în timp ce vecinii noştri de peste
drum, domnul şi doamna Smith, au cântat cu formaţia lor de
jazz la petrecerea de după ceremonie. Santita Jackson, exube­
rantă într-o rochie neagră cu un decolteu adânc, a fost dom­
nişoara mea de onoare. Mi-am invitat foşti colegi de la Sidley
şi colegi noi de la primărie. Partenerii de la firma lui Barack
erau şi ei acolo, ca şi prietenii lui din perioada de organizator
Po v estea
m ea
245
pentru comunitate. Un grup gălăgios de foşti colegi de liceu
din Hawaii ai lui Barack s-a alăturat bucuros câtorva dintre
rudele lui din Kenya, care purtau pălării tradiţionale colora­
te. Din păcate, îl pierdusem pe Gramps - bunicul lui Barack -,
care murise de cancer în iarna precedentă, dar mama şi buni­
ca lui au venit la Chicago, la fel şi Auma, şi Maya, surorile vi­
trege de pe continente diferite, unite de afecţiunea lor pentru
Barack. A fost prima dată când familiile noastre s-au întâlnit,
iar sentimentul a fost unul de uriaşă bucurie.
Eram înconjuraţi de iubire - neamul eclectic, multicultu­
ral Obama, şi stabilii Robinsoni-din-South-Side, cu toţii vizibil
interconectaţi acum, de la o strană la alta, în biserică. L-am
ţinut strâns de braţ pe Craig în timp ce m-a condus la altar.
Când am ajuns în faţă, am surprins privirea mamei. Stătea în
primul rând, cu un aer regal, într-o rochie lungă cu paiete albe
şi negre pe care o alesesem împreună, cu bărbia ridicată şi cu
mândrie în ochi. încă ne era dor de tata în fiecare zi, dar, aşa
cum ar fi dorit şi el, mergeam mai departe.
Barack se trezise în dimineaţa aceea cu un guturai urât,
care, însă, i-a trecut ca prin minune de îndată ce a ajuns la bi­
serică. îmi zâmbea acum cu ochii strălucitori, îmbrăcat într-un
frac închiriat şi o pereche nouă de pantofi din lac. Căsătoria
încă era o necunoscută mai mare pentru el decât pentru mine,
însă, în cele 14 luni în care fusesem logodiţi, nu a fost nicio­
dată altfel decât implicat total. Alesesem cu grijă totul pentru
ziua aceasta. Deşi iniţial mi-a spus că nu îl interesează detaliile
legate de organizarea nunţii, Barack a ajuns, în cele din urmă,
insistent - şi previzibil -, să-şi spună părerea despre orice, de la
aranjamentele florale până la gustările care aveau să fie servite
246
M i c h e l l e O ba m a
la centrul cultural South Shore. Ne alesesem un cântec pentru
nuntă, pe care Santita urma să-l cânte cu vocea ei uimitoare,
acompaniată de un pianist.
Era o melodie a lui Stevie Wonder, intitulată „You and I
(We Can Conquer the World)" - „Tu şi cu mine (Putem cuceri
lumea)". îl auzisem prima dată în copilărie, când eram în clasa a
treia sau a patra, iar Sudistul îmi oferise în dar albumul Talking
Book - primul meu disc, extrem de preţios pentru mine. îl păs­
tram acasă la el şi puteam să îl ascult când mergeam în vizită,
ori de câte ori voiam. El m-a învăţat cum să am grijă de viniluri,
cum să curăţ discurile de praf, cum să ridic acul de pe platan şi
să îl aşez delicat în punctul de sprijin. De obicei, mă lăsa sin­
gură cu muzica, să învăţ de una singură tot ce avea de transmis
albumul, în general, cântând cât de tare puteam. „Ei bine, în
mintea mea, noi putem cuceri lumea / îndrăgostiţi, tu şi cu
mine, tu şi cu mine, tu şi cu mine..."
Aveam pe atunci nouă ani. Nu ştiam nimic despre iubire şi
implicare sau despre cucerirea lumii. Tot ce puteam să fac era
să-mi imaginez iubirea, în idei fermecătoare, încercând să ghi­
cesc cine avea să vină într-o zi să-mi trezească sentimente atât
de puternice. Avea să fie Michael Jackson? Jose Cardenal de la
Cubs? Cineva ca tata? Nu puteam nici măcar să mi-1 imaginez
pe el, pe acela care avea să devină „tu“ pentru „mine".
Dar, iată-ne aici.
Trinity Church (Biserica Sfintei Treimi) avea pentru noi
o însemnătate aparte, de suflet. Barack începuse să meargă
acolo în perioada în care lucra ca organizator şi, mai recent,
devenisem amândoi membri ai congregaţiei, urmând exem­
plul multora dintre prietenii noştri afro-americani din oraş.
Po v e s t e a
m ea
247
Parohul bisericii, reverendul Jeremiah Wright - cunoscut
drept un predicator senzaţional, cu o pasiune pentru justiţia
socială - oficia acum căsătoria noastră. El le-a urat bun venit
prietenilor şi familiilor noastre, după care a ridicat verighetele,
să le vadă toată lumea. A vorbit cu elocvenţă despre ceea ce în­
semna să formezi un cuplu, sub privirile unui grup de oameni
care, împreună, ne cunoşteau pe mine şi pe Barack mai bine
decât oricare alţii.
în clipa aceea am simţit forţa a ceea ce făceam, semnifica­
ţia ritualului, în timp ce stăteam acolo cu viitorul încă nescris,
cu fiecare necunoscută încă necunoscută, doar strângându-ne
unul altuia mâinile în timp ce ne rosteam jurămintele.
Orice ne aştepta dincolo de acest moment, aveam să facem
împreună. îmi pusesem tot sufletul în organizarea acestei zile,
eleganţa întregii poveşti era importantă pentru mine, dar am
înţeles atunci că tot ceea ce conta cu adevărat, ceea ce aveam
să ţin minte pentru totdeauna era strângerea de mână. Mă lega
aşa cum nimic altceva nu o făcuse vreodată, aveam încredere
în această uniune, încredere în acest bărbat. Să o declari era cel
mai uşor lucru din lume. Privind chipul lui Barack, am ştiut cu
certitudine că şi el simţea la fel. Nici unul din noi nu a plâns în
ziua aceea. Vocea nu ne-a tremurat. Cel mult eram uşor nău­
ciţi. De acolo, am plecat spre petrecere, alături de cele câteva
sute de martori. Am mâncat, am băut şi am dansat până când
am obosit de atâta bucurie.
una noastră de miere a fost plănuită ca una de odihnă,
L
o călătorie discretă în nordul Californiei, care presupu­
nea vin, somn, băi de nămol şi mâncare bună. A doua zi după
248
M i c h e l l e O ba m a
nuntă, am luat avionul până la San Francisco, am petrecut câ­
teva zile în Napa, iar apoi am pornit spre sud pe Autostrada 1
până la Big Sur, să citim cărţi, să ne uităm la oceanul albastru şi
să ne limpezim minţile. A fost minunat, cu excepţia guturaiu­
lui lui Barack care a revenit în plină forţă şi a băilor de nămol,
care mi s-au părut fără efect şi cam scârboase.
După un an aglomerat, eram mai mult decât pregătiţi să
ne întoarcem la treabă. Barack plănuise iniţial ca, în lunile de
dinaintea nunţii noastre, să-şi termine cartea şi să lucreze la
noua lui firmă de avocatură, dar întrerupsese totul. Cândva,
la începutul anului 1992, a fost contactat de liderii unei or­
ganizaţii naţionale apolitice numită Project VOTE! (Proiectul
VOTEAZĂ!), care se afla în fruntea eforturilor de înregistrare
a unor noi alegători în statele în care prezenţa la urne a mi­
norităţilor era în mod tradiţional scăzută. Ei l-au întrebat pe
Barack dacă ar fi fost interesat să conducă proiectul în Illinois,
prin deschiderea unui birou operativ la Chicago, care să în­
scrie pe listele electorale votanţi de culoare înaintea alegerilor
din noiembrie. Se estima că în stat existau în jur de 400 000
de afro-americani cu drept de vot, dar care nu erau înregis­
traţi încă, majoritatea aflaţi la Chicago şi în împrejurimi.
Plata era insignifiantă, dar un astfel de loc de muncă se po­
trivea cu convingerile lui Barack. în 1983, o acţiune similară de
înregistrare pe listele electorale la Chicago ajutase la propulsa­
rea în funcţie a lui Harold Washington. în 1992, miza părea să
fie din nou ridicată: o altă candidată de culoare, Carol Moseley
Braun, luase prin surprindere pe toată lumea câştigând la limi­
tă nominalizarea Partidului Democrat pentru Senat, iar acum
era într-o cursă foarte strânsă pentru alegerile generale. între
Po v e s t e a
m ea
249
timp, Bill Clinton candida la preşedinţie împotriva lui George
H.W. Bush. Nu era un moment în care alegătorii minoritari să
stea deoparte.
A spune că Barack s-a aruncat cu toate puterile în această
muncă ar fi prea puţin. Scopul Project VOTE! era să înscrie noi
votanţi în Illinois într-un ritm uluitor de zece mii pe săptămâ­
nă. Munca era asemănătoare cu cea pe care o făcuse ca organi­
zator pentru comunitate: de-a lungul primăverii şi al verii, el şi
echipa lui au trecut printr-o mulţime de subsoluri de biserici
şi au mers din casă în casă, să stea de vorbă cu cei neînscrişi pe
listele electorale. S-a întâlnit periodic cu lideri ai comunităţii
şi şi-a susţinut de nenumărate ori prezentarea în faţa unor po­
tenţiali sponsori bogaţi, care ajutau la plata reclamelor la radio
şi la tipărirea unor broşuri informative care să fie împărţite în
cartierele de negri şi în ansamblurile rezidenţiale ale primări­
ei. Mesajul organizaţiei era ferm şi clar, o oglindire a ceea ce
ştiam că simţea Barack în adâncul inimii: votul însemna pu­
tere. Dacă voiai schimbarea, nu aveai voie să stai acasă în ziua
alegerilor.
Seara, Barack venea acasă, în locuinţa noastră de pe
Euclid Avenue, şi deseori se prăbuşea pe canapea, mirosind
puternic a tutun de la ţigările pe care încă le mai fuma când
eu nu-1 vedeam. Părea obosit, dar niciodată epuizat. Ţinea cu
grijă evidenţa rezultatelor obţinute: la jumătatea verii, ajun­
seseră la cifra impresionantă de şapte mii de votanţi înregis­
traţi săptămânal, dar erau încă departe de obiectivul propus.
Se gândea la strategii prin care să transmită mai bine mesa­
jul, să atragă mai mulţi voluntari şi să descopere grupurile
de oameni rămase până atunci ascunse. Părea să vadă aceste
250
M i c h e l l e O ba m a
provocări ca pe un cub al lui Rubik - un puzzle care putea fi
rezolvat doar dacă mişcai anumite elemente, într-o anumită
ordine. Oamenii la care era cel mai greu de ajuns, îmi spunea,
erau tinerii, cei între 18 şi 30 de ani care păreau să nu aibă de­
loc încredere în guvernare.
Eu, în schimb, mă implicasem cu totul în administraţie.
Lucram deja de un an cu Valerie la biroul primarului, asigu­
rând legătura cu unele dintre departamentele primăriei, in­
clusiv cel de sănătate şi servicii sociale. Activitatea mea era
complexă, şi oamenii suficient de bine orientaţi încât să fiu
stimulată şi să simt că era aproape întotdeauna interesantă.
Dacă altădată îmi petreceam zilele scriind note într-un birou
liniştit, cu covoare groase şi vedere spre lac, acum lucram în­
tr-o încăpere fără ferestre de la unul din etajele superioare ale
primăriei, alături de oameni care se perindau gălăgios prin
clădire în orice moment al zilei.
Problemele administrative, învăţam eu, erau complicate şi
fără sfârşit. Pendulam între şedinţe cu diverşi şefi de depar­
tamente, lucram cu angajaţii comisiilor municipale şi uneori
eram trimisă în diferite cartiere din oraş ca să soluţionez plân­
geri adresate personal primarului. Plecam în misiune să ins­
pectez copaci care trebuiau tăiaţi, discutam cu pastori de prin
cartiere care erau nemulţumiţi de trafic sau de ridicarea guno­
iului şi deseori reprezentam biroul primarului la evenimente
ale comunităţii. Odată a trebuit să intervin într-o încăierare la
un picnic organizat pentru vârstnici, în zona de nord. Nimic
din toate acestea nu era specific unui avocat corporatist, mo­
tiv pentru care mi se părea captivant. Descopeream oraşul
Chicago într-un fel în care nu îl cunoscusem înainte.
Po v e s t e a
m ea
251
învăţam şi altceva valoros, petrecându-mi cea mai mare
parte a timpului alături de Susan Sher şi Valerie Jarrett, două
femei care - după cum vedeam - reuşeau să fie extraordinar
de sigure pe ele şi extraordinar de umane, în acelaşi timp.
Susan conducea şedinţele cu calm şi cu o graţie implacabilă.
Valerie nu ezita să îşi spună părerea într-o sală plină de bărbaţi
puternici şi reuşea frecvent, cu abilitate, să-i facă să treacă de
partea ei. Era rapidă ca o cometă, un om care cu siguranţă era
menit să aibă succes. Cu puţin timp înainte de nunta noastră,
fusese promovată comisar însărcinat cu planificarea şi dezvol­
tarea economică a oraşului, şi, imediat după aceea, mi-a oferit
o poziţie de adjunct. Urma să încep să lucrez de îndată ce ne
întorceam din luna de miere.
O vedeam mai mult pe Valerie decât pe Susan, dar eram
foarte atentă la ce făcea fiecare din ele, la fel cum se în­
tâmplase cu Czerny, mentorul meu din colegiu. Acestea erau
femei care nu se temeau să spună ce gândesc şi nu se fereau
să-şi susţină convingerile. Puteau fi amuzante şi modeste
când era cazul, dar nu se lăsau doborâte de lovituri şi nici nu
puneau la îndoială forţa propriilor puncte de vedere. Şi nu
erau doar femei de carieră, erau şi mame. Le studiam foarte
atent şi din acest punct de vedere, ştiind că la fel voiam să fiu
şi eu într-o bună zi. Valerie nu ezita să iasă dintr-o şedinţă
importantă când primea un telefon de la şcoala fiicei ei. La
fel, Susan pleca în mijlocul zilei dacă unul din băieţii ei fă­
cea febră sau avea serbare la grădiniţă. Nu se scuzau pentru
că puneau pe primul loc nevoile copiilor lor, chiar dacă asta
însemna uneori întreruperea unor treburi la serviciu, şi nici
nu încercau să separe serviciul de casă, aşa cum observasem
2 Ş2
M i c h e l l e O ba m a
că procedau bărbaţii de la Sidley. Nu cred că separarea a fost
vreodată o opţiune pentru Valerie şi Susan, având în vedere
că jonglau cu treburile pe care doar mamele le pot face şi,
totodată, erau amândouă divorţate, ceea ce aducea noi pro­
vocări emoţionale şi financiare. Ele nu încercau să fie perfec­
te, dar reuşeau cumva să fie întotdeauna excepţionale, legate
de o prietenie profundă şi reciproc folositoare, fapt care mi-a
lăsat, de asemenea, o impresie puternică. Renunţaseră la ori­
ce mascaradă şi reuşeau să fie ele însele, într-un mod minu­
nat, puternic şi instructiv.
B
a r a c k ş i c u m in e
ne-am întors din luna de miere petre­
cută în nordul Californiei şi am primit veşti bune, dar şi
veşti proaste. Vestea bună a venit sub forma alegerilor din no­
iembrie, care au adus ceea ce părea a fi un val de schimbare
încurajatoare. Bill Clinton a câştigat zdrobitor în Illinois şi
în restul ţării, înlăturându -1 din funcţie pe preşedintele Bush
după un singur mandat. Carol Moseley Brown a învins şi ea
categoric, devenind prima femeie afro-americană care a ocu­
pat vreodată un loc în Senat. Ceea ce l-a entuziasmat şi mai
tare pe Barack a fost că ziua alegerilor s-a dovedit un succes
de proporţii: Project VOTE! a înregistrat direct n o ooo de
noi votanţi şi este foarte probabil ca efectele amplei campanii
„mergeţi-să-votaţi“ să fi ridicat şi prezenţa generală la urne.
Pentru prima dată după un deceniu, peste o jumătate de
milion de alegători negri din Chicago au mers la vot, dovedind
că aveau forţa colectivă de a influenţa rezultatele politice.
Aceasta a trimis un mesaj clar legiuitorilor şi viitorilor politici­
eni, restabilind totodată un sentiment care părea să se fi pierdut
Po v e s t e a
m ea
253
odată cu moartea lui Harold Washington: votul afro-americanilor conta. Preţul politic ar fi fost mult prea mare ca să mai
poată cineva să ignore nevoile şi preocupările oamenilor de
culoare. Mesajul acesta mai avea unul în interior, pentru în­
săşi comunitatea de culoare, o aducere aminte că progresul era
posibil, că valoarea noastră era măsurabilă. Toate acestea erau
încurajatoare pentru Barack. Oricât de obositor era, iubea ceea
ce făcea pentru ceea ce îl învăţa despre sistemul politic complex
din Chicago şi pentru că îi dovedea că talentele lui de organiza­
tor puteau funcţiona la o scară mai mare. Colaborase cu lideri
locali, cu oameni de rând şi cu oficiali aleşi, şi - aproape ca prin
minune - avusese rezultate. Câteva ziare au consemnat impac­
tul impresionant pe care l-a avut Project VOTE! Un redactor de
la revista Chicago l-a descris pe Barack ca fiind „un om obsedat
de muncă, înalt şi amabil", sugerând că ar putea cândva să can­
dideze, o idee la care el, pur şi simplu, a ridicat din umeri.
Şi acum vine şi vestea proastă: omul acela obsedat de
muncă, înalt şi amabil, cu care tocmai mă căsătorisem, îşi ra­
tase termenul-limită pentru carte, fiind atât de prins cu înre­
gistrarea votanţilor încât reuşise să predea doar un manuscris
parţial. Ne-am întors acasă din California şi am aflat că editura
îi anulase contractul şi ne transmisese prin agentul literar că
Barack le datora returnarea avansului de 40 000 de dolari.
Dacă Barack s-a panicat, nu a făcut-o în faţa mea. Eu eram
preocupată să-mi preiau noile responsabilităţi la primărie, ceea
ce presupunea participarea la mai multe şedinţe ale unor consilii
de administraţie locale şi la mai multe picnicuri pentru vârstnici
decât la slujba mea de dinainte. Chiar dacă nu mai prestam
ore de lucru într-o corporaţie, zarva de fiecare zi a oraşului
254
M i c h e l l e O ba m a
mă epuiza, iar seara mă găsea mai puţin interesată de orice
problemă de acasă şi mai dornică să-mi torn un pahar de
vin, să-mi decuplez creierul şi să mă uit la televizor de pe
canapea. Dacă am învăţat ceva din implicarea obsesivă a lui
Barack în Project VOTE! a fost că nu folosea la nimic să-mi
fac griji pentru grijile lui - în parte pentru că eu le consideram
mai copleşitoare decât el. Pe mine haosul mă tulbura, dar pe
Barack părea să-l învioreze. El era ca un artist de circ căruia
îi plăcea să învârtă farfurii; dacă lucrurile erau prea calme,
o lua drept un semn că mai era ceva de făcut. Era obsedat
şi dependent de implicare, după cum am ajuns să înţeleg,
alăturându-se unor proiecte noi fără să ţină cont prea mult de
limitele de timp şi de energie. Acceptase, de exemplu, să facă
parte din consiliile de conducere ale câtorva ONG-uri, deşi
acceptase, în prealabil, propunerea de a preda câteva ore la
Universitatea din Chicago în semestrul următor şi plănuia, în
acelaşi timp, să lucreze cu normă întreagă la firma de avocatură.
Şi mai era şi cartea. Agenta lui literară era convinsă că
putea vinde ideea unei alte edituri, însă asta presupunea că el
ar fi trebuit, totuşi, să termine cât mai repede măcar o primă
variantă. Cum nu începuse încă să lucreze la Universitate, şi
cu binecuvântarea firmei de avocatură care îl aştepta deja de
un an ca să înceapă programul cu normă întreagă, Barack a
găsit soluţia care părea să i se potrivească perfect: avea să-şi
scrie cartea în izolare, înlăturând distragerile de fiecare zi, într-o căbănuţă închiriată undeva unde s-ar fi putut concentra
asupra scrisului. Era echivalentul efortului disperat dintr-o
noapte albă în studenţie, când încercai să termini un referat,
numai că Barack estima că efortul lui de a termina cartea avea
Po v estea
m ea
255
să-i consume câteva luni. Mi-a spus toate astea într-o noapte,
acasă, cam la şase săptămâni după nuntă, iar, la final, mi-a mai
strecurat, delicat, o informaţie: mama lui îi găsise deja cabana
perfectă. De fapt, o şi închiriase pentru el. Era ieftină, liniştită
şi pe plajă. în Sanur. Adică pe insula indoneziană Bali, la o dis­
tanţă de aproximativ 12 000 de kilometri de mine.
P
are
o
g lu m ă pro a stă ,
nu-i aşa? Ce se întâmplă când un
individualist iubitor de singurătate se însoară cu o femeie
de familie, căreia nu îi place singurătatea nici un pic?
Răspunsul, bănuiesc, este probabil cel mai bun şi mai con­
cludent răspuns la toate întrebările care apar într-o căsnicie,
indiferent despre ce-ar fi vorba: găseşti modalităţi să te adap­
tezi. Dacă vrei ca mariajul să dureze pentru totdeauna, atunci
chiar nu ai de ales.
Ceea ce este un fel de a spune pentru că, la începutul
anului 1993, Barack a luat avionul spre Bali şi a stat în jur de
cinci săptămâni singur cu gândurile lui, în timp ce lucra la o
variantă a cărţii intitulate Dreams from My Father (Visuri de
la tatăl meu), umplând teancuri de foi galbene cu scrisul lui
de mână foarte îngrijit, distilându-şi ideile în timpul plim­
bărilor pe malul oceanului, printre cocotieri. între timp, eu
am rămas acasă, pe Euclid Avenue, locuind la etaj, deasupra
apartamentului mamei, într-o altă iarnă grea ce se aşternea
peste Chicago, acoperind copacii şi trotuarele cu un strat
generos de gheaţă. Mi-am ocupat timpul cu întâlniri cu pri­
etenii şi cu seri de gimnastică la sală. Din când în când, îmi
dădeam seama că folosesc o expresie nouă şi bizară - „so­
ţul meu“. „Soţul meu şi cu mine sperăm să ne cumpărăm
256
M i c h e l l e O ba m a
o casă.“ „Soţul meu este scriitor şi are de terminat o carte.“
Era o formulă nefamiliară şi încântătoare, care îmi trezea
amintiri legate de un bărbat care, pur şi simplu, nu se afla lângă
mine. îmi lipsea teribil Barack, dar încercam să-mi explic situ­
aţia raţional, cât de bine puteam, spunându-mi că, deşi eram
proaspăt căsătoriţi, această separare era cea mai bună soluţie
pentru problema pe care o aveam de depăşit.
El luase haosul cărţii neterminate şi plecase să-l înfrun­
te departe de casă. Poate că voia chiar să-mi facă un bine, în­
cercând să ţină acest haos departe de mine. Mă măritasem cu
cineva care gândea nonconformist, trebuia să-mi reamintesc
asta. El îşi rezolva treburile în modul care i se părea lui cel mai
rezonabil şi mai eficient, chiar dacă din exterior părea doar o
vacanţă la mare - o lună de miere cu el însuşi (nu puteam să
nu mă gândesc la asta, în clipele de singurătate) după luna de
miere cu mine.
„Tu şi cu mine, tu şi cu mine, tu şi cu mine.“ învăţam să
ne adaptăm, să ne împletim unul cu altul într-o versiune de
noi, rezistentă şi veşnică. Chiar dacă eram aceiaşi doi oameni
dintotdeauna, acelaşi cuplu pe care îl formam de ani de zile,
aveam acum etichete noi, un al doilea set de identităţi pe
care să ni le conturăm. El era soţul meu. Eu eram soţia lui.
Ne-am ridicat în picioare la biserică şi am spus-o cu voce tare,
unul altuia şi lumii întregi. Simţeam că ne datoram ceva nou
unul altuia.
Pentru multe femei, inclusiv pentru mine, „soţie“ este un
cuvânt plin de semnificaţii. Poartă în el o istorie întreagă. Dacă
ai crescut în anii i960 şi 1970, ca mine, soţiile par să fie genul
acela de femei albe din serialele TV - vesele, coafate, încorsetate.
Po v estea
m ea
257
Ele stau acasă, se agită excesiv cu copiii şi au mâncarea mereu
gata pe aragaz. Uneori întrec măsura cu lichiorul sau flirtează
cu tipul care vinde aspiratoare din uşă în uşă, dar surescitarea
lor pare să se termine aici. Ironia este, desigur, că eu obişnuiam
să mă uit la aceste seriale în camera noastră de zi de pe Euclid
Avenue, în timp ce mama mea casnică făcea de mâncare fără să
se plângă, iar respectabilul meu tată se odihnea în fotoliu după
serviciu. Căsnicia părinţilor mei era la fel de tradiţionalistă ca
oricare alta văzută la TV. Barack glumea uneori că fusesem
crescută într-un fel de Leave It to Beaver pentru negri, cu
Robinsonii din South Shore la fel de conservatori şi cu aerul
la fel de tineresc ca familia Cleaver din Mayfield, deşi noi eram
bineînţeles o variantă mai săracă, în care tata purta uniforma
albastră a angajaţilor municipalităţii, nu costum. Barack făcea
comparaţia aceasta cu o urmă de invidie pentru că propria
lui copilărie fusese atât de diferită, dar şi ca o modalitate de a
ataca stereotipul bine înrădăcinat că afro-americanii trăiesc în
case dărăpănate, că familiile noastre sunt cumva incapabile să
trăiască visul clasei de mijloc la fel ca vecinii noştri albi.
Personal, în copilărie preferam The Mary Tyler Moore
Show, la care mă uitam fascinată. Mary avea o slujbă, un dulap
drăguţ şi un păr cu adevărat extraordinar. Era independentă şi
amuzantă şi, spre deosebire de celelalte doamne de la televi­
zor, problemele ei erau interesante. Purta conversaţii care nu
erau despre copii sau despre gospodărie. Ea nu -1 lăsa pe Lou
Grant s-o facă pe şeful cu ea şi nici nu era obsedată să-şi gă­
sească un soţ. Era tânără şi, în acelaşi timp, matură. Astfel de
lucruri aveau importanţă la acea vreme, cu mult înaintea internetului, când contactul cu lumea se făcea aproape exclusiv
258
M ic h e l l e O
ba m a
prin trei canale de televiziune. Dacă erai o fetiţă isteaţă, care
>
avea senzaţia că atunci când va creşte va fi şi altceva decât doar
soţie, atunci Mary Tyler Moore putea fi zeiţa ta.
Şi iată-mă acum, la 29 de ani, locuind în acelaşi apartament
în care mă uitasem atâtea seri la televizor şi mâncasem felurile
pregătite de răbdătoarea şi altruista Marian Robinson. Aveam
atât de multe - educaţie, o stimă de sine sănătoasă, un arsenal
întreg de ambiţii - şi eram suficient de înţeleaptă să-i recunosc
mamei meritul de a le fi sădit în mine. Ea m-a învăţat să citesc
înainte să merg la grădiniţă, ajutându-mă să leg cuvinte în timp
ce stăteam ghemuită ca un pisoi la ea în poală, pe un exemplar
din Dick şi Jane împrumutat de la bibliotecă. Ea ne-a gătit cu gri­
jă, punându-ne în farfurii broccoli şi varză de Bruxelles şi insis­
tând să le mâncăm. Mi-a cusut cu mâna ei rochia pentru balul de
absolvire, pentru numele lui Dumnezeu, ldeea este că s-a dăruit
cu hărnicie şi a dat totul. Ea a lăsat familia s-o definească. Eram
suficient de matură de acum ca să înţeleg că orele pe care ni le
dăruise, mie şi lui Craig, erau ore pe care nu le petrecuse pentru
ea însăşi.
Darurile considerabile de care mă bucurasem în viaţă îmi
provocau acum un fel de tortură psihică. Fusesem crescută să
fiu încrezătoare şi să nu ţin cont de limite, să cred că pot să ur­
măresc şi să obţin orice îmi doresc. Iar eu voiam totul. Pentru
că, aşa cum ar fi spus Suzanne, de ce nu? Voiam să trăiesc în
stilul femeii de carieră independente, jos pălăria, al lui Mary
Tyler Moore şi, în acelaşi timp, gravitam spre normalitatea
stabilizatoare, cu sacrificiu de sine şi aparent banală de a fi so­
ţie şi mamă. Voiam să am o carieră şi o viaţă de familie, dar
cu oarecare şanse ca nici una din ele să nu o excludă complet
Po v estea
259
m ea
pe cealaltă. Speram să fiu exact ca mama şi, în acelaşi timp,
să nu fiu deloc ca ea. Era o temă de gândire bizară şi complica­
tă. Puteam să am totul? Aveam să am totul? Nu ştiam.
între timp, Barack s-a întors din Bali bronzat şi cu o geantă
plină de foi galbene, transformându-şi izolarea într-o victorie li­
terară. Cartea lui era gata. în câteva luni, agenta lui a vândut-o
unei alte edituri, reuşind să acopere datoria şi să asigure un plan
pentru publicare. Mai important pentru mine a fost că, în doar
câteva ore, am revenit la ritmul nostru dezinvolt de proaspăt că­
sătoriţi. Barack era acolo, terminase cu însingurarea şi aterizase
înapoi, în lumea mea. Soţul meu. Zâmbea la glumele mele, voia
să audă cum mi-am petrecut ziua şi mă săruta de noapte bună.
Lunile treceau, iar noi găteam, munceam, râdeam şi fă­
ceam planuri. Spre sfârşitul acelei primăveri, stăteam sufi­
cient de bine cu banii ca să ne cumpărăm un apartament, aşa
că ne-am mutat de la 7436 South Euclid Avenue într-un apar­
tament drăguţ, nedecomandat, din Hyde Park, cu parchet şi
cu un şemineu placat. Era o nouă rampă de lansare pentru via­
ţa noastră. încurajată de Barack, mi-am mai asumat un risc
şi am schimbat din nou serviciul, de data aceasta luându-mi
rămas-bun de la Valerie şi Susan, de la primărie, ca să explorez
activitatea de ONG care mă fascinase întotdeauna, să găsesc
un rol de lider care să-mi dea posibilitatea să cresc. Erau multe
lucruri despre viaţa mea pe care nu le ştiam încă - nu aflasem
cum să fiu în acelaşi timp o Mary şi o Marian
dar, pentru
moment, toate problemele alunecaseră spre marginea minţii
mele, unde stăteau neglijate şi în stare latentă. Orice grijă pu­
tea să aştepte, mă gândeam, pentru că de acum eram noi, şi noi
eram fericiţi. Iar fericirea părea a fi un început pentru orice.
Capitolul 13
r\ j r v
oul meu loc de muncă îmi dădea emoţii. Eram anga­
N
jată ca director executiv al noii filiale din Chicago a
unei organizaţii care se numea Public Allies, ea însăşi
nou-nouţă. Era un fel de start-up în interiorul unui start-up
şi într-un domeniu în care nu aveam deloc experienţă profe­
sională. Public Allies fusese înfiinţată cu doar un an în urmă,
la Washington DC, de Vanessa Kirsch şi Katrina Browne.
Ambele erau proaspete absolvente şi voiau să ajute mai mul­
ţi oameni să-şi găsească drumul spre o carieră în serviciul
public şi organizaţii nonprofit. Barack le cunoscuse la o con­
ferinţă şi acceptase un loc în consiliul lor de administraţie,
sugerându-le, în cele din urmă, să ia legătura cu mine pentru
o eventuală colaborare.
Modelul era similar celui folosit de Teach in America,
organizaţie nouă la vremea respectivă: Public Allies recru­
ta tineri talentaţi, le oferea pregătire intensivă şi îndrumare
dedicată, apoi îi plasa pentru io luni pe poziţii de începători
în companii de stat şi în agenţii publice, cu speranţa că se vor
dezvolta şi că vor aduce contribuţii semnificative serviciului
public. Scopul mai amplu era ca oportunităţile acestea să le
dea celor recrutaţi - aliaţi, le spuneam noi - atât experien­
ţa, cât şi impulsul de a continua să lucreze în anii următori
Po v e s t e a
m ea
261
în sectorul public sau nonprofit, ajutând astfel la apariţia unei
noi generaţii de lideri ai comunităţii.
în cazul meu, ideea a avut o rezonanţă extraordinară. încă
îmi mai aminteam cum, în ultimul an la Princeton, atât de
mulţi dintre noi dăduserăm examenele MCAT şi LSAT sau ne
înscriseserăm la programe de pregătire corporatiste, fără să ne
gândim măcar o dată (cel puţin în cazul meu) sau poate chiar
să ne dăm seama cât de multe erau oportunităţile în privinţa
orientării civice. Public Allies îşi propunea să corecteze asta, ca
o modalitate de lărgire a orizontului pentru tinerii care se gân­
deau la carierele lor. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era că
fondatoarele organizaţiei erau mai puţin preocupate să preia
absolvenţi de la facultăţi de elită, din Ivy League, şi să-i arunce
în comunităţile urbane, şi mai mult de descoperirea şi de cul­
tivarea talentelor care se aflau deja acolo. Nu aveai nevoie de o
diplomă universitară ca să ajungi un aliat. Trebuia doar să ai o
diplomă de liceu sau de educaţie de nivel mediu, să ai mai mult
de 17 ani, dar mai puţin de 30, şi să fi demonstrat vreodată cali­
tăţi de lider, chiar şi nevalorificate până la momentul respectiv.
Public Allies era doar despre talente - descoperirea, edu­
carea şi folosirea lor. Era un mandat de a găsi tineri ale căror
calităţi deosebite ar fi putut fi altfel trecute cu vederea, ca să le
dăm şansa să facă ceva important. Pentru mine, locul acela de
muncă părea aproape predestinat. Pentru fiecare clipă pe care
o petrecusem privind nostalgic spre South Side de la fereastra
biroului meu de la etajul 47 de la Sidley, primeam, în sfârşit,
invitaţia de a folosi tot ceea ce ştiam. Bănuiam cât de multe
resurse incredibile zăceau nedescoperite în cartiere ca al meu
şi eram destul de sigură că puteam să le găsesc.
262
M i c h e l l e O ba m a
Când mă gândeam la noua mea ocupaţie, mintea îmi zbu­
ra deseori înapoi la copilărie şi, în special, la perioada de apro­
ximativ o lună petrecută în iadul cu creioane zburătoare din
acea clasă a doua de la şcoala elementară Bryn Mawr, înainte
ca mama să reuşească să mă transfere. Atunci nu am simţit alt­
ceva decât uşurarea adusă de noroc. Dar norocul meu în viaţă
avea să crească progresiv de acolo mai departe, ca un bulgăre
de zăpadă, şi m-a făcut să mă gândesc la ceilalţi douăzeci şi
ceva de copii izolaţi din acea clasă, captivi lângă un profesor
nepăsător şi nemotivat. Ştiam că nu eram mai deşteaptă decât
oricare dintre ei. Eu doar am avut avantajul unui avocat. Mă
gândeam mult mai des la asta acum, ca adult, în special când
oamenii mă lăudau pentru realizările mele, de parcă n-ar fi fost
un joc bizar şi crud al întâmplării în toate acestea. Cu toate că
nu a fost deloc vina lor, acei copii din clasa a doua au pierdut
un an de învăţătură. Până la momentul acela, văzusem destule
încât să-mi pot da seama cât de repede pot creşte micile nea­
junsuri, întocmai ca un bulgăre de zăpadă.
La Washington, fondatoarele Public Allies adunaseră o
clasă de 15 aliaţi, începători, care lucrau în diferite organizaţii
din oraş. Ele strânseseră şi destui bani pentru deschiderea unei
filiale noi la Chicago, devenind una dintre primele organiza­
ţii care au primit finanţare guvernamentală prin programul de
servicii AmeriCorps, creat în mandatul preşedintelui Clinton.
Aici am intrat eu în scenă, cu entuziasm şi îngrijorare, în egală
măsură. Negociind condiţiile de angajare, însă, am avut ceea ce
poate ar fi trebuit să fie o revelaţie despre munca nonprofit: nu
aduce câştiguri. Iniţial mi s-a oferit un salariu atât de mic, cu
atât de mult sub ceea ce câştigam lucrând pentru primăria din
Po v e s t e a
m ea
263
Chicago, ceea ce era deja jumătate din cât câştigasem ca avocat,
încât efectiv nu mi-am putut permite să spun da. Ceea ce a dus
la o a doua revelaţie despre anumite organizaţii nonprofit, în
special despre cele care sunt prima iniţiativă a unor tineri, cum
era Public Allies, şi despre oamenii neobosiţi şi inimoşi care lu­
crează în interiorul lor: spre deosebire de mine, ei păreau să-şi
permită, de fapt, să se afle acolo, virtutea lor fiind discret susţi­
nută de privilegii, fie că era vorba de faptul că nu aveau împru­
muturi pentru studii de plătit sau poate aşteptau o moştenire şi
atunci nu-şi făceau griji să economisească pentru viitor.
A devenit clar că, dacă voiam să intru şi eu în tribul lor,
trebuia să-mi negociez admiterea şi să cer exact salariul de care
aveam nevoie şi care era semnificativ mai mare decât se aştep­
ta Public Allies să plătească. Pur şi simplu, aceasta era realita­
tea mea. Nu puteam să fiu intimidată sau stânjenită de nevoile
mele. încă mai aveam de plătit cam 600 de dolari în fiecare
lună la împrumutul de studii, peste cheltuielile mele obişnui­
te, şi eram căsătorită cu un bărbat care avea de plătit propriile
lui împrumuturi pentru facultatea de drept. Conducătorilor
organizaţiei aproape nu le-a venit să creadă când le-am spus
cât de mare era împrumutul făcut pentru facultate şi cum se
traducea asta în rata de plătit lunar, dar s-au mobilizat şi au
găsit fonduri noi, care mi-au permis să intru în echipă.
Şi, astfel, m-am pus în mişcare, nerăbdătoare să valorific
ocazia care mi se oferise. Aceasta era prima ocazie pe care o
avusesem vreodată să construiesc ceva de la zero: succesul sau
eşecul depindeau aproape în întregime de eforturile mele, nu
de cele ale şefului meu sau de ale altcuiva. Am petrecut primă­
vara anului 1993 muncind cu disperare să înfiinţez un birou
264
M i c h e l l e O ba m a
şi să angajez câţiva oameni, astfel încât să putem avea o clasă
de aliaţi care să înceapă din toamnă. Am găsit un spaţiu ieftin
pentru birouri pe Michigan Avenue şi am reuşit să fac rost de
mese şi de scaune la mâna a doua, donate de o firmă de consul­
tanţă corporatistă care îşi redecora birourile.
între timp, am apelat la aproape toate relaţiile pe care
Barack şi cu mine ni le făcusem vreodată la Chicago, căutând
sponsori şi oameni care puteau să ne ajute să asigurăm funda­
ţiei finanţare pe termen lung, ca să nu mai vorbim de cei care
lucrau deja în serviciul public şi care ar fi fost dispuşi să pri­
mească un aliat în organizaţia lor, pentru următorul an. Valerie
Jarrett m-a ajutat să plasez câţiva oameni la biroul primarului
şi la departamentul de sănătate, unde aliaţii aveau să lucreze
la un program pentru vaccinarea copiilor din diferite cartiere.
Barack şi-a activat reţeaua lui de organizatori pentru comuni­
tate ca să ne pună în legătură cu partea juridică, de avocatură
şi de predare. Mai mulţi parteneri de la Sidley au făcut donaţii
şi m-au ajutat să fac cunoştinţă cu donatori importanţi.
Cea mai captivantă parte pentru mine a fost găsirea alia­
ţilor înşişi. Cu ajutorul reţelei naţionale a organizaţiei, ne-am
făcut publicitate în campusurile facultăţilor din toată ţara,
căutând totodată şi talente aproape de casă. Echipa mea şi
cu mine am vizitat facultăţile şi unele dintre liceele mari din
zona Chicago. Am bătut la uşile locuinţelor din proiectul
Cabrini-Green, am mers la întruniri locale şi am pus la punct
programe dedicate mamelor singure. Am stat de vorbă cu ori­
cine ne întâlneam, de la pastori până la profesori şi manageri
de la magazinele locale MacDonald’s, rugându-i să-i identifi­
ce pe oamenii cei mai interesanţi pe care îi cunoşteau. Cine
Po v estea
m ea
265
avea stofă de lider? Cine era pregătit pentru ceva mai impor­
tant decât făcea deja? Aceştia erau oamenii pe care voiam să
îi încurajăm să se înscrie, cerându-le să uite pentru o clipă de
obstacolele care, de obicei, făceau ca astfel de lucruri să pară
imposibile şi promiţându-le că noi, ca organizatori, urma să
facem tot ce ne stătea în puteri - indiferent dacă era vorba de
un abonament de transport sau de un ajutor pentru suprave­
gherea copilului - ca să ajutăm la acoperirea nevoilor lor.
Până în toamnă, aveam deja 27 de aliaţi care lucrau ca
stagiari în tot oraşul, de la primărie până la un centru de asis­
tenţă comunitară din South Side şi la Latino Youth, un liceu
alternativ din Pilsen. Aliaţii erau un grup eclectic şi entuziast,
oameni plini de idealism şi aspiraţii, cu trecuturi din cele mai
diverse. Aveam printre ei un fost membru al unei bande de
cartier, o femeie latino-americană care crescuse în sud-vestul oraşului Chicago şi ajunsese la Harvard, o altă femeie abia
trecută de 20 de ani care locuia în adăpostul Robert Taylor şi
creştea un copil în timp ce încerca să economisească bani pen­
tru facultate şi un tânăr de 26 de ani de pe Grand Boulevard,
care abandonase liceul, dar care îşi continua educaţia pe cont
propriu, studiind la bibliotecă, şi care mai târziu avea să se în­
toarcă la şcoală ca să-şi ia diploma.
în fiecare vineri, întregul grup se aduna la unul dintre
birourile agenţiei noastre, pentru o zi întreagă de informări,
stabilire de legături şi programe de dezvoltare profesională.
Zilele acestea îmi plăceau mai mult decât orice. îmi plăcea gă­
lăgia care umplea sala de şedinţe pe măsură ce aliaţii soseau,
aruncându-şi rucsacurile într-un colţ şi scoţându-şi hainele
de iarnă strat după strat, înainte să se aşeze în cerc. îmi plăcea
266
M i c h e l l e O ba m a
să-i ajut să-şi rezolve problemele, indiferent dacă era vorba
despre folosirea programului Excel, cum să se îmbrace pen­
tru o slujbă de birou sau să-şi adune curajul să-şi spună ideile
într-o încăpere plină de oameni mai cultivaţi decât ei şi mai
încrezători. Câteodată trebuia să ofer răspunsuri mai puţin
plăcute. Dacă auzeam că unii aliaţi întârziaseră la serviciu sau
nu-şi luau îndatoririle în serios, eram severă când le transmiteam că aşteptam mai mult de la ei. Când ei erau frustraţi de
organizarea proastă a întâlnirilor comunităţii sau de clienţii
problematici de la agenţiile lor, îi sfătuiam să privească lucru­
rile în context şi le reaminteam de şansa extraordinară pe care
o avuseseră ei.
Mai presus de orice, sărbătoream cel mai mic semn de în­
văţare sau de progres. Iar acestea erau din belşug. Nu toţi alia­
ţii aveau să rămână să lucreze în sectorul public sau nonprofit
şi nu toţi aveau să reuşească să depăşească obstacolele ridica­
te de provenienţa dintr-un mediu mai puţin privilegiat, însă,
de-a lungul timpului, am fost uimită să văd câţi dintre recruţii
noştri au reuşit, de fapt, şi s-au dedicat pe termen lung binelui
public. Unii au ajuns să facă parte ei înşişi din echipa Public
Allies; alţii sunt acum lideri în agenţii guvernamentale şi în
organizaţii nonprofit naţionale. La 25 de ani de la înfiinţare,
Public Allies încă îşi continuă activitatea, cu filiale la Chicago
şi în mai bine de zece mari oraşe, cu mii de învăţăcei în toată
ţara. Să ştiu că am avut un mic rol în această poveste, că am
ajutat la crearea a ceva ce rezistă, este una dintre cele mai mari
satisfacţii pe care le-am avut în viaţa profesională.
M-am ocupat de Public Allies cu mândria şi oboseala
unui proaspăt părinte. Mergeam în fiecare seară la culcare
Po v estea
m ea
267
gândindu-mă la ce mai era de făcut, iar dimineaţa, înainte să
deschid ochii, treceam în revistă listele cu ce aveam de făcut în
ziua respectivă, în săptămâna şi în luna ce ne aşteptau. După
ce prima noastră clasă de 27 de aliaţi a absolvit în primăvară, în
toamnă am urat bun venit unui nou grup de 40 şi am continu­
at să creştem. Privind în urmă, mă gândesc la perioada aceea ca
fiind cea mai bună pe care am avut-o vreodată din punct de ve­
dere profesional; mă simţeam încântător de provocată în timp
ce lucram, pentru că până şi cea mai mică victorie - fie că era
vorba de găsirea unui loc bun pentru un vorbitor de spaniolă
sau de liniştirea temerilor cuiva de a lucra într-un cartier care
nu îi era familiar - trebuia câştigată pas cu pas.
Pentru prima dată în viaţă simţeam cu adevărat că făceam
ceva important şi cu satisfacţie imediată, influenţând direct
vieţile altora în timp ce rămâneam conectată la oraşul şi la
cultura mea. Mă ajuta totodată să înţeleg mai bine ce simţise
Barack în vremea în care lucrase ca organizator pentru Project
VOTE!, prins de priorităţile atotconsumatoare ale unei lupte
directe - singurul gen de luptă care îi plăcea lui Barack, ge­
nul care avea să îi placă întotdeauna - ştiind cum poate să te
stoarcă de puteri şi, în acelaşi timp, să îţi ofere tot ce ţi-ai dorit
vreodată.
n timp ce eu eram trup şi suflet implicată la Public Allies,
I
Barack intrase într-o perioadă - după standardele lui, cel pu­
ţin - de calm relativ şi stabilitate. Ţinea un curs despre rasism şi
lege la facultatea de drept a Universităţii din Chicago, lucrând
temporar şi la firma lui de avocatură, implicându-se în special
268
M i c h e l l e O ba m a
în cazuri privind drepturile electorale şi discriminarea la anga­
jare. încă mai susţinea şi seminare pentru organizarea comu­
nităţii, conducând câteva şedinţe de vineri cu echipa mea de
la Public Allies. Din exterior părea o existenţă perfectă pentru
un intelectual trecut de 30 de ani, cu preocupări civice şi care
respinsese categoric numeroase opţiuni mai lucrative şi mai
de prestigiu, în favoarea principiilor lui. După părerea mea, el
reuşise. Găsise un echilibru nobil. Era avocat, profesor şi orga­
nizator totodată. Şi, în curând, avea să fie şi un autor publicat.
După ce se întorsese din Bali, Barack petrecuse mai bine
de un an scriind o a doua variantă a cărţii lui, în orele în care nu
se afla la unul dintre locurile lui de muncă. Lucra până noaptea
târziu într-o cămăruţă de la capătul apartamentului nostru, pe
care o transformase în birou - un buncăr aglomerat, ticsit de
cărţi, căruia eu îi spuneam cu drag „vizuină". Intram şi eu acolo
câteodată, călcând peste teancuri de foi ca să ajung la bancheta
din faţa scaunului său în timp ce el lucra, încercând să îi atrag
atenţia cu o glumă şi cu un zâmbet, ca să îl readuc înapoi din
cine ştie ce depărtări îi zburda imaginaţia. Primea cu bună dis­
poziţie vizitele mele, mai ales dacă nu zăboveam prea mult.
Barack, ajunsesem să înţeleg, este genul de om care are ne­
voie de o vizuină, de un loc ferit în care să poată să citească şi să
scrie fără să fie deranjat. Este ca o trapă care se deschide direct
spre orizonturile largi ale creierului său. Timpul petrecut acolo
pare să-l hrănească. Ţinând cont de asta, am reuşit să creăm
câte o versiune de vizuină în fiecare casă în care am locuit vreo­
dată - orice colţ liniştit sau firidă erau foarte potrivite. Până în
ziua de azi, când ajungem la o locuinţă închiriată în Hawaii sau
la Martha’s Vineyard, Barack pleacă să îşi caute o cameră liberă
Po v e s t e a
269
m ea
care să poată să-i servească drept vizuină de vacanţă. Acolo
poate să baleieze între cele şase-şapte cărţi pe care le citeşte
simultan şi să-şi arunce ziarele pe podea. Pentru el, vizuina este
un fel de loc sacru, unde se nasc revelaţiile şi se produc clari­
ficări. Pentru mine, este un loc într-o dezordine descurajantă.
Una dintre pretenţiile mele a fost întotdeauna ca vizuina să
aibă o uşă pe care să pot să o închid. Din motive evidente.
Dreams from My Father a fost, în sfârşit, publicată în vara
lui 1995. A avut recenzii bune şi, totuşi, vânzările au fost mo­
deste, dar asta nu era o problemă. Important era că Barack
reuşise să-şi proceseze povestea de viaţă, lipind laolaltă bucă­
ţelele disparate ale identităţii lui afro-kansasiană-indoneziană-hawaiiană-din-Chicago şi scriindu-şi astfel singur un fel de
întregire. Eram mândră de el. în naraţiune, făcuse un fel de
pace literară cu fantoma tatălui său. Efortul a fost unul unila­
teral, desigur, Barack încercând să umple singur fiecare gol şi
să înţeleagă fiecare mister pe care îl crease vreodată Obama se­
nior. în orice caz, acesta era stilul în care el rezolva întotdeau­
na lucrurile. încă din copilărie, mi-am dat seama, încercase să
facă totul pe cont propriu.
odată terminată cartea , în
viaţa lui apăruse un nou
loc liber şi - tot în stilul lui consacrat - Barack s-a simţit
obligat să îl umple imediat cu altceva. în plan personal, se con­
frunta cu veşti dificile. Mama lui, Ann, fusese diagnosticată
cu cancer ovarian şi se mutase de la Djakarta în Honolulu,
pentru tratament. Din câte ştiam noi, primea îngrijire me­
dicală de calitate şi chimioterapia părea să funcţioneze. Atât
270
M i c h e l l e O ba m a
Maya, cât şi Toot ajutau la îngrijirea ei în Hawaii, iar Barack
se ducea des în vizită. Dar diagnosticul venise târziu, cancerul
era avansat şi era greu de ştiut ce avea să se întâmple. Ştiam că
asta îl frământa pe Barack.
La Chicago, între timp, angrenajul politic se punea din
nou în mişcare. în primăvara anului 1995, primarul Daley fu­
sese reales pentru al treilea mandat, şi acum toată lumea se
pregătea pentru alegerile din 1996, când Illinois urma să-şi
aleagă un nou senator, iar preşedintele Clinton să încerce să
obţină un al doilea mandat. Mai scandalos, aveam un con­
gresman în funcţie anchetat pentru infracţiuni sexuale, ceea
ce lăsa loc pentru un nou candidat democrat în a doua cir­
cumscripţie electorală a statului, care includea mare parte
din zona de sud a oraşului Chicago. O senatoare populară, pe
nume Alice Palmer, care reprezenta Hyde Park şi South Shore
şi pe care Barack ajunsese să o cunoască în timp ce lucra la
Project VOTE!, începuse să spună în anturajul ei că intenţiona
să candideze. Astfel, urma să lase vacant locul ei în Senat şi
avea să-i ofere lui Barack ocazia de a candida.
Era interesat? Avea să candideze?
Nu aveam de unde să ştiu la vremea respectivă, dar aces­
te întrebări aveau să ajungă să domine următorul deceniu din
vieţile noastre, vibrând ca o bătaie de tobă, dincolo de orice
făceam. Voia? Putea? Era ceva potrivit pentru el? Ar fi trebuit să
facă asta? Dar, înainte de toate acestea, venea întotdeauna o
altă întrebare, pe care însuşi Barack o adresa - era o întrebare
preliminară şi presupus eliminatorie când venea vorba de can­
didatura pentru o funcţie de orice fel. Prima dată când o puse­
se a fost în ziua în care mi-a spus despre Alice Palmer, despre
Po v estea
m ea
271
locul ei vacant şi despre ideea ca el să nu mai fie doar avocat/
profesor/organizator/autor, ci toate acestea, plus membru în
senatul statului: „Ce crezi despre asta, Miche?“
Pentru mine nu a fost niciodată greu să răspund. Nu mi
se părea o idee grozavă ca Barack să candideze. Motivele mele
erau poate uşor diferite de fiecare dată când apărea această în­
trebare, dar poziţia mea rămânea, în general, aceeaşi, la fel ca
un sequoia cu rădăcinile bine înfipte în pământ. Şi care, după
cum se poate observa, nu a stat niciodată în calea a aceea ce
avea să urmeze.
în cazul alegerilor din 1996 pentru Senat din statul Illinois,
raţionamentul meu a fost următorul: nu aveam o părere prea
bună despre politicieni, aşadar nu mă încânta ideea că soţul
meu ar putea deveni unul. Aproape toate cunoştinţele mele
despre politică se bazau pe ceea ce citeam în ziare şi nimic nu
mi se părea deosebit de bun sau de folositor. Prietenia mea cu
Santita Jackson îmi lăsase impresia că politicienii trebuie să
stea deseori departe de casă. în general, mi-i închipuiam pe
legiuitori ca pe o armată de ţestoase care se mişcă lent, îngre­
unate de interesele proprii. După părerea mea, Barack era prea
onest, avea prea multe planuri îndrăzneţe ca să reziste într-o
atmosferă de ranchiună făţişă şi de conflicte dure, aşa cum era
în clădirea cu cupolă din sudul statului, în Springfield.
îmi spuneam în sinea mea că existau modalităţi mai potri­
vite prin care un om bun putea avea impact asupra societăţii.
Sinceră să fiu, am fost convinsă că aveau să-l mănânce de viu.
Cu toate astea, în mintea mea se conturase deja un contraargument. Dacă Barack credea că putea avea un cuvânt
de spus în politică, cine eram eu să-i stau în cale? Cine eram
272
M i c h e l l e O ba m a
eu să-i strivesc visul înainte ca el să încerce măcar? La urma
urmei, el fusese singurul care mă încurajase şi mă susţinuse
când renunţasem la cariera de avocat, deşi avusese neliniştile
lui legate de angajarea mea la primărie, şi tot el era cel care
acum lucra în mai multe locuri, în parte ca să compenseze
reducerea de salariu pe care mi-o asumasem când devenisem
binefăcător cu normă întreagă la Public Allies. în cei şase ani de
când eram împreună, nu se îndoise niciodată de instinctele sau
de aptitudinile mele. Mottoul lui fusese întotdeauna acelaşi:
„Nu-ţi face griji. Poţi să faci asta. O să ne descurcăm noi cumva."
Şi aşa se face că am fost de acord cu prima lui candidatură
la o funcţie oficială, desigur, asezonând totul cu un mic aver­
tisment, ca orice soţie iubitoare. „Cred că o să fii dezamăgit",
l-am prevenit. „Dacă o să fii ales, o să mergi acolo şi n-o să se
schimbe nimic, oricât de mult ai încerca. Iar asta o să te scoată
din minţi."
„Poate", mi-a răspuns Barack, ridicând din umeri amuzat.
„Dar poate reuşesc să fac ceva bun. Cine ştie?"
„Ai dreptate", i-am spus, ridicând şi eu din umeri. Nu era
treaba mea să mă amestec în optimismul lui. „Cine ştie?"
U MAI ESTE O NOUTATE PENTRU NIMENI CĂ, între timp, SOţul meu a devenit politician. Era un om bun care voia să
influenţeze lumea şi, cu tot scepticismul meu, a decis că era
cea mai bună modalitate de a merge înainte. Aceasta este na­
tura convingerilor lui.
Barack a fost ales membru al Senatului statului Illinois, în
noiembrie 1996, si a depus jurământul două luni mai târziu,
Po v estea
m ea
273
la începutul anului următor. Spre surprinderea mea, mi-a făcut
plăcere să urmăresc campania electorală. Am ajutat la strânge­
rea semnăturilor care să-i asigure un loc pe buletinele de vot,
bătând sâmbăta la uşile din vechiul meu cartier şi ascultând ce
aveau de spus locuitorii despre stat, despre guvernarea lui şi
despre toate lucrurile care credeau că ar fi trebuit îndreptate.
Pentru mine, a fost o rememorare a weekendurilor pe care le
petreceam cu tata, dintr-o casă în alta, când îşi făcea datoria de
responsabil de circumscripţie. Dincolo de asta, nu a fost prea
mare nevoie de mine şi asta mi-a convenit de minune. Puteam
să mă implic în campanie ca într-un hobby, alegându-mi mo­
mentele când voiam să intru în joc şi să mă distrez puţin, pen­
tru ca apoi să mă întorc la munca mea.
Mama lui Barack a murit în Honolulu la puţin timp după
ce el şi-a anunţat candidatura. Starea ei s-a deteriorat atât de
rapid, încât Barack nu a mai apucat să-şi ia rămas-bun. Asta
l-a dărâmat. Ann Dunham fusese cea care îi făcuse cunoştinţă
cu bogăţia literaturii şi cu forţa unui raţionament bine argu­
mentat. Fără ea, n-ar fi simţit ploile torenţiale ale musonului la
Djakarta şi n-ar fi văzut templele pe apă din Bali. Poate că n-ar
fi ajuns niciodată să aprecieze cât de uşor şi de palpitant era să
treci de pe un continent pe altul sau cum să îmbrăţişezi ceea
ce nu îţi este familiar. A fost o exploratoare care şi-a urmat cu
îndrăzneală inima, l-am regăsit spiritul în Barack, în aspecte
importante, dar şi în unele mărunte. Durerea pierderii ei a fost
ca un cuţit înfipt în amândoi, chiar lângă lama rămasă în suflet
de când îl pierdusem pe tata.
Acum, că era iarnă şi senatul era în sesiune, eram des­
părţiţi o bună parte de săptămână. Barack pleca luni noaptea
M i c h e l l e O bam a
274
cu maşina şi conducea patru ore până în Springfield, unde se
caza la un hotel ieftin în care stăteau şi mulţi dintre ceilalţi
senatori, până joi seara, când se întorcea acasă târziu. Avea
un mic birou în clădirea legislativului şi unul cu program
parţial la Chicago. îşi redusese orele de lucru la firma de avo­
catură, dar, ca o soluţie pentru a ţine pasul cu datoriile pe
care le aveam, a început să predea mai mult la facultatea de
drept, programându-şi cursurile în zilele în care nu se afla în
Springfield şi predând mai mult când Senatul nu era în sesiu­
ne. Vorbeam la telefon în fiecare seară când el era plecat, comparându-ne observaţiile şi schimbând impresii despre cum pe­
trecuse fiecare ziua respectivă. Vinerea, când el se întorcea la
Chicago, era stabilit că ieşeam în oraş seara târziu, după ce ne
terminam amândoi treburile, de obicei, la un restaurant din
centru, numit Zinfandel.
îmi amintesc acum înduioşată de serile acelea, de luminile
slabe şi calde din restaurant şi de cât de previzibil era că eu,
cu devotamentul meu faţă de punctualitate, ajungeam întot­
deauna prima. îl aşteptam pe Barack şi, pentru că era sfârşitul
unei săptămâni de muncă şi pentru că mă obişnuisem deja, nu
mă deranja că întârzie. Ştiam că avea să vină, în cele din urmă,
şi inima îmi tresărea de fiecare dată când îl vedeam intrând
pe uşă şi întinzându-i paltonul recepţionerei, înainte să-şi facă
drum spre masa noastră, zâmbindu-mi. Mă săruta şi apoi îşi
scotea sacoul, pe care îl aşeza pe spătarul scaunului înainte să
se aşeze. Soţul meu. Rutina mă liniştea. Comandam acelaşi lu­
cru aproape în fiecare vineri - friptură înăbuşită, cu varză de
Bruxelles şi piure de cartofi -, iar, când venea mâncarea, savu­
ram totul până la ultima bucăţică.
Po v e s t e a
m ea
275
Aceea a fost o epocă de aur pentru noi, datorită echilibru­
lui din căsnicia noastră, când fiecare avea ţelul lui. într-o
singură săptămână de la începutul sesiunii parlamentare din
Springfield, Barack a introdus 17 noi proiecte de lege - un re­
cord, probabil, şi cel puţin o dovadă a dorinţei lui extraordina­
re de a schimba ceva. Unele aveau să treacă, până la urmă, dar
cele mai multe au fost respinse rapid în camera controlată de
republicani, lichidate de partizanat şi de un cinism care trecea
drept practică obişnuită printre noii lui colegi. Mi-am dat sea­
ma, în acele luni de început şi aşa cum anticipasem, că politica
avea să fie o luptă, iar lupta avea să fie epuizantă, implicând
impasuri şi trădări, aranjamente murdare şi compromisuri
uneori dureroase. Dar mi-am dat seama şi că Barack avusese
dreptate. Era ciudat de adaptat la hărţuiala adoptării legilor,
calm în mijlocul uraganului, obişnuit să fie privit ca un ne­
chemat, tratând înfrângerile în stilul lui lejer, hawaiian. Nu-şi
pierdea din speranţă şi perseverenţă, convins că măcar o par­
te din viziunea lui avea să se impună cândva, cumva. Primise
deja multe lovituri, dar asta nu îl deranja. Părea să fie făcut
pentru asta. Ieşea şifonat din confruntări, dar rămânea stră­
lucitor, ca un vas vechi de aramă.
Şi eu eram în mijlocul unei tranziţii. Acceptasem o nouă
ofertă de lucru, surprinzându-mă oarecum şi pe mine cu deci­
zia de a părăsi Public Allies, organizaţia pe care o creasem şi o
crescusem cu atâta grijă. M-am dedicat ei vreme de trei ani,
asumându-mi responsabilitatea pentru cele mai importante şi
pentru cele mai mărunte treburi, inclusiv alimentarea rezer­
vei de hârtie a copiatorului. Cum Public Allies era înfloritoare
şi cu perspectiva longevităţii asigurată de fondurile federale
276
M i c h e l l e O ba m a
multianuale, simţeam că pot să mă retrag cu bună credinţă.
Şi s-a întâmplat ca tocmai în toamna lui 1996 să apară o nouă
ocazie, ca din senin. Art Sussman, avocatul de la Universitatea
din Chicago cu care discutasem în urmă cu câţiva ani, mi-a
telefonat să-mi spună despre un post nou creat acolo.
Şcoala căuta un decan asociat care să-şi concentreze efor­
turile asupra relaţiilor cu comunitatea, cu scopul integrării în
viaţa oraşului pe termen lung, în mod special în South Side,
cartierul din jurul universităţii, inclusiv prin crearea unui
program în serviciul comunităţii prin care studenţii să fie co­
nectaţi la oportunităţile de voluntariat din împrejurimi. La fel
ca în cazul Public Allies, acest nou loc de muncă se adresa unei
realităţi pe care o trăisem personal. După cum îi spusesem lui
Art cu ani în urmă, Universitatea din Chicago mi se păruse
întotdeauna mai puţin accesibilă şi mai puţin interesată de
mine decât şcolile la modă de pe Coasta de Est, unde şi absol­
visem până la urmă; era un loc cu spatele întors spre tot ce era
în jur. Să încerc să subţiez acele ziduri, să conving mai mulţi
studenţi să aibă legătură cu oraşul şi mai mulţi localnici cu
universitatea - era o şansă pe care o găseam entuziasmantă.
Dincolo de entuziasm, aveam şi alte motive pentru care
voiam să fac această tranziţie. Universitatea îmi oferea o sta­
bilitate pe care un ONG încă nou nu ar fi avut cum s-o con­
cureze. Salariul era mai bun, programul era mai rezonabil şi
existau alţi oameni numiţi să pună hârtie în copiator şi să re­
pare imprimanta când se bloca. Aveam 32 de ani deja şi înce­
peam să cântăresc mai mult povara pe care eram dispusă să
o duc. La întâlnirile noastre de noapte la Zinfandel, Barack
şi cu mine deseori continuam o conversaţie pe care, sub
Po v e s t e a
m ea
277
o formă sau alta, o aveam de ani de zile - despre impact, despre
cum şi unde ar fi putut fiecare din noi să facă diferenţa, cum să
ne împărţim mai bine timpul şi energia.
Pentru mine, unele dintre vechile întrebări despre cine
eram şi ce voiam să fac în viaţă se puneau din nou în mişca­
re, fixându-se în centrul preocupărilor mele. îmi schimbasem
serviciul, în parte pentru că voiam mai mult timp pentru viaţa
noastră şi pentru că asigurările de sănătate erau mai bune de­
cât orice altceva avusesem vreodată. Iar acest lucru avea să se
dovedească important, până la urmă. Deşi Barack şi cu mine
ne ţineam de mână peste masă la lumina lumânărilor, în fieca­
re vineri noapte la Zinfandel, cu friptura terminată şi desertul
pe drum, în fericirea noastră se adâncea o prăpastie cât toate
zilele. încercam să avem un copil şi lucrurile nu mergeau bine.
e pare că nici măcar doi oameni de carieră dedicaţi, cu o
S
dragoste profundă şi cu o etică desăvârşită în muncă nu
pot să facă un copil când vor ei. Fertilitatea nu este ceva ce
se poate câştiga. Şi mai enervant este că nu există o legătură
directă între efort şi răsplată. Pentru mine şi Barack, aceasta
a fost o surpriză şi, totodată, o dezamăgire. O vreme, mi-am
spus că era doar o problemă de timp, ca efect al venirilor şi ple­
cărilor lui Barack la Springfield. încercările noastre nu se fă­
ceau după importantele semnale hormonale din fiecare lună,
ci, mai degrabă, după programul legislativului din Illinois. Mă
gândeam că această problemă era una pe care puteam încerca
să o rezolvăm.
Dar eforturile noastre nu au funcţionat, chiar dacă s-a în­
tâmplat ca Barack să gonească pe autostrada interstatală după
278
M i c h e l l e O ba m a
câte o şedinţă târzie, ca să nu rateze perioada mea de ovulaţie,
şi nici chiar după ce senatul a intrat în vacanţa de vară, iar el a
rămas acasă, disponibil tot timpul. După mulţi ani în care lu­
asem măsuri de precauţie ca să evit o sarcină, acum mă dedi­
cam cu totul încercării contrare. Am tratat-o ca pe o misiune.
A existat un test de sarcină pozitiv, care ne-a făcut pe amândoi
să uităm de tot stresul de până atunci şi să leşinăm de bucurie,
însă, câteva săptămâni mai târziu, am pierdut sarcina, ceea ce
m-a făcut să mă simt rău fizic, distrugând orice urmă de op­
timism. Când vedeam pe stradă femei cu copii, simţeam mai
întâi o împunsătură de dorinţă, urmată de o senzaţie brus­
că şi dureroasă de neputinţă. Singura alinare era că Barack şi
cu mine locuiam foarte aproape de Craig şi de soţia lui, care
aveau acum doi copii frumoşi, Leslie şi Avery. Mă consola să
trec pe acolo şi să mă joc sau să citesc poveşti cu ei.
Dacă ar fi să pun într-un dosar toate lucrurile pe care nu
ţi le spune nimeni până când nu ajungi drept în mijlocul lor,
aş începe cu pierderile de sarcină. Un avort spontan este o ex­
perienţă care te izolează, doare şi te demoralizează aproape la
nivel celular. Când suferi o astfel de pierdere, este foarte pro­
babil să o simţi ca pe un eşec personal, ceea ce nu este. Sau ca
pe o tragedie, ceea ce, indiferent de cât de mult suferi în clipele
acelea, iarăşi nu este. Ce nu îţi spune nimeni este că foarte
multe femei trec printr-o astfel de experienţă, nici nu bănuieşti cât de multe, dată fiind tăcerea relativă care le înconjoară.
Am aflat asta după ce le-am spus unor prietene că am pierdut
sarcina, iar ele m-au copleşit cu dragostea şi cu sprijinul lor,
dar şi cu propriile poveşti despre sarcini pierdute. Nu mi-au
alungat durerea, dar, împărtăşindu-mi detalii despre lupta lor,
Po v e st e a
m ea
279
m-au întărit pentru lupta mea şi m-au ajutat să înţeleg că în­
cercarea prin care treceam era un rateu biologic, un ou fertili­
zat care, probabil dintr-un motiv foarte bun, trebuia eliminat.
Una dintre aceste prietene m-a îndrumat şi spre un medic
specializat în probleme de fertilitate la care apelaseră ea şi so­
ţul ei. Barack şi cu mine ne-am dus pentru analize, iar când au
venit rezultatele, am stat de vorbă cu medicul şi el ne-a spus că
nu exista nici o problemă detectabilă la vreunul din noi. De ce
nu puteam să concepem un copil rămânea un mister. Medicul
mi-a sugerat să încerc să iau Clomid câteva luni, un medica­
ment care stimulează producţia de ovule. Când nu a funcţio­
nat nici asta, ne-a recomandat să trecem la fertilizarea in vitro.
Marele noroc a fost că asigurarea mea de sănătate de la uni­
versitate avea să acopere, în cea mai mare parte, nota de plată.
Senzaţia era că aveai un bilet de loterie la un joc cu miză
mare, doar că în domeniul ştiinţei. Când s-au încheiat proce­
durile medicale preliminare, legislativul şi-a reluat activitatea,
în sesiunea de toamnă, acaparându-1 pe soţul meu cel drăguţ
şi atent şi lăsându-mă singură, în cea mai mare parte a tim­
pului, să-mi rezolv problemele cu sistemul reproducător. Asta
presupunea să-mi fac zilnic o serie de injecţii, vreme de câteva
săptămâni. Planul era să iau mai întâi un medicament care să
stopeze activitatea ovarelor şi apoi un alt medicament care să
le stimuleze, ideea fiind că ele aveau să producă atunci o mul­
ţime de ovule viabile.
Toate astea mă tulburau, dar îmi doream un copil. Era o
nevoie care existase în mine dintotdeauna. în copilărie, când
mă săturasem să tot sărut pielea de plastic a păpuşilor mele, o
imploram pe mama să mai facă un copil, unul adevărat, doar
28o
M i c h e l l e O ba m a
pentru mine. îi promiteam desigur că aveam să fac eu toată
treaba. Când mi-am dat seama că nu o conving, am început
să caut prin sertarele ei folia cu anticoncepţionale, închipuindu-mi că, dacă i le confiscam, planul meu ar fi dat rezultate.
Evident, n-a fost aşa, dar ideea este că aşteptam de multă vre­
me asta. îmi doream o familie, Barack îşi dorea şi el o familie,
aşa că acum eram singură în baia apartamentului nostru, în­
cercând să-mi fac curaj să-mi înfig seringa în coapsă.
Acela a fost, probabil, momentul în care am simţit o pri­
mă undă de resentiment faţă de politică şi de devotamentul de
nezdruncinat al lui Barack faţă de muncă. Sau poate că doar
simţeam acut povara de a fi femeie. în orice caz, el era plecat
şi eu făceam totul singură. Simţeam deja că sacrificiile aveau
să fie mai mult ale mele decât ale lui. în săptămânile care au
urmat, el şi-a văzut de treburile obişnuite, în vreme ce eu mer­
geam zilnic la ultrasunete, pentru monitorizarea ovulelor. Lui
nu i se recolta sânge pentru analize. El nu trebuia să-şi anuleze
toate întâlnirile pentru o examinare a colului uterin. El era în­
drăgostit nebuneşte de mine şi implicat, făcând ceea ce putea
să facă. Citea tot ce găsea despre fertilizarea in vitro şi îmi vor­
bea toată noaptea despre asta, dar singura lui îndatorire reală
era să treacă pe la clinică şi să furnizeze nişte spermă. Iar apoi,
dacă voia, putea să se ducă să bea un martini. Nimic din toate
acestea nu era din vina lui, dar nu era cum era pentru mine, iar,
pentru o femeie care trăieşte cu o mantră despre importanţa
egalităţii, situaţia putea fi puţin confuză. Eu eram cea pentru
care se schimbase totul, cea care trebuia să-şi lase deoparte pa­
siunile şi cariera pentru a împlini partea aceasta din visul nos­
tru. Am pus totul în balanţă, preţ de câteva clipe. îmi doream
Po v e s t e a
m ea
281
asta? Da, foarte mult. Şi după asta am ridicat seringa şi mi-am
înfipt acul în carne.
C
am opt săptămâni mai târziu , s-a întâmplat ceva care a
şters orice urmă de revoltă: o inimioară ale cărei bătăi se
auzeau ca un foşnet, ca o pâlpâire, pe care ultrasunetele o de­
tectau în căldura pântecului meu. Eram însărcinată. Era ade­
vărat. Responsabilitatea şi sacrificiul relativ pe care îl făcusem
au căpătat brusc un înţeles cu totul diferit, ca un peisaj care se
îmbracă în culori noi şi pare deodată diferit. Sau ca o casă în
care totul pare la locul potrivit doar pentru că mobilierul a fost
rearanjat. Mergeam acum pe stradă purtând înăuntrul meu un
secret. Era privilegiul meu, darul de a fi femeie. Simţeam o fe­
ricire care mă făcea să radiez.
Aveam să mă simt astfel pe toată durata sarcinii, chiar
dacă oboseala din primul trimestru m-a lăsat stoarsă de puteri,
întrucât la serviciu eram la fel de ocupată, iar Barack continua
să facă drumurile săptămânale în capitala statului. Din exteri­
or, viaţa noastră părea aceeaşi dintotdeauna, doar că acum, în
interior, aşteptam un bebeluş, o fetiţă. (Pentru că Barack este
un tip practic, iar eu, o dependentă de planificare, era obliga­
toriu să aflăm sexul copilului.) Nu o vedeam, dar fetiţa noas­
tră era acolo, mărindu-şi dimensiunile şi energia pe măsură ce
toamna devenea iarnă şi apoi primăvară. Sentimentul acela pe
care îl avusesem - invidia pentru că Barack era departe de tot
ceea ce mi se întâmpla - se inversase acum cu totul. El era pe
dinafară, în vreme ce eu trăiam pe deplin tot procesul. Eu eram
procesul în sine, indivizibilă de viaţa aceea nouă, înmuguri­
tă, care dădea din coate şi uneori îmi lovea cu călcâiul vezica.
282
M i c h e l l e O ba m a
Nu eram niciodată singură, niciodată însingurată. Ea era me­
reu acolo, şi când conduceam maşina spre serviciu, şi când tă­
iam legume pentru o salată sau când stăteam noaptea în pat şi
răsfoiam pentru a mia oară La ce să te aştepţi când eşti însărci­
nată.
Verile în Chicago sunt foarte speciale pentru mine. îmi
place cum cerul rămâne luminos până seara târziu, cum se
aglomerează lacul Michigan de ambarcaţiuni şi cum căldura
ajunge până în punctul în care este aproape imposibil să-ţi
aminteşti de încercările iernii. îmi place că vara se domoleşte
chiar şi agitaţia din politică şi toată lumea pare că se gândeşte
mai mult ca oricând la distracţie.
Chiar dacă nu avusesem un control real asupra a ceea ce
se întâmplase, până la urmă, impresia a fost că programasem
totul perfect. Foarte devreme, în dimineaţa de 4 iulie 1998, am
simţit primele contracţii. Barack şi cu mine ne-am dus la spita­
lul universitar din Chicago, luându-le cu noi şi pe Maya - care
venise din Hawaii să fie cu noi în săptămâna naşterii - şi pe
mama, pentru sprijin. Mai erau ore bune până când aveau să se
aprindă cărbunii pe grătarele din tot oraşul şi până să-şi întin­
dă oamenii păturile pe iarba de pe malul lacului, fluturând steguleţe şi aşteptând spectacolul artificiilor deasupra apei. Am fi
ratat oricum sărbătoarea din anul acela, pentru că eram cu to­
tul absorbiţi de o strălucire a unor artificii pe care numai noi le
vedeam. Nu ne gândeam la ţară, ci la familie, când a apărut în
lumea noastră Malia Ann Obama, unul dintre cei mai frumoşi
bebeluşi care s-au născut vreodată.
Capitolul 14
r \ j r\_» c \ j
a t e r n it a t e a a d e v e n it f a c t o r u l m e u m o t iv a n t .
M
Ea
îmi dicta mişcările, deciziile şi ritmul fiecărei zile. Nu
am avut nevoie de timp, nici de gândire, înainte să mă arunc
cu totul în noul meu rol de mamă. Sunt un om foarte atent la
detalii şi ce altceva este un copil, dacă nu un rezervor uriaş de
detalii. Barack şi cu mine o studiam pe mica Malia, absorbiţi
de misterul buzelor ei ca un boboc de floare, de părul negru
şi zbârlit, de privirea tulbure, de mişcările nesigure ale mânu­
ţelor ei. li făceam baie, o înfăşam şi o ţineam lipită strâns de
piepturile noastre. îi urmăream orele de masă, orele de somn,
fiecare bolborosit. Analizam conţinutul fiecărui scutec murdar
de parcă ar fi putut să ne dezvăluie toate secretele lumii.
Era un omuleţ, un omuleţ care ne fusese încredinţat
nouă. Responsabilitatea mi se părea ameţitoare, eram com­
plet subjugată de ea. Puteam să stau o oră întreagă doar pri­
vind-o cum respiră. Când în casă apare un copil, timpul se
dilată şi se contractă, fără să mai ţină cont de regulile obişnu­
ite. Uneori, o singură zi poate să pară nesfârşită, alteori, şase
luni trec parcă într-o clipă. Barack şi cu mine ne amuzam pe
seama felului în care ne schimbase apariţia copilului. Dacă
altădată petreceam pauza de prânz analizând complexitatea
M i c h e l l e O ba m a
284
legislaţiei referitoare la minori, comparând ce aflasem din
obligaţiile avute la Public Allies cu unele dintre ideile pe care
el încerca să le transforme într-un proiect de lege, acum dez­
bateam cu aceeaşi fervoare dacă Malia era prea dependentă de
suzetă, comparând metodele pe care fiecare din noi le folosea
ca s-o adoarmă. Aşa cum sunt cei mai mulţi proaspeţi părinţi,
eram obsesivi şi cam plictisitori, dar nimic nu ne făcea mai
fericiţi. O luam cu noi pe micuţa Malia în portbebeul ei chiar
şi la Zinfandel, la ieşirile noastre de vineri seara, gândindu-ne
la ce să comandăm ca să putem pleca repede, înainte ca ea să
devină prea agitată.
La câteva luni după ce s-a născut Malia, m-am întors la
serviciu, la Universitatea din Chicago. Negociasem să revin
doar cu jumătate de normă, închipuindu-mi că aranjamentul
acesta avea să fie favorabil pentru toată lumea - puteam să
fiu de acum şi femeie de carieră, şi mama perfectă, atingând
echilibrul acela între Mary Tyler Moore şi Marian Robinson
pe care mi-1 dorisem dintotdeauna. Am găsit o bonă foarte
pricepută şi entuziastă, Glorina Casabal, care era cu aproape
zece ani mai mare decât mine. Era născută în Filipine, avea
pregătire de asistentă medicală şi trecuse prin experienţa
creşterii celor doi copii ai ei. Glorina - „Glo“ - era o femeie
scundă şi plină de viaţă, cu părul tuns scurt, practic, care
purta ochelari cu ramă aurie şi putea schimba un scutec în
exact 12 secunde. Graţie competenţelor de asistentă medica­
lă şi a energiei ei neobosite, avea să devină un membru foarte
important şi apreciat al familiei noastre pentru următorii
câţiva ani. Calitatea ei principală era că îmi iubea foarte mult
bebeluşul.
Po v e s t e a
m ea
285
Ce nu mi-am dat seama - şi asta ar putea, de asemenea, să
facă parte din dosarul meu cu lucruri pe care le-am aflat prea
târziu - este că o slujbă cu program redus, mai ales când se
vrea a fi o versiune la scară mai mică a vechii tale slujbe cu nor­
mă întreagă, poate fi o capcană. Sau cel puţin aşa s-a întâm­
plat în cazul meu. La serviciu participam la aceleaşi şedinţe ca
întotdeauna, în timp ce mă luptam cu cele mai multe dintre
aceleaşi responsabilităţi. Singura diferenţă era că acum luam
doar jumătate din salariu şi încercam să înghesui tot ce aveam
de făcut înainte în numai 20 de ore pe săptămână. Dacă se
prelungea o şedinţă, goneam spre casă s-o iau pe Malia ca să
putem ajunge la timp (Malia - nerăbdătoare şi fericită, eu transpirată şi gâfâind) la atelierele de muzică şi dans pentru
copii, la un studio de muzică din North Side. Simţeam că să­
nătatea mea mentală era de două ori mai mult pusă la încer­
care. Mă luptam cu sentimentul de vinovăţie când trebuia să
dau de acasă telefoane pentru serviciu. Mă luptam cu un altfel
de vină când stăteam la birou şi mă gândeam că Malia ar fi
putut fi alergică la alune. Alesesem să lucrez jumătate de nor­
mă pentru mai multă libertate, dar, de cele mai multe ori, îmi
dădea sentimentul că făceam toate lucrurile doar pe jumătate
şi, de fapt, nu excelam în nici o direcţie.
între timp, părea că Barack nu ratase nici un singur pas.
La câteva luni după ce s-a născut Malia a fost reales pentru un
mandat de patru ani, câştigând alegerile cu 89 la sută din vo­
turi. Era popular, avea succes şi, abil cum era, începuse deja să
se gândească la lucruri mai mari - mai precis, să candideze pen­
tru Congres, sperând să-l detroneze pe un democrat, pe nume
Bobby Rush, aflat acum la al patrulea mandat. Mi s-a părut
286
M i c h e l l e O ba m a
o idee bună să candideze pentru Congres? Nu, nu mi s-a părut.
Am crezut că are şanse minime să câştige, dat fiind că Rush era
foarte cunoscut, iar Barack era încă un nimeni. Dar era politici­
an de acum şi avea sprijin în interiorul Partidului Democrat la
nivelul statului. Avea sfătuitori şi susţinători, dintre care unii îi
cereau insistent să facă o încercare. Un sondaj preliminar ară­
tase că ar fi putut, totuşi, să câştige. Şi ce ştiu sigur despre soţul
meu este că nu poţi să-i fluturi pe la nas o ocazie, ceva ce ar
putea să-i mărească zona de impact, şi apoi să te aştepţi să te
ignore, pur şi simplu. Pentru că nu o va face.
L
a s f â r ş it u l
lui
1999, când Mafia avea aproape un an şi
jumătate, am dus-o de Crăciun în Hawaii, în vizită la stră­
bunica ei, Toot, care avea acum 77 de ani şi locuia de câteva
decenii în acelaşi apartament mic de bloc. Trebuia să fie o vi­
zită de familie - singura perioadă din an în care Toot putea
să-şi vadă nepotul şi strănepoata. Iarna era din nou stăpână
peste oraşul Chicago, furând căldura aerului şi albastrul ceru­
lui. Cum nu mai aveam stare nici acasă, nici la serviciu, rezer­
vasem o cameră modestă la un hotel de lângă plaja Waikiki şi
număram zilele până la plecare. îndatoririle lui de profesor la
facultatea de drept se încheiaseră pentru semestrul acela, iar
eu îmi luasem concediu de la slujbă. Totul părea pus la punct,
dar politica ne-a dat planurile peste cap.
în senatul statului Illinois se lansase în anul acela un ma­
raton de dezbateri, având ca temă prevederile unei legi de
importanţă majoră privind criminalitatea. în loc să facă pauză
de sărbători, senatorii au intrat într-o sesiune extraordinară,
cu scopul de a supune legea la vot până la Crăciun. Barack mi-a
Po v e s t e a
m ea
287
telefonat din Springfield, să-mi spună că trebuie să amânăm
călătoria cu câteva zile. Nu era o veste prea bună, dar am în­
ţeles că nu depindea de el. Tot ce-mi doream era să reuşim să
plecăm. Nu voiam ca Toot să petreacă singură Crăciunul şi,
dincolo de asta, Barack şi cu mine aveam nevoie de timp liber.
Călătoria în Hawaii, mă gândeam eu, avea să ne ţină la distanţă
de muncă şi să ne dea şansa să ne tragem sufletul.
Candidatura lui pentru Congres era de-acum oficială, ceea
ce însemna că rareori mai avea timp să se deconecteze. Mai
târziu, avea să dea un interviu unui ziar local, în care estima
că în cele aproximativ şase luni cât fusese în campanie pentru
Congres, petrecuse mai puţin de patru zile întregi acasă, cu
mine şi cu Malia. Aceasta a fost realitatea dureroasă a campa­
niei. Pe lângă celelalte responsabilităţi pe care le avea, Barack
trăia contracronometru, un cronometru al cărui ticăit îi amin­
tea fără încetare de minutele şi orele rămase până la alegerile
din martie. Modul în care petrecea fiecare dintre acele minute
şi ore ar fi putut, teoretic, să afecteze rezultatul final. Atunci
am aflat că, în termenii unei operaţiuni de campanie, fiecare
minut sau oră pe care candidatul le petrece în privat, cu fami­
lia, sunt considerate, în esenţă, o risipă de timp preţios.
Aveam îndeajuns de multă experienţă încât să ştiu că e
bine să păstrez distanţa faţă de suişurile şi coborâşurile zilnice
ale cursei, l-am spus lui Barack fără prea mare entuziasm că
eram de acord să candideze, apoi am tratat totul cu o atitudine
de evidentă aşteptare a momentului în care aveam să terminăm
cu povestea asta. Am crezut că poate avea să încerce şi să rateze
intrarea în politica naţională, după care ar fi urmat să se ocupe
de cu totul alte lucruri. într-o lume ideală (lumea mea ideală,
288
M i c h e l l e O ba m a
în orice caz), Barack ar fi trebuit să se afle la conducerea unei
fundaţii care să aibă impact asupra unor probleme importante,
dar care să-i permită totodată să ajungă acasă seara, la cină.
Am zburat spre Hawaii pe 23 decembrie, după ce senatul a
luat, în sfârşit, o pauză de sărbători, deşi încă nu se ajunsese la
o rezoluţie. Spre uşurarea mea, însă, am plecat. Plaja Waikiki
a fost o revelaţie pentru mica Malia. Se plimba la marginea
apei, bucurându-se de valuri şi jucându-se până la epuizare.
Am petrecut un Crăciun vesel şi liniştit împreună cu Toot, în
apartamentul ei, desfăcând cadouri şi minunându-ne de devo­
tamentul ei faţă de un puzzle din 5 000 de piese la care lucra pe
o măsuţă. La fel ca întotdeauna, apele verzi, liniştite şi oamenii
veseli din Oahu ne-au ajutat să uităm de toate grijile - eram
fericiţi şi nu ne mai preocupa decât să ne bucurăm de aerul
cald şi de încântarea fetiţei noastre. Aşa cum ne reaminteau
titlurile tuturor ziarelor, ne apropiam cu repeziciune de zorii
unui nou mileniu. Iar noi ne aflam într-un loc minunat, să pe­
trecem ultimele zile ale Iui 1999.
Totul a fost bine până când Barack a primit un telefon din
Illinois. Era anunţat că senatul decisese pe neaşteptate să-şi
reia sesiunea, ca să termine de lucrat la legea privind crimina­
litatea. Dacă voia să voteze, Barack avea aproximativ 48 de ore
la dispoziţie să se întoarcă la Springfield. Un alt ceas începu­
se să ticăie. Cu sufletul greu, l-am privit pe Barack schimbând
biletele de avion ca să plecăm în ziua următoare şi punând
capăt abrupt vacanţei noastre. Trebuia să plecăm. Nu aveam
de ales. Probabil că aş fi putut să rămân singură cu Malia, dar
care ar mai fi fost distracţia? Nu mă bucura ideea plecării,
dar înţelegeam, din nou, că aşa erau căile politicii. Era un vot
Po v e s t e a
m ea
289
important - legea includea măsuri noi pentru controlul arme­
lor de foc, pe care Barack le susţinuse cu ardoare - şi care stâr­
nise atâta discordie, încât era posibil ca lipsa unui singur vot să
împiedice adoptarea ei. Aşadar, ne întorceam acasă.
Dar, apoi, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Peste noapte,
Malia a făcut febră mare. Cu o seară înainte alergase veselă
cu picioruşele în valuri, iar acum, după nici 12 ore, zăcea ne­
ajutorată în pat, fierbinte şi cu ochii înlăcrimaţi, văitându-se
de durere, prea mică, însă, ca să ne poată spune ce o doare,
l-am dat Tylenol, dar nu a ajutat prea mult. Se trăgea întruna
de o ureche, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că avea o infecţie,
începeam să ne dăm seama şi ce însemna asta. Stăteam în pat,
privind-o pe Malia cum se cufundă într-un somn agitat. Mai
erau doar câteva ore până la zborul nostru spre casă. Am văzut
cum se întipăreşte grija pe chipul lui Barack, prins între două
obligaţii. Eram pe punctul de a decide un lucru care avea im­
plicaţii dincolo de momentul de faţă.
„Este evident că nu poate zbura cu avionul", am spus eu.
„Ştiu."
„Trebuie să schimbăm din nou biletele de avion."
„Ştiu."
Ce rămăsese nespus era că el putea să plece. Putea să iasă
pe uşă, să ia un taxi până la aeroport şi să ajungă la Springfield
la timp ca să voteze. Putea să-şi lase fetiţa bolnavă şi soţia în­
grijorată la jumătate de Pacific distanţă şi să se alăture colegi­
lor lui. Era una din opţiuni. Dar eu nu aveam de gând să mă
sacrific şi să-i propun asta. Eram vulnerabilă, recunosc, şi spe­
riată de ceea ce se întâmpla cu Malia. Dacă starea ei avea să se
înrăutăţească? Dacă trebuia dusă la spital? între timp, în toată
290
M i c h e l l e O ba m a
lumea, erau oameni mai paranoici decât noi care îşi pregăteau
adăposturile antiatomice şi stocau bani gheaţă şi canistre cu
apă, în eventualitatea în care s-ar fi adeverit predicţiile cele
mai grave privind anul 2000, iar reţelele de energie şi comu­
nicaţii ar fi picat din pricina deficienţei de programare care ar
fi făcut computerele să nu poată întregistra noul mileniu. Nu
avea să se întâmple asta, şi totuşi. Chiar avea de gând să plece?
S-a dovedit că nu. Nu a plecat. Şi nu avea să o facă nicio­
dată.
Nu am ascultat ce le-a spus la telefon colaboratorilor săi
de la senat, în timp ce le explica de ce avea să lipsească de la
vot. Nu-mi păsa. Eram concentrată asupra copilului nostru.
De îndată ce a terminat convorbirea, la fel a fost şi Barack.
Malia era omuleţul nostru. îndatoririle noastre faţă de ea
aveau prioritate.
în cele din urmă, anul 2000 a sosit fără incidente. După
câteva zile de odihnă şi tratament cu antibiotice, ceea ce se do­
vedise, într-adevăr, o infecţie urâtă la ureche s-a vindecat, iar
Malia a revenit la starea ei obişnuită de veselie. Viaţa mergea
înainte. Aşa se întâmpla întotdeauna. într-o altă zi cu un cer
albastru perfect în Honolulu, ne-am urcat în avion şi ne-am
întors acasă, la Chicago, la frigul iernii şi la ceea ce pentru
Barack se contura a fi un dezastru politic.
egea criminalităţii nu trecuse, la o diferenţă de numai
L
cinci voturi. Pentru mine, aritmetica era simplă: chiar
dacă Barack ar fi reuşit să se întoarcă din Hawaii la timp,
aproape sigur că votul lui nu ar fi schimbat rezultatul. Totuşi, a
plătit scump pentru absenţă. Oponenţii lui în alegerile pentru
Po v e s t e a
m ea
291
Congres au profitat de ocazie ca să-l descrie pe Barack ca pe un
fel de congresman cu chef de viaţă, care fusese în vacanţă - şi
chiar în Hawaii - şi nu se deranjase să se întoarcă să voteze
pentru ceva atât de important cum era controlul armelor.
Bobby Rush, congresmanul în funcţie, îşi pierduse în mod
tragic un membru al familiei într-un incident cu arme de foc
petrecut la Chicago cu doar câteva luni în urmă, ceea ce l-a pus
pe Barack într-o lumină şi mai proastă. Nimeni nu părea să
ţină cont că el era din Hawaii, că îşi vizitase bunica văduvă şi
că fetiţa lui se îmbolnăvise. Votul ratat era singurul care conta.
Presa a tocat subiectul săptămâni la rând. Editorialul din
Chicago Tribune a criticat grupul de senatori care nu reuşiseră
să voteze în ziua respectivă, numindu-i „o adunătură de oi lip­
site de curaj“. Celălalt contracandidat al lui Barack, un coleg
din Senat, pe nume Donne Trotter, a tras şi el câteva săgeţi,
spunându-i unui reporter că „să-ţi foloseşti copilul drept scu­
ză că nu te-ai dus la serviciu spune multe despre caracterul
individului11.
Toate acestea făceau parte din ceva cu totul nou pentru
mine. Nu eram obişnuită să am duşmani sau să văd viaţa fa­
miliei mele cum este analizată la ştiri. Niciodată până atunci
nu mai auzisem să fie astfel contestat caracterul soţului meu.
Este dureros să te gândeşti că o decizie bună - decizia corectă,
după părerea mea - putea să-l coste atât de scump. într-un ar­
ticol pe care l-a scris pentru săptămânalul din cartierul nostru,
Barack şi-a apărat cu calm decizia de a rămâne cu mine şi cu
Malia în Hawaii. „Auzim de la politicieni multe vorbe despre
importanţa valorilor familiei11, a scris el. „Sper să înţelegeţi
292
M i c h e l l e O ba m a
când senatorul vostru încearcă să se ridice la înălţimea acestor
valori cât de bine poate."
Părea că, odată cu imprevizibila infecţie la ureche a unui
copil, cei trei ani de muncă ai lui Barack în senatul statului
fuseseră nici mai mult, nici mai puţin decât şterşi cu buretele.
El a condus revizuirea legilor privind finanţarea campaniilor
electorale la nivelul statului, ceea ce a dus la reguli mai stricte
pentru oficialii aleşi. El a luptat pentru reduceri de taxe, acor­
darea de credite celor săraci şi a încercat să obţină compen­
sarea parţială a reţetelor pentru medicamentele vârstnicilor.
Câştigase încrederea legiuitorilor din toate zonele statului, re­
publicani şi democraţi deopotrivă. Dar nici unul dintre lucru­
rile reale nu părea să mai conteze acum. Campania degenerase
într-o serie de lovituri sub centură.
încă de la începutul campaniei, contracandidaţii lui
Barack şi susţinătorii acestora răspândiseră idei josnice, me­
nite să alimenteze teama şi neîncrederea printre alegătorii
afro-americani, sugerând că Barack servea intereselor unor
locuitori albi din Hyde Park - a se citi evrei albi -, care voiau
să-şi impună candidatul preferat în South Side. „în comuni­
tatea noastră, Barack este văzut în parte ca fiind un alb cu
faţă neagră", a declarat Donne Trotter pentru Chicago Reader.
Vorbind pentru aceeaşi publicaţie, Bobby Rush a spus: „S-a
dus la Harvard şi a devenit un prost cu diplomă. Nu suntem
impresionaţi de oamenii aceştia cu diplomele lor de elită
de pe Coasta de Est." Cu alte cuvinte, nu era unul de-al lor.
Barack nu era un negru adevărat, ca ei - cineva care vorbeşte
aşa, care arată aşa şi care citeşte atât de multe cărţi nu are
cum să fie.
Po v estea
m ea
293
Ce mă deranja cel mai mult era că Barack era exemplul
viu a ceea ce părinţii din South Side spuneau adesea că şi-ar
dori pentru copiii lor. Era tot ceea ce oameni ca Bobby Rush şi
Jesse Jackson şi atât de mulţi lideri de culoare doreau de ani de
zile: urmase studii înalte şi, în loc să abandoneze comunitatea
afro-americană, încerca să o slujească. Campania electorală
era una încinsă, desigur, dar Barack era atacat numai din mo­
tive greşite. Am fost uimită să văd că liderii noştri îl tratau doar
ca pe o ameninţare la adresa puterii lor şi stârneau neîncrede­
rea folosindu-se de idei înapoiate, anti-intelectuale, despre rasă
şi clasă.
Toate acestea îmi provocau silă.
Barack, în schimb, a luat lucrurile mult mai uşor decât
mine, pentru că văzuse deja în Springfield cât de urâtă poa­
te fi politica şi cum adevărul era atât de frecvent distorsionat
ca să servească scopurilor politice ale unora. Rănit, dar deloc
dispus să se predea, el a continuat campania pe parcursul ier­
nii, făcând drumuri săptămânale până la Springfield şi înapoi,
încerca din răsputeri să potolească furtuna, chiar dacă donaţi­
ile începuseră să scadă şi tot mai multe declaraţii de sprijin se
îndreptau acum către Bobby Rush. Cu ceasul ticăind alarmant
apropierea alegerilor, Malia şi cu mine abia dacă îl mai vedeam
pe Barack, deşi ne telefona în fiecare seară să ne spună noapte
bună.
Eram mai recunoscătoare ca oricând pentru cele câteva
zile pe care le furasem în Hawaii. Ştiam că, în sinea lui, Barack
simţea la fel. Ceea ce nu s-a pierdut niciodată în tot acel zgo­
mot, în toate acele nopţi pe care le-a petrecut departe de noi,
a fost faptul că îi păsa. El nu trata nimic cu superficialitate.
M i c h e l l e O ba m a
2 94
Surprindeam o notă de agonie în vocea lui de fiecare dată când
închidea telefonul. Era ca şi cum în fiecare zi ar fi fost obligat
să aleagă din nou între familie şi politică, politică şi familie.
în martie, Barack a pierdut alegerile pentru democraţi, într-o cursă care avea să se sfârşească prin victoria răsunătoare a
lui Bobby Rush.
în tot acest timp, eu am continuat s-o îmbrăţişez pe fetiţa
noastră.
S
i apoi A venit a doua fetiţă a noastră. Natasha Marian
Obama s-a născut pe io iunie 2001 la Centrul Medical al
Universităţii din Chicago, după o singură fertilizare in vitro,
o sarcină fantastic de uşoară şi o naştere la fel, Malia, care avea
acum aproape trei ani, aşteptându-mă acasă cu mama. Cel
de-al doilea copil al nostru era frumos, o mieluşică dulce cu
un păr bogat şi ochi căprui, vioi - al patrulea colţ al pătratului
nostru. Barack şi cu mine eram în al nouălea cer.
Aveam de gând s-o botezăm Sasha. Eu alesesem numele,
pentru că mi s-a părut că are o notă de îndrăzneală. O fată
pe nume Sasha nu avea să tolereze prostia. Ca toţi părinţii,
mi-am dat seama brusc că îmi doresc extrem de multe pen­
tru copiii mei, rugându-mă neîncetat să nu-i rănească nimeni,
niciodată. Speranţa mea era că aveau să crească inteligente şi
pline de viaţă, optimiste ca tatăl lor şi ambiţioase ca mama.
Mai mult decât orice, voiam să fie puternice, să aibă o anumită
tărie, care să le ajute să rămână în picioare şi să meargă înainte
indiferent ce s-ar fi întâmplat. Nu ştiam nimic despre ceea ce
ne aştepta în viitor, cum avea să se desfăşoare viaţa familiei
mele - dacă totul avea să meargă bine sau prost, sau dacă, la
Po v e s t e a
m ea
295
fel ca în cazul celor mai mulţi oameni, urma să avem parte de
un amestec din amândouă. Rolul meu era doar să mă asigur că
ele aveau să fie pregătite.
Programul meu de la universitate era epuizant şi mă pu­
nea adesea în situaţia de a face adevărate jonglerii. în plus,
finanţele noastre aveau de suferit pentru că aveam de plă­
tit acum pentru îngrijirea ambilor copii. După ce s-a născut
Sasha, m-am întrebat dacă voiam cu adevărat să mă întorc la
serviciu, gândindu-mă că poate aş fi fost mai de folos familiei
stând tot timpul acasă. Lui Glo, bona noastră cea iubită, i se
propusese un post de asistentă bine plătit şi hotărâse, fără prea
mare tragere de inimă, să-l accepte. Nu mă puteam supăra pe
ea, desigur, dar pierderea lui Glo a rearanjat totul în inima mea
de mamă cu o carieră. Timpul pe care ea l-a petrecut cu familia
mea mi-a lăsat mie loc şi timp pentru serviciu. îi iubea pe co­
piii noştri de parcă ar fi fost ai ei. în seara în care ne-a anunţat
că pleacă am plâns mult, ştiind cât de greu avea să ne fie să
găsim un echilibru fără ea. Ştiam cât de norocoşi fuseserăm
să avem resursele necesare s-o angajăm, în primul rând. Dar
acum, odată cu plecarea ei, mă simţeam de parcă îmi pierdu­
sem o mână.
îmi plăcea să-mi petrec timpul cu fiicele mele. Recunoş­
team valoarea fiecărui minut şi a fiecărui ceas petrecut acasă,
mai ales că programul lui Barack devenise atât de imprevizibil.
M-am gândit din nou la decizia mamei de a rămâne acasă cu
mine şi cu Craig. Sigur, aveam obiceiul de a-i romanţa viaţa imaginându-mi că era distractiv pentru ea să şteargă pervazu­
rile cu Pine-Sol şi să ne spele toate hainele -, dar comparativ
cu viaţa mea de până atunci părea amuzant şi nu foarte greu,
296
M i c h e l l e O ba m a
şi poate merita să încerc. îmi plăcea ideea de a mă ocupa de
un singur lucru, nu de două, să nu-mi mai frământ mintea
cu două scenarii în competiţie, unul de la serviciu şi unul de
acasă. Şi se părea că ne puteam permite şi financiar. Barack
trecuse dintr-o poziţie de adjunct într-una de lector principal
la facultatea de drept, iar asta ne aducea o scutire de taxe la
şcoala asociată universităţii, unde Malia avea să meargă în cu­
rând la grădiniţă.
Dar, apoi, a venit un telefon de la Susan Sher, fosta mea
colegă şi mentor de la primărie, care era acum consilier ge­
neral şi vicepreşedinte la Centrul Medical al Universităţii din
Chicago, unde tocmai se născuse Sasha. Centrul avea un pre­
şedinte nou-nouţ pe care toată lumea îl lăuda şi care voia să se
ocupe prioritar de extinderea relaţiei cu comunitatea. Căuta să
angajeze un director executiv pe problemele comunităţii, un
post care părea croit special pentru mine. M-ar fi interesat să
merg la interviu?
M-am gândit dacă să-i trimit măcar CV-ul. Părea o ocazie
nemaipomenită, dar tocmai reuşisem să mă conving singură
de ideea că ar fi fost mai bine pentru mine - şi pentru toţi din
familie - să stau acasă. Oricum, pentru mine nu era deloc un
moment în care să mă simt în formă, în care să mă gândesc
măcar să-mi aranjez părul şi să-mi pun un taior de birou. Mă
trezeam de câteva ori pe noapte s-o alăptez pe Sasha, ceea ce fă­
cea să fiu în urmă cu somnul, lucru care începea să-mi afecteze
şi starea mentală. Eram aproape o maniacă a curăţeniei, însă
acum eram pe cale să pierd bătălia. Apartamentul nostru era
plin de jucării, de cărţi pentru copii şi de pachete de scutece.
Orice ieşire în afara casei implica un cărucior uriaş şi o geantă
Po v e s t e a
m ea
297
plină cu lucruri esenţiale: o pungă de cereale resigilabilă, câteva
jucării şi un rând de haine de schimb - pentru toată lumea.
Maternitatea, însă, a adus cu ea şi câteva prietenii minu­
nate. Reuşisem să intru în legătură cu mai multe femei de
carieră şi să formăm un fel de grup social de discuţii şi de
implicare activă. Cele mai multe dintre noi trecuserăm bine
de 30 de ani şi aveam cariere în domenii foarte diferite,
de la cel bancar şi guvernamental până la ONG-uri. Multe
dintre noi aveam şi copii. Cu cât mai mulţi erau copiii, cu atât
eram mai apropiate. Ne vedeam unele cu altele aproape în fie­
care weekend. Aveam grijă fiecare de copiii celeilalte, mergeam
împreună la grădina zoologică şi cumpăram bilete de grup la
Disney on lce. Câteodată, sâmbăta după-amiaza, lăsam, pur şi
simplu, toată liota de copii în camera de joacă a cuiva, iar noi
deschideam o sticlă de vin.
Toate aceste femei erau educate, ambiţioase, dedicate co­
piilor lor şi, în general, la fel de nedumerite ca mine despre
cum să te ocupi de toate odată. Pentru fiecare dintre noi, ser­
viciul şi creşterea copiilor erau îmbinate în cele mai diverse
feluri. Unele dintre noi lucrau cu normă întreagă, altele lucrau
cu program redus, unele stăteau acasă cu copiii. Unele le dă­
deau voie copiilor lor să mănânce hot-dog şi chipsuri, altele
doar cereale integrale. Câteva aveau bărbaţi foarte implicaţi în
creşterea copiilor; altele aveau bărbaţi ca al meu, cu numeroa­
se angajamente şi mult timp plecaţi de acasă. Unele prietene
erau incredibil de fericite; altele încercau să facă schimbări, să
testeze alte tipuri de echilibru. Cele mai multe trăiam într-o
stare de calibrare permanentă, intervenind într-un domeniu
al vieţii cu speranţa că aducem mai multă stabilitate în altul.
298
M i c h e l l e O ba m a
După-amiezele petrecute împreună m-au învăţat că nu
exista o formulă ideală pentru maternitate. Nici o abordare nu
putea fi considerată bună sau greşită. Era un fel de studiu de
caz foarte util de urmărit. Indiferent cum trăia fiecare familie
şi de ce, toţi copiii din camera de joacă erau iubiţi şi foarte bine
crescuţi. Simţeam de fiecare dată când ne întâlneam forţa co­
lectivă a acestor femei care încercau să facă să fie bine pentru
copiii lor; la urma urmei, indiferent de situaţie, ştiam că urma
să ne ajutăm una pe alta şi că totul avea să fie în regulă.
După ce am discutat cu Barack, şi m-am sfătuit şi cu prie­
tenele mele, am hotărât să merg la interviul pentru postul de
la spitalul universitar, măcar ca să aflu despre ce era vorba.
Sentimentul meu era că aş fi fost candidatul ideal. Ştiam că
am abilităţile necesare şi pasiune din belşug. Dar, dacă ar fi
fost să mă angajez, trebuia să abordez lucrurile dintr-o pozi­
ţie foarte fermă, în termeni care să funcţioneze pentru familia
mea. Puteam să mă descurc, credeam eu, dacă nu eram supra­
încărcată cu şedinţe inutile şi mi se dădea posibilitatea să-mi
gestionez singură timpul, să pot să lucrez de acasă sau să ies ca
vijelia din birou dacă trebuia să iau copilul de la grădiniţă ori
să-l duc la medic.
Un alt aspect de care trebuia să am grijă era că nu mai vo­
iam să lucrez cu program redus. Voiam un program cu normă
întreagă şi cu un salariu competitiv, ca să ne putem permite
să plătim pentru îngrijirea copiilor şi ajutor în gospodărie pentru ca eu să las soluţiile de curăţat în timpul liber şi să mă
relaxez jucându-mă cu fetele. în acelaşi timp, nu încercam să
ascund dezordinea din viaţa mea, de la alăptarea bebeluşului şi
dusul fetiţei de trei ani la grădiniţă, până la faptul că, dat fiind
Po v e s t e a
m ea
299
talmeş-balmeşul din programul de politician al soţului meu, eu
mă ocupam de aproape toate aspectele vieţii de acasă.
Cu exagerat de multă îndrăzneală, presupun, i-am spus
toate acestea la interviu lui Michael Riordan, noul preşedin­
te al consiliului de administraţie al spitalului. Mai mult decât
atât, o luasem cu mine pe Sasha, care avea atunci trei luni.
Nu-mi amintesc exact circumstanţele, dacă n-am putut găsi
pe cineva să stea cu copilul în ziua aceea sau nici măcar nu
m-am deranjat să încerc. Totuşi, Sasha era foarte mică şi avea
încă mare nevoie de mine. Ea era, de fapt, o parte din viaţa
mea - o parte drăguţă, care gângurea tot timpul şi era impo­
sibil de ignorat - şi ceva m-a îndemnat să o aduc în discuţie
la propriu. Voiam să transmit cât mai clar: „Asta sunt eu şi
acesta este copilaşul meu“.
în mod absolut surprinzător, potenţialul meu viitor şef
dădea semne că înţelegea mesajul meu. Dacă mai avea rezerve
când m-a ascultat explicându-i de ce aveam nevoie de program
flexibil în timp ce o legănam pe Sasha în braţe, nu le-a expri­
mat atunci. Am plecat de la interviu mulţumită şi destul de
sigură că aveam să obţin postul. în orice caz, indiferent de cum
aveau să iasă lucrurile, ştiam că făcusem ce era bine pentru
mine vorbind deschis despre nevoile mele. Simţeam cum sim­
plul fapt că spuneam cu voce tare ceea ce gândeam îmi dădea
forţă. Cu mintea limpede şi cu un bebeluş care începea să se
agite în braţele mele, m-am grăbit spre casă.
A
ceasta era noua matematică din familia noastră: aveam
doi copii, trei locuri de muncă, două maşini, un apar­
tament şi ceea ce părea să fie zero timp liber. Eu am acceptat
300
M i c h e l l e O ba m a
oferta de la spital; Barack a continuat să predea şi să facă legi
în legislativ. Amândoi făceam parte din consiliile de conducere
ale câtorva ONG-uri şi, oricât de mult l-a durut înfrângerea
în alegerile pentru Congres, Barack nu renunţase la ideea de
a candida la o funcţie mai înaltă. George W. Bush era acum
preşedinte. Ţara trecuse prin şocul şi tragedia atacurilor tero­
riste din
ii
septembrie. în Afghanistan era un război în des­
făşurare, iar în Statele Unite se folosea un nou cod pe culori
pentru ameninţările teroriste, în timp ce Osama bin Laden se
ascundea, după toate indiciile, undeva într-o peşteră. Ca întot­
deauna, Barack urmărea cu interes toate ştirile, apoi îşi vedea
de treburile obişnuite, gândindu-se în tăcere şi făcându-şi pro­
pria părere despre tot ceea ce se întâmpla.
Nu-mi amintesc exact când mi-a spus pentru prima dată
despre posibilitatea de a candida la un loc în Senatul SUA.
Ideea era încă în fază incipientă şi, până la decizia propriu-zisă,
mai erau multe luni, dar era evident că fusese deja bine întipă­
rită în mintea lui Barack. Dar îmi amintesc foarte bine răspun­
sul meu, care a fost doar o privire neîncrezătoare pe care i-am
aruncat-o în treacăt, ca şi cum i-aş fi spus: „Nu crezi că suntem
destul de ocupaţi deja?"
Aversiunea mea faţă de politică era în continuă creştere,
nu atât din cauza celor care se petreceau la Springfield sau la
Washington DC, ci mai mult din pricina faptului că, după cinci
ani ca senator în legislativul statului, programul supraîncăr­
cat al lui Barack începea să mă deranjeze. Pe măsură ce Sasha
şi Malia creşteau, am descoperit că ritmul doar se accelerea­
ză, iar lista cu lucruri de făcut devine mai lungă, forţându-mă
să funcţionez în ceea ce mi se părea a fi o nesfârşită stare de
Po v e s t e a
m ea
301
epuizare. Barack şi cu mine făceam tot posibilul ca vieţile feti­
ţelor noastre să fie liniştite şi confortabile. Aveam o bonă nouă,
care ne ajuta acasă. Mafia era fericită la grădiniţa ei, făcându-şi
prietene şi umplându-şi programul cu petreceri aniversare şi
lecţii de înot în weekenduri. Sasha avea acum în jur de un an,
se clătina nesigur pe picioare şi începea să spună cuvinte, topindu-ne cu zâmbetul ei strălucitor. Era teribil de curioasă şi
ferm hotărâtă să ţină pasul cu Mafia şi cu prietenele ei de patru
ani. La serviciul meu de la spital totul mergea bine, deşi des­
coperisem că modalitatea cea mai bună de a-i face faţă era să
mă extrag din pat la cinci dimineaţa şi să lucrez câteva ore la
computer, înainte să se trezească restul casei.
Asta mă făcea să fiu stoarsă de puteri seara şi câteodată
mă punea în conflict direct cu soţul meu, pasăre de noapte,
care apărea joi noaptea de la Springfield, relativ în formă, şi
voia să se arunce imediat în viaţa de familie, ca să recupereze
tot timpul pierdut. Timpul, însă, era acum oficial un motiv de
dispută între noi. Dacă nepăsarea lui cu privire la punctua­
litate fusese cândva ceva pentru care îl tachinam cu blânde­
ţe, acum situaţia era mult mai gravă. Ştiam că zilele de joi îl
făceau fericit. îi simţeam entuziasmul în voce când telefona
să anunţe că terminase treaba şi pornea în sfârşit spre casă.
înţelegeam că nu erau decât bunele intenţii cele care îl făceau
să spună „Sunt pe drum!" sau „Aproape acasă!" Şi o vreme
l-am şi crezut. Le făceam fetelor baia de seară, dar amânam
ora de culcare pentru ca ele să poată să-l îmbrăţişeze pe tata.
Sau le dădeam să mănânce şi le puneam în pat, dar eu amâ­
nam masa, aprindeam câteva lumânări şi aşteptam să împart
cina cu Barack.
302
M i c h e l l e O ba m a
Şi, apoi, aşteptam. Aşteptam atât de mult, încât fetelor
începeau să li se închidă ochii şi trebuia să le duc în pat. Sau
aşteptam singură, flămândă şi din ce în ce mai supărată pe
măsură ce îmi cădeau şi mie pleoapele, iar lumânarea devenea
o baltă de ceară pe masă. „Sunt pe drum“, aveam să aflu, era
produsul eternului optimism al lui Barack, un indiciu al ne­
răbdării lui de a veni acasă, care, însă, nu spunea nimic despre
când avea să ajungă cu adevărat. „Aproape acasă" nu era un set
de coordonate terestre, ci mai degrabă o stare de spirit. Uneori
chiar era pe drum, dar trebuia să se oprească pentru o ultimă
discuţie de 45 de minute cu un coleg, înainte să urce în maşină.
Alteori era aproape acasă, dar uita să menţioneze că avea să
meargă mai întâi la sală, să facă rapid câteva exerciţii.
în viaţa noastră dinainte de venirea copiilor, asemenea
frustrări ar fi putut să pară meschine, dar acum - ca mamă cu
un serviciu cu normă întreagă, cu un soţ pe care nu-1 vedeam
jumătate din timp şi cu o oră de trezire înaintea zorilor - sim­
ţeam că sunt pe cale să-mi pierd răbdarea. Şi, în cele din urmă,
am ajuns la capătul ei. Când Barack ajungea acasă, mă găsea
fie furioasă, fie indisponibilă, cu toate luminile din casă stinse.
r ă im p r in
p a r a d i g m e l e p e c a r e le c u n o a ş t e m . î n c o p i l ă ­
ria lui Barack, tatăl lui dispăruse, iar mama lui venea şi
pleca. Ea i-a fost devotată, dar nu i-a impus niciodată limite şi,
după părerea lui, nu era nimic greşit în această abordare. Avea
colinele, plajele şi propria minte să-i ţină companie. în lumea
lui Barack, independenţa era importantă. A fost întotdeauna
şi avea să fie întotdeauna. Eu, în schimb, fusesem crescută
în ţesătura strânsă a familiei mele, în apartamentul nostru
Po v estea
m ea
303
strâmt, în cartierul nostru strâmt din South Side, înconjura­
tă de bunici, mătuşi şi unchi, cu toţii înghesuiţi la o singură
masă, la cinele noastre obişnuite de duminică seara. După 13
ani de iubire, trebuia să ne gândim serios la asta.
Sincer vorbind, mă simţeam vulnerabilă când el era ple­
cat. Nu pentru că n-ar fi fost cu totul fidel căsătoriei noastre aceasta este şi a fost întotdeauna o certitudine importantă în
viaţa mea -, ci pentru că, fiind crescută într-o familie în care
toată lumea era prezentă, dezamăgirea era şi mai puternică
atunci când cineva nu apărea. Singurătatea mă făcea să sufăr,
iar acum mă înverşuna şi necesitatea de a fi împreună pentru
fete. îl voiam lângă noi. Ne era dor de el când era plecat. Mă
temeam că el nu înţelegea cum ne simţeam noi. Mă temeam
că drumul pe care îl alesese pentru el însuşi - şi pe care părea
încă foarte hotărât să îl continue - avea să treacă, în cele din
urmă, dincolo de nevoile noastre. Cu ani în urmă, când m-a
întrebat pentru prima dată despre candidatura lui la senatul
statului, nu trebuia să ne gândim decât la noi doi. Habar nu
aveam ce putea ajunge să însemne peste câţiva ani acest „da“
spus politicii, mai ales după ce în ecuaţie au apărut şi doi co­
pii. Dar acum ştiam destule cât să înţeleg că politica nu fusese
niciodată prea blândă cu viaţa de familie. Am văzut asta pen­
tru prima dată în liceu, în prietenia mea cu Santita Jackson,
şi am văzut-o din nou când adversarii politici ai lui Barack au
exploatat decizia lui de a rămâne cu Malia în Hawaii, când ea
era bolnavă.
Uneori, când mă uitam la ştiri sau citeam ziarul, mă
trezeam uitându-mă la imagini ale oamenilor care se dărui­
seră vieţii politice - soţii Clinton, soţii Gore, familia Bush,
304
M i c h e l l e O ba m a
fotografii vechi ale familiei Kennedy - şi întrebându-mă care
erau cu adevărat poveştile din spatele lor. Erau oameni obiş­
nuiţi? Fericiţi? Zâmbetele acelea erau reale?
Acasă, frustrările noastre începeau să răbufnească des şi
puternic. Barack şi cu mine ne iubeam foarte mult, dar era ca
şi cum în centrul relaţiei noastre ar fi apărut brusc un nod pe
care nu puteam să-l desfacem. Aveam 38 de ani şi văzusem alte
căsnicii destrămându-se într-un fel care mă făcea să fiu pro­
tectoare cu a noastră. Aveam prieteni apropiaţi care trecuseră
prin despărţiri devastatoare, provocate de mici probleme ră­
mase nerezolvate sau de erori de comunicare care au dus, până
la urmă, la rupturi ireparabile. Cu câţiva ani mai devreme, fra­
tele meu Craig se mutase temporar în apartamentul de la etaj
în care crescusem, deasupra locuinţei mamei, după ce mariajul
lui se destrămase lent şi dureros.
Barack a fost la început reticent cu privire la terapia de cu­
plu. El era obişnuit să se confrunte cu probleme complicate şi
să le rezolve de unul singur. Să stea în faţa unui străin i se părea
jenant, dacă nu chiar dramatic pe alocuri. N-ar putea să dea o
fugă la Borders şi să cumpere nişte cărţi despre relaţii? Nu era
mai bine să discutăm între noi? Dar eu voiam să vorbesc cu
adevărat şi să ascult cu adevărat, şi nu noaptea târziu sau în
orele în care puteam sta împreună cu fetele. Cei câţiva oameni
despre care ştiam că încercaseră consiliere de cuplu şi fuseseră
suficient de deschişi ca să vorbească despre asta spuneau că le
făcuse bine. Aşa că am făcut o programare la un psiholog din
centru pe care mi-1 recomandase o prietenă, iar Barack şi cu
mine am mers la el de câteva ori.
Po v estea
m ea
305
Consilierul nostru - dr. Woodchurch, să îi spunem - era
un alb cu vorba liniştită, care studiase la universităţi bune
şi purta întotdeauna pantaloni kaki. Presupunerea mea era
că avea să asculte ceea ce aveam de spus fiecare, Barack şi cu
mine, pentru ca apoi să-mi valideze instantaneu toate moti­
vele de nemulţumire. Motivele mele, după cum le vedeam eu,
erau justificate până la ultimul detaliu. Bănuiesc că şi Barack
simţea acelaşi lucru cu privire la nemulţumirile lui.
Aceasta s-a dovedit a fi, pentru mine, marea revelaţie pri­
vitoare la consiliere. Nu a fost vorba de nici o validare. Nu s-a
luat partea nimănui. Când venea vorba de dezacordurile noas­
tre, dr. Woodchurch nu avea să acorde niciodată votul decisiv.
Era, în schimb, un ascultător empatic şi răbdător, conducându-ne pe fiecare prin labirintul sentimentelor noastre şi având
grijă să scoată cuţitele din răni. Ne avertiza când argumentam
prea avocăţeşte şi ne punea întrebări atente, menite să ne facă
să ne gândim mai bine de ce simţeam în felul în care simţeam,
încet, de-a lungul orelor de stat de vorbă, nodul a început să
se desfacă. De fiecare dată când plecam de la cabinetul lui,
Barack şi cu mine ne simţeam puţin mai apropiaţi.
Am început să înţeleg că existau variante pentru a mă sim­
ţi mai fericită şi că acestea nu presupuneau neapărat ca Barack
să se retragă din politică şi să aibă un serviciu cu program de la
nouă la şase, la o fundaţie. (Dacă nu altceva, şedinţele noastre
de consiliere mi-au arătat că aceasta era o aşteptare nerealistă.)
Am început să observ cum alimentam părţile cele mai negative
din mine însămi, prizonieră a ideii că totul era nedrept, şi cău­
tam apoi cu asiduitate, ca un avocat care studiase la Harvard,
să strâng dovezi în favoarea fiecărei ipoteze. Acum încercam
306
M i c h e l l e O ba m a
o ipoteză nouă: era posibil să mă ocup mai mult de propria
fericire decât îmi dădeam voie să o fac. Eram prea ocupată să-i
reproşez lui Barack tot timpul că el reuşea să-şi includă în pro­
gram ore de mers la sala de sport, de exemplu, în loc să încep să
mă gândesc la cum aş fi putut şi eu să fac sport cu regularitate.
Cheltuiam atât de multă energie clocotind în sinea mea, gândindu-mă în avans dacă el avea să ajungă sau nu acasă la cină,
încât mesele propriu-zise, cu sau fără el, ajungeau să nu mai
aibă nici un farmec.
Acesta a fost punctul meu de cotitură, momentul în care
m-am oprit singură. Ca un alpinist pe cale să alunece de pe ver­
sant, mi-am înfipt pioletul în gheaţă în ultima clipă. Nu vreau
să spun că Barack nu a făcut şi el propriile ajustări - consilie­
rea l-a ajutat să vadă minusurile în modul în care comunicam
şi a făcut eforturi să le corecteze -, dar eu le-am făcut pe ale
mele şi mi-au fost de folos, iar asta ne-a fost util amândurora.
Pentru început, mi-am promis că o să fiu din nou în formă.
Barack şi cu mine mergeam la aceeaşi sală de sport, condusă de
un antrenor entuziast, pe nume Cornell McClellan. Făcusem
antrenamente cu Corneli câţiva ani, dar naşterea copiilor mă
făcuse să-mi schimb programul obişnuit. Salvarea a venit de
data asta de la mama, care încă mergea la serviciu cu normă
întreagă, dar s-a oferit să vină la noi acasă la ora 4:45 diminea­
ţa, câteva zile pe săptămână, astfel încât eu să pot da o fugă la
Corneli şi să mă alătur unei prietene într-un program de exer­
ciţii de la ora 5, pentru ca apoi să mă întorc acasă la 6:30, să tre­
zesc fetele şi să le pregătesc pentru ziua care urma să înceapă.
Acest nou program a schimbat totul: am recuperat calmul şi
energia pe care mă temusem că le pierdusem definitiv.
Po v e s t e a
m ea
307
în privinţa problemelor noastre legate de venirea lui
Barack acasă, am stabilit noi reguli, unele care funcţionau mai
bine pentru mine şi pentru fete. Am făcut un program şi ne-am
ţinut de el. Cina era la 18:30, în fiecare seară. Baia era la 19, ur­
mată de citit, alintat, iar la 20 fix se stingea lumina. Programul
era bătut în cuie, ceea ce însemna că era responsabilitatea lui
Barack să ajungă la timp. Pentru mine, era mult mai rezonabil
decât să amân cina sau să încerc să le ţin treze pe fete, deşi
erau obosite, să-şi îmbrăţişeze tatăl. Asta se potrivea şi cu mai
vechile mele dorinţe pentru ele, să crească puternice şi inde­
pendente, ştiind totodată să respingă orice formă de patriarhat
de tip vechi: nu voiam să le învăţ că viaţa începe când bărbatul
ajunge acasă. Noi nu îl aşteptam pe tata. Era responsabilitatea
lui Barack acum să ţină pasul cu noi.
Capitolul 15
r\ j
e C lybourn Avenue, în
P
r x j rv »
C hicago, în partea de nord a cen­
trului oraşului, exista un paradis bizar, construit se pare
pentru părinţii cu un program încărcat, dar construit parcă
special pentru mine: un mail obişnuit, cât se poate de american,
cu de toate. Era acolo un BabyGap, un BestBuy, un Gymboree
şi un CVS, plus magazine mari şi mici de la alte câteva lanţuri,
menite să vină în întâmpinarea oricărei nevoi a consumato­
rului, fie că era vorba de o pompă de desfundat chiuveta, un
avocado copt sau o cască de baie pentru copii. Mai mult decât
atât, lângă mail erau un Container Store şi un Chipotle. Acolo
era locul meu. Puteam să parchez maşina, să intru repede în
cele două sau trei magazine de care aveam nevoie, să-mi cum­
păr un burrito bowl şi să fiu înapoi la birou într-o oră. Excelam
la cumpărături-fulger în pauza de prânz - înlocuirea şosetelor
pierdute, căutarea de cadouri pentru vreun copil de cinci ani
care avea petrecere aniversară sâmbătă, aprovizionarea şi reaprovizionarea cu cutii de suc şi cu piure de mere.
Sasha şi Malia aveau acum trei şi şase ani, erau deştepte,
îndrăzneţe şi creşteau repede. Energia lor mă lăsa fără suflare.
Ceea ce sporea farmecul cumpărăturilor ocazionale de la mail.
Erau zile în care stăteam în maşina parcată şi îmi mâneam
Po v estea
m ea
309
porţia de la fast-food singură, cu radioul mergând, cuprinsă
de uşurare şi mândră de eficienţa mea. Asta era viaţa cu copii
mici. Asta era ceea ce, uneori, trecea drept reuşită. Aveam piureul de mere. Mâneam de prânz. Toată lumea era în viaţă.
„Priviţi cum mă descurc", îmi venea să spun în acele mo­
mente publicului meu inexistent. „Vede cineva că am rezolvat
asta?"
Aşa eram eu la vârsta de 40 de ani, puţin June Cleaver,
puţin Mary Tyler Moore. în zilele bune, îmi asumam meri­
tul că făcusem să se întâmple asta. Echilibrul vieţii mele era
elegant numai de la distanţă şi doar dacă te uitai pe furiş, dar
cel puţin era ceva ce aducea a echilibru. Serviciul meu la spital
s-a dovedit a fi unul bun, plin de provocări şi de satisfacţii, în
concordanţă cu convingerile mele. M-a uimit, de fapt, să des­
copăr cum funcţiona în mod obişnuit o instituţie importantă
şi foarte respectată, cum era centrul medical al universităţii,
cu 9 500 de angajaţi, condusă mai ales de persoane din mediul
academic, care făceau cercetare medicală şi scriau lucrări şti­
inţifice, dar care, în general, găseau cartierele din jurul lor atât
de înspăimântătoare, încât n-ar fi traversat niciodată strada să
iasă din campus. Pentru mine, teama era mobilizatoare. Mă
făcea să mă ridic din pat dimineaţa.
Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă de-a lungul
acestor bariere - observând neliniştea albilor la mine în car­
tier, înregistrând toate modurile subtile prin care oamenii cu
oarecare influenţă păreau să se îndepărteze de comunitatea
mea şi să se adune în centre de prosperitate din ce în ce mai
îndepărtate. Şi găsisem acum o invitaţie de a schimba această
tendinţă, de a dărâma bariere acolo unde puteam - în general,
3 io
M i c h e l l e O ba m a
prin a-i încuraja pe oameni să se cunoască unii pe alţii. Mă
bucuram de sprijinul noului meu şef, aveam libertatea de a-mi
stabili singură programul şi construiam o relaţie mai puterni­
că între spital şi comunitatea din jurul lui. Când am început,
o singură persoană lucra pentru mine, dar, până la urmă, am
ajuns să conduc o echipă de 22 de angajaţi. Am creat programe
ca să-i duc pe angajaţii spitalului şi pe membrii consiliului de
conducere în cartierele din South Side, dându-le ocazia să vi­
ziteze centre comunitare şi şcoli, să fie tutori, mentori şi juraţi
la concursurile ştiinţifice pentru copii, să guste mâncarea de
la restaurantele de cartier. Am adus copii din cartiere să vadă
cum lucrează angajaţii spitalului, am înfiinţat un program
menit să mărească numărul de localnici care făceau volunta­
riat la spital şi am colaborat cu un institut academic de vară
al facultăţii de medicină, ca să-i încurajăm pe studenţii din
cartier să aleagă o carieră în domeniu. După ce mi-am dat sea­
ma că sistemul spitalului ar fi trebuit să dea mai multe dintre
contractele externalizate unor firme conduse de minoritari
sau de femei, am ajutat la înfiinţarea Biroului de Diversitate
în Afaceri.
Mai rămăsese de rezolvat problema oamenilor care aveau
nevoie disperată de îngrijiri medicale. South Side avea peste
un milion de locuitori şi o mare lipsă de furnizori de servi­
cii medicale, ca să nu mai vorbim de faptul că populaţia era
disproporţionat afectată de acel gen de suferinţe cronice aso­
ciate cu sărăcia - astm, diabet, hipertensiune, boli de inimă.
Dat fiind numărul mare de oameni fără asigurări de sănăta­
te şi mulţi alţii dependenţi de Medicaid, pacienţii aglomerau
camera de gardă a spitalului universitar, deseori având nevoie
Po v e s t e a
m ea
311
doar de tratamente de rutină, care nu presupuneau servicii de
urgenţă. Mai erau cei care stătuseră atât de mult fără îngri­
jiri profilactice, încât aveau acum nevoie disperată de ajutor.
Problema era evidentă, costisitoare, ineficientă şi stresantă
pentru toţi cei implicaţi. Vizitele la camera de gardă nu ajutau
prea mult la îmbunătăţirea stării de sănătate a cuiva pe termen
lung. încercarea de a rezolva această problemă a devenit una
dintre priorităţile mele. Printre altele, am început să angajăm
şi să pregătim îndrumători pentru triajul pacienţilor -, în ge­
neral, oameni prietenoşi şi săritori din împrejurimi -, care pu­
teau sta cu pacienţii la camera de gardă, ajutându-i să-şi facă
programări pentru continuarea tratamentului la centrele de
sănătate din cartiere şi explicându-le unde puteau beneficia de
servicii medicale decente, la preţuri pe care să şi le permită.
Munca mea era interesantă şi plină de satisfacţii, dar tot
trebuia să fiu atentă să nu o las să mă acapareze. Simţeam că
le datoram asta fetelor mele. Decizia noastră de a -1 lăsa pe
Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea - de a-i da liber­
tatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile - m-a determinat
să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deli­
berat, am devenit oarecum imună la ambiţie, făcând un pas
înapoi în situaţii în care, în mod normal, aş fi mers înainte. Nu
sunt sigură dacă cineva ar fi putut spune că nu făceam destul,
dar eu eram întotdeauna conştientă de lucrurile cu care aş fi
putut să merg mai departe şi nu am făcut-o. Au existat anu­
mite proiecte de mică anvergură în care am ales să nu mă im­
plic. Au existat tineri angajaţi pe care aş fi putut să-i îndrum
mai bine decât am făcut-o. Auzi tot timpul vorbindu-se despre
compromisurile pe care le face o mamă cu carieră. Acestea
312
M i c h e l l e O ba m a
erau compromisurile mele. Dacă fusesem cândva o persoană
care se arunca fără să stea pe gânduri în orice era de făcut,
acum eram mai precaută, mai atentă şi mai zgârcită cu timpul
meu, ştiind că trebuia să-mi păstrez suficientă energie pentru
viaţa de acasă.
b ie c t iv e l e
m ele
v iz a u , în p r im u l râ n d , p ă s tr a r e a n o r-
malităţii şi a stabilităţii, dar acestea nu aveau să fie nici­
odată ale lui Barack. Evoluasem destul cât să recunoaştem asta
şi să lăsăm lucrurile aşa. Unul yin, celălalt yang. Eu tânjeam
după rutină şi ordine, el nu. El putea să trăiască în ocean; eu
aveam nevoie de barcă. Când era acasă, măcar era impresionant
de prezent - se juca pe podea cu fetele, citea cu voce tare din
Harry Potter împreună cu Mafia, seara, râdea la glumele mele
şi mă îmbrăţişa, reamintindu-ne de dragostea şi statornicia lui,
înainte să dispară din nou pentru o jumătate de săptămână sau
mai mult. încercam să profităm din plin de pauzele din pro­
gramul lui, luând masa împreună şi întâlnindu-ne cu prietenii.
El îmi făcea pe plac (câteodată) şi se uita la Totul despre sex. îi
făceam şi eu pe plac (câteodată) şi mă uitam la Clanul Soprano.
Acceptasem ideea că plecarea făcea parte, pur şi simplu, din
munca lui. Nu îmi plăcea, dar, de cele mai multe ori, nu o mai
contestam. Barack putea să-şi încheie foarte mulţumit ziua în
vreun hotel îndepărtat, cu tot felul de lupte politice mocnind
şi cu probleme rămase nerezolvate. între timp, eu trăiam pen­
tru adăpostul de acasă - pentru mulţumirea pe care o simţeam
în fiecare seară, ştiind că Sasha şi Mafia erau cuibărite în patu­
rile lor, iar maşina de spălat vase zbârnâia în bucătărie.
Po v e s t e a
m ea
313
Oricum, nu aveam altă opţiune decât să mă adaptez la ab­
senţa lui Barack, pentru că nu era ceva programat să se încheie
prea curând. Pe lângă munca obişnuită, era din nou în cam­
panie electorală, de data asta pentru un loc în Senatul SUA,
înainte de alegerile din toamna lui 2004.
Barack se simţea din ce în ce mai neliniştit în Springfield,
frustrat de meandrele politicii la nivel de stat, convins că ar
fi putut face mai mult şi mai bine la Washington. Ştiind că
aveam o mulţime de motive să fiu împotriva ideii de a candida
la Senat şi ştiind că avea şi el un contraargument de prezentat,
la jumătatea anului 2002, am invitat 10 -12 prieteni apropiaţi,
la un brunch acasă la Valerie Jarrett, ca să le dăm vestea despre
candidatură şi să aflăm părerile lor.
Valerie locuia într-un bloc nu departe de noi, în Hyde
Park. Apartamentul ei era curat şi modern, cu pereţi albi, mo­
bilă albă şi orhidee strălucitoare din loc în loc, pentru culoare.
La vremea respectivă, era vicepreşedinte executiv la o compa­
nie imobiliară şi făcea parte din consiliul de administraţie al
centrului medical de la Universitatea din Chicago. Ea îmi spri­
jinise eforturile la Public Allies când lucrasem acolo şi puse­
se umărul la strângerea de fonduri pentru diferitele campanii
ale lui Barack, activându-şi ampla reţea de conexiuni pentru
a impulsiona fiecare dintre acţiunile noastre. Din acest mo­
tiv şi datorită firii ei calde, înţelepte, Valerie ajunsese să ocupe
un loc ciudat în viaţa noastră. Prietenia noastră era, în egală
măsură, personală şi profesională. Iar ea era la fel de prietenă
cu mine cum era şi cu Barack, ceea ce, din experienţa mea, se
întâmplă rar într-un cuplu. Eu aveam detaşamentul meu de
prietene din grupul mamelor, iar Barack petrecea puţinul timp
314
M i c h e l l e O ba m a
de care dispunea pentru relaxare jucând baschet cu un grup de
amici. Aveam prieteni buni care formau cupluri, copiii lor erau
prieteni cu copiii noştri, familii cu care ne plăcea să ne petre­
cem vacanţele. Dar Valerie era altceva, o soră mai mare pentru
fiecare dintre noi şi cineva care ne ajuta să facem un pas înapoi
şi să ne evaluăm dilemele, când acestea apăreau. Ne cunoştea
pe amândoi foarte bine, ne cunoştea scopurile foarte bine şi
era protectoare cu amândoi.
Ea îmi spusese între patru ochi, înaintea acelei întâlniri,
că nu era convinsă că Barack ar fi trebuit să candideze pentru
Senat, aşa că am mers la brunch, în dimineaţa aceea, imaginându-mi că disputa era tranşată.
Dar mă înşelam.
Această cursă pentru Senat era o ocazie unică, le-a ex­
plicat Barack tuturor în ziua aceea. Simţea că are şanse reale.
Deţinătorul mandatului, Peter Fitzgerald, era un republican
conservator într-un stat în care democraţii erau din ce în ce
mai puternici şi avea probleme cu păstrarea sprijinului în pro­
priul partid. Era foarte probabil ca la alegerile primare să intre
mai mulţi candidaţi, ceea ce însemna că Barack trebuia să dis­
pună doar de majoritatea necesară pentru a câştiga nominali­
zarea democraţilor. Cât despre bani, el m-a asigurat că avea să
se atingă de fondurile noastre de economii. Când l-am întrebat
cum am fi acoperit cheltuielile dacă ar fi urmat să avem locuin­
ţe şi la Washington, şi la Chicago, el a spus: „Ei bine, o să scriu
o altă carte şi o să fie o carte bună, una care să aducă bani“.
Asta m-a făcut să râd. Barack este singura persoană pe
care o ştiu şi care are acest gen de convingere: să creadă că o
carte putea rezolva orice problemă. Era ca băieţelul din Jack
Po v estea
m ea
315
şi vrejul de fasole, îl tachinam eu, care a dat mijloacele de trai
ale familiei lui pe un pumn de boabe magice, crezând, din toa­
tă inima, că ele îi vor aduce un câştig, chiar dacă nimeni altci­
neva nu credea asta.
Pe toate celelalte fronturi, logica lui Barack era descurajant de solidă. Mă uitam la chipul lui Valerie în timp ce el
vorbea şi mi-am dat seama că o convingea cu o uşurinţă uimi­
toare, că avea un răspuns la orice întrebare de tipul „dar des­
pre...?" pe care i-am fi pus-o. Ştiam că avea sens ce spunea el,
în timp ce mă luptam cu impulsul de a calcula toate orele în
plus pe care ar fi însemnat să le petreacă departe de noi, ca să
nu mai vorbim de perspectiva mutării la Washington. Cu toate
că ne certam de ani de zile din cauza poverii pe care cariera
lui politică o reprezenta pentru familia noastră, îl iubeam pe
Barack şi aveam încredere în el. El era deja un bărbat cu două
familii, atenţia lui fiind împărţită între mine şi fete, de-o parte,
şi cei circa 200 000 de alegători din South Side. Chiar ar fi fost
cu adevărat o mare diferenţă dacă l-aş fi împărţi cu tot statul
Illinois? Nu aveam de unde să ştiu, dar nu puteam nici să stau
în calea aspiraţiilor lui, pentru că asta nu ar fi făcut decât să-l
determine să ţintească şi mai sus.
Aşa că, în ziua aceea, am ajuns la o înţelegere. Valerie a
acceptat să se ocupe de finanţarea campaniei pentru Senat a
lui Barack. Câţiva prieteni au acceptat să contribuie cu timp şi
bani. Eu m-am ţinut departe de toate planurile şi n-am avut de
făcut decât un singur anunţ, cu voce tare, să audă toată lumea:
dacă pierdea, avea să renunţe definitiv la politică şi să-şi caute
un loc de muncă în alt domeniu. Dacă ziua alegerilor se termi­
na prost, acesta avea să fie sfârşitul.
3 i6
M i c h e l l e O ba m a
Adevărat şi real, avea să fie sfârşitul,
însă, ceea ce a urmat pentru Barack a fost o serie de întor­
sături norocoase ale sorţii. Mai întâi, Peter Fitzgerald a decis să
nu candideze pentru realegere, făcându-le loc contracandida­
ţilor şi nou-veniţilor precum soţul meu. Apoi, oarecum bizar,
atât favoritul democraţilor în alegerile primare, cât şi cel care
câştigase nominalizarea republicanilor s-au pomenit ames­
tecaţi în scandaluri legate de fostele lor soţii. Cu doar câteva
luni înainte de alegeri, Barack nici măcar nu avea un contra­
candidat republican.
Ca să fie sigur de reuşită, el a dus o campanie excelen­
tă, demonstrând că învăţase enorm de mult din candidatura
ratată la Congres. A învins şapte contracandidaţi în alegerile
primare şi a strâns majoritatea voturilor pentru a câştiga no­
minalizarea. în călătoriile lui prin stat şi în interacţiunile cu
potenţialii alegători, era acelaşi om pe care îl cunoşteam de
acasă - amuzant şi fermecător, inteligent şi bine pregătit.
Răspunsurile lui detaliate la întrebările primite în timpul
reuniunilor de la primării şi în dezbaterile de campanie păreau
doar să transmită ideea că locul lui era la tribuna Senatului,
în orice caz, cu toate eforturile, drumul lui Barack către Senat
părea pavat cu trifoi cu patru foi.
Şi toate acestea înainte ca John Kerry să-l invite să ros­
tească discursul de deschidere la Convenţia Naţională din
2004 a Partidului Democrat, de la Boston. Kerry, pe atunci se­
nator de Massachusetts, era angajat într-o luptă strânsă pen­
tru preşedinţie cu George W. Bush.
în toată această poveste, soţul meu era un nimeni - un mo­
dest membru al unui legislativ statal, care nu stătuse niciodată
Po v e s t e a
m ea
317
în faţa unui public de 15 000 de oameni sau mai mulţi, cum
avea să se întâmple la Boston. Nu folosise niciodată un promp­
ter şi nici nu fusese vreodată în direct la TV, la o oră de vârf. Era
un nou-venit, un negru în ceea ce era istoric o treabă a albilor,
apărut nu se ştie de unde, cu un nume neobişnuit şi cu un tre­
cut bizar, sperând să-i impresioneze pe democraţii de rând. Aşa
cum aveau să recunoască mai târziu nume cu greutate din tele­
viziune, alegerea lui Barack Obama să vorbească unei audienţe
de milioane de telespectatori fusese un pariu riscant.
Şi, totuşi, în stilul lui ciudat şi complicat, părea predes­
tinat exact acestui moment. Ştiam, pentru că văzusem de
aproape că mintea îi funcţiona fără pauză. De-a lungul ani­
lor, îl observasem absorbind cărţi, ziare şi idei şi înviorându-se
brusc de câte ori vorbea cu cineva de la care putea să preia o
frântură de experienţă nouă sau de cunoaştere. Depozita cu
grijă orice informaţie. Ceea ce construia, îmi dau seama acum,
era o viziune - şi nu una măruntă. Era tocmai acel lucru pen­
tru care a fost nevoie să fac loc în viaţa noastră de cuplu, cu
care a trebuit să coexist, chiar dacă fără tragere de inimă. Mă
exaspera câteodată, dar era şi ceea ce nu aş fi putut vreodată să
dezaprob la Barack. Muncise din greu pentru asta, în linişte şi
meticulos, de când îl cunoşteam. Iar acum poate că dimensi­
unea publicului era, în sfârşit, pe potriva a ceea ce credea el că
ar fi posibil. Se pregătise pentru acest moment. Tot ce trebuia
să facă era să vorbească.
robabil a fost un discurs bun“, a devenit, de atunci, re-
P
frenul meu. Era o glumă între mine şi Barack, una pe care
am repetat-o des şi cu ironie după acea noapte - 27 iulie 2004.
3X8
M i c h e l l e O ba m a
Am lăsat fetele acasă cu mama şi am luat avionul ca să
fiu cu el la Boston pentru discurs, stând pe laterala sălii de la
centrul de convenţii, în timp ce Barack a păşit în lumina pu­
ternică a reflectoarelor de scenă şi în văzul tuturor acelor mi­
lioane de oameni. Era puţin emoţionat şi la fel eram şi eu, dar
eram amândoi hotărâţi să nu lăsăm să se vadă asta. Oricum,
aşa funcţiona Barack. Cu cât era sub presiune mai mare, cu
atât părea să fie mai calm. Lucrase la discurs timp de câteva
săptămâni, între voturile din Senatul din Illinois. Memorase
frazele şi le repetase cu grijă, până la punctul în care nu mai
avea nevoie, de fapt, de prompter, decât în eventualitatea că
emoţiile i-ar fi jucat o festă şi i-ar fi golit mintea. Dar asta nu
s-a întâmplat. Barack s-a uitat spre public şi în obiectivele ca­
merelor de filmat, apoi, ca şi cum ar fi pornit un motor intern,
a zâmbit şi a început să vorbească.
A vorbit 17 minute în seara aceea, explicând cine era şi
de unde venea - despre bunicul lui care luptase ca parte din
trupele generalului Patton, despre bunica lui care lucrase la o
linie de asamblare în timpul războiului, despre tatăl lui care
crescuse păscând caprele în Kenya, despre neverosimila iubire
dintre părinţii lui şi despre credinţa lor în ceea ce putea face o
educaţie bună pentru un fiu care nu se născuse bogat sau cu
relaţii. Cu sinceritate şi cu iscusinţă, el s-a prezentat nu ca un
outsider, ci mai degrabă ca un exemplu viu de vis american.
El le-a reamintit celor din public că o ţară nu poate fi croită
doar în roşu şi albastru, că ne unea o latură umană comună, că
aveam obligaţia să ne îngrijim de întreaga societate. El a pledat
pentru speranţă împotriva cinismului. A vorbit cu speranţă, a
proiectat speranţă, aproape că a şi cântat despre speranţă.
Po v estea
m ea
319
Au fost 17 minute din iscusinţa şi uşurinţa lui Barack de
a se folosi de cuvinte, 17 minute în care şi-a etalat optimis­
mul profund şi strălucitor. Când a terminat, făcând o ultimă
referire la John Kerry şi la partenerul lui de cursă electorală,
John Edwards, publicul era în picioare şi striga, copleşindu-1
cu ropote de aplauze. Am păşit şi eu pe scenă, în luminile stră­
lucitoare, purtând pantofi cu toc înalt şi un costum alb, l-am
felicitat şi l-am îmbrăţişat pe Barack, după care m-am întors ca
să salut împreună cu el publicul entuziasmat.
Energia era electrizantă, zgomotul absolut asurzitor. Nu
mai era un secret că Barack era un om bun cu o minte măreaţă
şi cu o încredere de neclintit în democraţie. Eram mândră de
el, chiar dacă nu eram deloc surprinsă. Acesta era bărbatul cu
care mă măritasem. Am ştiut tot timpul care sunt calităţile lui.
Privind în urmă, cred că atunci am început, în tăcere, să re­
nunţ la ideea că mai era posibil să se întoarcă din drum, că avea
să ne mai aparţină vreodată doar mie şi fetelor. Aproape că o
auzeam în răpăitul aplauzelor. „Mai mult, mai mult, mai mult.“
Reacţia presei la discursul lui Barack a fost hiperbolică.
„Tocmai l-am văzut pe primul preşedinte de culoare", le-a
spus Chris Matthews colegilor lui comentatori de la NBC. în
ziua următoare, pe prima pagină din Chicago Tribune, titlul
principal a fost simplu: „Fenomenul". Telefonul mobil al lui
Barack a început să sune fără încetare. Televiziunile îl nu­
meau „rock star" şi vorbeau despre un „succes peste noapte",
de parcă el nu ar fi petrecut ani de zile muncind pentru acele
momente de pe scenă, de parcă discursul l-ar fi creat pe el, nu
invers. Totuşi, discursul a fost începutul a ceva nou şi nu doar
pentru el, ci şi pentru noi, întreaga familie. Am fost aruncaţi
320
M ic h e l l e O
bam a
la un alt nivel de expunere şi în faţa unui şuvoi al aşteptărilor
altor oameni.
Era ireal tot ce se întâmpla. Tot ce am putut să fac, real­
mente, a fost să glumesc despre asta.
„Probabil a fost un discurs bun“, spuneam ridicând din
umeri când oamenii îl opreau pe Barack pe stradă, ca să-i
ceară un autograf sau să-i transmită că le plăcuse ce spusese.
„Probabil a fost un discurs bun“, am spus şi când am ieşit
dintr-un restaurant din Chicago şi am văzut o mulţime de
oameni adunată pe trotuar, în aşteptarea lui. Am spus acelaşi
lucru când jurnaliştii au început să-i ceară lui Barack părerea
despre subiecte de importanţă naţională, când consultanţii
politici de primă mână au început să-i dea târcoale şi când, la
nouă ani după publicare, până atunci obscura Dreams from My
Father a fost reeditată în varianta broşată şi a aterizat pe lista
bestsellerurilor citate de New York Times.
„Probabil a fost un discurs bun“, am spus când o strălu­
citoare şi exuberantă Oprah Winfrey a apărut la noi acasă, ca
să petreacă o zi întreagă intervievându-ne pentru revista ei.
Ce se întâmpla cu noi? Aproape că nu puteam să-mi dau
seama. în noiembrie, Barack a fost ales în Senatul SUA, câşti­
gând cu 70 la sută din voturi, cea mai consistentă majoritate
din istoria statului Illinois şi la cea mai mare diferenţă din
toată ţara, alegerile pentru Senat. A atras de partea lui majori­
tăţi importante dintre negri, albi şi latino-americani; bărbaţi
şi femei; bogaţi şi săraci; din mediul urban, din suburbii şi din
mediul rural. La un moment dat, ne-am dus în Arizona, pen­
tru o scurtă vacanţă, iar el a fost asaltat şi acolo de admiratori.
Po v estea
321
m ea
Pentru mine, aceasta era măsura reală şi bizară a celebrităţii
lui: acum îl recunoşteau şi albii.
m l u a t c e -m i m a i
ră m ă s e s e d in n o r m a lita te şi m -a m î n ­
văluit în ea. Când eram acasă, totul era la fel. Când eram
cu prietenii noştri şi cu familia, totul era la fel. Cu copiii, era
întotdeauna la fel. Dar, în afară, lucrurile erau diferite. Barack
zbura acum tot timpul la Washington şi înapoi. Avea un birou
la Senat şi un apartament pe Capitol Hill, unul mic, cu un sin­
gur dormitor, într-o clădire dărăpănată, şi care era deja plin cu
cărţi şi cu hârtii. Era vizuina lui departe de casă. De fiecare dată
când mergeam cu fetele în vizită, nici măcar nu ne prefăceam
că am vrea să stăm acolo şi rezervam o cameră de hotel pentru
toţi patru.
La Chicago, eu mă ţineam de programul meu. Sala de
sport, serviciu, acasă şi de la capăt. Vasele în maşina de spălat
vase. Cursuri de înot, fotbal, balet. Ţineam pasul, aşa cum o fă­
cusem întotdeauna. Barack avea acum o viaţă la Washington,
cu solemnităţile asociate condiţiei de senator, dar eu eram încă
eu, trăindu-mi aceeaşi viaţă normală. într-o zi, stăteam în ma­
şina mea parcată la centrul comercial de pe Clybourn Avenue,
mâncând pachetul luat de la Chipotle şi bucurându-mă de pu­
ţinul timp pe care îl aveam pentru mine după o goană prin
BabyGap, când secretara mea m-a sunat pe mobil, întrebându-mă dacă aş putea să preiau o convorbire. Era o femeie de
la Washington - pe care n-o întâlnisem niciodată, soţia unui
alt senator - care încercase deja de câteva ori să dea de mine.
„Sigur, fă-mi legătura", am spus.
322
M i c h e l l e O ba m a
Şi am auzit vocea acestei soţii de senator, plăcută şi caldă.
„Bună", mi-a spus ea. „Mă bucur că în sfârşit pot să vorbesc cu
tine!“
l-am spus că şi eu eram încântată să vorbesc cu ea.
„Te-am sunat doar ca să-ţi urez bun venit“, mi-a spus, „şi
să te anunţ că am vrea să te invităm să faci parte din ceva special.“
îmi telefonase ca să-mi ceară să mă alătur unei organizaţii
private, un club care, din câte înţelegeam, era format mai ales
din soţiile unor oameni importanţi de la Washington. Ele se
întâlneau cu regularitate ca să ia prânzul şi să discute subiec­
tele zilei. „Este un mod plăcut de a cunoaşte oameni şi ştiu că
asta nu este întotdeauna uşor atunci când eşti nou în oraş“, a
adăugat ea.
în viaţa mea nu mi se mai ceruse niciodată să intru într-un
club. Mi-am văzut prietenii din liceu mergând în excursii la
schi cu grupurile lor jack and Jill. La Princeton, o aşteptasem
uneori pe Suzanne să vină acasă, băută şi veselă, de la petrece­
rile cluburilor ei. Jumătate dintre avocaţii de la Sidley păreau
să facă parte din cluburi de golf. Vizitasem multe dintre aceste
cluburi, de-a lungul timpului, când strângeam fonduri pentru
Public Allies, când strângeam fonduri pentru campaniile lui
Barack. Era bine ştiut că aceste cluburi erau, în general, pline
de bani. Să faci parte din ele însemna mai mult decât simpla
calitate de membru.
Propunerea ei era amabilă şi era rodul unor intenţii bune,
dar nu am ezitat nici o clipă înainte să o refuz.
„Mulţumesc11, i-am spus. „E drăguţ din partea voastră că
v-aţi gândit la mine. însă noi am hotărât ca eu să nu mă mut
Po v estea
m ea
323
la Washington." l-am spus că aveam două fetiţe mici care mer­
geau la şcoală la Chicago, iar eu eram destul de ataşată de servi­
ciul meu. l-am explicat că Barack se instalase la Washington şi
că făcea naveta când putea. Nu am pomenit că eram atât de
ataşaţi de Chicago, încât căutam să ne cumpărăm o casă nouă,
datorită banilor care începuseră să vină din vânzările de după
retipărirea cărţii lui şi că avea acum o ofertă generoasă pentru
o a doua carte - recolta-surpriză a boabelor de fasole magice
ale lui Barack.
Soţia senatorului a tăcut câteva clipe, încercând să depă­
şească momentul delicat. Apoi, a reînceput să vorbească, pe un
ton foarte blând. „Ştii, asta poate fi foarte greu pentru o căsni­
cie", a spus. „Familiile se destramă."
Am simţit atunci că mă judeca. Ea însăşi era în Washington
de mulţi ani. Văzuse deja că lucrurile mergeau prost când so­
ţia rămânea acasă. încerca să-mi spună că alesesem o opţiune
periculoasă, că exista un singur mod corect de a fi soţie de se­
nator şi că eu alesesem greşit.
l-am mulţumit din nou, am închis telefonul şi am oftat,
în primul rând că nici una dintre alegeri nu fusese a mea. Eu
nu alesesem nimic. Eram acum la fel ca soţia unui senator al
SUA - doamna Obama, îmi spusese ea de-a lungul conversa­
ţiei -, dar asta nu însemna că trebuia să las totul baltă ca să-l
susţin pe el. Sincer, eu nu voiam să las baltă nimic.
Ştiam că erau şi alţi senatori ai căror soţii aleseseră să
rămână în oraşele lor, în loc să se mute la Washington DC.
Ştiam că Senatul, cu 14 la sută dintre membri femei, nu era
chiar atât de patriarhal pe cât fusese odată. Totuşi, mi se pă­
rea o impertinenţă ca o femeie să-mi spună că greşeam pentru
324
M i c h e l l e O ba m a
că voiam să-mi duc copiii la aceeaşi şcoală şi să-mi păstrez ser­
viciul. La câteva săptămâni după alegeri, mersesem cu Barack
la Washington pentru o sesiune de orientare de o zi oferită se­
natorilor nou aleşi şi soţiilor lor. Eram doar câţiva participanţi
în anul acela şi, după o prezentare rapidă, politicienii s-au dus
într-o încăpere, în timp ce soţiile au fost conduse în altă ca­
meră. Venisem cu întrebări pregătite, ştiind că se aşteaptă de
la politicieni şi de la familiile lor să respecte reguli etice stric­
te, care dictează totul, începând cu cei de la care au voie să
primească daruri până la cum plătesc călătoriile spre şi de la
Washington. Mă gândeam că poate aveam să discutăm cum
să ne descurcăm în societate cu cei care fac lobby sau aspecte
legale ale strângerii de fonduri pentru campania viitoare.
Ceea ce am primit, însă, a fost o disertaţie elaborată des­
pre istoria şi arhitectura Capitoliului, vizionarea modelelor de
veselă din porţelan produse special pentru Senat, urmate de
un prânz politicos şi de discuţii lejere. Toată povestea a durat
câteva ore bune. Poate că ar fi fost amuzant, dacă nu mi-aş fi
luat liber de la serviciu şi nu aş fi lăsat copiii cu mama ca să pot
fi acolo. Dacă urma să fiu o soţie de politician, voiam să iau
lucrurile în serios. Nu îmi păsa de politică în sine, dar nici nu
voiam să stric ceva.
Adevărul era că Washingtonul mă deruta, cu tradiţiile lui
cuviincioase şi vanitatea lui sobră, cu dominaţia albilor şi a băr­
baţilor, în care doamnele luau masa separat. în centrul confu­
ziei mele era un fel de teamă, deoarece oricât alesesem eu să nu
mă implic, vârtejul mă trăgea înăuntru. Eram doamna Obama
de 12 ani, dar asta părea brusc să aibă o semnificaţie diferi­
tă. Cel puţin în anumite cercuri, eram acum doamna Obama
Po v e s t e a
m ea
325
într-un fel care putea să pară minimalizant, o stăpână a casei
definită de stăpânul ei. Eram soţia lui Barack Obama, starul
rock al politicii, singurul negru din Senat - omul care vorbea
despre speranţă şi toleranţă atât de răspicat şi cu atâta forţă,
încât acum îşi formase un adevărat roi de aşteptări care îl ur­
măreau constant.
Soţul meu era senator, dar cumva oamenii păreau că vor
să sară peste etapa asta. în schimb, toată lumea era dornică să
afle dacă avea să candideze la preşedinţie în 2008. Nu aveai
cum să eviţi întrebarea. O puneau toţi reporterii. Aproape fi­
ecare persoană care îl aborda pe stradă îl întreba asta. Colegii
mei de la spital îmi tăiau calea şi îmi aruncau şi ei întrebarea
în treacăt, în încercarea de a afla ştirea mai devreme. Până şi
Malia, care avea şase ani şi jumătate în ziua în care îmbrăcase
o rochiţă roz de catifea şi stătuse lângă Barack când depusese
jurământul pentru Senat în faţa lui Dick Cheney, voia să ştie.
Spre deosebire de mulţi alţii, însă, eleva noastră de clasa întâi
era suficient de înţeleaptă ca să-şi dea seama cât de prematur
părea totul.
„Taţi, o să încerci să fii preşedinte?11a întrebat ea. „Nu crezi că
ar trebui să fii mai întâi vicepreşedinte sau ceva de genul ăsta?“
în această privinţă, eram de partea Maliei. Pragmatică
de-o viaţă, aş recomanda întotdeauna o abordare lentă, bifarea
metodică a tuturor căsuţelor preliminare. Eram o susţinătoare
înnăscută a aşteptării îndelungi şi judicioase. în această
privinţă, mă simţeam mai bine or i de câte or iîl auzeam pe Barack
replicându-le cu un fel de modestie celor care îl chestionau,
respingând întrebările despre preşedinţie şi spunând că
singurul lucru pe care intenţiona să îl facă era să îşi pună
326
M i c h e l l e O ba m a
capul la contribuţie şi să muncească din greu în Senat. El le
reamintea deseori oamenilor că era doar un membru modest
al partidului de opoziţie, un jucător de mică importanţă. Şi,
adăuga uneori, avea doi copii pe care trebuia să îi crească.
însă, tobele începuseră deja să bată. Era greu să le faci să
se oprească. Barack scria ceea ce avea să devină The Audacity
o f Hope (îndrăzneala speranţei) - meditând la convingerile lui
şi la viziunea pe care o avea pentru ţară, fixându-le în cuvinte
pe foile lui galbene, la ore târzii din noapte. îmi spunea că e
cu adevărat mulţumit să poată rămâne acolo unde era, să-şi
construiască influenţa în timp, aşteptându-şi rândul să ia cu­
vântul în dezbaterile din Senat, dar imediat după aceea a venit
furtuna.
Uraganul Katrina a lovit coasta Statelor Unite în zona
Golfului Mexic, în august 2005, trecând peste digurile din New
Orleans, inundând regiunile joase şi izolând oamenii - cei mai
mulţi dintre ei negri - pe acoperişurile caselor lor distruse.
Urmările au fost cumplite. Presa a arătat spitale fără genera­
toare de rezervă, familii îngrijorate înghesuite în Superdome,
angajaţi ai serviciilor de urgenţă neputincioşi din cauza lipsei
proviziilor. în final, au murit 1 800 de oameni şi mai bine de o
jumătate de milion au fost strămutaţi, o tragedie exacerbată
de absurditatea reacţiei guvernului federal. A fost o expunere
dureroasă a diviziunilor structurale ale ţării noastre, în special
a vulnerabilităţii dezechilibrat de mari a afro-americanilor şi a
oamenilor săraci de orice rasă în faţa unor catastrofe.
Unde era acum speranţa?
Urmăream reportajele televizate despre Katrina cu un
nod în stomac, ştiind că, dacă un dezastru ar fi lovit Chicago,
Po v e s t e a
m ea
327
mulţi dintre unchii şi mătuşile mele, dintre veri şi vecini ar fi
avut o soartă asemănătoare. Reacţia lui Barack nu a fost nici ea
mai puţin emoţională. La o săptămână după uragan, a zburat
la Houston ca să i se alăture fostului preşedinte George W.H.
Bush, împreună cu Bill şi Hillary Clinton, care era atunci cole­
ga lui în Senat, ca să petreacă un timp cu zecile de mii de evacu­
aţi din New Orleans ce căutaseră adăpost acolo, în Astrodome.
Experienţa a aprins ceva în el, senzaţia sâcâitoare că încă nu
făcea destul.
A
cesta a fost gândul la care aveam să mă întorc după
aproximativ un an, când tobele au devenit mai sonore,
când presiunea asupra amândurora a devenit uriaşă. Ne ve­
deam de treburile noastre obişnuite, dar întrebarea dacă
Barack avea să candideze la preşedinţie era pretutindeni în
jurul nostru. „Putea să o facă? Avea să o facă? Ar trebui să o
facă?“ în vara lui 2006, cei care răspundeau la sondaje de opi­
nie cu întrebări deschise îl numărau printre posibilii candi­
daţi, deşi Hillary Clinton era favorită. Spre toamnă, însă, cota
lui Barack a început să crească, în parte datorită publicării
cărţii lui, The Audacity o f Hope, şi a apariţiilor în presă prile­
juite de turneul de lansare. Procentele lui în sondaje au deve­
nit brusc egale sau chiar mai mari decât cele ale lui Al Gore
şi John Kerry, doi nominalizaţi ai democraţilor - ca dovadă
a potenţialului său. Ştiam că avusese discuţii private cu pri­
eteni, consilieri şi potenţiali donatori, semnalându-le tuturor
că lua în calcul această posibilitate. Exista, însă, o discuţie pe
care o evitase - cu mine.
M i c h e l l e O ba m a
328
Ştia, desigur, ce simţeam. Discutasem despre asta tan­
genţial, pe marginea altor subiecte. Trăiam de atâta vreme
cu aşteptările altor oameni, încât acestea erau nelipsite din
aproape orice discuţie pe care o aveam. Potenţialul lui Barack
stătea la masă cu familia noastră. Potenţialul lui Barack mer­
gea cu fetele noastre la şcoală şi cu mine la serviciu. Era acolo
chiar şi când nu îl voiam de faţă, adăugând o energie ciudată în
orice făceam. Din punctul meu de vedere, soţul meu făcea deja
destule. Dacă era să se gândească să candideze la preşedinţie,
speram că avea să urmeze calea prudentă, să se pregătească pe
îndelete, să-şi vadă de treburile din Senat şi să aştepte până
aveau să crească fetele - până în 2016, să zicem.
încă de când l-am cunoscut, am avut permanent impresia
că Barack avea privirea îndreptată spre un orizont îndepărtat,
spre imaginea lui de lume ideală. Doar că, de data asta, aş fi
vrut să fie mulţumit cu lumea aşa cum era. Nu înţelegeam
cum putea să se uite la Sasha şi Malia, care aveau acum cinci şi
opt ani, cu codiţele şi exuberanţa lor voioasă, şi să simtă altfel.
Gândul că o făcea era dureros câteodată.
Ne dădeam intr-un balansoar, în sus şi în jos, domnul şi
stăpânul la un capăt, doamna, la celălalt. Locuiam acum într-o
casă frumoasă, o clădire din cărămidă în stil georgian pe o stra­
dă liniştită din Kenwood, cu o verandă largă şi cu copaci înalţi
în curte - exact genul de casă la care Craig şi cu mine căscam
gura în timpul plimbărilor de duminică, din Buick-ul tatei. Mă
gândeam deseori la tata şi la tot ce investise în noi. îmi doream
cu disperare să mai fi fost în viaţă, ca să vadă cum ieşiseră lu­
crurile. Craig era foarte fericit acum, după ce făcuse în sfâr­
şit o schimbare, reunţând la cariera de bancher de investiţii
Po v estea
m ea
329
şi întorcându-se la prima lui iubire - baschetul. După câţiva
ani ca asistent la Northwestern, era acum antrenor principal
la Universitatea Brown, în Rhode Island, şi se recăsătorise cu
Kelly McCrum, o femeie frumoasă şi cu picioarele pe pământ,
decan responsabil cu admiterile de pe Coasta de Est. Cei doi
copii ai lui crescuseră înalţi şi încrezători, exemple vii pentru
ceea ce era capabilă să facă generaţia viitoare.
Eu eram soţie de senator, dar, dincolo de asta, şi mai im­
portant, aveam o carieră care era importantă pentru mine.
în primăvară fusesem promovată vicepreşedinte al Centrului
Medical al Universităţii din Chicago. Petrecusem ultimii câţiva
ani conducând dezvoltarea unui program de colaborare pen­
tru îngrijirea sănătăţii în South Side, care deja pusese în legă­
tură mai mult de 15 000 de pacienţi care veniseră la serviciul
de urgenţe cu medici care puteau să-i consulte cu regularitate,
indiferent dacă puteau să plătească sau nu. Simţeam că munca
mea era personală. Vedeam negri care veneau unul după al­
tul la urgenţe, cu boli cronice multă vreme neglijate - pacienţi
cu diabet ale căror probleme circulatorii nu fuseseră îngriji­
te şi acum trebuia să li se amputeze piciorul, de exemplu - şi
nu puteam să nu mă gândesc la fiecare vizită la medic pe care
ar fi trebuit să o facă inclusiv tatăl meu, la fiecare simptom al
sclerozei multiple pe care îl minimalizase ca să nu agite spirite­
le, sau să fie nevoie să cheltuim bani, sau să fie nevoie de hârtii,
sau ca să se scutească pe sine de senzaţia de a fi privit de sus de
un medic alb bogat.
îmi plăcea locul meu de muncă şi, chiar dacă nu era
perfectă, îmi plăcea şi viaţa mea. Sasha se pregătea să înceapă
şcoala primară, iar eu simţeam că eram la începutul unei
M i c h e l l e O ba m a
330
noi etape, pe punctul de a putea să-mi reaprind ambiţiile
şi să mă gândesc la un nou set de obiective. Ce ar fi făcut o
campanie prezidenţială? Ar fi deturnat toate acestea. Ştiam
suficient de multe încât să înţeleg asta înainte să se întâmple.
Barack şi cu mine trecuserăm deja prin cinci campanii în
ii
ani şi fiecare dintre ele mă forţase să lupt puţin mai mult ca
să-mi păstrez priorităţile. Fiecare lăsase o urmă în sufletul
meu şi în căsnicia noastră. O candidatură la preşedinţie, mă
temeam, chiar avea să dărâme totul. Barack avea să fie plecat
mult mai mult decât fusese când lucra în Springfield sau la
Washington - nu pentru jumătăţi de săptămâni, ci săptămâni
întregi; nu pentru perioade de patru până la opt săptămâni
cu pauze între ele, ci luni de-a rândul. Ce ar fi însemnat asta
pentru familia noastră? Ce ar fi însemnat publicitatea pentru
fiicele noastre?
Am făcut tot posibilul să ignor vârtejul din jurul lui
Barack, chiar dacă nu exista nici un semn că acesta ar fi ur­
mat să se domolească. Comentatorii reţelelor de televiziune
discutau subiectul din toate perspectivele. David Brooks, editorialistul conservator de la New York Times, a publicat un fel
de pledoarie axată pe ideea că „fă-o şi gata“, cu titlul „Run,
Barack, Run“ („Candidează, Barack, candidează11). De-acum
era recunoscut aproape oriunde mergea, dar eu încă mă mai
bucuram de binefacerile anonimatului. într-o zi din octom­
brie, când aşteptam la rând la un magazin, am văzut coperta
revistei Time şi a trebuit să întorc capul: era un prim-plan al
soţului meu, lângă titlul „De ce Barack Obama ar putea să fie
viitorul preşedinte'1.
Po v estea
m ea
331
Ce speram eu era ca, la un moment dat, Barack însuşi
să pună capăt speculaţiilor, declarându-se în afara cursei şi
îndreptând atenţia presei în altă parte. Dar el nu a făcut asta.
Nu avea să facă asta. El voia să candideze. El voia, iar eu nu.
Ori de câte ori un reporter întreba dacă avea să intre în
cursa pentru preşedinţie, Barack ezita şi răspundea doar: „încă
mă mai gândesc. Este o decizie de familie." Un fel de mesaj co­
dificat pentru „Doar dacă Michelle e de acord".
în nopţile în care Barack era la Washington, stăteam sin­
gură în pat, simţindu-mă de parcă aş fi fost eu împotriva lumii,
îl voiam pe Barack pentru familia noastră. Toţi ceilalţi păreau
să-l vrea pentru ţară. Avea grupul lui de consilieri - David
Axelrod şi Robert Gibbs, cei doi strategi de campanie care ju­
caseră rolul esenţial în alegerea lui în Senat; David Plouffe,
un alt consultant de la firma lui Axelrod; şeful lui de cabinet,
Pete Rouse; şi Valerie - care îl susţineau cu prudenţă. în egală
măsură, toţi au spus foarte clar şi că într-o campanie la prezi­
denţiale nu se pot face lucruri pe jumătate şi că Barack şi cu
mine trebuia să ne implicăm amândoi total. Pentru el, cerinţe­
le aveau să fie inimaginabile. Fără să rateze absolut nimic din
îndatoririle lui la Senat, trebuia să construiască şi să susţină o
campanie la nivel naţional, să-şi dezvolte o platformă politică
şi totodată să strângă sume uluitoare de bani. Misiunea mea
nu ar fi fost doar să sprijin tacit campania, ci să particip la ea.
Se aştepta de la mine şi de la copiii mei să ieşim în public, să
zâmbim aprobator şi să dăm mâna cu o mulţime de oameni.
Totul avea să graviteze în jurul lui de-acum, mi-am dat seama,
în sprijinul acestei cauze mai importante.
M i c h e l l e O ba m a
332
Până şi Craig, care mă protejase cu atâta grijă încă din ziua
în care mă născusem, se lăsase furat de entuziasmul unei po­
tenţiale candidaturi. Mi-a telefonat într-o seară special ca să
pledeze pentru. „Ascultă, Miche“, mi-a spus el, vorbind, aşa
cum făcea adesea, în termenii jocului de baschet. „Ştiu că îţi
faci griji pentru asta, dar dacă Barack are posibilitatea, trebuie
să arunce la coş. înţelegi asta, nu-i aşa?“
Depindea de mine. Totul depindea de mine. îmi era teamă
sau eram doar obosită?
La bine şi la rău, mă îndrăgostisem de un om cu o viziune,
care era optimist fără să fie naiv, care nu se temea de luptă
şi era stimulat de cât de complicată era lumea. Era ciudat de
neintimidat, oricât de mult ar fi avut de muncit. îl îngrozea
gândul că trebuia să plece de lângă mine şi de lângă fete pen­
tru perioade lungi de timp, dar îmi reamintea întruna şi cât
de puternică era dragostea noastră. „Putem să facem asta,
nu-i aşa?“, mi-a spus el într-o noapte, ţinându-mă de mână,
când stăteam în biroul lui de la etaj şi am început să discutăm
serios despre asta. „Suntem puternici şi suntem inteligenţi,
şi la fel sunt şi copiii noştri. O să fim foarte bine. Ne putem
permite asta.“
Ce voia să spună era că da, campania avea să fie costi­
sitoare. Erau lucruri la care trebuia să renunţăm - timp, apro­
piere, intimitate. Era prea devreme ca să anticipăm de cât
avea să fie nevoie, dar cu siguranţă era mult. Pentru mine, era
ca şi cum am fi cheltuit bani fără să ştim cât avem în cont.
Câtă flexibilitate aveam? Care era limita noastră? Şi ce avea
să rămână la final? Incertitudinea însăşi părea o ameninţare,
ceva ce putea să ne doboare. La urma urmei, fusesem crescută
Po v estea
m ea
333
într-o familie prevăzătoare - care făcea acasă exerciţii în caz
de incendiu şi apărea la orice întâlnire mai devreme decât era
stabilit. Crescută într-un mediu muncitoresc şi cu un părinte
cu dizabilităţi, învăţasem că planificarea şi vigilenţa erau
foarte importante. Puteau însemna diferenţa între stabilita­
te şi sărăcie. Marjele erau întotdeauna foarte mici. O singură
chenzină lipsă te putea lăsa fără curent electric; o temă pen­
tru acasă nefăcută putea însemna să rămâi în urmă şi ratarea
şansei la facultate.
După ce am pierdut un coleg din clasa a cincea într-un
incediu, după ce am văzut-o pe Suzanne murind înainte să
aibă şansa de a fi cu adevărat adult, am învăţat că viaţa putea
fi brutală şi haotică, că munca susţinută nu era întotdeauna
garanţia unor rezultate pozitive. Această senzaţie avea să de­
vină şi mai puternică în viitor, dar chiar şi acum, stând în casa
noastră din cărămidă, pe strada noastră liniştită, voiam să
protejez ceea ce aveam - să am grijă de fetiţele noastre şi să uit
de restul, măcar până aveau să mai crească ele puţin.
Exista, însă, şi un revers al medaliei, iar Barack şi cu
mine ştiam foarte bine asta. Urmărisem dezastrul lăsat în
urmă de Katrina de pe treapta noastră privilegiată. Văzusem
părinţi care îşi ridicau copiii deasupra apelor revărsate şi
familii care încercau să reziste în degradarea dezumanizantă
din Superdome. Locurile în care muncisem - de la primărie
la Public Allies şi la universitate - mă ajutaseră să văd cât de
dificil putea fi pentru unii oameni să aibă parte de lucruri ca
îngrijirea de bază a sănătăţii şi locuinţa. Văzusem linia subţire
care separă succesul de eşec. La rândul lui, Barack petrecuse
multă vreme stând de vorbă cu muncitori concediaţi, veterani
M i c h e l l e O ba m a
334
din armată încă tineri care încercau să se descurce cu dizabilităţi
pe viaţă, mame care se săturaseră să-şi trimită copiii la şcoli
care funcţionau prost. Cu alte cuvinte, ne dădeam seama cât
de norocoşi eram şi amândoi simţeam că aveam obligaţia să nu
ne mulţumim cu atât.
Conştientă că nu aveam altă opţiune decât să iau în con­
siderare această posibilitate, am deschis, până la urmă, uşa şi
am făcut loc acestui posibil viitor. Barack şi cu mine am dis­
cutat nu o dată, ci de foarte multe ori, până la vizita pe care
i-am făcut-o de Crăciun lui Toot, în Hawaii, şi în timpul aces­
teia. Unele discuţii au fost cu nervi şi cu lacrimi, altele since­
re şi pozitive. A fost continuarea unui dialog pe care îl aveam
deja de 17 ani. „Cine eram noi? Ce era important pentru noi?
Ce puteam face?"
Până la urmă, am fost de acord, pentru că eram convin­
să că Barack putea fi un preşedinte bun. Avea o siguranţă de
sine pe care puţini oameni o au. Avea inteligenţa şi disciplina
pe care această funcţie le cere, temperamentul să îndure orice
dificultăţi şi empatia necesară pentru a rămâne conectat la ne­
voile ţării. A contat şi faptul că era înconjurat de oameni buni
şi inteligenţi, gata să-l ajute. Cine eram eu să-l opresc? Cum
puteam să pun nevoile mele, şi chiar pe cele ale fiicelor noas­
tre, mai presus de posibilitatea ca Barack să fie acel preşedinte
care să schimbe în bine vieţile a milioane de oameni?
Am spus da pentru că îl iubeam şi pentru că aveam încre­
dere în ceea ce putea să facă.
Am spus da, chiar dacă îmi încolţise deja în minte un gând
dureros, unul pe care nu eram pregătită să îl împărtăşesc; îl
susţineam în campanie, dar, în acelaşi timp, eram convinsă
Po v estea
m ea
335
că nu avea să reuşească până la capăt. Vorbea atât de mult şi
atât de pasionat despre anularea diviziunilor din ţara noas­
tră, apelând la un set de idealuri mai înalte, pe care le credea
înnăscute în cei mai mulţi dintre oameni. Dar eu văzusem
suficient din aceste diviziuni cât să-mi temperez speranţele,
în ultimă instanţă, Barack nu era decât un negru în America.
Nu credeam cu adevărat că putea să câştige.
Capitolul 16
o o rx j o o
A
proape din clipa în care am fost amândoi de acord că
ar fi fost bine să candideze, Barack a devenit un fel de
umbră umană, o versiune pixelată a bărbatului pe care îl cu­
noşteam - un om care brusc trebuia să fie peste tot în acelaşi
timp, mânat de forţa unui efort mai amplu şi îndatorat acestu­
ia. Era mai puţin de un an până când aveau să înceapă alegerile
primare, în Iowa. Barack trebuia să-şi angajeze rapid echipa, să
curteze genul de sponsori care puteau să scrie cecuri consis­
tente şi să găsească un mod de a-şi prezenta candidatura cât
mai răsunător cu putinţă. Scopul era să ajungă pe radarul oa­
menilor şi să rămână acolo. Campaniile puteau fi câştigate sau
pierdute încă de la primele mutări.
întreaga operaţiune urma să fie supervizată de cei doi
David - Axelrod şi Plouffe, ambii implicaţi trup şi suflet. Axe,
cum îi spunea toată lumea, avea o voce blândă, maniere curte­
nitoare şi mustaţa ca o perie care se întindea deasupra buzei de
sus. Lucrase ca reporter la Chicago Tribune înainte să intre în
consultanţă politică şi avea să se ocupe de transmiterea mesa­
jelor şi de relaţia cu presa pentru Barack. Plouffe, care la 39 de
ani avea un zâmbet copilăresc şi o mare pasiune pentru stra­
tegie, avea să conducă toată campania. Echipa creştea rapid,
Po v estea
m ea
337
cu oameni experimentaţi recrutaţi să se ocupe de finanţe şi de
planificarea din timp a evenimentelor.
Cineva a avut înţelepciunea să sugereze că Barack ar putea
să-şi anunţe oficial candidatura la Springfield. Toţi au fost de
acord că ar fi fost un context potrivit, evocând America clasei
de mijloc, pentru ceea ce speram că avea să fie un tip diferit
de campanie - una dusă de jos în sus, de oameni noi în proce­
sul politic. Aceasta era piatra de temelie a speranţei lui Barack.
Anii petrecuţi ca organizator pentru comunitate îi arătaseră
cât de mulţi oameni simţeau că sunt neauziţi şi lipsiţi de drep­
turi în democraţia noastră. Project VOTE! îl ajutase să vadă ce
se putea obţine dacă acestor oameni li se dădea forţa de a par­
ticipa. Candidatura lui la preşedinţie avea să fie un test la scară
şi mai mare în slujba acestei idei. Avea să funcţioneze mesajul
lui şi la o scară mai mare? Aveau să vină suficienţi oameni să
dea o mână de ajutor? Barack ştia că era un candidat neobişnu­
it. Voia să ducă o campanie neobişnuită.
Planul era ca Barack să facă anunţul pe treptele vechiului
Capitoliu, un reper istoric care evident avea să fie mult mai
atrăgător din punct de vedere vizual decât orice sală de con­
ferinţe. Dar îl punea totodată în aer liber, în mijlocul statului
Illinois, în mijlocul lui februarie, când temperatura aerului
este deseori sub limita îngheţului. Decizia mi s-a părut bine
intenţionată, dar destul de lipsită de pragmatism şi nu mi-a
sporit deloc încrederea în echipa de campanie care de-acum
ne conducea mai mult sau mai puţin vieţile. Nu mă încânta
ideea că fetele şi cu mine ar fi trebuit să zâmbim încercând să
facem faţă viscolului, în timp ce Barack ar fi încercat să pară
că a căpătat noi puteri, nu că a amorţit de frig. M-am gândit
338
M i c h e l l e O ba m a
la toţi oamenii care ar fi hotărât mai degrabă să rămână acasă
într-o astfel de zi, decât să stea cu orele în ger. Eram de-a lo­
cului: ştiam că vremea putea să strice orice. Ştiam şi că Barack
nu îşi putea permite un eşec timpuriu.
Cu o lună mai devreme, Hillary Clinton îşi anunţase can­
didatura, debordând de încredere. John Edwards, fostul parte­
ner de cursă al lui Kerry, din Carolina de Nord, îşi lansase şi el
campania cu o lună înainte, vorbind în faţa unei case din New
Orleans distrusă de uraganul Katrina. în total, nouă democraţi
aveau să păşească în ring. Terenul avea să fie aglomerat şi com­
petiţia acerbă.
Echipa lui Barack risca mult cu anunţul în aer liber, dar
nu era rolul meu să critic. Am insistat ca echipa de pe teren să
echipeze tribuna lui Barack cu un radiator, ca să nu apară prea
crispat în reportajele reţelelor naţionale de ştiri. în afară de
asta, mi-am ţinut gura. Deja nu mai aveam aproape deloc nici
un control. Se puneau la cale mitinguri, se definitivau strategii,
se adunau voluntari. Campania era în plină desfăşurare şi nu
exista nici o modalitate de a sta departe de asta.
în ceea ce a fost probabil un act subconştient de conser­
vare, concentrarea mea s-a îndreptat spre ceva ce puteam
controla, respectiv să cumpăr nişte căciuli acceptabile pentru
Malia şi Sasha, pentru momentul anunţului. Le luasem paltoa­
ne noi, dar îmi adusesem aminte de căciuli când era aproape
prea târziu.
Cum ziua anunţului se apropia, am început să fac, după ser­
viciu, expediţii chinuitoare prin magazinele de la Water Tower
Place, răscolind prin stocurile deja subţiate de îmbrăcăminte
de iarnă şi urmărind zadarnic rafturile cu lichidări de stoc.
Po v e s t e a
m ea
339
Nu a trecut mult până când a început să mă preocupe mai
puţin să le fac pe Malia şi Sasha să arate ca fiicele unui viitor
preşedinte, cât să mă asigur că arată de parcă ar avea totuşi o
mamă. în cele din urmă, în ceea ce cred că a fost a treia ieşi­
re în oraş, am găsit ceva - două căciuli tricotate, albă pentru
Malia şi roz pentru Sasha, ambele mărimea mică pentru femei.
Cea a Maliei s-a potrivit perfect, dar a Sashei era prea mare,
acoperindu-i feţişoara ei de copil de cinci ani. Nu erau ultima
modă, dar arătau drăguţ şi, cel mai important, le ţineau fetelor
de cald indiferent ce avea să ne pregătească iarna din Illinois.
Era o victorie mică, dar o victorie, totuşi, şi era a mea.
1UA anunţului - io februarie 2007 - a început până la
urmă cu o dimineaţă strălucitoare, fără urmă de nor, ge­
nul de sâmbătă sclipitoare din toiul iernii care arată mult mai
bine decât se simte, de fapt. Temperatura era în jur de -io°C
şi adia un vânt uşor. Familia noastră venise în Springfield cu o
zi înainte şi stăteam intr-un apartament cu trei camere la un
hotel din centru, unde echipa de campanie rezervase un etaj
întreg pentru cei 20-30 de membri de familie şi prieteni care
veniseră cu noi de la Chicago.
Deja începeam să simţim presiunile unei campanii naţi­
onale. Anunţul lui Barack fusese programat foarte nepotrivit
în aceeaşi zi cu State of the Black Union, un forum organizat
în fiecare an de vedeta de televiziune Tavis Smiley, care evi­
dent s-a înfuriat din această cauză. El a transmis echipei de
campanie mesajul său vehement de nemulţumire, sugerând
că alegerea zilei pentru anunţul oficial arăta lipsă de respect
faţă de comunitatea afro-americană şi avea să sfârşească prin
340
M i c h e l l e O ba m a
a dăuna candidaturii Iui Barack. Am fost surprinsă să văd
că primele gloanţe trase în direcţia noastră au venit tocmai
dinspre comunitatea de culoare. Descopeream că orgoliile şi
priorităţile altor oameni aveau să ne stea deseori în cale. Apoi,
cu doar câteva zile înainte de anunţ, Rolling Stone a publicat
un articol despre Barack care relata şi despre o vizită a repor­
terului la Trinity Church, în Chicago. Făceam încă parte din
parohia respectivă, deşi vizitele noastre la biserică se răriseră
semnificativ după naşterea fetelor. Articolul cita dintr-o pre­
dică furioasă şi plină de patimă rostită cu mulţi ani în urmă de
reverendul Jeremiah Wright, care susţinea, privitor la trata­
mentul negrilor din ţara noastră, că americanilor le păsa mai
mult de păstrarea supremaţiei albilor decât de Dumnezeu.
Dacă articolul în sine era, în general, pozitiv, titlul din re­
vistă era „Rădăcinile radicale ale lui Barack Obama", ceea ce
ştiam că avea să devină rapid muniţie pentru presa conserva­
toare. Se prefigura un dezastru, pentru că era chiar înainte de
lansarea campaniei şi, în special, pentru că reverendul Wright
trebuia să spună o rugăciune înainte de discursul lui Barack.
Barack a fost nevoit să dea un telefon şi să treacă prin situaţia
neplăcută de a-1 ruga pe pastor să se retragă din lumina reflec­
toarelor şi să ne dea, în schimb, binecuvântarea lui în culise.
Reverendul Wright s-a simţit jignit, a spus Barack, dar a părut
totodată să înţeleagă care era miza, aşa că ne-a transmis spri­
jinul lui, fără să facă prea mult caz de propria dezamăgire.
In dimineaţa aceea, mi-am dat seama brusc că ajunsesem
în punctul din care nu mai exista cale de întoarcere. Efectiv
ne puneam acum familia la dispoziţia poporului american.
Ziua aceea trebuia să fie o uriaşă petrecere de lansare pentru
Po v e s t e a
m ea
341
campanie, o petrecere pentru care toţi se pregătiseră săptă­
mâni întregi. Şi, ca orice gazdă paranoică, nu puteam să scap
de teama că s-ar putea să nu vină nimeni. Spre deosebire de
Barack, eu puteam să am îndoieli. încă nu scăpasem de grijile
pe care le aveam din copilărie. Dar dacă nu eram suficient de
buni? Poate că tot ce ni se spusese fusese o exagerare. Poate
că Barack nu era atât de popular pe cât credeau oamenii lui.
Poate nu era încă vremea lui. Am încercat să las toate îndoie­
lile deoparte când am intrat pe o uşă laterală în zona scenei
din vechiul Capitoliu, încă în imposibilitatea să văd ce se în­
tâmpla în faţă. Ca să pot avea o scurtă întrevedere cu cei din
echipă, le-am încredinţat pe Sasha şi Malia mamei şi lui Kaye
Wilson - „Mama Kaye“ -, o fostă îndrumătoare a lui Barack
care, în ultimii ani, devenise un fel de a doua bunică pentru
fetele noastre.
Mulţimea se adunase, mi s-a spus. Oamenii începuseră să
vină înainte să se lumineze de ziuă. Planul era ca Barack să
intre primul, iar după câteva clipe să-l urmez şi eu, împreună
cu fetele, pe o platformă. Trebuia să urcăm câteva trepte, apoi
să ne întoarcem să salutăm mulţimea. Le spusesem deja foarte
clar că noi nu aveam să rămânem pe scenă în cele 20 de minute
ale discursului. Era prea mult să le ceri unor copii mici să stea
cuminţi atâta timp şi să se prefacă interesaţi. Nu i-ar fi fost de
nici un folos lui Barack dacă fetele arătau plictisite, dacă vreu­
na din ele strănuta ori începea să se foiască. Acelaşi lucru era
valabil şi pentru mine. Ştiam stereotipul pe care trebuia să-l
încarnez, soţia păpuşică impecabilă, cu zâmbetul bine rujat
şi privindu-şi soţul cu ochi strălucitori, de parcă i-ar sorbi fie­
care cuvânt. Eu nu eram aşa şi nici nu aveam să fiu vreodată.
M ic h e l l e O
342
ba m a
Puteam să-mi arăt susţinerea, dar nu puteam fi un robot. Să
pretind orice altceva nu ar fi fost de folos nimănui.
După informare şi rugăciunea cu reverendul Wright,
Barack a ieşit să salute publicul, apariţia lui fiind primită cu
un vuiet pe care l-am putut auzi şi înăuntru. M-am întors să le
caut pe Sasha şi Malia, simţind deja cum mă cuprind emoţiile.
„Sunteţi gata, fetelor?" am întrebat eu.
„Mami, mi-e cald", a spus Sasha, scoţându-şi căciula roz.
„Draga mea, trebuie să laşi căciula pe cap. Afară e ger." Am
înhăţat căciula şi i-am potrivit-o la loc.
„Dar nu suntem afară, suntem înăuntru", a insistat ea.
Asta era Sasha, micuţa noastră cu faţa rotundă şi care spu­
nea mereu adevărul. Nu puteai să te pui cu logica ei. Apoi, i-am
aruncat o privire cuiva din echipă, care era aproape de mine, o
tânără care în mod sigur nu avea copii. încercam să-i transmit
că: „Dacă nu începem acum, n-o să ne mai putem baza pe mi­
cuţele astea două".
Şi, din fericire, tânăra mi-a răspuns dând aprobator din
cap şi conducându-ne spre uşă. Era timpul să intrăm.
Fusesem până atunci la un număr destul de mare de eve­
nimente politice de-ale lui Barack şi îl văzusem de multe ori
interacţionând cu grupuri mari de alegători. Fusesem la lansări
de campanie, la strângeri de fonduri şi la petreceri din noaptea
alegerilor. Văzusem săli pline cu vechi prieteni şi susţinători cu
vechime. Dar Springfield a fost cu totul altceva.
Emoţiile m-au copleşit în clipa în care am păşit pe scenă.
Eram concentrată complet pe Sasha, să mă asigur că zâmbeşte
şi nu se împiedică în cizmele groase. „Nu privi în jos, scum­
po", i-am spus, ţinând-o de mână. „Zâmbeşte!" Malia era deja
Po v estea
m ea
343
înaintea noastră, cu bărbia ridicată şi zâmbetul ei generos la
vedere când a ajuns lângă tatăl ei şi a salutat, făcându-le cu
mâna celor din public. Abia când am urcat treptele am reuşit,
în cele din urmă, să văd mulţimea sau, în orice caz, am încercat,
în faţa noastră era o înghesuială de nedescris. Peste 15 000 de
oameni, după cum s-a constatat, veniseră în ziua aceea. Erau
întinşi într-o panoramă de trei sute de grade, răspândindu-se
dinspre Capitoliu şi învăluindu-ne cu entuziasmul lor.
Nu am fost niciodată genul care să aleagă să-şi petreacă
sâmbăta la un miting politic. Nu mi s-a părut niciodată
atrăgătoare ideea de a sta pe un teren de sport sau într-o sală
de liceu pentru a asculta promisiuni grandioase şi platitudini
plicticoase. De ce, mă întrebam, veniseră aici toţi oamenii
aceştia? De ce şi-ar pune cineva o pereche de şosete în plus
pentru a sta cu orele în frig? îmi puteam imagina că oamenii se
adună ca să asculte vreo formaţie căreia îi ştiu toate cântecele
sau îndură un Super Bowl pe zăpadă pentru o echipă cu care
ţin din copilărie. Dar politica? Era cu totul altceva decât
cunoscusem până atunci.
Am început să îmi dau seama că noi eram formaţia. Noi
eram echipa care urma să intre pe teren. Mai puternic de­
cât orice altceva a fost o senzaţie bruscă de responsabilitate.
Datoram ceva fiecăruia dintre aceşti oameni. Le cerusem să
aibă încredere în noi, iar acum trebuia să ne îndeplinim pro­
misiunea, să purtăm acel entuziasm vreme de 20 de luni şi
prin 50 de state, direct până la Casa Albă. Nu crezusem că
ar fi fost posibil, dar poate acum credeam. Aceasta era esen­
ţa democraţiei, chemare şi răspuns, un contract încheiat
cu fiecare. Tu vii pentru noi, iar noi vom veni pentru tine.
M i c h e l l e O ba m a
344
Aveam acum 15 000 de motive în plus să-mi doresc ca Barack
să câştige.
Eram pe deplin implicată acum. întreaga noastră familie
era implicată, chiar dacă părea puţin cam înfricoşător. Nu pu­
team să-mi imaginez ce ne aştepta de acum înainte. Dar eram
acolo - acolo, afară -, stând toţi patru în faţa mulţimii şi a ca­
merelor de filmat, dezgoliţi, parcă, dacă n-am fi avut pe noi
paltoanele şi o căciulă roz puţin cam mare pe un cap micuţ.
illary
Clinton era un adversar serios şi redutabil.
Sondaj după sondaj arăta un avans considerabil printre
democraţii ce aveau să voteze la alegerile primare, cu Barack
la 10 sau 20 de procente în urmă şi Edwards la alte câteva pro­
cente în urma lui Barack. Alegătorii democraţi îi cunoşteau
bine pe soţii Clinton şi îşi doreau cu ardoare o victorie. Mult
mai puţini erau cei care puteau măcar să pronunţe numele
soţului meu. Cu toţii - Barack şi cu mine, dar şi echipa de
campanie - am înţeles cu mult înaintea anunţului că, indife­
rent de talentele lui politice, un negru care se numea Barack
Hussein Obama avea şanse foarte mici.
Ne confruntam cu un obstacol şi în interiorul comunităţii
de culoare. La fel cum am simţit şi eu la început faţă de can­
didatura lui Barack, foarte mulţi negri nu puteau să creadă că
soţul meu avea o şansă reală să câştige. Şi mai mulţi erau cei
care nu puteau să creadă că un negru putea să câştige în zone
tradiţional ale albilor, ceea ce însemna că mergeau de mul­
te ori pe pariul mai sigur, pe următoarea variantă favorabilă.
Pentru Barack, una dintre provocări era să-i atragă pe alegă­
torii negri de multă vreme susţinători ai lui Bill Clinton, care
Po v e s t e a
m ea
345
era neobişnuit de apropiat de comunitatea afro-americană şi
îşi formase multe legături cu aceasta. Alegătorii mai trebuiau
să înţeleagă că Barack îşi construise deja relaţii bune în diver­
se circumscripţii din tot statul Illinois, inclusiv în zona rurală,
cu fermierii albi, din sudul statului. El dovedise deja că poate
ajunge la toate categoriile de populaţie, dar mulţi mai aveau de
înţeles asta despre el şi despre această ţară.
Barack avea să fie supus unei examinări excepţional de
minuţioase, permanent sub lupă. Ştiam că, fiind un candidat
negru, nu-şi putea permite nici un pas greşit. Trebuia să facem
totul de două ori mai bine. Pentru Barack şi pentru orice can­
didat care nu se numea Clinton, singura speranţă de a câştiga
nominalizarea era să strângă foarte mulţi bani şi să înceapă
să-i cheltuiască repede, în ideea că o performanţă deosebită în
primele faze ale alegerilor primare avea să dea campaniei su­
ficient imbold cât să treacă mai departe de maşinăria Clinton.
Speranţele noastre se agăţau de lowa. Trebuia să câştigăm
acolo sau să ne retragem. Predominant rural şi cu peste 90 la
sută din populaţie albă, nu era statul de la care te-ai fi aşteptat
să servească drept barometru al naţiunii şi poate nu era nici
locul cel mai potrivit pentru ca un tip negru din Chicago să
încerce să se impună, dar asta era realitatea, lowa era primul
stat care intra în alegerile primare pentru preşedinţie şi aşa era
din 1972. Membrii ambelor partide îşi exprimau opţiunile în
întruniri la nivel de secţie de votare - numite caucus -, în to­
iul iernii, şi întreaga naţiune era atentă la ei. Dacă te făceai
remarcat în Des Moines şi Dubuque, candidatura ta devenea
automat importantă în Orlando şi în Los Angeles. Ştiam şi
că, dacă ne prezentam bine în lowa, aceasta avea să transmită
346
M i c h e l l e O ba m a
alegătorilor de culoare din toată ţara că era în regulă să înceapă
să creadă. Faptul că Barack era senator în învecinatul Illinois,
ceea ce făcea să fie mai cunoscut şi familiarizat cu problemele
mai mari ale regiunii, l-a convins pe David Plouflfe că aveam
măcar un mic avantaj în lowa - unul pe care încercam acum
să îl capitalizăm.
Asta însemna că eu urma să merg în lowa aproape săptă­
mânal, luând avionul dimineaţa devreme de pe O’Hare şi
făcând trei sau patru opriri de campanie pe zi. l-am spus lui
Plouffe de la început că participam cu mare bucurie la campa­
nie, dar înţelegerea era să mă aducă înapoi la Chicago la timp
ca să-mi culc fetele, seara. Mama mea a fost de acord să-şi re­
ducă programul la serviciu ca să poată sta mai mult cu copiii
cât timp eu eram plecată. Barack avea să petreacă şi el multă
vreme în lowa, cu toate că rareori ne prezentam acolo - şi ori­
unde altundeva - împreună. Eu eram acum ceea ce se numeş­
te un surogat de candidat, un înlocuitor care se putea întâlni
cu alegătorii la un centru comunitar din lowa City, în timp ce
el făcea campanie în Cedar Falls sau strângea fonduri la New
York. Doar când era ceva foarte important se hotărau organi­
zatorii de campanie să ne aducă pe amândoi în aceeaşi sală.
Barack călătorea acum înconjurat de un roi de ajutoare
neobosite, iar eu primisem, de asemenea, fonduri să angajez
două persoane care să mă ajute, ceea ce, întrucât aveam de
gând să iau parte la campanie doar două sau trei zile pe săp­
tămână, mi se părea arhisuficient. Habar nu aveam ce fel de
sprijin îmi trebuia. Melissa Winter, care a fost prima mea an­
gajată şi, mai târziu, avea să devină şefa mea de cabinet, îmi fu­
sese recomandată de cel care îi făcea programările lui Barack.
Po v estea
m ea
347
Lucrase la biroul senatorului ]oe Lieberman în Capitol Hill
şi participase la campania din 2002 a acestuia pentru postul
de vicepreşedinte. Am intervievat-o pe Melissa - o blondă cu
ochelari şi trecută bine de 30 de ani - în camera noastră de zi
de la Chicago şi am fost impresionată de mintea ei ageră şi de
pasiunea aproape obsesivă pentru detalii, care ştiam cât avea
să fie de importantă pentru încercarea mea de a include cam­
pania electorală în programul deja aglomerat de la spital. Era
precisă, foarte eficientă şi se mişca repede. De asemenea, se
învârtea în lumea politică de suficient timp cât să nu fie luată
prin surprindere de intensitatea şi de ritmul acesteia. Cu doar
câţiva ani mai tânără decât mine, o simţeam mai degrabă ca
pe un camarad şi ca pe un aliat, spre deosebire de alţi membri
ai echipei de campanie mult mai tineri pe care îi întâlnisem.
Melissa avea să devină omul căruia să-i pot încredinţa - şi încă
mai pot asta şi în ziua de azi - practic orice aspect al vieţii mele.
Katie McCormick Lelyveld a completat micul nostru
trio venind în echipă ca director de comunicare. Nu împli­
nise încă 30 de ani, dar lucrase deja într-o campanie prezi­
denţială şi, de asemenea, pentru Hillary Clinton când fusese
primă doamnă, ceea ce făcea ca experienţa ei să fie de două
ori relevantă. Minionă, îndrăzneaţă şi întotdeauna îmbrăca­
tă perfect, Katie avea să se ocupe de îndrumarea reporterilor
şi a echipelor de televiziune, asigurându-se că evenimentele
noastre erau bine acoperite şi, totodată - mulţumită servietei
de piele în care avea întotdeauna soluţie de scos pete, pastile
mentolate, o trusă de cusut şi ciorapi de mătase de rezervă -,
că apariţia mea era impecabilă, cu toată goana între avioane
şi evenimente.
M i c h e l l e O ba m a
348
e-a lungul anilor , văzusem la televizor candidaţi la
D
preşedinţie în acţiune în lowa, care întrerupeau cu stân­
găcie oameni luaţi prin surprindere în timp ce îşi beau cafeaua
sau luau masa, pozând prosteşte în faţa unei vaci în mărime
naturală sculptată din unt sau mâncând ceva prăjit pe băţ, la
vreun târg local. însă nu mai ştiam ce conta cu adevărat pentru
alegători şi ce era doar un exerciţiu de grandomanie.
Consilierii lui Barack încercaseră să demistifke lowa pen­
tru mine, explicându-mi că misiunea mea era, în primul rând,
să-mi petrec timpul cu democraţi din toate colţurile statului,
să mă adresez grupurilor mici, să-i încurajez pe voluntari şi să
încerc să-i câştig de partea noastră pe liderii comunităţilor.
Alegătorii din lowa, mi-au spus ei, îşi luau în serios rolul de
dătători de ton în politică. Se documentau despre candidaţi
şi puneau întrebări politice serioase. Obişnuiţi să fie curtaţi şi
să li se dea atenţie luni de zile, era puţin probabil să poată fi
câştigaţi cu un surâs şi cu o strângere de mână. Mi s-a spus că
unii aşteptau cu lunile să stea de vorbă faţă în faţă cu fiecare
candidat, înainte să se decidă în favoarea unuia. Ce nu mi s-a
spus a fost care ar fi trebuit să fie mesajul meu în lowa. Nu mi
s-a dat nici un text, nici măcar nişte indicii sau nişte sfaturi.
Mi-am imaginat că aveam să mă descurc singură.
Primul meu eveniment solo de campanie a avut loc la în­
ceputul lunii aprilie, într-o locuinţă modestă din Des Moines.
Câteva zeci de oameni se înghesuiseră în camera de zi, aşezaţi
pe canapele şi pe scaune pliante aduse special pentru ocazie, în
timp ce alţii stăteau cu picioarele încrucişate pe podea. Când
mi-am aruncat privirea prin încăpere, pregătindu-mă să vor­
besc, am observat ceva ce poate n-ar fi trebuit să mă surprindă.
Po v e s t e a
m ea
349
Pe mesele din capăt erau întinse nişte mileuri albe, croşetate,
cum avea acasă bunica Shields. Am văzut bibelouri de porţelan
care arătau ca acelea pe care le avea Robbie pe raft, la parterul
casei în care am locuit pe Euclid Avenue. Un bărbat din primul
rând îmi zâmbea călduros. Eram în lowa, dar aveam senzaţia
distinctă că eram acasă. Oamenii din lowa, mi-am dat seama,
erau asemenea celor din familiile Shields şi Robinson. Nici ei
nu tolerau prostia. Nici ei nu aveau încredere în oamenii care
îşi dădeau aere. Puteau mirosi falsitatea de la un kilometru dis­
tanţă.
Treaba mea, mi-am dat seama, era să fiu eu însămi, să vor­
besc sincer. Şi asta am făcut.
„Daţi-mi voie să vă spun ceva despre mine. Sunt Michelle
Obama, crescută în zona de sud din Chicago, într-un apar­
tament micuţ de la etajul unei case cu două niveluri care se­
măna foarte mult cu acesta. Tata a fost muncitor la staţia de
pompare a apei din oraş. Mama a stat acasă ca să ne crească, pe
mine şi pe fratele meu.“
Le-am vorbit despre tot - despre fratele meu şi despre va­
lorile în care am fost crescuţi, despre avocatul acesta nemai­
pomenit pe care l-am cunoscut la serviciu, bărbatul care m-a
cucerit cu hotărârea lui şi cu viziunea lui despre lume, bărbatul
care îşi lăsase şosetele înşirate prin casă în dimineaţa aceea şi
care uneori sforăia. Le-am spus că îmi păstrasem postul la spi­
tal şi că mama urma să ia fetiţele de la şcoală în ziua respectivă.
Am încercat să-mi pun tot sufletul în ceea ce le-am povestit pasiunea, umorul, dar şi scepticismul.
Nu mi-am ascuns sentimentele despre politică. Lumea po­
litică nu era un loc pentru oamenii buni, le-am spus, explicând
350
M i c h e l l e O ba m a
ce luptă se dăduse în mine de fiecare dată când Barack trebuia
să candideze, îngrijorată de ce s-ar întâmpla cu familia noas­
tră prin ieşirea la luminile rampei. Dar stăteam în faţa lor de­
oarece credeam în soţul meu şi în ce putea el să facă. Ştiam cât
de mult citise şi cât de profund meditase la fel de fel de lucruri.
Le-a spus că era exact genul de preşedinte inteligent şi decent
pe care l-aş alege pentru ţara mea, chiar dacă aş prefera, din
egoism, să-l am mai aproape de casă în toţi anii aceştia.
Pe măsură ce treceau săptămânile, spuneam aceeaşi
poveste - la Davenport, Cedar Falls, Council Bluffs; in Sioux
City, Marshalltowns, Muscatine - în librării, în săli ale sin­
dicatelor, la un azil pentru veteranii în vârstă şi, după ce s-a
încălzit vremea, pe verandele caselor şi în parcuri publice.
Cu cât îmi spuneam povestea mai des, cu atât mai bine mi
se adapta vocea. îm i plăcea povestea mea. Mă simţeam bine
spunând-o. Şi o spuneam unor oameni care, în ciuda dife­
renţei de culoare a pielii, îmi aminteau de propria familie poştaşi care avuseseră visuri mai mari, cum avusese Dandy
odată, profesoare de pian cărora le păsa de comunitate, cum
fusese Robbie, mame casnice implicate în comitetele de pă­
rinţi de la şcoală ca propria mea mamă, muncitori care ar fi
făcut orice pentru familiile lor, ca tata. Nu trebuia să fac re­
petiţii sau să folosesc notiţe. Spuneam doar ceea ce simţeam
în adâncul inimii.
De-a lungul campaniei, reporterii şi chiar unele cunoştin­
ţe au început să-mi pună, sub o formă sau alta, aceeaşi între­
bare: cum era să fii o negresă de un metru optzeci înălţime,
educată în universităţi de elită, şi să vorbeşti în faţa unei săli
pline de albi din lowa? Nu era ciudată senzaţia?
Po v estea
m ea
351
Nu mi-a plăcut niciodată această întrebare. Părea să fie
însoţită întotdeauna de un zâmbet cam prostesc şi de acea in­
flexiune a vocii pe care aproape toată lumea o foloseşte, şi în
special albii, când abordează subiectul rasei. Simţeam că era o
idee care ne făcea un deserviciu tuturor, presupunând că tot ce
era de văzut erau diferenţele.
Mă crispam, în primul rând, pentru că întrebarea era atât
de diferită de ceea ce trăiam eu şi de ceea ce păreau să trăias­
că şi oamenii cu care mă întâlneam - bărbatul cu un logo cu
un ştiulete de porumb pe buzunarul de la piept, studentul de
colegiu cu un pulover negru cu auriu, pensionara care venise
cu o găletuşă de îngheţată plină cu fursecuri, pe care desenase
cu glazură logoul nostru de campanie, un soare care răsare.
Aceşti oameni veneau la mine după discurs părând dornici să
mai vorbim despre cele împărtăşite - să-mi spună că şi tatăl
lor suferise de scleroză multiplă sau că avuseseră bunici exact
ca ai mei. Mulţi spuneau că până atunci nu îi interesase deloc
politica, dar ceva din campania noastră îi făcea să simtă că me­
rita să se implice. Voiau să se înscrie voluntari la biroul local,
îmi spuneau, şi să încerce să-şi convingă soţia sau un vecin să
ne susţină şi ei.
Simţeam aceste interacţiuni ca fiind naturale, autentice.
Mă trezeam că-i îmbrăţişam din instinct pe oameni şi eram
îmbrăţişată la rândul meu.
C
a m în a c e a s t ă p e r io a d ă
am dus-o pe Malia la pediatru,
pentru un control pe care îl făcea la intervale între trei şi
şase luni, ca să urmărim astmul de care suferea din copilărie.
Astmul era sub control, dar doctorul mi-a atras atenţia asupra
M i c h e l l e O ba m a
352
altei probleme - indicele corporal al Maliei, un indicator de
sănătate care ţinea cont de înălţime, greutate şi vârstă, începea
să crească. Nu era o situaţie de criză, ne-a spus el, dar era o
tendinţă care trebuia luată în serios. Dacă nu schimbam unele
obiceiuri, putea să devină cu timpul o problemă reală, mărind
riscul de hipertensiune şi de diabet zaharat de tip 2. Văzând
expresia înspăimântată de pe chipul meu, medicul m-a asigu­
rat că problema era şi des întâlnită, şi rezolvabilă. Rata obezi­
tăţii infantile era în creştere în toată ţara. Văzuse numeroase
cazuri printre pacienţii lui, care proveneau majoritatea dintre
afro-americanii din clasa de mijloc.
Vestea a căzut peste mine ca un bolovan printr-un vitraliu.
Mă chinuisem atât de mult să mă asigur că fetele mele erau
fericite şi împlinite. Unde greşisem? Ce fel de mamă eram dacă
nici măcar nu observasem schimbarea?
Vorbind mai mult cu doctorul, am început să văd tiparul
în care intrasem. Barack hind tot timpul plecat, comoditatea
devenise factorul principal în alegerile pe care le făceam acasă.
Mâneam mai des în oraş. Cum aveam mai puţin timp pentru
gătit, deseori luam ceva gata preparat când plecam de la serviciu
spre casă. Dimineaţa, le făceam fetelor pacheţelul cu gustări
gata preparate şi sucuri la cutie. Weekendurile însemnau, de
obicei, o oprire cu maşina la McDonald’s, după balet şi înainte
de fotbal. Nimic neobişnuit, ne-a spus medicul, şi nici unul
dintre aceste lucruri, luat separat, nu era o grozăvie. Dar, când
se întâmpla prea des, ajungea să he o problemă reală.
Era clar că trebuia schimbat ceva, dar nu îmi dădeam sea­
ma cum să fac asta. Orice soluţie găseam părea să ceară şi mai
mult timp - timp pentru cumpărături, timp în bucătărie, timp
Po v estea
m ea
pentru tocat legume şi scos pielea de pe pieptul de pui
353
şi
toate acestea exact într-un moment în care, în lumea mea,
timpul părea să fie consumat în avans.
Apoi, mi-am amintit de o discuţie avută cu câteva săptă­
mâni în urmă cu o veche prietenă pe care o întâlnisem întâm­
plător într-un avion, care pomenise că ea şi soţul ei angajaseră
un tânăr pe nume Sam Kass să vină cu regularitate şi să gă­
tească mâncăruri sănătoase la ei acasă. Coincidenţa a făcut ca
eu şi Barack să-l fi cunoscut deja pe Sam cu ani în urmă, prin
intermediul altor prieteni.
Nu m-am aşteptat niciodată să fiu genul de persoană care
să angajeze pe cineva să vină la mine acasă şi să gătească pen­
tru familia mea. Mă simţeam puţin stânjenită, era genul de lu­
cru care ar fi atras o privire sceptică, piezişă, de la rudele mele
din South Side. Barack, care condusese Datsun-ul cu gaură în
podea, nu a fost nici el încântat de idee; nu se potrivea cu aus­
teritatea lui înnăscută de organizator pentru comunitate, nici
cu imaginea pe care voia s-o promoveze în cursa pentru pre­
şedinţie. Pentru mine, însă, părea singura soluţie rezonabilă.
Trebuia să renunţ la ceva. Nimeni altcineva nu putea să îmi
facă treaba la spital. Nimeni altcineva nu putea face campanie
ca soţie a lui Barack Obama. Nimeni nu putea să-mi ia locul
ca mamă pentru Malia şi Sasha la ora de culcare. Dar poate că
Sam Kass ar fi putut să ne pregătească uneori cina.
L-am angajat pe Sam să vină la noi acasă de câteva ori
pe săptămână, să pregătească o masă pentru seara respectivă
şi o a doua pe care puteam doar să o scot din frigider şi să
o încălzesc în seara următoare. Era o apariţie neobişnuită în
gospodăria familiei Obama - un alb de 26 de ani, cu capul ras
M i c h e l l e O ba m a
354
strălucitor, dar cu o umbră permanentă de barbă pe faţă
dar fetelor le-au plăcut glumele lui seci la fel de mult pe cât
le-a plăcut şi mâncarea. Câteodată venea în weekend şi le lua
la cumpărături la pieţele micilor producători din zonă. Le
învăţa cum să taie morcovii şi cum să opărească verdeţurile.
Sam era relaxat şi deloc grăbit, reorientându-ne dinspre uni­
formitatea luminii fluorescente a supermarketurilor către
ritmul anotimpurilor. Trata cu solemnitate momentul când
apărea mazărea nouă, primăvara, sau cel în care se cocea
zmeura, în iunie. Aştepta până când piersicile erau bine coapte
şi zemoase ca să le servească fetelor, ştiind că atunci aveau,
într-adevăr, şansa să concureze cu dulciurile. Sam avea şi o
perspectivă educată asupra problemelor de alimentaţie şi de
sănătate, mai precis cum procesa industria alimentară hrana
în numele comodităţii şi cum avea aceasta urmări serioase
asupra sănătăţii publice. Am fost intrigată, dându-mi seama
că avea legătură cu unele dintre lucrurile pe care le văzusem în
timp ce lucram la spital şi, desigur, cu compromisurile pe care
le făcusem eu însămi, ca mamă cu serviciu care încerca să-şi
hrănească familia.
într-o seară, Sam şi cu mine am petrecut câteva ore stând
de vorbă în bucătăria mea, discutând cum, dacă Barack ar re­
uşi să câştige preşedinţia, ar trebui să profit de rolul meu de
primă doamnă şi să încerc să abordez unele dintre aceste pro­
bleme. De la o idee am ajuns la alta. Ce-ar fi dacă am cultiva
legume la Casa Albă şi să sprijinim astfel demersurile pentru
hrana proaspătă? Ce-ar fi dacă am folosi asta ca bază pentru
ceva mai amplu, o întreagă iniţiativă de sănătate pentru copii,
Po v estea
m ea
355
care să-i ajute pe părinţi să evite unele dintre capcanele în care
căzusem eu?
Am stat de vorbă până târziu. M-am uitat la Sam şi am
oftat. „Singura problemă este că băiatul nostru este în urmă
cu 30 de procente în sondaje", am spus eu, în timp ce amândoi
începeam să ne vedem visul spulberându-se. „N-o să câştige
niciodată."
Era un vis, dar îmi plăcea.
A
n p r iv in ţ a c a m p a n ie i,
I
fiecare zi era o altă cursă în care tre­
buia să alerg, mai ales că de-acum călătoream şi în alte sta­
te, nu doar în lowa. încă mai încercam să mă agăţ de o formă
oarecare de normalitate şi stabilitate, nu doar pentru fete, ci
şi pentru mine. Aveam cu mine două telefoane BlackBerry unul pentru serviciu, celălalt pentru viaţa mea personală şi
obligaţii politice, care de-acum se împleteau strâns, la bine şi
la rău. Convorbirile mele telefonice zilnice cu Barack tindeau
să fie scurte şi concentrate - Unde eşti? Cum merge? Ce fac
copiii? -, amândoi obişnuindu-ne de-acum să nu mai vorbim
despre oboseală sau despre nevoile noastre personale. Nu avea
nici un rost, pentru că oricum nu ne puteam ocupa de ele.
Viaţa nu mai era acum decât un ceas care ticăia permanent.
La serviciu, făceam tot ce puteam ca să ţin pasul, vorbind
uneori cu angajaţii de la spital de pe bancheta din spate pli­
nă cu fel de fel de lucruri a unei Toyota Corolla ce aparţinea
unui student la antropologie care se oferise voluntar pentru
campania noastră în lowa City sau dintr-un colţ liniştit de
McDonald’s din Plymouth, New Hampshire. La câteva luni
după anunţul făcut de Barack în Springfield şi cu sprijinul
356
M i c h e l l e O ba m a
colegilor mei, am decis să revin la programul redus de lucru,
conştientă că era singura modalitate realistă de a merge îna­
inte. Călătorind împreună două sau trei zile în fiecare săptă­
mână, Melissa, Katie şi cu mine devenisem o familie eficientă.
Ne întâlneam dimineţile la aeroport şi treceam în grabă prin
controalele de securitate, unde toţi agenţii mă ştiau deja pe
nume. Eram recunoscută din ce în ce mai des acum, în special
de femei afro-americane care mă strigau „Michelle! Michelle!1*
în timp ce treceam pe lângă ele, spre îmbarcare.
Ceva se schimbase, atât de lent încât la început fusese greu
de remarcat. Uneori mă simţeam de parcă aş fi plutit într-un
univers bizar, făcându-le cu mâna unor străini care se purtau
de parcă m-ar fi cunoscut, urcând în avioane care mă scoteau
din lumea mea obişnuită. Deveneam cunoscută. Şi deveneam
cunoscută pentru că eram soţia cuiva şi pentru că aveam legă­
tură cu politica, fapt care făcea situaţia de două sau de trei ori
mai ciudată.
Să strângi mâinile participanţilor la evenimente de cam­
panie era ca încercarea de a sta în picioare în timpul unui ura­
gan, după cum am descoperit, cu străini binevoitori şi foarte
entuziaşti care se întindeau să-mi prindă mâinile sau să-mi
atingă părul, oameni care întindeau spre mine pixuri, aparate
de fotografiat sau copilaşi, fără vreun avertisment. Zâmbeam,
strângeam mâini şi ascultam poveşti, totul în timp ce încercam
să înaintez pe drumul meu. în cele din urmă ieşeam, cu rujul
altora pe obraji şi urme de degete pe bluză, arătând de parcă aş
fi ieşit dintr-un tunel de vânt.
Nu aveam prea mult timp să mă gândesc la asta, dar în
sinea mea mă temeam că unele părţi din mine dispăreau din
Po v e s t e a
m ea
357
vedere. Când discutam cu reporterii, rareori mă întrebau des­
pre munca mea. Inserau „cu studii la Harvard" în descrierea pe
care mi-o făceau, dar, în general, rămâneau la atât. în câteva
publicaţii au apărut articole ce speculau că nu aş fi fost promo­
vată la spital pentru că aş fi muncit din greu şi pentru meritele
mele, ci datorită importanţei politice tot mai mari a soţului
meu, ceea ce a fost dureros de citit. în aprilie, Melissa mi-a te­
lefonat într-o zi acasă să-mi spună despre un articol răutăcios
scris de Maureen Dowd, de la New York Times. Era mai mult
despre mine, fapt care mi s-a părut ciudat în sine. îmi spu­
nea „prinţesa din sudul oraşului Chicago" şi sugera că îl emasculam pe Barack atunci când vorbeam public despre cum îşi
lăsa şosetele pe jos sau punea untul înapoi în frigider. Pentru
mine fusese întotdeauna important ca oamenii să îl vadă pe
Barack ca pe un om, nu ca pe vreun mântuitor de pe altă lume.
Maureen Dowd ar fi preferat, probabil, să apar cu un zâmbet
mecanic şi privirea plină de adoraţie. Mi s-a părut ciudat şi
trist ca o asemenea critică aspră să vină tocmai din partea unei
alte femei de carieră, cineva care nu se deranjase să ajungă să
mă cunoască, dar acum încerca să-mi deformeze povestea în
cel mai cinic mod posibil.
Am încercat să nu iau toate aceste lucruri personal, dar
uneori era greu să nu o faci.
Cu fiecare eveniment de campanie, cu fiecare articol pu­
blicat, cu fiecare semn că am câştiga teren, deveneam şi mai
expuşi, mai deschişi atacurilor. Despre Barack circulau zvo­
nuri nebuneşti: că ar fi fost educat într-o madrassa, o şcoală
a musulmanilor radicali, şi că depusese jurământul în Senat
cu mâna pe Coran. Că refuzase să rostească Jurământul
35»
M i c h e l l e O ba m a
de credinţă. Că nu ducea mâna la inimă când se cânta imnul
naţional. Că a avut un prieten apropiat care fusese terorist
în anii 1970. Falsurile erau demascate, de obicei, de sursele
de ştiri cu reputaţie, dar circulau în continuare pe canale
anonime de internet, distribuite nu doar de adepţii teoriilor
conspiraţiei, ci şi de unchii şi colegii şi vecinii care nu puteau
separa faptele de ficţiune în mediul virtual.
Siguranţa lui Barack era ceva la care nu voiam nici măcar
să mă gândesc, darămite să discut. Atât de mulţi dintre noi
crescusem auzind despre asasinate la ştirile de seară. Fraţii
Kennedy fuseseră împuşcaţi. Reverendul King fusese împuşcat.
Ronald Reagan fusese împuşcat. John Lennon fusese împuşcat.
Dacă atrăgeai prea multă atenţie, îţi asumai un risc. însă, din
nou, Barack era negru. Pentru el, riscul nu era ceva nou. „Ar
putea să fie împuşcat şi când merge la benzinărie", încercam
uneori să le reamintesc oamenilor care deschideau subiectul.
începând din luna mai, Barack a beneficiat de protecţia
Serviciului Secret. Era cel mai timpuriu program de protecţie
pe care îl primise vreodată un candidat, cu un an şi jumătate
înainte de data alegerilor, ceea ce spunea ceva despre natura şi
seriozitatea ameninţărilor la adresa lui. Barack călătorea acum
în SUV-uri negre şi strălucitoare puse la dispoziţie de guvern şi
era însoţit în permanenţă de o echipă de bărbaţi şi de femei în
costume, cu cască în ureche şi pistoale. Acasă, un agent stătea
de pază pe veranda din faţă.
în ceea ce mă privea, rareori simţeam că nu aş fi în sigu­
ranţă. Pe măsură ce continuam să călătoresc, reuşeam să atrag
mulţimi din ce în ce mai mari. Dacă pe vremuri mă întâlneam
cu 20 de oameni odată în reuniuni modeste, prin diverse
Po v estea
m ea
359
locuinţe, acum vorbeam cu 200 sau mai mulţi într-o sală de
sport de liceu. Personalul din lowa a raportat că discursurile
mele aduceau o mulţime de angajamente de sprijin (măsurate
sub forma „carnetelor de susţinător" semnate, pe care echi­
pele de campanie le urmăreau cu meticulozitate). La un mo­
ment dat, organizatorii campaniei au început să îmi spună
„ Final izatoarea" pentru modul în care îi făceam pe oameni să
se hotărască.
Fiecare zi aducea o nouă lecţie despre cum să ne mişcăm
mai eficient, cum să nu ne lăsăm încetiniţi de boală sau de cine
ştie ce încurcătură. După mâncărurile dubioase care mi s-au
servit la restaurante altfel încântătoare de pe traseu, am învă­
ţat să apreciez certitudinea lipsită de gust a unui cheeseburger
de la McDonald’s. Pe drumurile pline de hopuri dintre orăşe­
le, am învăţat să-mi protejez hainele de pete alegând gustări
care se sfărâmă şi nu picură, conştientă că nu trebuia să fiu
fotografiată cu o urmă de humus pe rochie. M-am obişnuit să
beau apă în cantităţi limitate, înţelegând că pe drum era rare­
ori timp pentru pauze de mers la baie. M-am obişnuit să dorm
în zgomotul camioanelor care goneau pe autostrada din lowa
după miezul nopţii şi (cum mi s-a întâmplat o dată într-un ho­
tel cu pereţii deosebit de subţiri) să ignor un cuplu fericit care
se bucura de noaptea nunţii în camera alăturată.
Cu suişurile şi coborâşurile prin care treceam uneori, pri­
mul an de campanie a fost plin mai ales de amintiri plăcute
şi de hohote de râs. De câte ori puteam, le luam cu mine în
călătorie pe Sasha şi pe Malia. Fetele ne ţineau moralul ridicat.
Erau genul de călători rezistenţi şi fericiţi. într-o zi aglome­
rată, la un mic carnaval local din New Hampshire, m-am dus
360
M i c h e l l e O ba m a
să spun câteva cuvinte şi să strâng mâinile alegătorilor, lăsând
fetele cu cineva care lucra pentru campanie să exploreze ta­
rabele şi instalaţiile, ca să ne regrupăm apoi la o şedinţă foto
pentru o revistă. După o oră şi ceva, am văzut-o pe Sasha. Iar
ce am văzut m-a aruncat într-o stare de panică. Obrajii, nasul
şi fruntea ei erau acoperite meticulos şi în întregime cu vopsea
albă şi neagră. Se transformase într-un urs panda şi era entu­
ziasmată de asta. Mintea mea a zburat imediat la echipa de la
revistă care ne aştepta, la programul de care nu mai puteam să
ne ţinem. Dar, apoi, m-am uitat din nou la feţişoara ei de pan­
da şi am răsuflat uşurată. Fata mea era drăguţă şi fericită. Nu
am putut decât să pufnesc în râs şi să caut cea mai apropiată
cameră de baie, să curăţăm vopseaua.
Din când în când călătoream ca familie, toţi patru. Echipa
de campanie a închiriat pentru câteva zile o rulotă în lowa,
ca să putem face un tur prin localităţile mici, călătoria fiind
animată între opriri de jocuri antrenante de Uno. în august,
am petrecut o după-amiază la Târgul de stat din lowa, unde
ne-am dat în maşinuţe care se tamponează şi am tras cu puşti
cu apă ca să câştigăm animale de pluş, în timp ce fotografii
se îmbulzeau să prindă un loc mai bun, băgându-ne obiecti­
vele în faţă. Distracţia a început, însă, cu adevărat abia după
ce Barack a plecat spre următoarea destinaţie, eliberându-ne
pe mine şi pe fete de tornada formată din presă, securitate
şi personal de campanie care acum plecase după el, răscolind
totul în cale. Odată ce el a plecat, am putut să ne mişcăm în
voie şi să ne bucurăm de senzaţia aerului care gonea pe lângă
noi în timp ce ne dădeam pe un uriaş tobogan galben, aşezate
pe saci de pânză.
Po v estea
m ea
361
Reveneam în lowa săptămână după săptămână, privind
pe geamul avionului cum ultima zăpadă se topeşte pe câmpuri,
cum pământul înverzeşte încet, iar porumbul şi soia încep
să crească în şiruri parcă trase cu rigla. îmi plăcea geometria
îngrijită a acelor câmpuri, petele de culoare care se dovedeau
a fi hambare, şoselele plate care mergeau drept către orizont.
Ajunsesem să iubesc statul acesta, deşi se părea că, oricât de
multe eforturi am fi făcut, nu puteam să câştigăm acolo.
De aproape un an, Barack şi echipa lui de campanie îşi
cheltuiau resursele în lowa, dar, potrivit celor mai multe din­
tre sondaje, el rămânea tot pe locul doi sau trei, după Hillary
Clinton şi John Edwards. Cursa părea să fie strânsă, dar Barack
tot pierdea. La scară naţională, lucrurile stăteau şi mai rău:
Barack era sistematic cu 15 sau 20 de procente în urma lui
Hillary - o realitate de care mă loveam ori de câte ori treceam
pe lângă televizoare fixate pe posturile de ştiri, în aeroporturile
sau prin restaurantele unde ne opream în campanie.
Deja de luni de zile, mă săturasem atât de tare de co­
mentariile neobosite şi carnavaleşti de la CNN, MSNBC şi Fox
News, încât posturile acestea erau permanent pe lista neagră
în serile petrecute acasă, când mă tratam cu un regim mult
mai liniştitor de E! şi HGTV. La capătul unei zile aglomerate,
vă spun asta ca o certitudine, nu există nimic mai bun decât
să te uiţi cum un cuplu tânăr îşi caută la Nashville casa visuri­
lor sau cum îşi alege rochia o mireasă în devenire.
Sinceră să fiu, nu-i credeam pe comentatorii de la televi­
zor şi nu eram sigură nici de sondaje. în inima mea, eram sigu­
ră că se înşelau. Atmosfera pe care o descriau din studiourile
lor aseptice de televiziune nu era aceea pe care o întâlneam
362
M i c h e l l e O ba m a
eu în bisericile şi centrele de recreere din Iowa. Comentatorii
nu se întâlneau cu echipe de liceeni care îşi spuneau „Stelele
lui Barack" şi care lucrau ca voluntari după antrenamentele
de fotbal sau după cercul de teatru. Ei nu strângeau mâna
vreunei bunici albe care îşi imagina un viitor mai bun pentru
nepoţii ei de rasă mixtă. Şi nici nu îşi dădeau seama de uriaşul
în plină dezvoltare care era organizaţia noastră de pe teren.
Eram pe cale să construim o reţea de campanie masivă - care
a ajuns, în cele din urmă, la 200 de angajaţi în 37 de birouri -,
cea mai mare din istoria caucusurilor din lowa.
Aveam tineretul de partea noastră. Organizaţia noastră
era alimentată de idealismul şi de energia celor care aveau în­
tre 22 şi 25 de ani şi lăsaseră baltă totul ca să vină în lowa, să
se alăture campaniei, fiecare purtând o mutaţie a genei care îl
făcuse pe Barack să lucreze ca organizator pentru comunitate
la Chicago, în urmă cu atâţia ani. Cu toţii aveau un spirit şi o
pricepere care încă nu se reflectau în sondaje. Le simţeam de
fiecare dată când îi vizitam, o explozie de speranţă care venea
din interacţiunea cu oameni care credeau cu adevărat, care
petreceau patru sau cinci ore în fiecare seară bătând din uşă în
uşă şi vorbind cu alegătorii, construind reţele de susţinători în
cele mai mici şi mai conservatoare oraşe, în timp ce învăţau pe
dinafară opiniile soţului meu despre crescătoriile de porci sau
planul lui de îmbunătăţire a sistemului de imigrare.
Pentru mine, tinerii care se ocupau de birourile noastre
din teren începeau să reprezinte promisiunea unei generaţii
viitoare de lideri. Ei nu erau blazaţi, ci plini de energie şi uniţi.
Ei îi conectau mai rapid pe alegători la democraţie, fie prin bi­
roul de campanie de pe stradă, fie printr-un site pe internet
Po v estea
363
m ea
pe care îşi organizau propriile întâlniri şi băncile de date cu
telefoanele vecinilor. Aşa cum spunea deseori Barack, ceea ce
făceam noi nu avea în vedere doar alegerile acestea. Era vorba
de a face politica mai bună pe viitor - mai puţin influenţată
de bani, mai accesibilă şi, în ultimă instanţă, mai dătătoare de
speranţă. Chiar dacă, până la urmă, nu am fi câştigat, înregis­
tram un progres ce avea să conteze. într-un fel sau altul, mun­
ca tinerilor nu era în zadar.
C
ând vrem ea
a început să se răcească din nou, Barack şi-a
dat seama că mai avea practic o singură şansă, ultima, să
schimbe cursa din lowa, iar aceasta era să facă o demonstraţie
de forţă la dineul Jefferson-Jackson, un ritual anual al demo­
craţilor în fiecare stat. Când erau alegeri prezidenţiale, eve­
nimentul se organiza la începutul lui noiembrie, în lowa, cu
aproximativ opt săptămâni înaintea caucusurilor din ianuarie,
în lowa, şi era acoperit de presa naţională. Ideea era că fiecare
candidat rostea un discurs - fără note scrise şi fără prompter şi, totodată, încerca să vină împreună cu cât de mulţi susţină­
tori putea. Era, în esenţă, o uriaşă şi competitivă reuniune a
suporterilor.
De luni de zile, comentatorii de ştiri de la marile reţele de
televiziune îşi exprimau îndoiala că alegătorii din lowa aveau
să se pronunţe pentru Barack la caucusuri, insinuând că oricât
de dinamică şi de inedită ar fi fost candidatura lui, tot nu ar
fi reuşit să transforme entuziasmul în voturi. Mulţimea de la
dineul Jefferson-Jackson avea să fie răspunsul nostru. Se adu­
naseră în jur de 3 000 de susţinători veniţi din tot statul, ceea
364
M i c h e l l e O ba m a
ce arăta că eram şi organizaţi, şi activi - mai puternici decât ar
fi crezut cineva.
în noaptea aceea, pe scenă, John Edwards i-a luat în vi­
zor pe Clintoni, referindu-se voalat la importanţa sincerităţii
şi a încrederii. Cu o grimasă, Joe Biden a recunoscut prezenţa
masivă şi gălăgioasă a susţinătorilor lui Barack cu un ironic
„Hello, Chicago!" Hillary, care se lupta cu o răceală, s-a folosit
de prilej ca să atace chemarea la ceva nou făcută de Barack.
„«Schimbare» este doar un cuvânt", a spus ea, „dacă nu ai forţa
şi experienţa să faci să se întâmple."
Barack a fost ultimul vorbitor în acea noapte şi a construit
o apărare înflăcărată a mesajului lui central - că ţara noastră
ajunsese într-un moment definitoriu, o şansă de a trece nu
doar peste teama şi eşecurile administraţiei Bush, ci şi peste
modul polarizat în care se făcea politica de multă vreme, in­
clusiv, desigur, în timpul administraţiei Clinton. „Nu vreau să
petrec următorul an sau următorii patru ani ducând din nou
aceleaşi lupte pe care le-am dus în anii 1990“, a spus el. „Nu
vreau să ridic America roşie împotriva Americii albastre, vreau
să fiu preşedintele Statelor Unite ale Americii."
Publicul a izbucnit în urale. Priveam din sală cu imensă
mândrie.
„America, momentul nostru este acum", a spus Barack.
„Momentul nostru este acum."
Performanţa lui din acea noapte a dat campaniei exact ceea
ce trebuia, catapultându-1 pe Barack în fruntea cursei. El a pre­
luat conducerea în jumătate din sondajele din lowa şi a conti­
nuat să câştige teren pe măsură ce se apropiau caucusurile.
Po v e s t e a
m ea
365
în zilele de după Crăciun, când mai era doar în jur de o săp­
tămână din campania din lowa, părea că jumătate din South
Side migrase spre îngheţatul Des Moines. Mama mea şi Mama
Kaye au apărut şi ele. Fratele meu a venit împreună cu Kelly,
aducând şi copiii. Sam Kass era acolo. Valerie, care se alăturase
campaniei mai devreme, în toamnă, ca unul dintre consilierii
lui Barack, era acolo împreună cu Susan, ca şi grupul meu de
prietene, cu soţii şi copiii lor. Am fost impresionată când au
apărut colegi de la spital, prieteni de-ai noştri de la Sidley &
Austin, profesori de drept care predaseră împreună cu Barack.
Şi, în spiritul „foloseşte-orice-clipă“ al campaniei noastre, s-au
implicat cu toţii în efortul final, înscriindu-se la biroul local şi
începând să bată din uşă în uşă pe un ger cumplit, ca să le vor­
bească oamenilor despre Barack şi să le reamintească să mear­
gă la caucus. Campania a fost întărită de alte câteva sute de
oameni veniţi în lowa din toată ţara pentru ultima săptămâ­
nă, dormind în camerele disponibile ale susţinătorilor locali
şi mergând zi de zi până în cele mai mici orăşele şi pe cele mai
desfundate drumuri de ţară.
Eu însămi abia dacă eram prezentă în Des Moines, pen­
tru că participam de-acum la cinci sau şase evenimente pe zi,
mergând dintr-o parte în alta a statului, împreună cu Melissa
şi cu Katie, într-o furgonetă închiriată, condusă prin rotaţie de
un echipaj de voluntari. Barack făcea acelaşi lucru, iar vocea
începuse să-l lase.
Indiferent cât de mulţi kilometri aveam de parcurs, mă
asiguram că ajung în fiecare seară înapoi la Residence Inn din
Des Moines, hotelul unde aveam cartierul general, la timp
pentru culcarea de la ora 20 a Sashei şi Maliei. Bineînţeles
366
M i c h e l l e O ba m a
că ele abia dacă observau că nu eram prin preajmă, înconju­
rate de veri şi de prieteni şi de rude care stăteau cu ele cât era
ziua de lungă, jucându-se în camera de hotel sau plecând în
excursii prin oraş. într-o noapte, am deschis uşa cu gândul să
mă prăbuşesc în pat pentru câteva momente de linişte, doar
ca să găsesc camera noastră plină de ustensile de bucătărie.
Erau sucitoare pe cuvertură, tocătoare murdare pe măsuţă şi
foarfeci de bucătărie pe podea. Veiozele şi ecranul televizoru­
lui erau acoperite de un praf fin de... ce era asta, făină?
„Sam ne-a învăţat să facem paste!“ m-a anunţat Malia.
„Ne-am lăsat puţin duse de val.“
Am izbucnit în râs. Eu îmi făceam griji cum aveau să
suporte fetele prima lor vacanţă de Crăciun departe de stră­
bunica lor din Hawaii. însă, din fericire, o pungă de făină din
Des Moines reuşise cu succes să înlocuiască prosoapele de pla­
jă din Waikiki.
Câteva zile mai târziu, într-o joi, a venit momentul caucusurilor. Barack şi cu mine ne-am oprit să mâncăm la un centru
comercial din centrul oraşului Des Moines şi, apoi, am vizitat
câteva locuri de întrunire, ca să salutăm cât de mulţi alegători
puteam. Seara târziu, ne-am alăturat la cină unui grup de rude
şi de prieteni, cărora le-am mulţumit pentru sprijinul lor de-a
lungul a ceea ce fuseseră cele
ii
luni nebuneşti care trecuseră
de la anunţul din Springfield. Am plecat de la cină mai devre­
me şi m-am întors în camera mea de hotel să mă pregătesc, şi
în caz de victorie, şi de eşec, pentru discursul lui Barack din
acea noapte. După câteva clipe, Katie şi Melissa au năvălit înă­
untru, cu veşti proaspete de la centrul de comandă al campa­
niei: „Am câştigat!1'
Po v estea
m ea
367
Bucuria ne-a scos din minţi şi strigam atât de tare, încât
agenţii de la Serviciul Secret ne-au bătut la uşă, ca să se asigure
că nu se întâmplase nimic.
într-una dintre cele mai friguroase nopţi ale anului, un nu­
măr record de alegători din lowa se adunaseră la centrele lor lo­
cale de întrunire, aproape de două ori mai mulţi decât în urmă
cu patru ani. Barack câştigase în rândurile albilor, negrilor şi
tinerilor. Mai mult de jumătate dintre participanţi nu mai fuse­
seră niciodată la un caucus, iar acesta a fost grupul care i-a adus
lui Barack victoria. Comentatorii reţelelor TV ajunseseră, în
sfârşit, şi ei în lowa şi îi închinau ode copilului minune al poli­
ticii, care reuşise să întreacă maşinăria electorală a Clintonilor,
ca şi pe fostul nominalizat la funcţia de vicepreşedinte.
în noaptea aceea, la discursul de învingător al lui Barack,
în timp ce stăteam toţi patru pe scena de la Hy-Vee Hali Barack, eu, Malia şi Sasha -, m-am simţit grozav şi parcă pu­
ţin ruşinată. Poate că, mă gândeam eu, tot ceea ce spunea
Barack de atâţia ani era chiar posibil. Toate acele drumuri la
Springfield, toată frustrarea lui că nu are suficient impact, tot
idealismul lui, convingerea lui neobişnuită şi sinceră că oame­
nii erau capabili să treacă peste lucrurile care îi despart, că,
până la urmă, politica putea să funcţioneze - poate că avusese
tot timpul dreptate.
Realizasem ceva istoric, ceva monumental - şi nu doar
Barack, nu doar eu, ci şi Melissa şi Katie, şi PloufFe, Axelrod şi
Valerie, şi fiecare tânăr angajat din campanie şi fiecare volun­
tar, fiecare profesor, fermier, pensionar şi licean care, în noap­
tea aceea, se mobilizaseră pentru ceva nou.
368
M i c h e l l e O ba m a
Era trecut de miezul nopţii când Barack şi cu mine ne-am
dus la aeroport ca să plecăm din lowa, ştiind că nu aveam
să ne mai întoarcem acolo vreme de câteva luni. Fetele şi cu
mine mergeam acasă, la Chicago, înapoi la serviciu şi la şcoa­
lă. Barack zbura spre New Hampshire, unde alegerile primare
erau peste mai puţin de o săptămână.
lowa ne schimbase pe toţi. Mie, în particular, lowa îmi
dăduse cu adevărat încredere. Mandatul nostru era acum să o
împărtăşim cu restul ţării. în zilele următoare, organizatorii
noştri de campanie din lowa aveau să se împrăştie în alte state în Nevada şi în Carolina de Sud, în New Mexico, Minnesota
şi California - să continue să răspândească mesajul, de acum
demonstrat, că schimbarea era cu adevărat posibilă.
Familia mea, cândva,
în cursul anului 1965;
eram toţi aranjaţi
la patru ace, probabil
pentru vreo sărbătoare.
Trebuie să remarc expresia
protectoare a fratelui meu
Craig şi felul în care mă
ţine grijuliu de mână.
Am crescut în apartamentul de la etaj
din casa mătuşii mele, Robbie Shields,
care apare în această fotografie
ţinându-mă în braţe. De-a lungul anilor
în care mi-a fost profesoară de pian,
am înfruntat-o cu încăpăţânare de multe ori,
însă ea a ştiut mereu să mă stimuleze
şi să-mi scoată la iveală talentul.
Tatăl meu, Fraser Robinson, a lucrat mai mult de 20 de ani în slujba
oraşului Chicago, ocupându-se de boilerele din staţia de epurare a apei de
pe malul lacului. Deşi scleroza multiplă de care suferea îi îngreuna tot mai
mult capacitatea de a merge, nu a lipsit nici măcar o zi de la serviciu.
Maşina tatălui meu,
un Buick Electra 225,
poreclit Doi ş-un Sfert,
de care el era foarte
mândru şi de care mă
leagă nenumărate
amintiri frumoase. în
fiecare vară, mergeam
cu maşina la Dukes
Happy Holiday Resort,
în Michigan, unde ne
petreceam vacanţa
şi unde a fost făcută
această fotografie.
în 1969, când am
început grădiniţa, în
cartierul South Side din
Chicago locuiau familii
din clasa de mijloc,
într-un amestec de rase.
Cu timpul, familiile
înstărite au început să
se mute în suburbii un fenomen cunoscut
ca „zborul albilor" -,
iar datele demografice
ale zonei s-au modificat
rapid. Până am ajuns
eu în clasa a cincea,
diversitatea dispăruse
cu totul din cartier.
SUS: la grădiniţă,
eu, a doua (de la dreapta
spre stânga) de pe
rândul al treilea. JOS:
colegii mei din clasa
a cincea; eu, în mijloc,
pe rândul al treilea.
I
Eu, la Princeton (stânga).
Aveam emoţii de început de
facultate, însă acolo mi-am făcut
mulţi prieteni, printre care şi
Suzanne Alele (SUS), de la care
am învăţat multe despre cum
să trăiesc viaţa cu bucurie.
Pentru un timp, Barack şi cu mine am locuit la etajul casei de pe Euclid
Avenue, unde copilărisem. Amândoi eram tineri avocaţi. Tocmai începeam
să-mi pun întrebări despre parcursul meu profesional, căutând soluţii
pentru a face lucruri cu impact asupra comunităţii, care să-mi dea ocazia
să rămân devotată valorilor în care credeam.
Nunta noastră,
pe 3 octombrie 1992, a fost
una dintre cele mai fericite
zile din viaţa mea. în locul
tatălui meu, care murise
cu un an şi jumătate
înainte, fratele meu Craig
m-a condus la altar.
Mi-am dat seama, încă
de la începutul relaţiei
noastre, că Barack va fi un
tată extraordinar. El şi-a
iubit întotdeauna copiii,
fiindu-le pe deplin devotat.
La venirea pe lume a Maliei,
în 1998, am fost copleşiţi de
fericire. Viaţa noastră s-a
schimbat pentru totdeauna.
Sasha s-a născut la aproximativ
trei ani după Malia, întregindu-ne
familia, cu obrăjorii ei durdulii şi
spiritul neîmblânzit. Vacanţele
de Crăciun în Hawaii, când
mergeam acasă la Barack,
au devenit o tradiţie importantă.
Erau momente speciale în care ne
reconectam cu familia lui Barack
şi ne bucuram de vremea însorită.
Legătura
dintre Malia şi Sasha
a fost întotdeauna
foarte puternică.
Iar drăgălăşenia lor mă
topeşte şi acum.
Vreme de trei ani,
am fost directorul
Public Allies din
Chicago. în
această fotografie
apar (în dreapta
imaginii)
alături de câţiva
tineri lideri ai
comunităţii şi de
primarul oraşului,
Richard M. Daley.
Mai târziu, am lucrat la Centrul
Medical al Universităţii din
Chicago, unde am făcut eforturi
să îmbunătăţesc relaţiile cu
comunitatea şi să înfiinţez un
serviciu de asistenţă în sprijinul
locuitorilor din South Side,
pentru a găsi servicii medicale
potrivite posibilităţilor lor
financiare.
Ca mamă şi femeie de
carieră, cu un soţ care
era plecat în cea mai
mare parte a timpului,
m-am confruntat cu
o provocare pe care
multe femei o cunosc să găsesc echilibrul
între nevoile familiei şi
obligaţiile profesionale.
Am întâlnit-o pe Valerie Jarett
(în stânga) în 1991, când era
director adjunct în cabinetul
primarului din Chicago.
A devenit repede bună prietenă
şi sfetnic de valoare, atât pentru
mine, cât şi pentru Barack.
Această fotografie a fost făcută
în timpul campaniei pentru
Senat, în 1994.
Din când în când,
copiii noştri mergeau
să-l viziteze pe Barack în
timpul turneului electoral.
Aici apare Malia, privindu-1
pe tatăl ei în timpul unui
discurs, prin geamul
autocarului de campanie,
în 2004.
Barack şi-a anunţat candidatura la preşedinţie în Springfield, Illinois, într-o
zi geroasă de februarie, în 2007. Pentru eveniment, i-am cumpărat Sashei o
căciulă roz, care îi era cam mare. Deşi mi-a fost teamă că o să-i cadă
pe ochi în momentul cel mai nepotrivit, acest lucru nu s-a întâmplat.
I
O fotografie din
campanie, în care
apărem însoţiţi,
ca întotdeauna,
de foarte mulţi
reprezentanţi
ai presei.
îmi plăcea să
iau parte la
evenimentele
electorale, mai
ales pentru că
întâlnirile cu
alegătorii mă
energizau.
Cu toate acestea,
ritmul era
epuizant,
aşa că, uneori,
mă odihneam
„pe furiş“.
în lunile dinaintea alegerilor
generale, am început să folosesc
un avion de campanie, ceea ce
mi-a sporit semnificativ eficienţa
şi a înveselit atmosfera din
timpul călătoriilor. în această
fotografie, apar alături de echipa
mea extraordinar de unită (de
la stânga): Kristen Jarvis, Katie
McCormick Lelyveld, Chawn Ritz
(însoţitoarea de zbor din ziua
respectivă) şi Melissa Winter.
Joe Biden a fost un coleg de
campanie excepţional, din
foarte multe motive, iar între
familiile noastre s-a închegat
o legătură strânsă de la
bun început. Jill şi cu mine
discutam cu multă pasiune
despre sprijinul pe care voiam
să-l oferim familiilor de
militari. Fotografia a fost
făcută în 2008, într-o pauză
de campanie în Pennsylvania.
în 2008, după o primăvară şi o
vară cu dificultăţi, în care am
participat la turneul electoral,
le-am vorbit alegătorilor
la Convenţia Naţională a
Partidului Democrat, în Denver,
spunându-mi povestea în faţa
unui public extrem de numeros.
La final, Sasha şi Malia au
venit pe scenă lângă mine, să-l
salute pe Barack, în timpul unei
transmisiuni video.
Pe 4 noiembrie 2008
- în seara alegerilor
- mama mea,
Marian Robinson,
a stat lângă Barack,
urmărind împreună
cu el rezultatele
parţiale.
Malia avea zece ani, iar Sasha doar şapte, în ianuarie 2009, când tatăl lor a
depus jurământul de preşedinte al Statelor Unite. Sasha era atât de micuţă,
încât a fost urcată pe o platformă ca să fie văzută pe durata ceremoniei.
în calitate oficială de POTUS şi FLOTUS, am participat la 10 baluri în
seara inaugurării, dansând pe scena fiecăruia în parte. După festivităţi,
m-am simţit extrem de obosită, dar această rochie superbă a lui Jason Wu
mi-a împrospătat înfăţişarea şi m-a ajutat să-mi regăsesc energia,
în plus, soţul meu - cel mai bun prieten şi partenerul meu - oferă
intimitate momentelor petrecute împreună.
Nu voi uita niciodată imaginea cu feţişoara
Sashei, în prima zi de şcoală, la geamul
uneia dintre maşinile blindate din coloana
oficială. La vremea aceea, mi-am făcut griji
despre cum avea să le afecteze pe fetele
noastre această experienţă.
Ne-a luat ceva timp să ne obişnuim
cu prezenţa permanentă a agenţilor
Serviciului Secret în viaţa noastră,
dar, cu vremea, mulţi dintre ei
ne-au devenit buni prieteni.
Wilson Jerman (în imagine)
s-a angajat la Casa Albă în 1957.
La fel ca mulţi alţi angajaţi
ai Casei Albe, el a lucrat în slujba
mai multor preşedinţi americani.
Laura Bush a fost foarte
drăguţă şi ne-a invitat pe
fete şi pe mine într-o vizită
la Casa Albă. Fetele ei, Jenna
şi Barbara, le-au arătat
Sashei şi Maliei părţile
distractive ale reşedinţei,
inclusiv acest hol înclinat pe
care puteau să alunece
ca pe un tobogan.
Grădina de la Casa Albă a fost
concepută ca un simbol al
alimentaţiei sănătoase şi al unui stil
de viaţă sănătos, pe care mi-arn dorit
s-o transform în rampă de lansare
pentru un proiect mult mai amplu,
precum Let’s move! Dincolo de asta,
mi-a plăcut pentru că era locul în
care mă puteam juca alături de copii,
în timp ce plantam legume.
Am vrut să fac din Casa
Albă un loc în care
oricine să se simtă bine
venit, iar copiii să poată
fi ei înşişi. Speram să
vadă că poveştile lor se
regăsesc în poveştile
noastre şi poate chiar să
sară coarda împreună
cu prima doamnă.
Eu şi Barack avem o slăbiciune
pentru regina Elisabeta, care lui
Barack îi aminteşte de bunica
lui. Ne-am întâlnit de câteva
ori şi am avut ocazia să observ
că mult mai important decât
orice norme de protocol sau
pedanterii este caracterul uman.
întâlnirea cu Nelson Mandela mi-a
oferit perspectiva de care aveam nevoie
la aproape doi ani de la începutul
călătoriei noastre la Casa Albă adevărata schimbare se petrece lent,
nu în doar câteva luni sau ani, ci, mai
degrabă, în decenii sau chiar vieţi.
Pentru mine,
îmbrăţişarea este
calea prin care
putem crea legături
cu ceilalţi, trecând
dincolo de aparenţe.
Această fotografie
a fost făcută la
Universitatea Oxford,
alături de fetele de
la Şcoala Elizabeth
Garrett Anderson.
niciodată
optimismul şi tăria
de caracter pe care
le-am simţit în
mijlocul soldaţilor
şi al familiilor de
militari pe care
i-am întâlnit în
timpul vizitelor la
Centrul Medical
Walter Reed.
Mama Hadiyei Pendleton,
Cleopatra CowleyPendleton, a făcut tot ce
i-a stat în putere, dar n-a
putut să-şi apere copilul
de îngrozitoarea violenţă
a unui atac armat. Am
întâlnit-o înainte de
înmormântarea Hadiyei,
la Chicago, şi am fost
copleşită de suferinţa şi
de nedreptatea situaţiei ei.
Am încercat să fiu acasă
cât mai mult şi să le
întâmpin cât mai des pe
fete când se întorceau
de la şcoală. Acesta era
unul dintre beneficiile
faptului că aveam
locuinţa la etajul de
deasupra biroului.
Barack a păstrat
întotdeauna o distanţă
sănătoasă între serviciu
şi viaţa de familie, făcând
tot posibilul să fie cât
mai prezent în viaţa
noastră şi încercând
să vină acasă în fiecare
seară la ora cinei. în
2009, fetele şi cu mine
am trecut dincolo de
această barieră şi i-am
făcut o surpriză de ziua
lui, vizitându-1
în Biroul Oval.
Ne-am ţinut de
cuvânt şi, aşa cum le
promisesem fetelor
în cazul în care tatăl
lor avea să devină
preşedinte, ne-am luat
un căţel. De fapt, până
la urmă, ne-am luat doi
căţei. Bo (în imagine)
şi Sunny au adus multă
veselie în vieţile noastre.
I
în fiecare primăvară, cu ocazia
discursurilor pe care le ţineam la
ceremoniile de absolvire, încercam
să-i inspir pe tineri şi să-i ajut să
vadă importanţa poveştilor lor
de viaţă. în această fotografie, mă
pregătesc să le vorbesc celor de la
Virginia Tech, în 2012. în spatele
meu, Tina Tchen, neobosita mea
şefă de cabinet vreme de cinci ani,
rezolvă, ca de obicei, cât mai multe
lucruri în acelaşi timp, prin telefon.
Câinii erau liberi să
cutreiere prin Casa Albă
după bunul lor plac.
Locurile lor preferate erau
bucătăria şi grădina. în
această imagine, au fost
surprinşi în cămară, în
timp ce, probabil, sperau
să capete ceva de mâncare
de la majordomul nostru,
Jorge Davila.
Le suntem profund
recunoscători tuturor celor
care au făcut parte din
echipa noastră şi care au
avut grijă să ne facă viaţa
mai uşoară la Casa Albă.
Am ajuns să-i cunoaştem,
să ştim lucruri despre
copiii şi nepoţii lor şi să
sărbătorim împreună cu
ei momentele importante
din viaţă. Aici sărbătoream
ziua de naştere a portarului
nostru, Reggie Dixon,
în 2012.
w
Să faci parte din familia prezidenţială presupune privilegii speciale, dar
şi provocări neobişnuite. Cu toate astea, Barack şi cu mine am încercat
să păstrăm o anumită normalitate în viaţa fetelor noastre. STÂNGA SUS:
Malia, Barack şi cu mine îi facem galerie Sashei, la un meci de baschet cu
echipa ei, Vipers. DREAPTA SUS: Un moment de relaxare pentru fete, la
bordul Bright Star, numele de cod al aeronavei folosite de prima doamnă.
Am avut grijă să le
dăm fetelor ocazia
să facă lucruri
obişnuite pentru
adolescenţi, de
exemplu, să înveţe
să conducă, chiar
dacă asta însemna
lecţii de şofat în
prezenţa agenţilor
de pază.
De 4 iulie,
sărbătorim mai
multe lucruri, dat
fiind că este şi data
la care aniversăm
ziua de naştere
a Maliei.
Dacă există o lecţie importantă pe care viaţa mi-a oferit-o, aceasta are
legătură cu faptul că trebuie să învăţăm să spunem ceea ce gândim.
Am încercat ori de câte ori am putut să spun adevărul şi să aduc la lumină
poveştile unor oameni care sunt adesea ignoraţi.
în 2015, familia mea s-a alăturat congresmanului John Lewis şi altor
reprezentanţi ai mişcării pentru drepturi civile la comemorarea a 50 de
ani de la marşul de pe Edmund Pettus Bridge, în Selma, Alabama,
în ziua aceea ne-am adus aminte cât de departe a reuşit să ajungă
naţiunea noastră - şi cât de mult mai are încă de parcurs.
Capitolul 17
r \ j r \ j rv>
C
ÂND ERAM ÎN CLASA ÎNTÂI, UN COLEG DE CLASĂ m-a lovit
într-o zi cu pumnul în faţă, pumnul lui căzând ca un trăs­
net, cu toată forţa şi parcă de nicăieri. Ne aşezasem la rând ca
să mergem la masă, discutând cu toţii ceva ce părea important
pentru nişte copii de şase sau şapte ani - cine alerga cel mai
repede sau de ce creioanele colorate aveau nişte denumiri atât
de ciudate - când poc, am fost lovită. Nu ştiu de ce. Am uitat
numele băiatului, dar îmi amintesc că am rămas privindu-1 fix,
înmărmurită, că mă durea şi mi se umfla deja buza, iar ochii mi
se umpluseră de lacrimi. Prea şocată ca să mă înfurii, am fugit
acasă la mama.
Băiatul a fost mustrat de învăţătoarea noastră. Mama a
venit la şcoală ca să-l vadă personal pe băiat, vrând să îşi dea
seama dacă reprezenta o ameninţare. Sudistul, care trebuie să
fi fost la noi acasă în ziua aceea, şi-a asumat rolul de bunic şi a
insistat să vină şi el cu ea. Nu ştiu amănuntele, dar trebuie să
fi avut loc o discuţie între adulţi. S-a dat şi o pedeapsă. Băiatul
şi-a cerut iertare, ruşinat, iar mie mi s-a spus să nu îmi mai fac
griji din pricina lui.
„Băiatul era doar speriat şi furios din cauza unor lucruri
care n-au nici o legătură cu tine“, avea să-mi spună mama mai
370
M i c h e l l e O ba m a
târziu, în bucătărie, în timp ce amesteca în oala cu mâncare
pentru cină, care era pe sobă. A dat din cap, ca şi cum ar fi su­
gerat că ştia mai multe decât era dispusă să spună. „Are şi el o
mulţime de probleme."
Aşa vorbeam despre bătăuşi. Când eram copil, era uşor
de înţeles: bătăuşii erau oameni speriaţi care se ascundeau
în interiorul unor oameni înspăimântători. Văzusem asta la
DeeDee, fetiţa dură din vecini, şi chiar la Dandy, bunicul meu,
care putea să fie răutăcios şi sâcâitor chiar şi cu propria soţie. Ei
răbufneau pentru că se simţeau copleşiţi. îi evitai dacă puteai
şi le rezistai dacă era nevoie. Potrivit mamei, care ar vrea să i se
scrie pe piatra de mormânt un epitaf de genul „trăieşte-şi-lasă-i-şi-pe-alţii-să-trăiască“, soluţia era să nu laşi niciodată in­
sultele sau agresiunea unui bătăuş să te afecteze personal.
Dacă permiteai asta - ei bine, atunci putea să te doară rău.
Aceasta a devenit cu adevărat o provocare pentru mine
abia mai târziu în viaţă. Doar când am trecut de 40 de ani şi
încercam să-mi ajut soţul să fie ales preşedinte am început să
mă gândesc la ziua aceea când stăteam la rând la masă, amintindu-mi cât de tulburător a fost să fiu atacată, cât de mult a
durut să fiu lovită în faţă fără nici un avertisment.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a anului 2008 încer­
când să nu-mi fac griji din pricina pumnilor.
O
SĂ încep prin a pomeni o amintire fericită din acel an,
pentru că, într-adevăr, au fost numeroase astfel de oca­
zii. Vizitam Butte, Montana, pe 4 iulie, când se întâmpla să
fie aniversarea de zece ani a Mafiei şi mai erau în jur de pa­
tru luni până la alegerile generale. Butte este un oraş istoric
Po v estea
m ea
371
plin de viaţă, construit în jurul unei foste mine de cupru în
zona împădurită din colţul de sud-vest al statului Montana, cu
crestele întunecate ale Munţilor Stâncoşi vizibile în zare. Butte
era un oraş care putea face diferenţa într-un stat despre care
echipa noastră de campanie spera că ar putea face la rândul lui
diferenţa. La ultimele alegeri, Montana votase pentru George
W. Bush, dar, în acelaşi timp, alesese guvernator un democrat.
Părea un loc potrivit pentru o vizită a lui Barack.
Mai mult ca oricând, acum se făceau calcule cum îşi pe­
trecea Barack fiecare minut al fiecărei zile. Era urmărit, cro­
nometrat, evaluat. Oamenii erau atenţi ce state vizita, la ce
restaurant îşi făcea apariţia la micul dejun şi ce fel de carne
comanda pe lângă ouă. în jur de 20 de jurnalişti călătoreau
acum tot timpul împreună cu el, umplând partea din spate a
avionului de campanie, umplând coridoarele şi sălile de mese
din micile hoteluri de provincie, urmărindu-1 de la o oprire la
alta, cu pixurile pregătite să noteze orice. Dacă un candidat
la preşedinţie făcea guturai, se anunţa la ştiri. Dacă îşi făcea
vreunul o tunsoare scumpă sau cerea muştar de Dijon la vreun
TGI Fridays (aşa cum făcuse Barack cu naivitate în urmă cu
câţiva ani, meritând titlul din New York Times), ajungea la ştiri
şi se răspândea pe sute de alte căi pe internet. Era un candidat
slab? Era snob? Un escroc? Un american adevărat?
Făcea parte din proces, înţelegeam - un test pentru a ve­
dea cine are temperamentul potrivit ca să fie, în acelaşi timp,
conducător şi simbol al ţării însăşi. Era ca şi cum ţi-ai pune su­
fletul în fiecare zi la raze X, scanat şi scanat din nou, în căuta­
rea unui semn de slăbiciune. Nu erai ales dacă nu te supuneai
mai întâi examinării atente a americanilor, examinare care
M i c h e l l e O ba m a
372
mergea prin întreaga ta istorie, incluzând asocierile sociale,
opţiunile profesionale şi impozitele plătite. Iar această exami­
nare era, fără îndoială, mai intensă şi mai vulnerabilă la mani­
pulare decât fusese vreodată. Tocmai intrasem într-o epocă în
care clicurile erau măsurate şi transformate în bani. Facebook
fusese acceptat abia recent în rândul marilor jucători. Twitter
era relativ nou. Cei mai mulţi americani adulţi aveau un tele­
fon mobil şi cele mai multe telefoane mobile aveau şi cameră
de filmat. Ne aflam în pragul a ceva ce nu sunt convinsă că
vreunul dintre noi înţelegea pe deplin.
Barack nu mai încerca să câştige doar sprijinul votanţilor
Partidului Democrat; el curta acum întreaga Americă. După
caucusurile din lowa, într-un proces care era uneori pe atât de
epuizant şi urât pe cât era de dătător de speranţă şi definitoriu,
Barack şi Hillary Clinton au petrecut iarna şi primăvara anului
2008 trudind în fiecare stat şi în fiecare teritoriu, luptând vot
cu vot greu de cucerit pentru privilegiul de a deveni candidat
istoric (John Edwards, John Biden şi ceilalţi rivali se retrăseseră
din cursă până la sfârşitul lui ianuarie). Cei doi candidaţi se pu­
seseră dur la încercare unul pe celălalt, cu Barack obţinând un
mic, dar, până la urmă, decisiv avans în februarie. „E preşedinte
acum?“ avea să mă întrebe Malia de câteva ori în lunile ce au
urmat, când stăteam pe o scenă sau alta cu muzica festivă bubuind din difuzoarele uriaşe de deasupra noastră, mintea ei de
copil fiind incapabilă să perceapă altceva în afara scopului final.
„Bine, acum este preşedinte?1*
„Nu, scumpa mea, nu încă.**
Hillary a recunoscut abia în iulie că nu avea numărul ne­
cesar de delegaţi ca să câştige. întârzierea recunoaşterii ei ne-a
Po v estea
m ea
373
făcut să risipim resurse de campanie preţioase, împiedicându-1
pe Barack să-şi reorienteze bătălia către adversarul lui republi­
can, John McCain. Senatorul cu vechime din Arizona deveni­
se prezumtivul nominalizat al Partidului Republican încă din
martie şi candida cu aura eroului de război nonconformist, cu
o istorie de nepartizanat şi o experienţă bogată în securita­
tea naţională, substratul hind că avea să conducă altfel decât
George W. Bush.
Eram în Butte pentru 4 iulie cu un dublu scop, pentru
că aproape totul avea dublu scop de acum. Barack petrecuse
cele patru zile de dinainte făcând campanie în Missouri, Ohio,
Colorado şi Dakota de Nord. Nu avea vreme de pierdut ca să
lase temporar campania pentru a sărbători ziua de naştere a
Maliei, după cum nu putea nici să dispară din atenţia alegăto­
rilor la cea mai importantă sărbătoare a ţării. Aşa că, în schimb,
am luat noi avionul până la el, pentru un fel de încercare de
a rezolva ambele lucruri deodată - o zi în familie, petrecută
în cea mai mare parte în văzul publicului. Sora vitregă a lui
Barack, Maya, şi soţul ei Konrad au venit şi ei, împreună cu
fiica lor Suhaila, o fetiţă drăguţă de patru ani.
Toţi părinţii copiilor născuţi la o sărbătoare importantă
ştiu că există deja o linie pe care trebuie să meargă, între sărbă­
toarea individuală şi festivităţile generale. Oamenii cumsecade
din Butte păreau să h înţeles asta. Erau afişe cu „La mulţi ani,
Malia!“ lipite pe vitrinele magazinelor de pe Strada Principală.
Privitorii îi strigau urări, încercând să acopere fanfarele care
cântau „Yankee Doodle“, în timp ce familia noastră privea pa­
rada de 4 iulie de la o tribună. Oamenii pe care îi întâlneam
erau amabili cu fetele şi respectuoşi cu noi, chiar şi atunci când
374
M i c h e l l e O ba m a
ne mărturiseau că votul pentru un democrat, oricare ar fi fost
el, ar fi o abatere aproape nebunească de la tradiţie.
Mai târziu, in acea zi, stafful nostru de campanie a organi­
zat un picnic pe câmp, cu vedere la munţii ascuţiţi care formau
cumpăna continentală a apelor. Adunarea se voia un miting
al celor cateva sute de susţinători locali pe care îi aveam, ca şi
un fel de petrecere aniversară pentru Malia. Am fost mişcată
de toţi oamenii care au venit să ne întâlnească, dar, în acelaşi
timp, simţeam ceva mai intim şi mai urgent, care nu avea ni­
mic de-a face cu locul in care ne aflam. în ziua aceea m-a izbit
acea uimire pe care o trăieşte orice părinte, acea dilatare bizară
a timpului de care îţi dai seama brusc atunci când observi că
micul tău copilaş a crescut, că membrele lui nu mai sunt do­
lofane, ci suple, că ochii îi devin înţelepţi. Pentru mine, 4 iulie
2008 a fost cel mai important prag pe care l-am trecut: cu zece
ani în urmă, Barack şi cu mine apăream la etajul unde era sala
de naşteri crezând că ştiam multe despre pe lume atunci, când,
de fapt, nu ştiam încă nimic.
Pentru mine, mare parte din ultimul deceniu trecuse în
încercări de a găsi echilibrul între familie şi serviciu, căutând
să fiu iubitoare şi prezentă pentru Malia şi Sasha, şi, totoda­
tă, să fac faţă onorabil la serviciu. însă axa se deplasase: acum
încercam să găsesc echilibrul între a fi părinte şi ceva cu totul
diferit şi mai derutant - politica, America, tentativa lui Barack
de a face ceva important. Amploarea a ceea ce se întâmpla în
viaţa lui Barack, solicitările campaniei, reflectorul aţintit asu­
pra familiei noastre, toate păreau să evolueze rapid. După caucusurile din lowa, am decis să-mi iau concediu de la spital,
ştiind că avea să fie cu adevărat imposibil să lucrez şi să fiu
Po v estea
m ea
375
eficientă. Campania consuma încet totul. După lowa am fost
prea ocupată până şi să merg la birou să-mi strâng lucrurile într-o cutie sau să-mi iau la revedere cum se cuvine. Eram mamă
şi soţie cu normă întreagă acum, însă o soţie cu o cauză şi o
mamă care voia să-şi protejeze copiii, ca să nu fie înghiţiţi de
cauza respectivă. A fost dureros să renunţ la serviciu, dar nu
am avut de ales. Familia mea avea nevoie de mine şi asta era
mai important.
Şi iată-mă la picnicul de campanie din Montana, dirijând
un grup format în cea mai mare parte din străini care îi cân­
tau „Mulţi ani trăiască11 Maliei, în timp ce ea stătea zâmbind
pe iarbă cu un hamburger în farfurie. Ştiam că alegătorii le
considerau pe fetele noastre drăguţe şi apreciau atmosfera
destinsă din familia noastră. Dar mă gândeam deseori cum
apăreau toate acestea în ochii fetelor noastre, ce părere aveau
ele despre ce se întâmpla în jurul lor. încercam să-mi înăbuş
sentimentul de vină. Planificasem o petrecere aniversară ade­
vărată pentru weekendul următor, una la care urmau să vină
o mulţime de prietene ale Maliei şi să rămână peste noapte
la casa noastră din Chicago, fără nici urmă de politică. Iar în
seara aceea urma să avem o reuniune mai restrânsă, la hotel.
Şi, totuşi, pe măsură ce după-amiaza trecea şi fetele noastre
alergau în jurul terenului de picnic, în timp ce Barack şi cu
mine strângeam mâini şi îmbrăţişam alegători, m-am trezit întrebându-mă dacă ele două aveau să-şi amintească de această
ieşire ca de una plăcută.
în zilele acelea, le priveam pe Sasha şi Malia cu o nouă ar­
doare. Ca şi mine, auzeau acum străini care le strigau pe nume,
întâlneau oameni care voiau să le atingă şi să le facă fotografii.
3 76
M i c h e l l e O ba m a
în iarnă, guvernul considerase că fetele şi cu mine suntem deja
expuse şi ne pusese sub protecţia Serviciului Secret, ceea ce
însemna că, atunci când Sasha şi Malia mergeau la şcoală sau
la programul de vacanţă, duse, de obicei, de mama, agenţii de
la Serviciul Secret le urmau în a doua maşină.
La picnic, fiecare dintre noi avea un agent care stătea ală­
turi şi supraveghea mulţimea, căutând orice semn de amenin­
ţare şi intervenind dacă vreun binevoitor se entuziasma prea
tare şi devenea insistent. Din fericire, fetele păreau să vadă în
agenţi nu atât nişte paznici, cât nişte prieteni adulţi, nou-veniţi în grupul de oameni prietenoşi cu care călătoream şi deosebindu-se de aceştia doar prin căştile din urechi şi vigilenţa
lor tăcută. Sasha se referea la ei, în general, spunându-le „oa­
menii secreţi".
Fetele făceau campania mai relaxată, măcar prin faptul că
nu erau foarte interesate de rezultat. Atât pentru mine, cât şi
pentru Barack era o uşurare să le avem în preajmă - să ne rea­
mintească permanent că, până la urmă, familia noastră era mai
importantă decât orice calcule privind susţinătorii sau creşte­
rea în sondaje. Nici uneia din fete nu îi păsa prea mult de zarva
care se făcea în jurul tatălui lor. Ele nu erau concentrate pe con­
struirea unei democraţii mai bune sau pe a ajunge la Casa Albă.
Tot ceea ce îşi doreau cu adevărat (şi chiar îşi doreau cu putere)
era un căţeluş. Le plăcea să joace leapşa sau Uno cu personalul
de campanie în momentele mai liniştite şi îşi făcuseră un scop
din descoperirea unui magazin de îngheţată în orice loc nou în
care ajungeau. Orice altceva era doar zgomot de fond.
Şi în ziua de astăzi, Malia şi cu mine izbucnim în râs când
ne amintim că ea avea opt ani când Barack, care avea clar
Po v e s t e a
m ea
377
un sentiment de responsabilitate, i-a pus întrebarea într-o sea­
ră, când o învelea la culcare. „Ce-ai spune dacă tati ar candida
la preşedinţie?*1 a întrebat-o el. „Crezi că ar fi o idee bună?“
„Sigur că da, tati!“ a răspuns ea, sărutându -1 pe obraz.
Decizia lui de a candida avea să schimbe aproape totul în viaţa
ei, dar cum putea ea să ştie asta? Ea doar s-a întors pe o parte
şi a adormit.
în ziua aceea în Butte, am vizitat muzeul local al mine­
ritului, am avut parte de o luptă cu pistoale cu apă şi ne-am
jucat cu o minge de fotbal prin iarbă. Barack şi-a rostit dis­
cursul şi a strâns numărul obişnuit de mâini, dar a ajuns şi să
se ancoreze din nou în unitatea pe care o formam noi patru.
Sasha şi Malia i s-au căţărat în spate, chicotind şi regalându-1
cu gândurile lor. l-am văzut lumina din zâmbet şi i-am admi­
rat capacitatea de a bloca distragerile periferice şi de a fi, pur
şi simplu, tată când avea ocazia. A stat de vorbă cu Maya şi cu
Konrad şi îşi ţinea braţul în jurul umerilor mei când mergeam
dintr-un loc în altul.
Nu eram niciodată singuri. Aveam în jurul nostru per­
sonalul de campanie, agenţii care ne păzeau, ziarişti care aş­
teptau pentru interviuri, privitori care făceau fotografii de la
distanţă. Dar asta era acum normalitatea noastră. în timpul
campaniei, zilele noastre erau marcate de un program atât
de strict, încât vedeam cum ne pierdem treptat intimitatea şi
autonomia. Atât Barack, cât şi eu încredinţasem aproape ori­
ce aspect al vieţilor noastre unor tineri de 20 şi ceva de ani
care erau foarte inteligenţi şi capabili, dar tot nu aveau cum să
ştie cât de dureros putea să fie să cedezi controlul asupra pro­
priei vieţi. Dacă aveam nevoie de ceva de la magazin, trebuia
37»
M i c h e l l e O ba m a
să rog pe cineva să îmi aducă. Dacă voiam să vorbesc cu Barack,
de obicei, trebuia să trimit o solicitare prin intermediul unuia
dintre tinerii lui angajaţi. în programul meu apăreau uneori
evenimente şi activităţi despre care nu ştiam.
Dar încet, ca o problemă de supravieţuire, învăţam să ne
trăim vieţile în public, acceptând realitatea aşa cum era.
înainte să se încheie după-amiaza în Butte, am dat un
interviu pentru televiziune toţi patru - eu, Barack şi fetele -,
ceea ce nu mai făcusem niciodată înainte. De obicei, insistam
amândoi să ţinem presa departe de copiii noştri, cerându-le
jurnaliştilor să se limiteze la fotografii şi doar la evenimente
publice de campanie. Nu sunt sigură ce ne-a făcut să acceptăm
de data aceasta. Din câte îmi amintesc, organizatorii de cam­
panie s-au gândit că ar fi drăguţ să dăm publicului ocazia să-l
vadă mai îndeaproape pe Barack ca părinte şi, în momentul
acela, nu am văzut nimic rău în asta. La urma urmei, el îşi iu­
bea copiii. Iubea toţi copiii. Şi tocmai din acest motiv ar fi fost
un preşedinte foarte bun.
Am stat de vorbă în jur de 15 minute cu Maria Menounos
de la Access Hollywood, toţi patru aşezaţi pe o bancă din parc
care fusese îmbrăcată într-un fel de pânză ca să arate mai fes­
tiv. Malia îşi împletise părul în codiţe, iar Sasha purta o ro­
chiţă roşie, fără mâneci. Ca întotdeauna, erau dezarmant de
drăgălaşe. Menounos a fost amabilă şi a păstrat discuţia lejeră,
în timp ce Malia, profesorul în devenire al familiei, cântărea
cu seriozitate fiecare întrebare. Ea a spus că tatăl ei o făcea
câteodată să se simtă stânjenită când încerca să dea mâna cu
prietenele ei şi că ne deranja pe toate lăsându-şi bagajul de
campanie să blocheze uşa de acasă. Sasha a făcut tot posibilul
Po v estea
379
m ea
să stea cuminte şi concentrată, întrerupând interviul o sin­
gură dată când s-a întors să mă întrebe „Hei, când mâncăm
îngheţată?11 în afară de asta, a ascultat-o cu atenţie pe sora ei,
intervenind din când în când cu vreun detaliu care i se părea
relevant. „Taţi a avut odată o tunsoare afro! a strigat la un
moment dat spre final şi cu toţii am început să râdem.
După câteva zile, interviul a fost difuzat în patru părţi
la ABC, primit cu entuziasm şi preluat de toată presa, cu ti­
tluri siropoase de genul „Cortina se ridică de pe fetele Obama
într-un interviu TV“ şi „Cele două fetiţe Obama spun to tu l.
Brusc, comentariile copilăreşti ale Mafiei şi Sashei au ajuns în
ziarele din toată lumea.
Imediat, Barack şi cu mine am regretat ce făcusem. Nu era
nimic nepotrivit în interviu. Nu a fost nici o întrebare depla­
sată şi nu a fost dezvăluit vreun detaliu mai delicat. Şi, totuşi,
simţeam că luasem o decizie greşită, făcându-le să vorbească
în public mult înainte să poată înţelege cu adevărat ce însem­
na aceasta. Nimic din înregistrarea video nu le putea face rău
Sashei sau Mafiei. Dar era în văzul lumii de acum şi avea să
rămână pentru totdeauna pe internet. Luasem două fetiţe care
nu îşi aleseseră această viaţă şi, fără să ne gândim, le arunca­
sem în malaxor.
Ş
t ia m
d e ja
destule despre malaxor. Trăiam sub o privire
fixată mereu asupra noastră. Adăuga o energie stranie la
orice am fi făcut. Oprah Winfrey îmi trimitea mesaje de în­
curajare. Stevie Wonder, idolul meu din copilărie, venea să
cânte la evenimentele de campanie, glumind şi spunându-mi
pe numele mic de parcă ne cunoşteam dintotdeauna. Atâta
380
M i c h e l l e O ba m a
atenţie era deconcertantă, mai ales pentru că simţeam că nu
făcusem ceva ca să o merit. Eram ridicaţi de forţa mesajului pe
care îl transmitea Barack, dar şi de speranţa şi de simbolismul
momentului. Dacă America alegea primul ei preşedinte negru,
aceasta ar fi spus ceva nu doar despre Barack, ci şi despre ţară
însăşi. Pentru atât de mulţi oameni şi din atât de multe motive,
era ceva foarte important.
Barack se bucura, desigur, de partea leului - şi în ceea ce
priveşte adulaţia publicului, dar şi din examinarea minuţioasă
ce decurgea inevitabil din aceasta. Cu cât deveneai mai popu­
lar, cu atât mai mulţi adversari căpătai. Pare aproape o regulă
nescrisă, mai ales în politică, unde oponenţii cheltuie bani se­
rioşi pentru cercetarea adversarilor - angajând detectivi care
să scotocească fiecare aspect din trecutul candidatului, ca să
caute ceva ce ar putea semăna a pată.
Suntem construiţi diferit, soţul meu şi cu mine, motiv pen­
tru care unul din noi a ales politica, şi celălalt nu. El era conşti­
ent de zvonurile şi de interpretările greşite care erau pompate
ca un abur toxic în campanie, dar rareori părea să îl deranjeze
ceva. Barack mai trecuse prin alte campanii. Studiase istoria
politică şi se înconjurase de contextul pe care i-1 oferea aceas­
ta. Şi, în general, nu era omul care să fie zguduit sau abătut de
la curs de ceva atât de abstract ca îndoiala sau durerea.
Pe de altă parte, eu încă mai învăţam despre viaţa publică.
Mă consideram o femeie încrezătoare în sine, de succes, dar,
în acelaşi timp, rămăsesem copilul care le spunea oamenilor că
vrea să se facă medic pediatru şi făcea totul ca să ia doar note
maxime la şcoală. Cu alte cuvinte, îmi păsa ce gândeau oame­
nii. îmi petrecusem prima parte a vieţii căutând aprobarea,
Po v estea
m ea
381
adunând îndatoritoare steluţe aurii şi evitând situaţiile soci­
ale tulburi. în timp, am ajuns să nu mă limitez la a-mi măsura
meritele proprii strict în termeni de standarde, de realizări ca
la carte, dar încă mai tindeam să cred că dacă munceam onest
şi cu sârguinţă aveam să evit intimidările şi să fiu văzută întot­
deauna drept ceea ce eram.
Această convingere, însă, era pe cale să se destrame.
După victoria lui Barack în lowa, mesajul meu din cam­
panie a devenit şi mai pasional, aproape proporţional cu mă­
rimea mulţimilor care se strângeau la mitinguri. Trecusem
de la sute de oameni întâlniţi la o reuniune la o mie şi chiar
la mai mulţi. îmi amintesc că ajunsesem la un eveniment în
Delaware, cu Melissa şi cu Katie, şi am văzut o coadă cu cinci
oameni pe rând şi care se răsucea pe după clădire, la intrarea
într-o sală deja ticsită. Mă uimea în cel mai fericit mod cu pu­
tinţă. împărtăşeam asta fiecărei mulţimi: eram copleşită de
contribuţia oamenilor la campania lui Barack în termeni de
entuziasm şi de implicare. Mă simţeam umilă în faţa parti­
cipării lor, a eforturilor pe care le vedeam făcute de oamenii
simpli ca să-l ajute să fie ales.
în ceea ce priveşte discursul meu de bază, construind pe
baza teoriei de campanie care funcţionase atât de bine pentru
mine în lowa, ajunsesem la o structură destul de liberă, chiar
dacă nu foloseam prompter, şi nu-mi făceam griji dacă mă abăteam de la subiect. Cuvintele mele nu erau şlefuite şi nu aveau
să fie niciodată la fel de elocvente ca ale soţului meu, dar vor­
beam din inimă. Descriam cum îndoielile mele iniţiale cu pri­
vire la procesul politic se diminuaseră treptat, săptămână după
săptămână, înlocuite de ceva mai încurajator şi mai dătător
382
M i c h e l l e O ba m a
de speranţă. îmi dădeam seama că atât de mulţi dintre noi tre­
ceau prin aceleaşi lupte, îşi făceau aceleaşi griji cu privire la co­
pii şi la viitor. Şi atât de mulţi credeau, la fel ca mine, că Barack
era singurul candidat capabil să aducă o schimbare reală.
Barack voia ca trupele americane să fie retrase din Irak.
Voia să anuleze reducerile de taxe introduse de George W.
Bush pentru cei superbogaţi. Voia asistenţă medicală accesi­
bilă pentru toţi americanii. Era un program ambiţios, dar, de
fiecare dată când intram într-o sală plină de susţinători entu­
ziaşti, aveam impresia că noi, ca naţiune, eram gata să trecem
peste diferenţele din trecut şi să facem să se întâmple asta. Era
mândrie în acele săli, un spirit de unitate care mergea mult
mai departe de culoarea pielii cuiva. Optimismul era mare şi
energizant. Mă lăsam purtată de el ca de un val. „Speranţa se
întoarce!" anunţam la fiecare oprire.
Eram în Wisconsin, într-o zi de februarie, când Katie a
primit un telefon de la cineva din echipa de comunicare a lui
Barack, spunând că părea să fie o problemă. Spusesem ceva
controversat într-un discurs pe care îl rostisem cu câteva ore
mai devreme la un teatru din Milwaukee. Katie era derutată,
la fel eram şi eu. Ceea ce spusesem în Milwaukee nu era cu
nimic diferit de ceea ce tocmai terminasem de spus în faţa
publicului din Madison, ceea ce nu era diferit de ce spuneam
de luni de zile fiecărei mulţimi. Şi nu fusese niciodată vreo
problemă. De ce era una acum?
Mai târziu, în acea zi, am văzut singure care era proble­
ma. Cineva filmase discursul meu, care avusese în jur de 40 de
minute, şi îl editase într-un singur clip de zece secunde, elimi­
nând contextul şi scoţând în evidenţă câteva cuvinte.
Po v e s t e a
m ea
383
Au început brusc să circule clipuri atât din discursul din
Milwaukee, cât şi din cel din Madison, concentrate pe partea
în care spuneam că mă simt încurajată. Versiunea completă a
celor spuse de mine era aşa: „Ceea ce am învăţat anul acesta
este că revine speranţa! Şi daţi-mi voie să vă spun ceva, pentru
prima dată în viaţa mea de adult sunt cu adevărat mândră de
ţara mea. Nu doar pentru că Barack merge bine în campanie,
ci deoarece cred că oamenii îşi doresc cu ardoarea schimba­
rea. Eram disperată să văd că ţara noastră porneşte în direcţia
aceea, nu doar să mă simt atât de singură în frustrarea şi dez­
amăgirea mea. Am văzut oameni care îşi doresc cu putere să
se unească în jurul unor probleme comune, iar asta m-a făcut
să mă simt mândră. Mă simt privilegiată să fac parte sau chiar
numai să fiu martoră la aşa ceva.“
Dar aproape totul fusese tăiat, inclusiv referirile mele la
speranţă şi la unitate, la cât de mişcată eram. Dispăruse orice
nuanţă, atenţia era îndreptată asupra unui singur lucru. Ceea
ce era în clipuri - şi era de-acum rostogolit întruna la posturile
conservatoare de radio şi la emisiuni TV - era atât: „Pentru
prima dată în viaţa mea de adult sunt cu adevărat mândră de
ţara mea“.
Nu trebuia să mă uit la ştiri ca să ştiu cum era răstălmă­
cită fraza aceasta. „Nu este o patrioată.“ „A urât întotdeauna
America.11 „Asta este ea cu adevărat. Restul este doar spectacol."
A fost prima lovitură. Şi mi-am făcut-o cu mâna mea.
încercând să vorbesc liber, fără să mă formalizez, am uitat că
până şi cea mai măruntă frază era cântărită şi întoarsă pe toa­
te părţile. Fără să vreau, le-am servit adversarilor un ospăţ de
15 cuvinte. Şi, la fel ca în clasa întâi, pumnul a venit ca din senin.
384
M i c h e l l e O ba m a
In seara aceea am luat avionul înapoi spre Chicago simţindu-mă vinovată şi descurajată. Ştiam că Melissa şi Katie ur­
măreau în tăcere ştirile negative pe BlackBerry-uri, dar aveau
grijă să nu mi le spună şi mie, înţelegând că nu ar face decât
să înrăutăţească lucrurile. Până la punctul acesta, noi trei lu­
crasem deja împreună o bună parte a anului, parcurgând mai
mulţi kilometri decât putea vreuna dintre noi să numere, me­
reu contracronometru ca să pot ajunge seara înapoi acasă, la
copiii mei. Trecusem prin săli din toată ţara, mâncasem mai
mult fast-food decât ne-am dorit vreodată şi mersesem la
strângeri de fonduri în case atât de luxoase, încât trebuia să
ne concentrăm să nu rămânem cu gurile căscate. Dacă Barack
şi echipa Iui de campanie călătoreau cu avioane închiriate şi
autocare amenajate comod, noi încă ne mai scoteam pantofii
la controalele de securitate din aeroporturi, zburam la clasa
economic şi ne bazam pe bunăvoinţa voluntarilor să ne ducă şi
să ne aducă de la evenimente care erau uneori la peste 100 de
kilometri distanţă.
Simţeam că, per ansamblu, făcusem o treabă destul de
bună. O văzusem pe Katie urcându-se pe un scaun ca să le dea
indicaţii unor fotografi care aveau de două ori vârsta ei şi pu­
nând la punct reporteri ce întrebau lucruri deplasate. O văzu­
sem pe Melissa având grijă de fiecare detaliu din programul
meu, coordonând cu mână de expert mai multe evenimente
de campanie în aceeaşi zi, butonându-şi BlackBerry-ul ca să
prevină orice potenţială problemă, şi asta în timp ce se asigu­
ra că nu ratez niciodată o serbare la şcoală, ziua de naştere a
vreunei vechi prietene sau şansa de a ajunge la sala de sport.
Amândouă se dedicaseră cu totul acestui efort, sacrificându-şi
Po v e s t e a
385
m ea
propriile vieţi personale ca să pot eu să o păstrez, în oarecare
măsură, pe a mea.
Stăteam în lumina slabă din avion şi îmi făceam griji că
stricasem totul cu acele 15 cuvinte stupide.
Acasă, după ce am culcat fetele şi am trimis-o pe mama la
ea, în Euclid Avenue, să se odihnească, l-am sunat pe Barack
pe mobil. Era ajunul alegerilor primare din Wisconsin, iar son­
dajele indicau o cursă strânsă. Barack avea un avans mic, dar
în creştere faţă de Hillary în privinţa delegaţilor la convenţia
naţională. Campania lui Hillary rula clipuri publicitare care îl
criticau pe Barack pentru orice, de la programul lui de sănătate,
până la faptul că nu accepta mai des dezbateri faţă în faţă cu ea.
Miza părea să fie mare. Echipa de campanie a lui Barack nu îşi
putea permite un eşec. Mi-am cerut scuze pentru ce se întâm­
plase cu discursul meu. „Nu mi-am dat seama nici o clipă că fac
ceva greşit", i-am spus, „spun acelaşi lucru de luni de zile.“
Barack călătorea în noaptea aceea între Wisconsin şi
Texas. Aproape că l-am auzit cum ridică din umeri, la celă­
lalt capăt al firului. „Asta e din cauză că atragi mulţimi atât de
mari", mi-a spus el. „Ai devenit o forţă în campanie, de-asta te
atacă în felul acesta. Aşa merg lucrurile."
La fel ca aproape de fiecare dată când vorbeam, mi-a mul­
ţumit pentru timpul pe care îl acordam campaniei şi a adăugat
că îi pare rău că trebuia să mă confrunt cu astfel de probleme.
„Te iubesc, scumpo", mi-a spus înainte să închidă. „Ştiu că e
greu, dar o să treacă. întotdeauna trece."
A
vea d r ept a te
şi, în acelaşi timp, se înşela în această pri­
vinţă. Pe 19 februarie 2008, Barack a câştigat primarele
386
M i c h e l l e O ba m a
din Wisconsin cu o diferenţă confortabilă, ceea ce părea să su­
gereze că nu îi dăunasem acolo. în aceeaşi zi, Cindy McCain a
tras o săgeată spre mine în discursul rostit la un miting elec­
toral, spunând: „Sunt mândră de ţara mea. Nu ştiu voi dacă
aţi auzit cuvintele acelea de mai devreme - dar eu sunt foarte
mândră de ţara mea.“ CNN a spus că „aveam o problemă de
patriotism", iar bloggerii au făcut ce fac bloggerii, de obicei.
Dar, într-o săptămână, părea să se fi stins cea mai mare par­
te a agitaţiei. Barack şi cu mine am făcut amândoi comentarii
pentru presă, clarificând că mă simţeam mândră pentru că ve­
deam atâţia americani care dădeau telefoane pentru campa­
nie, discutau cu vecinii lor şi căpătau încredere în puterea lor
în cadrul democraţiei noastre, ceea ce mie mi se părea o pre­
mieră. Şi, apoi, am trecut mai departe. în discursurile mele de
campanie, am încercat să fiu mai atentă la cuvintele care îmi
ieşeau din gură, dar mesajul meu a rămas acelaşi. Mă simţeam
în continuare mândră şi încurajată. Nimic nu se schimbase.
Şi, totuşi, sămânţa răului fusese plantată - eram percepu­
tă ca fiind nemulţumită şi uşor ostilă, lipsită de nivelul aşteptat
de eleganţă. Nu ne dădeam seama dacă proveneau de la ad­
versarii politici ai lui Barack sau din altă parte, dar zvonurile
şi comentariile cu direcţie purtau întotdeauna un mesaj mai
mult decât subtil despre rasă, menit să stârnească în alegători
temerile cele mai profunde şi mai urâte. „Nu-i lăsaţi pe negri
să preia puterea. Ei nu sunt ca voi. Viziunea lor nu este şi a
voastră."
Nu a ajutat nici faptul că ABC News a căutat prin 29 de ore
de înregistrări cu predici ale reverendului Jeremiah Wright,
alcătuind o compilaţie şocantă care îl arăta pe predicator
Po v estea
m ea
387
cuprins de accese dure, deplasate de mânie şi de resentimente
la adresa Americii albe, de parcă albii ar fi fost de vină pentru
orice. Barack şi cu mine am fost consternaţi să vedem asta, o
reflectare a celor mai rele şi mai paranoice părţi ale omului
care ne cununase şi ne botezase copiii. Amândoi crescuserăm
cu rude care priveau rasa prin lentile de neîncredere plină de
ţâfnă. Eu trăisem experienţa resentimentelor mocnite ale lui
Dandy de-a lungul deceniilor în care fusese nedreptăţit la ser­
viciu din cauza culorii pielii, ca şi a temerilor Sudistului că
nepoţii lui nu ar fi în siguranţă în cartierele albilor. Barack,
în schimb, o ascultase pe Toot, bunica lui albă, făcând gene­
ralizări etnice deplasate şi chiar mărturisindu-i nepotului ei
negru că uneori îi era frică atunci când dădea peste un negru
pe stradă. Trăisem ani de zile cu îngustimea de minte a unora
dintre vârstnicii noştri, acceptând că nimeni nu era perfect şi
cu atât mai puţin cineva care se maturizase în epoca segre­
gării. Poate că acesta a fost motivul pentru care treceam cu
vederea părţile cele mai absurde din discursurile înflăcărate
ale reverendului Wright, chiar dacă nu fusesem de faţă la nici
una dintre predicile cu pricina. Văzând, însă, versiunea extre­
mă a vehemenţei lui difuzată la ştiri, ne-am îngrozit amân­
doi. întreaga poveste era o amintire a faptului că problemele
rasiale din ţara noastră aveau două laturi - că suspiciunea şi
stereotipurile circulau în ambele sensuri.
între timp, cineva a descoperit o lucrare de-a mea din
ultimul an de colegiu de la Princeton, scrisă cu mai bine de
două decenii în urmă - un studiu al felului în care absolven­
ţii afro-americani priveau problemele de rasă şi de identitate
după ce fuseseră la Princeton. Din motive pe care nu le voi
388
M i c h e l l e O ba m a
înţelege niciodată, presa conservatoare trata lucrarea mea de
parcă ar fi fost vreun manifest secret privind puterea negrilor,
o ameninţare care fusese descoperită. Era ca şi cum la vârsta
de 2i de ani, în loc să încerc să iau notă maximă la sociologie
şi să intru la Facultatea de Drept de la Harvard, eu cloceam un
plan â la Nat Turner să răstorn majoritatea albilor şi, în sfârşit,
acum, prin intermediul soţului meu, aveam şansa să îl pun în
aplicare. „Este Michelle Obama responsabilă pentru fiascoul
Jeremiah Wright?" era subtitlul unui articol online al scriito­
rului Christopher Hitchens. Acesta m-a făcut praf pe mine,
cea din perioada colegiului, sugerând că fusesem fără îndoială
influenţată de gânditorii radicali negri şi, pe deasupra, nici nu
mă pricepeam să scriu. „Să spui despre ea că este greu de citit
ar fi o greşeală", a scris el. „Lucrarea nu poate fi citită deloc în
sensul strict al cuvântului. Şi aceasta deoarece nu este scrisă în
nici o limbă cunoscută."
Eram descrisă nu doar ca un outsider, ci ca fiind complet
„altceva", atât de străină încât nici măcar limba pe care o vor­
beam nu putea fi recunoscută. Era o insultă meschină şi grotescă, desigur, dar felul în care îşi bătea joc de intelectul meu,
de mine la o vârstă mai tânără, trăda o desconsiderare mai ge­
nerală. Barack şi cu mine eram prea bine-cunoscuţi acum ca să
fim făcuţi invizibili, dar, dacă oamenii ne-ar fi văzut ca pe nişte
străini care le încalcă teritoriul, atunci poate am fi rămas fără
putere. Mesajul transmis adesea, chiar dacă nu era spus direct,
părea să fie: „Oamenii aceştia nu sunt de-ai noştri". O fotogra­
fie a lui Barack cu turban şi veşmânt tradiţional somalez, pe
care le primise cadou în timpul unei vizite oficiale făcute ca
senator în Kenya, a apărut la Drudge Report, reînviind vechile
Po v estea
m ea
389
teorii că ar fi fost în secret musulman. Câteva luni mai târziu,
internetul a umflat un alt zvon anonim şi lipsit de orice funda­
ment, de data aceasta punând la îndoială cetăţenia lui Barack,
vehiculând ideea că nu s-ar fi născut în Hawaii, ci în Kenya,
ceea ce l-ar fi făcut neeligibil pentru funcţia de preşedinte.
Pe măsură ce treceam prin alegerile primare din Ohio şi
Texas, din Vermont şi Mississippi, am continuat să vorbesc
despre optimism şi unitate, simţind cum tot ceea ce era pozitiv
în participanţii de la evenimentele de campanie se coagulează
în jurul ideii de schimbare. Toate acestea în timp ce scenarii­
le negative referitoare la mine păreau să câştige teren. La Fox
News se discuta despre „furia militantă" din apariţiile mele
publice. Internetul vehicula zvonuri că ar exista o înregistrare
video cu mine folosind un termen peiorativ pentru albi, ceea
ce era straniu şi complet neadevărat. în iunie, când Barack a
obţinut, în sfârşit, nominalizarea democraţilor, l-am întâmpi­
nat pe scenă la un eveniment din Minnesota cu un pumn dat
în joacă. Gestul a ajuns iarăşi pe prima pagină, interpretat de
un comentator de la Fox ca fiind „o primă lovitură teroristă",
sugerând iarăşi că eram periculoşi. O burtieră de la aceeaşi
televiziune se referea la mine ca fiind „Obama’s Baby Mama
(Mama copiilor Obama)", evocând clişee din America ghetourilor pentru negri şi implicând o înstrăinare care mă plasa în
afara propriei mele căsnicii.
începeam să fiu epuizată, nu fizic, ci emoţional. Loviturile
dureau, chiar dacă înţelegeam că ele aveau prea puţin de-a face
cu cine eram eu, ca persoană. Era ca şi cum o versiune carica­
turală a mea crea haos acolo, afară, o femeie despre care tot
auzeam vorbindu-se, dar pe care nu o cunoşteam - o Godzilla
390
M i c h e l l e O ba m a
de soţie de politician prea înaltă, prea puternică şi care îşi ţine
soţul sub papuc, pe nume Michelle Obama. Dureros era că şi
prietenii mei telefonau uneori şi îşi descărnau grijile asupra
mea, asaltându-mă cu sfaturi pe care considerau că ar trebui
să i le transmit managerului de campanie al lui Barack sau
vrând să-i liniştesc după ce auziseră o ştire negativă despre
mine, despre Barack sau despre campanie. Când au apărut
zvonurile despre aşa-zisa casetă în care aş vorbi depreciativ
despre albi, o prietenă dragă şi care mă cunoaşte foarte bine
m-a sunat, îngrijorată că minciuna ar putea fi adevărată. Am
avut nevoie de 30 de minute ca s-o conving că nu mă transfor­
masem într-o rasistă şi, când conversaţia s-a sfârşit, am închis
telefonul profund demoralizată.
In general, mă simţeam ca şi cum n-aş fi putut să înving,
de parcă nici o convingere şi nici un efort nu m-ar fi putut face
să trec peste detractorii mei şi peste încercările lor de a mă
denigra. Eram femeie, negresă şi puternică, iar aceasta, pentru
anumiţi oameni, cu un anumit mod de gândire, se traducea
doar prin „furioasă*1. Era un alt clişeu dăunător, unul folosit
dintotdeauna pentru a elimina femeile minoritare din orice
încăpere, un semnal inconştient că nu trebuia să asculte ni­
meni ce aveam noi de spus.
Acum chiar începeam să mă simt puţin furioasă, ceea
ce îmi făcea şi mai rău, de parcă împlineam o profeţie făcu­
tă de cei care mă urau, de parcă aş fi cedat la presiunile lor.
Este remarcabil cum un stereotip funcţionează ca o capcană
reală. Oare câte „femei de culoare furioase** fuseseră prinse
în logica circulară a acestei fraze? Când nu eşti ascultat, de
ce nu ai vorbi mai tare? Dacă eşti considerată drept furioasă
Po v estea
m ea
391
sau emoţională, acest lucru nu provoacă mai mult din acelaşi
sentiment?
Eram obosită de atâta răutate, dezorientată de cât de per­
sonal devenise totul, dar simţeam, totodată, că nu puteam
nicicum să renunţ. Prin luna mai, Partidul Republican din
Tennessee a pus în circulaţie pe internet un video în care
cuvintelor mele din Wisconsin le erau opuse clipuri cu ale­
gători care spuneau lucruri de genul „Păi, eu sunt mândru
că sunt american de când eram copil“. Pe site-ul NPR a apă­
rut un articol cu titlul: „Michelle Obama este un atu sau un
punct slab?" Dedesubt, cu litere îngroşate, erau înşirate ceea
ce păreau să fie aspecte controversate în ceea ce mă privea:
„înviorător de onestă sau prea directă?11 şi „înfăţişarea ei: re­
gală sau intimidantă?11
Credeţi-mă, toate acestea erau dureroase.
Uneori dădeam vina pe campania lui Barack pentru po­
ziţia în care mă aflam. Am înţeles că eram mai activă de­
cât soţiile celor mai mulţi candidaţi, ceea ce mă făcea în
mai mare măsură o ţintă a atacurilor. Instinctul meu era să
ripostez, să vorbesc împotriva minciunilor şi a generalizări­
lor nedrepte sau să-l determin pe Barack să comenteze, dar
echipa lui de campanie îmi spunea întruna că era mai bine
să nu răspund, să încasez loviturile şi să merg, pur şi simplu,
mai departe. „Nu este decât politica1, era refrenul pe care -1
auzeam de fiecare dată, ca şi cum nu am fi putut să facem
nimic în privinţa asta, ca şi cum ne-am fi mutat cu toţii într-un oraş nou pe o planetă nouă numită Politica, unde nu se
aplica nici una dintre regulile obişnuite.
392
M i c h e l l e O ba m a
De fiecare dată când moralul începea să mi se prăbuşeas­
că, mă pedepseam şi mai mult cu un val de gânduri negre:
Nu eu am ales asta. Nu mi-a plăcut niciodată politica. Mi-am
lăsat serviciul şi am renunţat la identitatea mea pentru cam­
pania aceasta şi acum sunt un punct slab? Unde a dispărut
puterea mea?
Stând în bucătăria noastră din Chicago, într-o duminică
seara, când Barack venise pentru o noapte acasă, mi-am lăsat
toate frustrările să se reverse.
„Nu sunt obligată să fac asta“, i-am spus. „Dacă fac rău
campaniei, atunci ce mai caut acolo?"
I-am explicat că Melissa, Katie şi cu mine ne simţeam co­
pleşite de volumul cererilor venite din partea presei şi de efor­
tul pe care îl făceam ca să călătorim cu bugetul modest pe care
îl aveam. Nu voiam să stric nimic şi voiam să îl sprijin, dar ne
lipseau şi timpul, şi resursele ca să facem altceva decât să reac­
ţionăm pe moment. Şi că, în ceea ce privea examinarea tot mai
intensă şi mai minuţioasă căreia îi eram supusă, mă săturasem
să fiu lipsită de apărare, mă săturasem să fiu văzută drept ci­
neva diferit de persoana care eram. „Pot să stau, pur şi simplu,
acasă şi să am grijă de copii, dacă aşa ar fi mai bine", i-am spus
lui Barack. „O să fiu doar o soţie obişnuită, care apare doar la
evenimentele importante şi zâmbeşte. Poate aşa o să fie mai
uşor pentru toată lumea."
Barack m-a ascultat cu înţelegere. Puteam să îmi dau sea­
ma că era obosit, nerăbdător să urce la etaj şi să se cufunde
într-un atât de necesar somn. Câteodată uram modul în care,
pentru noi, se şterseseră liniile dintre viaţa de familie şi via­
ţa politică. Zilele lui erau pline de probleme care trebuiau
Po v estea
m ea
393
rezolvate într-o clipă şi de sute de interacţiuni. Nu voiam să
fiu o alta dintre problemele de care trebuia să se ocupe, dar
existenţa mea se mulase complet pe a lui.
„Eşti în mult mai mare măsură un câştig decât un punct
slab, Michelle, trebuie să ştii asta“, mi-a spus el, vizibil afectat.
„Dar, dacă vrei să te opreşti sau să încetineşti ritmul, te înţeleg
perfect. Poţi să faci ce vrei în privinţa asta.“
Mi-a spus că nu trebuia să simt vreodată că aş avea o obli­
gaţie faţă de el sau faţă de maşinăria de campanie. Iar, dacă vo­
iam să merg mai departe, dar aveam nevoie de mai mult sprijin
şi de resurse, avea să găsească o modalitate să facă rost de ele.
Cu asta m-am mai liniştit, chiar dacă doar puţin. încă mă
mai simţeam ca în clasa întâi, când fusesem lovită cu pumnul
la rândul de la sala de mese.
Dar am lăsat deoparte politica şi ne-am dus la culcare.
u mult după această discuţie, m-am dus la biroul din
Chicago al lui David Axelrod şi am stat cu el şi cu Valerie
să ne uităm la înregistrările video ale unora dintre apariţii­
le mele în public. Acum îmi dau seama că era un fel de in­
tervenţie, o încercare de a-mi arăta care erau micile părţi ale
procesului pe care le puteam controla. Amândoi m-au lăudat
pentru cât de mult şi de eficient muncisem ca să-i mobilizez
pe susţinătorii lui Barack. Dar, apoi, Alex a închis butonul de
volum şi a reluat imaginile cu discursul meu, fără sunet, ca
să ne putem uita mai atent la limbajul corpului, în special la
expresiile mele faciale.
Ce am văzut? M-am văzut pe mine vorbind cu intensitate
şi convingere, fără să slăbesc ritmul. întotdeauna pomeneam
M i c h e l l e O ba m a
394
de vremurile grele cu care se confruntau mulţi americani, ca
şi de inechităţile din şcolile noastre şi din sistemul nostru de
sănătate. Chipul meu reflecta seriozitatea a ceea ce credeam că
era în joc, importanţa reală a alegerii pe care trebuia să o facă
naţiunea noastră.
Dar expresia mea era prea serioasă, prea severă - cel puţin
comparativ cu ceea ce erau condiţionaţi oamenii să aştepte de
la o femeie. Mi-am văzut expresia aşa cum putea să o perceapă
un străin, în special dacă era conjugată cu un mesaj neplăcut.
Puteam să văd cum reuşise concurenţa să selecteze aceste ima­
gini şi să mă prezinte publicului ca pe un fel de scorpie supă­
rată. Era, bineînţeles, un alt stereotip, o altă capcană. Cel mai
uşor mod de a desconsidera mesajul transmis de o femeie era
să o prezinţi ca pe o certăreaţă.
Nimeni nu părea să îl critice pe Barack pentru că era prea
serios sau pentru că nu zâmbea destul. Eu eram soţie, şi nu
un candidat, evident, poate de aceea oamenii se aşteptau de
la mine să aduc mai multă relaxare, mai mult farmec. Şi, to­
tuşi, dacă se întreba cineva cum erau privite, în general, fe­
meile pe Planeta Politica, era suficient să te uiţi cum Nancy
Pelosi, inteligenta şi conştiincioasa preşedintă a Camerei
Reprezentanţilor, era deseori descrisă ca o scorpie, sau ce avea
de îndurat Hillary Clinton când comentatorii TV şi editorialiştii tocau mărunt fiecare evoluţie din campanie. Faptul că
Hillary era femeie era folosit împotriva ei fără încetare, atră­
gând cele mai teribile stereotipuri. 1 se spunea dominatoare,
cicălitoare, răutăcioasă. Vocea ei era considerată stridentă,
râsul ei era un cotcodăcit. Hillary era adversara lui Barack,
ceea ce însemna că nu aveam pe atunci sentimente prea calde
Po v estea
m ea
395
în ceea ce o privea, dar nu puteam să nu-i admir rezistenţa şi
capacitatea de a continua să lupte înconjurată de atât miso­
ginism.
în ziua aceea, uitându-mă împreună cu Axe şi Valerie la
înregistrările video, simţeam cum mi se umplu ochii de la­
crimi. Eram supărată. Puteam să văd acum că exista o latură
de spectacol a politicii, pe care nu o stăpâneam pe deplin. Şi
eram deja implicată de mai bine de un an, timp în care rosti­
sem numeroase discursuri. Din câte mi-am dat seama, comu­
nicam cel mai bine în sălile mici, cum se întâmplase în lowa.
Pentru mulţimile mari era nevoie de schimbări mai clare ale
expresiilor faciale, iar aici mai aveam de lucrat. Mă îngrijora
gândul că poate era deja prea târziu.
Valerie, prietena mea dragă de mai bine de 15 ani, m-a în­
curajat strângându-mi mâna.
„De ce nu mi-aţi spus asta mai devreme?11 am întrebat. „De
ce nu a încercat nimeni să mă ajute?"
Răspunsul era că nimeni nu-mi dăduse prea multă atenţie.
Percepţia în interiorul echipei de campanie a lui Barack era că
eu mă descurcam foarte bine, până când nu m-am mai descur­
cat. Abia atunci, când am devenit o problemă, am fost chemată
în biroul lui Axe.
Pentru mine, acesta a fost un punct de cotitură. Aparatul
de campanie exista exclusiv în serviciul candidatului, nu al so­
ţiei sau al familiei lui. Şi, chiar dacă angajaţii lui Barack mă
respectau şi îmi apreciau contribuţia, nu au făcut niciodată ni­
mic ca să mă îndrume. Până în acel punct, nimeni nu îşi bătuse
capul să mă însoţească în călătorii sau să apară la evenimente­
le mele. Nu fusesem pregătită pentru întâlnirile cu presa sau
396
M i c h e l l e O ba m a
pentru discursuri. Şi mi-am dat seama că nimeni nu avea să se
ocupe de mine dacă nu o ceream eu insistent.
Ştiind că atenţia nu putea decât să se intensifice pe măsură
ce intram în ultimele şase luni de campanie, am căzut, până la
urmă, de acord că aveam nevoie de un sprijin real. Dacă urma
să fac campanie ca un candidat, atunci trebuia să fiu susţinută
ca un candidat. Mi-am luat toate precauţiile organizându-mă
mai bine şi insistând să capăt resursele de care aveam nevoie
ca să îmi fac bine treaba. în ultimele săptămâni ale alegerilor
primare, organizatorii de campanie ai lui Barack au început să
îmi mărească şi mie echipa, incluzând o planificatoare şi asis­
tentă personală - Kirsten Jarvis, o fostă angajată amabilă de la
biroul de la Senat al lui Barack, al cărei calm avea să mă ţină cu
picioarele pe pământ în momentele de mare tensiune -, plus
o specialistă în comunicare politică foarte pricepută şi cu mult
simţ practic, pe nume Stephanie Cutter. Lucrând împreună cu
Katie şi Melissa, Stephanie m-a ajutat să-mi cizelez mesajul şi
prezentarea, în pregătirea discursului foarte important pe care
urma să-l susţin mai târziu în vară, la Convenţia Naţională a
Partidului Democrat. Ni s-a dat, în sfârşit, acces la un avion
de campanie, ceea ce mi-a permis să mă deplasez mai eficient.
Acum puteam să dau interviuri în timpul zborurilor, să-mi
aranjez părul şi machiajul în drum spre un eveniment sau să le
iau cu mine pe Sasha şi Malia, fără costuri suplimentare.
Era o uşurare. Totul era o uşurare. Şi cred că şi asta m-a
ajutat să zâmbesc mai mult, să nu mă mai simt tot timpul în
defensivă.
în pregătirea apariţiilor mele publice, Stephanie m-a sfă­
tuit să mizez pe punctele mele tari şi să îmi amintesc lucrurile
Po v estea
m ea
397
despre care îmi place cel mai mult să vorbesc, cum erau dra­
gostea mea pentru soţ şi copii, legătura pe care o aveam cu
mamele cu serviciu şi mândria privind rădăcinile mele din
Chicago. Ea şi-a dat seama că îmi place să glumesc şi mi-a spus
să nu îmi reţin umorul. Cu alte cuvinte, era în regulă să fiu eu
însămi. La puţin timp după ce s-au încheiat alegerile primare,
am acceptat să apar la The View, unde am petrecut o oră plină
de bucurie împreună cu Whoopi Goldberg, Barbara Walters şi
celelalte co-prezentatoare în faţa unui public, în direct, vor­
bind despre atacurile împotriva mea, dar şi glumind pe tema
fetelor, a primelor semne ale adolescenţei şi a bătăii de cap pe
care le-o dădeau ciorapii de mătase. Aveam o senzaţie nouă de
relaxare, de proprietate asupra vocii mele. Emisiunea a pro­
vocat reacţii, în general, pozitive. Am purtat o rochie cu alb şi
negru care costase 148 de dolari şi pe care femeile au dat năvală
brusc să o cumpere.
Se întâmpla ceva. Aveam influenţă şi, în acelaşi timp, în­
cepeam să mă simt bine, din ce în ce mai deschisă şi mai op­
timistă. încercam totodată să învăţ de la americanii pe care
îi întâlneam peste tot prin ţară, organizând mese rotunde pe
tema echilibrului serviciu-familie, un subiect care mă interesa
foarte mult. Pentru mine, cele mai importante lecţii de modes­
tie au venit din vizitele pe care le-am făcut în comunităţile de
militari, unde m-am întâlnit cu soţiile şi soţii militarilor - pen­
tru că în grupurile formate, în general, din femei se amestecau
uneori şi câţiva bărbaţi.
„Vorbiţi-mi despre viaţa voastră", le spuneam. Şi, apoi,
ascultam ce-mi povesteau femeile cu copii mici în braţe,
unele dintre ele adolescente. Unele descriau cum fuseseră
398
M i c h e l l e O ba m a
transferate la opt sau mai multe baze în tot atâţia ani, de fie­
care dată nevoite să ia de la capăt cu lucruri de genul lecţiilor
de muzică sau programelor de dezvoltare pentru copiii lor. Ele
mi-au explicat totodată cât de greu era să-ţi păstrezi o carie­
ră printre atâtea mutări: se întâmpla de multe ori ca o profe­
soară, de exemplu, să nu-şi poată găsi o slujbă pentru că noul
stat în care se afla nu recunoştea certificatul profesional din
statul în care stătuse anterior; manichiuristele şi terapeutele se confruntau cu probleme similare în privinţa licenţelor.
Mulţi părinţi tineri găseau foarte greu îngrijire pentru copii
pe care să şi-o poată permite. Totul trecea, desigur, în planul
al doilea faţă de povara logistică şi emoţională de a-1 şti pe
cel drag trimis pentru 12 luni sau mai mult în locuri precum
Kabul sau Mosul, sau pe un portavion în marea Chinei de Sud.
întâlnirea cu aceste soţii punea instantaneu orice problemă
aş fi avut în perspectiva corectă. Sacrificiile lor erau mult mai
mari decât ale mele. Participam la aceste întâlniri, preocupată
şi surprinsă că ştiam atât de puţin despre viaţa militarilor. Mă
gândeam că mulţi alţi americani erau la fel de puţin informaţi.
Mi-am promis mie însămi că, dacă Barack avea să fie suficient
de norocos cât să fie ales, o să găsesc o modalitate de a sprijini
mai bine aceste familii.
Toate acestea m-au umplut de energie, ca să ajut la asaltul
final pentru Barack şi Joe Biden, afabilul senator din Delaware,
care avea să fie anunţat curând ca partenerul lui de cursă elec­
torală. Mă simţeam încurajată să-mi urmez din nou instincte­
le, înconjurată de oameni care îmi asigurau spatele, mai bine
echipată ca să mă feresc de atacatori. La evenimentele publice,
mă concentram pe stabilirea de legături personale cu oamenii
Po v estea
m ea
399
pe care îi întâlneam, în grupuri mici sau în mulţimi de mii de
oameni, în discuţii de culise sau în spatele barierelor de secu­
ritate. Când alegătorii ajungeau să mă cunoască în persoană,
înţelegeau cât de departe de realitate erau caricaturile. Am
învăţat că este greu să urăşti de aproape.
Am petrecut vara anului 2008 mişcându-mă mai re­
pede şi muncind mai din greu, convinsă că puteam aduce
un plus pentru Barack. Cum se apropia sfârşitul convenţi­
ei, am lucrat pentru prima dată cu un scriitor de discursuri,
o tânără talentată pe nume Sarah Hurwitz, care m-a ajutat să
îmi sintetizez ideile într-un discurs concentrat de 17 minute.
După săptămâni întregi de pregătire atentă, la sfârşitul lui au­
gust, am păşit pe scena de la Pepsi Center din Denver, în faţa
unui public de 20 000 de oameni şi a altor câteva milioane de
telespectatori, gata să arăt lumii cine eram cu adevărat.
în seara aceea, m-a prezentat fratele meu, Craig. Mama
stătea pe un fotoliu din primul rând, părând puţin şocată de
dimensiunea uriaşă pe care o căpăta viaţa noastră. Am vorbit
despre tata - despre modestia şi tăria lui, şi despre cum toa­
te acestea ne-au format pe Craig şi pe mine. Am încercat să
le ofer americanilor o imagine cât mai familiară cu putinţă a
lui Barack şi firii lui inimoase. Când am terminat, oamenii au
aplaudat şi au tot aplaudat, iar eu am simţit o mare uşurare,
ştiind că, în sfârşit, făcusem poate ceva ca să le schimb oame­
nilor percepţia pe care o aveau despre mine.
A fost un moment important, cu siguranţă - măreţ şi
public, şi uşor de găsit şi în ziua de azi pe YouTube. Dar ade­
vărul este că, din exact aceleaşi motive, a fost şi un moment
ciudat de mărunt. Modul în care priveam lucrurile începea
400
M i c h e l l e O ba m a
să se răstoarne, ca un pulover pe care îl întorci încet pe dos.
Scene, public, reflectoare, aplauze. Acestea deveneau mai nor­
male decât crezusem vreodată că puteau să fie. Acum trăiam
pentru acele momente în care nimic nu era pregătit în avans,
fotografiat, acele clipe intermediare în care nimeni nu juca un
rol şi nimeni nu judeca şi mai erau posibile surprize - când
uneori puteai simţi, pe neaşteptate, cum se deschide zăvorul
ce-ţi fereca inima.
Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem în Butte, Montana,
pe 4 iulie. Era sfârşitul zilei şi soarele de vară asfinţea, în
sfârşit, dincolo de munţii din vest, iar artificiile începeau să
răsune în depărtare. Rămâneam peste noapte la un Holiday
lnn Express de lângă autostradă, de unde Barack urma să
plece a doua zi spre Missouri, iar eu şi fetele să ne întoarcem
la Chicago. Eram obosiţi cu toţii. Fusesem la paradă şi la pic­
nic. Ni se părea că ne întâlnisem cu toţi locuitorii din Butte,
până la ultimul. Iar, acum, urma să avem în sfârşit o mică
petrecere, doar pentru Malia.
Dacă m-aţi fi întrebat, la vremea respectivă, aş fi spus că
pregătisem totul în pripă - că aniversarea ei părea o idee ve­
nită prea târziu în vârtejul campaniei. Ne-am strâns în sala de
conferinţe cu tavan jos şi cu lumini fluorescente de la subsolul
hotelului, cu Konrad, Maya şi Suhaila, plus câţiva dintre an­
gajaţi care erau apropiaţi de Malia şi, desigur, cu agenţii de la
Serviciul Secret, care erau întotdeauna prezenţi, indiferent de
situaţie. Aveam nişte baloane, un tort de la magazin, zece lu­
mânări şi o cutie de îngheţată. Erau câteva cadouri cumpăra­
te şi împachetate la repezeală de cineva care nu fusesem eu.
Atmosfera nu era complet lipsită de entuziasm, dar nu era nici
Po v estea
m ea
401
festivă. Pur şi simplu, fusese o zi prea lungă. Barack şi cu mine
am schimbat o privire întunecată, conştienţi că dădusem greş.
Până la urmă, însă, la fel ca în cazul multor altor lucruri,
era doar o problemă de percepţie - cum ne hotărâm să privim
ceea ce se afla în faţa noastră. Barack şi cu mine ne concen­
tram doar pe greşelile şi minusurile noastre, pe care le vedeam
reflectate în încăperea aceea tristă şi în petrecerea improviza­
tă. Dar Malia s-a uitat la cu totul altceva. Şi a văzut. A văzut
chipuri amabile, oameni care o iubeau, un tort cu glazură din
belşug, o soră mai mică şi o verişoară alături, un nou an înain­
tea ei. Petrecuse ziua în aer liber, văzuse o paradă, iar a doua zi
urma să se plimbe cu avionul.
S-a dus spre locul în care stătea Barack şi i-a sărit în braţe.
„Asta", a declarat ea, „e cea mai frumoasă aniversare pe care
am avut-o vreodată!“
Nu a observat că mami şi tati aveau lacrimi în ochi, nici că
jumătate dintre cei din încăpere încercau să-şi înghită nodul
din gât. Pentru că avea dreptate. Şi, brusc, am înţeles şi noi.
împlinise zece ani în ziua aceea şi totul era mai bine ca oricând.
C a pito lu l 18
P
ATRU LUNI MAI TÂRZIU, PE 4 NOIEMBRIE 2008, am VOtat
pentru Barack. Dis-de-dimineaţă, am mers împreună
la secţia de votare, care era în sala de sport a şcolii Beulah
Shoesmith, la doar câteva străzi distanţă de casa noastră din
Chicago. Le-am luat cu noi pe Sasha şi pe Malia, amândouă
îmbrăcate şi pregătite pentru şcoală. Chiar şi în ziua alege­
rilor - poate chiar cu atât mai mult în ziua alegerilor -, mersul
la şcoală mi se părea o idee bună. Şcoala însemna rutină. Şcoa­
la însemna confort. Am trecut pe lângă grupurile de foto­
grafi şi cameramani ca să intrăm în sala de sport, în timp ce
oamenii din jurul nostru vorbeau despre caracterul istoric al
momentului, iar eu eram mulţumită că le pregătisem fetelor
mele pacheţelele cu gustarea de prânz.
Ce fel de zi avea să fie? Avea să fie o zi lungă. Mai mult de
atât nu ştia nici unul dintre noi.
Barack, ca întotdeauna în zilele foarte tensionate, era mai
calm ca niciodată, l-a salutat pe membrii comisiei electorale,
şi-a luat buletinul de vot şi a dat mâna cu toţi cei pe care i-a
întâlnit, părând relaxat. Presupun că era normal să fie aşa. Tot
ce avea să se întâmple în continuare nu mai depindea de el.
Am intrat în acelaşi timp în cabinele de vot, avându-le ală­
turi pe fetele noastre care se întindeau să vadă ce făceam.
Po v estea
m ea
403
Votasem pentru Barack de multe ori până atunci, în ale­
geri primare şi generale, în curse locale sau naţionale, iar acest
drum la secţia de votare nu mi se părea diferit de altele. Votul
era pentru mine o obişnuinţă, un ritual sănătos care trebuia
îndeplinit cu conştiinciozitate şi cu fiecare ocazie. Părinţii mei
mă luaseră cu ei la vot când eram copil, iar eu îmi făcusem un
obicei din a le lua cu mine pe Sasha şi pe Malia de câte ori pu­
team, sperând să le insuflu amândurora cât de important şi de
firesc era acest act.
Cariera soţului meu îmi dăduse ocazia să urmăresc în­
deaproape cum funcţionează mecanismele politicii şi ale
puterii. Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie
puteau să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci
între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din
fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce
învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie
pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu
armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil
de eficient.
în ziua aceea, înainte să votez, am privit îndelung ovalul
micuţ de lângă numele soţului meu, pe lista candidaţilor la
preşedinţie. După aproape 21 de luni de campanie, atacuri şi
eforturi până la epuizare, asta era tot - ultimul lucru pe care îl
mai aveam de făcut.
Barack s-a uitat la mine şi a râs. „încă nu te-ai hotărât?'1
m-a întrebat el. „Mai ai nevoie de timp?"
Dacă nu ar fi neliniştea, ziua alegerilor ar putea fi un
fel de mini-vacanţă, o pauză fantastică între tot ceea ce s-a
întâmplat şi ceea ce urmează. Ai făcut saltul, dar nu ai aterizat
M i c h e l l e O ba m a
404
încă. încă nu ştii cum va arăta viitorul. După luni de zile în
care totul s-a întâmplat pe repede înainte, brusc, timpul se
scurge cu o încetineală agonizantă. Ne-am întors acasă, iar
eu am făcut pe gazda pentru rudele şi prietenii care au trecut
pe la noi pentru conversaţii banale, menite să facă timpul să
treacă mai repede.
La un moment dat, Barack a plecat să joace baschet la o
sală din apropiere, cu Craig şi alţi câţiva prieteni, făcând ceea
ce devenise un fel de tradiţie aducătoare de noroc în ziua ale­
gerilor. Nimic nu-i plăcea mai mult lui Barack decât un joc de
baschet intens, ca să-şi calmeze emoţiile.
„Ai grijă să nu-i spargă nasul careva", i-am spus lui Craig
când au ieşit amândoi pe uşă. „Mai târziu, va trebui să apară
la televizor."
„Aşa, pune totul în cârca mea", a replicat Craig, cum nu­
mai un frate o poate face. Apoi, au plecat amândoi.
Dacă era să credem sondajele, părea că Barack avea să câş­
tige în ziua aceea, dar ştiam că el pregătise două discursuri pen­
tru fiecare posibilă variantă din noaptea de după alegeri - unul
pentru victorie, altul de recunoaştere a înfrângerii. învăţasem
deja suficient de multe despre politică şi despre sondaje, aşa
că ştiam că nimic nu era sigur. Ştiam despre aşa-zisul efect
Bradley, numit după un politician afro-american care candi­
dase la funcţia de guvernator al Californiei, la începutul anilor
1980. Chiar dacă sondajele îl plasaseră sistematic pe Bradley în
fruntea listei de candidaţi, el a pierdut alegerile, fapt care i-a
surprins pe toţi şi a oferit lumii o lecţie foarte importantă des­
pre bigotism, având în vedere că scenariul s-a repetat în anii
următori, în mai multe curse electorale puternic mediatizate
Po v estea
m ea
405
la care au participat candidaţi negri. Când era vorba despre
candidaţi minoritari, alegătorii îşi ascundeau deseori prejude­
căţile în faţa operatorilor de sondaje, exprimându-le doar în
intimitatea cabinei de vot.
De-a lungul campaniei, m-am întrebat fără încetare dacă
America era cu adevărat pregătită să aleagă un preşedinte ne­
gru, dacă ţara era suficient de sigură pe forţele proprii încât să
vadă dincolo de rasă şi de prejudecăţi. într-un târziu, aveam să
aflăm răspunsul.
Per ansamblu, campania pentru alegerile generale fu­
sese mai puţin istovitoare decât bătălia dură din primare,
john McCain îşi făcuse singur un deserviciu alegând-o drept
parteneră de cursă pe Sarah Palin, guvernatoarea de Alaska.
Neexperimentată şi nepregătită, ea a devenit rapid un fel de
sac de box naţional. Iar, apoi, la jumătatea lui septembrie, lo­
vise dezastrul. Economia SUA era într-un declin incontrolabil,
după ce Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci de
investiţii din ţară, s-a prăbuşit. Lumea întreagă înţelegea că ti­
tanii de pe Wall Street făceau de ani de zile profituri uriaşe
de pe urma creditelor imobiliare neperformante. Acţiunile
s-au prăbuşit. Piaţa creditelor a îngheţat. Fondurile de pensii
au dispărut.
Barack era omul potrivit pentru acest moment din istorie,
pentru o funcţie care nu a fost niciodată comodă, dar care,
din pricina crizei financiare, devenise exponenţial mai dificilă.
Spusesem asta fără încetare mai bine de un an şi jumătate, prin
toată America: soţul meu era calm şi pregătit. Complexitatea
nu îl speria. Avea o minte capabilă să se descurce cu toate
dificultăţile. Eram părtinitoare, desigur, şi eu personal aş fi
406
M i c h e l l e O ba m a
fost mulţumită să piardă alegerile şi să ne regăsim oarecum
vechea noastră viaţă, dar, în acelaşi timp, simţeam că noi, ca
ţară, aveam cu adevărat nevoie de ajutorul lui. Era momentul
să nu ne mai gândim la ceva atât de arbitrar cum e culoarea
pielii. Ar fi fost o nebunie să nu îl punem în funcţie. Deşi, el
avea să moştenească o adevărată harababură.
Pe măsură ce se apropia seara, simţeam tot mai acut o
amorţeală în degete şi un fior de nelinişte prin tot corpul. Nu
mai puteam să mănânc. Nu mai puteam să fiu atentă la discu­
ţiile superficiale cu mama sau cu prietenii care treceau pe la
noi. La un moment dat, am urcat la etaj, să stau puţin singură.
Am descoperit că şi Barack se retrăsese acolo, având, în
mod clar, nevoie de câteva clipe de linişte.
L-am găsit aşezat la biroul lui, uitându-se peste textul dis­
cursului pentru victorie, în micul birou înţesat cu cărţi de lân­
gă dormitorul nostru - Vizuina. Am intrat şi eu şi am început
să-i masez umerii.
„Eşti bine?“ l-am întrebat.
„Mda.“
„Obosit?"
„Nu.“ Mi-a zâmbit, de parcă ar fi încercat să-mi demon­
streze că era adevărat. Cu doar o zi în urmă, aflasem că Toot,
bunica de 86 de ani a lui Barack, murise în Hawaii după o sufe­
rinţă de câteva luni în urma unui cancer. Pentru că nu apucase
să-şi ia rămas-bun de la mama lui, Barack a ţinut neapărat să
o vadă pe Toot. La sfârşitul verii, fusesem să o vizităm împre­
ună cu copiii, iar, în urmă cu zece zile, el se dusese din nou,
retrăgându-se pentru o zi din campania electorală ca să fie
lângă ea. îmi dădeam seama cât de greu era pentru el. Barack
Po v estea
m ea
407
îşi pierduse mama chiar la începutul carierei lui politice, la
două luni după ce îşi anunţase candidatura la senatul statului.
Acum, la apogeu, bunica lui nu mai era printre noi să-l vadă.
Oamenii care îl crescuseră nu mai erau lângă el.
„Sunt mândră de tine, orice s-ar întâmpla11, i-am spus so­
ţului meu. „Te-ai descurcat atât de bine.11
El s-a ridicat de pe scaun şi m-a cuprins cu braţele. „Şi tu“,
mi-a răspuns, trăgându-mă aproape de el. „Amândoi ne-am
descurcat bine.11
Nu mă puteam gândi decât la ce mai avea de înfruntat.
upă ce am mâncat de seară, în familie, acasă, ne-am îm­
brăcat festiv şi am plecat în oraş, să aşteptăm rezultatul
alegerilor împreună cu un mic grup de rude şi de prieteni în
apartamentul pe care echipa de campanie îl închiriase pentru
noi la Hyatt Regency. Echipa de campanie se adunase într-o
altă parte a hotelului, încercând să ne lase puţină intimitate.
Joe şi jill Biden aveau propriul apartament pentru familie şi
prieteni, de partea cealaltă a holului.
Primele rezultate au venit în jur de şase seara, Kentucky
votând pentru McCain, şi Vermont pentru Barack. Apoi,
Virginia de Vest a mers cu McCain, la fel şi Carolina de Sud.
încrederea mea se zdruncinase puţin, deşi nici unul dintre
aceste rezultate nu era o surpriză. După cum spuneau Axe
şi Plouffe, care tot intrau şi ieşeau din încăpere, anunţându-ne fiecare frântură de informaţie pe care o primeau, totul
se desfăşura aşa cum fusese prevăzut. Chiar dacă veştile erau,
în general, pozitive, discuţiile politice erau ultimul lucru pe
care voiam să îl aud. Oricum nu puteam influenţa nimic, deci,
M i c h e l l e O ba m a
408
ce rost avea? Sărisem în gol şi acum urma să aterizăm, într-un
fel sau altul. Am văzut la televizor mii de oameni adunaţi deja
în parcul Grant, cam la un kilometru şi jumătate de ţărmul
lacului, unde transmisiile TV despre alegeri erau proiectate
pe ecrane uriaşe şi unde Barack avea să meargă mai târziu, să
rostească unul din cele două discursuri. Erau polişti pretutin­
deni, şalupele Pazei de Coastă patrulau pe lac şi elicopterele
supravegheau din aer. Tot oraşul Chicago părea să-şi ţină ră­
suflarea în aşteptarea veştilor.
Connecticut a votat cu Barack. New Hampshire a votat
cu Barack. La fel au făcut Massachusetts, Maine, Delaware şi
Washington DC. Când s-a anunţat că Illinois a votat cu Barack,
am auzit maşini care claxonau şi strigăte de entuziasm de jos,
din stradă. Am văzut un scaun liber aproape de uşa de la intra­
re şi m-am aşezat acolo singură, privind scena din faţa mea. în
cameră era aproape linişte acum, agitaţia echipei de campanie
lăsând locul unei aşteptări calme, aproape sobre. în dreapta
mea, fetele stăteau pe o canapea, în rochiţele lor roşu cu negru,
iar în stânga mea Barack, care îşi lăsase haina de la costum pe
undeva prin cameră, se aşezase pe o altă canapea lângă mama,
care purta în seara aceea un taior negru, elegant, şi îşi pusese
cercei de argint.
„Eşti pregătită pentru asta, bunico?" l-am auzit pe Barack
întrebând-o.
Niciodată omul care să se emoţioneze prea tare, mama
doar i-a aruncat o privire piezişă şi a ridicat din umeri, ceea
ce i-a făcut pe amândoi să zâmbească. Mai târziu, însă, avea
să-mi spună cât de copleşită se simţise atunci, dându-şi seama
cât era el de vulnerabil. America ajunsese să îl vadă pe Barack
Po v estea
409
m ea
stăpân pe el şi puternic, dar mama intuia şi dificultatea tranzi­
ţiei, singurătatea funcţiei care îl aştepta, lată-1 pe omul care nu
mai avea nici tată, nici mamă, la un pas să fie ales conducător
al lumii libere.
Când m-am uitat din nou la ei, mama şi Barack se ţineau
de mână.
E
r a f ix z e c e s e a r a
când televiziunile au început să difu­
zeze imagini cu soţul meu zâmbind, anunţând că Barack
Hussein Obama avea să fie al patruzeci şi patrulea preşedinte
al Statelor Unite. Am sărit toţi în picioare şi, instinctiv, am în­
ceput să ţipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel
şi soţii Biden cu însoţitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se
dintr-o îmbrăţişare în alta. Era ireal. Mă simţeam ca şi cum
mi-aş fi părăsit corpul şi pluteam deasupra, doar ca să văd re­
acţiile tuturor.
Reuşise. Cu toţii reuşisem. Victoria care păruse aproape
imposibilă era acum o certitudine.
Acela a fost momentul în care am simţit că familia noastră
fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers
subacvatic. Totul părea încetinit, fluid şi uşor distorsionat,
chiar şi când ne mişcăm rapid şi cu gesturi sigure, ghidaţi de
agenţii Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara
hotelului, pe uşa din spate, şi într-un SUV care ne aştepta. Am
tras aer în piept când am ieşit afară? l-am mulţumit persoanei
care ne-a deschis uşa? Zâmbeam? Nu mai ştiu. Era ca şi cum
aş fi încercat zadarnic, iar şi iar, să găsesc drumul înapoi spre
realitate. Presupun că mă simţeam aşa şi din cauza oboselii.
Aşa cum mă aşteptasem, fusese o zi foarte lungă. Vedeam
4 io
M i c h e l l e O ba m a
năuceala şi pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru
această parte a nopţii, explicându-le că şi dacă tata câştiga, şi
dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare.
Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană es­
cortată de poliţie pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre
sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în
viaţă, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre
casă până la drumurile cu maşina la sala de gimnastică, înainte
să se ivească zorile. Era oraşul meu, pe care îl cunoşteam atât
de bine, şi, totuşi, în noaptea aceea, îl simţeam diferit, trans­
format în ceva neobişnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost sus­
pendaţi în timp şi în spaţiu, ca într-un vis.
Malia se uita pe geamul maşinii, absorbind totul.
„Tati“, a spus ea, cu un ton neliniştit. „Nu e nimeni pe stra­
dă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“
Barack şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt şi am început
să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că maşinile noastre erau
singurele de pe şosea. Barack era de-acum preşedintele ales.
Serviciul Secret golise drumul, închizând o porţiune întreagă
din Lake Shore Drive şi blocând fiecare intersecţie de-a lungul
drumului - o procedură standard pentru preşedinte, după cum
aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou.
Totul era nou.
Mi-am pus braţul în jurul Maliei. „Oamenii sunt deja aco­
lo, draga mea“, am lămurit-o eu. „Nu-ţi face griji, ne aşteaptă."
Şi chiar erau acolo. Peste 200 000 de oameni se înghesu­
iau în parc să ne vadă. Am auzit murmurul mulţimii când am
ieşit din maşină şi pe tot drumul spre corturile albe care fu­
seseră instalate la intrarea în parc, astfel încât să formeze un
Po v estea
m ea
411
tunel până la scenă. O parte dintre membrii familiei şi priete­
nii noştri ne aşteptau acolo să ne felicite, doar că protocolul le
impunea acum să stea dincolo de un cordon de catifea. Barack
şi-a pus braţul în jurul meu, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că
eram încă acolo.
După câteva minute, am urcat pe scenă, noi patru, eu ţi­
nând-o de mână pe Malia, iar Barack, pe Sasha. Vedeam o mul­
ţime de lucruri în acelaşi timp. Vedeam că în jurul scenei fu­
sese ridicat un perete gros din sticlă antiglonţ. Vedeam o mare
nesfârşită de oameni, mulţi dintre ei fluturând steguleţe cu
steagul Americii. Creierul meu era incapabil să proceseze tot
ceea ce se întâmpla. Totul era grandios şi copleşitor.
Nu-mi amintesc mai nimic din discursul lui Barack din
seara aceea. Sasha, Malia şi cu mine îl priveam din lateralul sce­
nei, protejat de scuturile din sticlă blindată, de oraşul nostru şi
de sprijinul pe care i-1 oferiseră peste 69 de milioane de voturi.
Ceea ce mi-a rămas întipărit în minte este tocmai această sen­
zaţie, calmul neobişnuit din acea noapte neobişnuit de caldă
de noiembrie, pe malul lacului, la Chicago. După atâtea luni
cu mitinguri de campanie intense, cu mulţimi stârnite inten­
ţionat să izbucnească în urale, atmosfera din parcul Grant era
diferită. Stăteam în faţa unui număr impresionant de ameri­
cani foarte bucuroşi, dar, în mod evident, şi plini de întrebări şi
de gânduri. Ceea ce auzeam era o linişte relativă. Parcă vedeam
fiecare faţă din mulţime. în ochii multora erau lacrimi.
Poate calmul acela a existat doar în închipuirea mea sau
poate, la fel ca pentru noi toţi, era vorba doar de ora târzie.
La urma urmei, era aproape miezul nopţii. Şi toţi aşteptaseră.
Toţi eram la sfârşitul unei lungi, foarte lungi aşteptări.
Povestea
co n tin u ă
rv j rx j
C a pito lu l 19
c \j r
\ j
r^>
N
U EXISTĂ NICI UN ÎNDRUMAR PENTRU PRIME DOAMNE în
devenire, în Statele Unite. Din punct de vedere tehnic,
nu este un post şi nici o funcţie guvernamentală. Nu vine la
pachet cu un salariu şi nici cu o listă explicită de obligaţii. Este
un fel de anexă bizară a preşedinţiei, un loc care, până să ajung
eu la el, fusese deja ocupat de 43 de femei diferite, fiecare jucându-şi rolul în stilul propriu.
Ştiam puţine lucruri despre precedentele prime doam­
ne şi despre cum trataseră acestea poziţia respectivă. Despre
Jackie Kennedy ştiam că redecorase Casa Albă. îmi aminteam
că Rosalynn Carter participa la şedinţele de guvern, că Nancy
Reagan avusese probleme din cauza unor rochii de firmă pri­
mite gratuit şi că Hillary Clinton fusese atacată pentru că îşi
asumase un rol politic în administraţia soţului ei. Cu ani în
urmă, la un dineu pentru soţiile senatorilor SUA, am urmă­
rit-o - şocată şi totodată plină de admiraţie - pe Laura Bush
pozând senină şi zâmbitoare pentru fotografii cu aproximativ
100 de oameni diferiţi, fără să-şi piardă o clipă ţinuta sau să
aibă nevoie de o pauză. Primele doamne apăreau la ştiri luând
ceaiul cu soţiile demnitarilor străini; trimiteau mesaje oficiale
de felicitare cu prilejul sărbătorilor şi purtau rochii frumoase
4
i6
M i c h e l l e O ba m a
la dineurile de stat. Ştiam şi că, de regulă, îşi alegeau una sau
două cauze sociale pe care să le susţină.
înţelesesem deja că aveam să fiu judecată după alte etaloa­
ne. Ca singura primă doamnă afro-americană care pusese
vreodată piciorul la Casa Albă, eram aproape prin definiţie
„altfel". Predecesoarelor mele albe le fuseseră atribuite din
oficiu un presupus farmec şi o anumită eleganţă. Ştiam că
era puţin probabil să fie la fel şi în cazul meu. învăţasem din
dificultăţile întâmpinate în campanie că trebuia să fiu mai
bună, mai rapidă, mai isteaţă şi mai puternică decât oricând.
Farmecul meu trebuia dovedit. Eram îngrijorată că mulţi ame­
ricani nu aveau să se regăsească în mine şi în evoluţia mea. Şi
nu urma să am privilegiul de a mă obişnui pe îndelete cu noul
meu rol înainte să fiu criticată. Iar când venea vorba de critică,
eram la fel de vulnerabilă ca întotdeauna la temerile nefondate
şi la stereotipurile rasiale mascate de conştiinţa publică, gata
să fie stârnite de zvonuri şi de insinuări.
Eram entuziasmată să fiu primă doamnă, dar nu m-am
gândit nici o clipă că avea să fie un rol uşor şi plin de străluci­
re. Pentru cineva care avea ataşate etichete precum „primul"
şi „negru" nu ar fi fost posibil vreodată să gândească astfel.
Stăteam la poalele unui munte, conştientă că trebuia să-l urc
pentru a câştiga bunăvoinţa oamenilor.
Fără să vreau, am reactivat un vechi resort interior pe
care îl resimţisem acut în perioada liceului, când ajunsesem
la Whitney Young şi mă trezisem cuprinsă brusc de îndoială,
încrederea, am învăţat atunci, trebuie uneori trezită în tine în­
suţi. îmi repetasem de multe ori în viaţă cuvintele acelea, în
momentele de grele încercări.
Po v estea
m ea
417
„Sunt destul de bună? Da, sunt.“
Cele 76 de zile dintre alegeri şi inaugurare păreau să fie
perioada critică pentru a arăta ce fel de primă doamnă inten­
ţionam să fiu. După tot ceea ce făcusem ca să mă extrag din
dreptul corporatist şi să mă dedic unor munci mai importante,
mai orientate către sprijinul comunităţii, abia aşteptam să mă
angajez activ într-un efort cu rezultate măsurabile. Aveam de
gând să respect promisiunea pe care le-o făcusem soţiilor de
militari pe care le întâlnisem în campania electorală - să aduc
experienţele lor în atenţia publică şi să găsesc moduri de a le
sprijini. Şi, apoi, mai erau ideile mele de a planta o grădină de
legume şi de a încuraja îmbunătăţirea calităţii hranei şi a sănă­
tăţii copiilor, la o scară cât mai mare.
Evident, nu voiam să las toate acestea la voia întâmplării.
Intenţionam să vin la Casa Albă cu o strategie bine gândită şi
cu o echipă de sprijin puternică. Partea neplăcută a campaniei
electorale şi nenumăratele ocazii în care oamenii mă descriseseră ca fiind furioasă şi frustrată m-au învăţat că judecata
publicului are tendinţa de a umple orice gol. Dacă nu ieşi în
public să te defineşti singură, atunci vei fi rapid definită inco­
rect de alţii. De aceea, nu aveam de gând să-mi asum un rol
pasiv, aşteptând ca echipa lui Barack să-mi dea indicaţii. După
chinurile prin care trecusem în ultimul an, ştiam că nu aveam
să mă mai las niciodată luată pe nepregătite.
A
I
n m in t e a m e a
se înghesuiau o mulţime de idei despre tot ce
era de făcut. Nu existase nici o posibilitate de a face planuri
pentru această tranziţie. Orice ai fi încercat să faci din timp ar
fi putut fi interpretat ca ostentativ. Pentru un om dependent
M i c h e l l e O ba m a
4 i8
de planificare, cum sunt eu, a fost greu, iar acum eram contracronometru. Priorităţile mele, desigur, erau Sasha şi Malia.
Voiam să le văd instalate cât mai rapid şi mai comod cu pu­
tinţă, ceea ce presupunea să pun la punct detaliile mutării
şi să le găsesc o şcoală nouă la Washington, un loc în care să
fie fericite.
La şase zile după alegeri, am luat avionul spre Washington,
unde aveam întâlniri programate cu directorii câtorva şcoli. în
mod normal, m-ar fi interesat doar nivelul academic şi cultura
fiecărui loc, dar depăşisem posibilitatea de a acţiona în mod
normal. Existau o mulţime de factori noi şi stânjenitori pe
care trebuia să-i iau în calcul - protocoalele Serviciului Secret,
scenariile de evacuare în caz de urgenţă, strategiile pentru
protejarea intimităţii copiilor noştri, acum că asupra lor erau
aţintite privirile unei întregi naţiuni. Erau implicaţi mai mulţi
oameni şi era nevoie de mai multe discuţii înainte de a fi luată
cea mai măruntă decizie.
Din fericire, am reuşit să-mi păstrez în echipă ajutoare­
le din campanie - Melissa, Katie şi Kristen -, ca să lucreze cu
mine pe perioada tranziţiei. Am început imediat să ne intere­
săm de logistica mutării întregii familii, făcând concomitent
angajări - secretare, consultanţi politici, specialişti în comu­
nicare - pentru viitoarele mele birouri din Aripa de Est, pre­
cum şi interviuri pentru ocuparea posturilor de la reşedinţa
familiei. Unul dintre primii oameni pe care i-am angajat a fost
Jocelyn Frye, o veche prietenă de la Facultatea de Drept. Cu o
minte analitică extraordinară, ea a acceptat să vină să lucreze
ca director de politici, pentru a superviza iniţiativele pe care
aveam de gând să le lansez.
Po v estea
m ea
419
între timp, Barack lucra la formarea guvernului şi discuta
cu diverşi experţi despre modalităţile de salvare a economiei.
La momentul acela, zece milioane de americani erau şomeri,
iar industria auto era în cădere liberă. îmi dădeam seama,
după încleştarea maxilarelor soţului meu la ieşirea de la aces­
te şedinţe, că situaţia era mai gravă decât înţelegeau cei mai
mulţi americani. El primea acum în fiecare zi informări scrise,
era brusc părtaş la cele mai mari secrete ale ţării - ameninţă­
rile clasificate, alianţele tăcute şi operaţiunile sub acoperire
despre care publicul larg nu afla, în general, nimic.
Acum, că Serviciul Secret avea să ne protejeze în anii ur­
mători, agenţia ne-a ales nume de cod oficiale. Barack era
„Renegade11(Renegatul), iar eu eram „Renaissance11(Renaşterea).
Fetele au avut voie să-şi aleagă numele de pe o listă de aliteraţii
preaprobate. Malia a devenit „Radiance11 (Strălucirea), iar Sasha
şi-a ales „Rosebud11 (Boboc de trandafir). (Mai târziu avea să
primească şi mama un nume de cod neoficial, „Raindance11 Dansul ploii.)
Când mi se adresau direct, agenţii Serviciului Secret îmi
spuneau aproape întotdeauna „ma’am11 (doamnă), respectiv
„Pe aici, doamna1, „întoarceţi-vă, doamna1 şi „Doamnă, ma­
şina dumneavoastră soseşte imediat11.
„Cine e doamna?11, îmi venea să întreb la început. „Ma’am11
îmi evoca o femeie în vârstă, cu poşetă pe măsură, ţinută co­
rectă şi pantofi cu tocuri decente, care poate că locuia undeva
în apropiere.
Dar „ma’am11 eram eu. Doamna eram eu. Era o parte din
această ruptură, din tranziţia nebunească prin care treceam.
420
M i c h e l l e O ba m a
Toate acestea mă frământau în ziua în care am plecat la
Washington să vizitez şcoli. După una dintre întâlnirile mele,
m-am întors la aeroportul Reagan să mă întâlnesc cu Barack,
care venea de la Chicago cu un avion închiriat. Aşa cum era
protocolul pentru preşedintele ales, fusesem invitaţi de preşe­
dintele încă în funcţie şi de doamna Bush într-o vizită la Casa
Albă, programată să coincidă cu călătoria mea în căutare de
şcoli pentru fete. Aşteptam la terminalul privat, când a ateri­
zat avionul lui Barack. Lângă mine stătea Cornelius Southall,
unul dintre agenţii care conduceau echipa mea de securitate.
Cornelius, un fost jucător de fotbal robust şi lat în umeri,
făcuse parte din echipa de securitate a preşedintelui Bush. La
fel ca toţi şefii echipelor mele de pază, era inteligent, antrenat
să fie alert în fiecare secundă, un adevărat senzor uman. Chiar
atunci, în timp ce urmăream avionul lui Barack oprind la vreo
20 de metri de noi, el a observat ceva înainte să văd şi eu.
„Doamnă11, mi-a spus el după ce a primit o informare în
casca din ureche, „viaţa dumneavoastră e pe cale să se schimbe
pentru totdeauna."
M-am uitat la el uimită, iar el a adăugat: „Mai aşteptaţi
puţin".
Apoi mi-a arătat ceva în dreapta şi m-am întors să mă
uit. La un semnal, un convoi masiv a apărut şerpuind de după
colţ: o armată de vehicule care includea o formaţie de maşini
şi motociclete de poliţie, câteva SUV-uri negre, două limuzine
blindate cu steguleţe americane montate pe capotă, un cami­
on pentru detecţia şi neutralizarea substanţelor periculoase, o
echipă de asalt cu pistoalele mitralieră la vedere, o ambulan­
ţă, un camion de transmisiuni echipat să detecteze eventuale
Po v estea
m ea
421
proiectile, câteva microbuze şi un alt grup de poliţişti. Era co­
loana prezidenţială. Număra cel puţin 20 de vehicule care ve­
neau în formaţie coordonată, maşină după maşină, până când
întreaga flotă s-a oprit, cu limuzinele exact în faţa avionului
lui Barack.
M-am întors către Cornelius. „Aveţi şi o maşinuţă de
clovn?" am întrebat pe un ton sarcastic, încercând să-mi as­
cund uimirea. „Serios, aşa va călători de acum încolo?"
Mi-a zâmbit. „în fiecare zi cât va fi preşedinte, da", a spus.
„Aşa o să fie tot timpul."
Mă aflam în faţa unui adevărat spectacol: echipe de co­
mando, tone de metal şi tot echipamentul blindat. Şi încă nu
aflasem că protecţia lui Barack era doar pe jumătate vizibilă.
Nu ştiam că avea întotdeauna în apropiere un elicopter pre­
gătit pentru evacuare, că lunetiştii se instalau pe acoperişuri
de-a lungul tuturor traseelor pe care le parcurgea, că un me­
dic personal era întotdeauna cu el în caz că apărea vreo pro­
blemă de sănătate şi că vehiculul în care călătorea conţinea
întotdeauna o rezervă de sânge din grupa potrivită, dacă ar fi
avut nevoie vreodată de o transfuzie. Peste câteva săptămâni,
chiar înainte de inaugurarea lui Barack, limuzina prezidenţi­
ală urma să fie înlocuită cu un model mai nou - foarte adec­
vat poreclită Beast (Fiara) -, un tanc de şapte tone deghizat în
vehicul de lux, dotat cu tunuri cu gaze lacrimogene, pneuri
rezistente la explozie şi un sistem de ventilaţie închis, menit
să-l scoată teafăr dintr-un atac chimic sau biologic.
Eram căsătorită cu unul dintre cei mai bine păziţi oameni
de pe planetă. Era liniştitor şi neliniştitor, în acelaşi timp.
M i c h e l l e O ba m a
422
M-am uitat la Cornelius, care mi-a făcut semn spre limu­
zină.
„Puteţi urca acum, doamnă11, a spus el.
ai fusesem
o
sin gu ră dată
în interiorul Casei Albe, cu
câţiva ani în urmă. Prin biroul de la Senat al lui Barack,
m-am înscris împreună cu Sasha şi Malia la un tur special ofe­
rit în timpul uneia dintre vizitele noastre la Washington, închipuindu-ne că avea să fie distractiv. Vizitele la Casa Albă se
desfăşoară, de obicei, fără ghid, dar pe noi urma să ne însoţeas­
că un custode al Casei Albe, care ne condusese în grupuri mici
prin holurile grandioase şi prin sălile ei publice.
Ne-am uitat la candelabrele din cristal care atârnau din
plafonul înalt al Sălii de Est, unde se organizau, conform
tradiţiei istorice, baluri şi recepţii somptuoase, şi ne-am ui­
tat îndelung la obrajii roşii şi la expresia sobră ale lui George
Washington în portretul uriaş, cu ramă aurită, atârnat pe un
perete. Am aflat de la ghidul nostru că, la sfârşitul secolului al
XVlll-lea, prima doamnă Abigail Adams se folosea de spaţiul
generos ca să întindă rufele la uscat şi că, mai târziu, în timpul
Războiului Civil, acolo fuseseră încartiruite trupe ale Uniunii.
Câteva dintre fiicele unor preşedinţi îşi ţinuseră nunta în Sala
de Est şi tot acolo fuseseră depuse sicriele lui Abraham Lincoln
şi John F. Kennedy.
îmi amintesc că, în ziua aceea, m-am gândit la diverşi pre­
şedinţi, încercând să fac legătura între ceea ce îmi aminteam de
la orele de istorie şi imaginile familiilor care efectiv umblaseră
prin sălile acelea. Malia, care avea atunci opt ani, părea cople­
şită de dimensiunea locului, iar Sasha, la cinci ani, se abţinea
Po v estea
m ea
423
cât putea să nu atingă obiectele pe care nu avea voie să pună
mâna. A stat cuminte când am trecut din Sala de Est în Sala
Verde, cu pereţii îmbrăcaţi în mătase fină de culoarea smaral­
dului şi o poveste despre James Madison şi războiul din 1812,
apoi în Sala Albastră, care ne aştepta cu mobilă franţuzească şi
o poveste despre nunta lui Grover Cleveland, dar, când ghidul
nostru ne-a cerut să îl urmăm în Sala Roşie, Sasha s-a uitat
în sus, apoi a răbufnit, cu vocea ei de copil: „Nuuu, nu încă o
sală!“ l-am făcut semn să tacă şi i-am aruncat privirea aceea de
mamă care spune: „Să nu mă faci de râs!“
Totuşi, cine ar fi putut să o condamne? Casa Albă este o
clădire colosală, cu 132 de încăperi, 35 de băi şi 28 de şeminee
răspândite pe şase etaje, toate încărcate cu mai multă istorie
decât ar fi putut să încapă într-un singur tur. Sincer, era greu
să-ţi imaginezi că acolo se putea trăi aşa cum ştiam noi via­
ţa obişnuită. Undeva, la nivelul de jos, funcţionarii guverna­
mentali se ocupau de sarcinile lor zilnice, intrând şi ieşind din
clădire, iar, mai sus, preşedintele şi prima doamnă locuiau cu
terierii lor scoţieni în reşedinţa de familie. Dar noi ne aflam
atunci într-o zonă diferită a casei, o parte îngheţată în timp, ca
un muzeu, în care simbolismul era la el acasă, unde cele mai
vechi rădăcini ale ţării erau la vedere.
Doi ani mai târziu, soseam din nou acolo, de data aceasta
intrând pe o altă uşă şi însoţită de Barack. Acum mergeam să
vedem locul acela ca pe viitoarea noastră casă.
Preşedintele şi doamna Bush ne-au întâmpinat în sala
de recepţii diplomatice, în care se intră chiar de pe Peluza de
Sud. Prima doamnă mi-a strâns mâna cu căldură. „Spune-mi
Laura, te rog“, mi-a zis. Soţul ei ne-a primit la fel de călduros,
M i c h e l l e O ba m a
424
cu mărinimia lui texană care părea să treacă dincolo de toate
resentimentele politice. De-a lungul campaniei, Barack criti­
case frecvent şi în detaliu acţiunile preşedintelui, promiţându-le alegătorilor că avea să repare numeroasele decizii pe care
le considera greşite. Bush, ca republican, susţinuse evident
candidatura lui John McCain. Dar el se angajase, totodată, să
facă din aceasta cea mai lină tranziţie prezidenţială din istorie,
instruind fiecare departament al Executivului să pregătească
mape de informare pentru administraţia care avea să se insta­
leze. Chiar şi angajaţii primei doamne alcătuiau liste de con­
tacte, calendare şi mostre de corespondenţă care să mă ajute
în preluarea obligaţiilor sociale care veneau la pachet cu noul
titlul. în spatele tuturor acestor demersuri stătea o amabilitate
şi o dragoste autentică pentru ţară, pe care o voi aprecia şi o voi
admira întotdeauna.
Chiar dacă preşedintele Bush nu a spus nimic despre
asta, aş putea să jur că vedeam pe chipul lui primele semne
de uşurare, ştiind că mandatul lui era aproape încheiat, că îşi
terminase misiunea şi curând avea să se poată întoarce aca­
să, în Texas. Era momentul să-l invite înăuntru pe următorul
preşedinte.
Soţii noştri s-au dus în Biroul Oval, să stea de vorbă, iar
Laura m-a condus spre un lift privat îmbrăcat în lemn, rezervat
pentru familia preşedintelui, care era operat de un afro-american foarte politicos, îmbrăcat în frac.
în timp ce urcam cele două etaje până la reşedinţa fa­
miliei, Laura m-a întrebat despre Sasha şi Malia. Avea 62 de
ani pe atunci şi crescuse şi ea două fiice, mai mari decât ale
mele, în perioada petrecută la Casa Albă. Fostă profesoară
Po v estea
m ea
425
şi bibliotecară, ea îşi folosise poziţia de primă doamnă pentru
promovarea educaţiei şi susţinerea profesorilor. Mă inspecta
cu ochii ei calzi, albaştri.
„Cum te simţi?“ m-a întrebat.
„Cam copleşită11, am recunoscut.
Mi-a zâmbit, împărtăşindu-mi ceea ce părea să fie o com­
pasiune reală. „Ştiu. Crede-mă că ştiu.“
Atunci nu aveam cum să înţeleg importanţa cuvintelor
ei, dar ulterior aveam să mă gândesc deseori la asta: Barack
şi cu mine ne alăturasem unui grup restrâns şi destul de ciu­
dat format din soţii Clinton, soţii Carter, două perechi din fa­
milia Bush, Nancy Reagan şi Betty Ford. Aceştia erau singurii
oameni de pe planetă care ştiau prin ce treceam Barack şi cu
mine, singurii care experimentaseră direct deliciile unice şi
greutăţile traiului la Casa Albă. Oricât de diferiţi eram unii de
alţii, între noi avea să existe întotdeauna această legătură.
Laura m-a însoţit prin toată reşedinţa, arătându-mi pe în­
delete fiecare cameră. Zona privată a Casei Albe ocupa aproa­
pe 2 000 de metri pătraţi la ultimele două etaje ale corpului
principal - cel pe care îl cunoaşte toată lumea din fotografii,
cu emblematicele lui coloane albe. Am văzut sufrageria în care
mânca familia prezidenţială şi am tras cu ochiul în bucătăria
foarte îngrijită, în care bucătarii pregăteau deja cina. Am văzut
camerele de oaspeţi de la etajul de sus, pe care le-am cercetat
ca pe un loc în care ar fi putut locui mama, dacă am fi reuşit
să o convingem să se mute cu noi. (Exista sus şi o mică sală de
sport, un spaţiu pe care Barack şi preşedintele Bush l-au apre­
ciat cel mai mult în timpul turului pe care l-au făcut împreu­
nă.) Pe mine m-a interesat să verific cele două dormitoare pe
M i c h e l l e O ba m a
426
care le găseam potrivite pentru Sasha şi Malia, aflate pe acelaşi
coridor cu dormitorul matrimonial.
Pentru mine era foarte important ca fetele să se simtă con­
fortabil şi ca acasă. Dincolo de toată pompa şi de contextul în
care ne aflam - senzaţia de basm a mutării într-o casă uriaşă cu
maeştri bucătari, sală de bowling şi piscină
Barack şi cu mine
ne confruntam cu ceva ce nici un părinte nu îşi doreşte să facă:
ne luam copiii, la jumătatea anului, dintr-o şcoală care le plă­
cea foarte mult, de lângă prietenii lor, şi îi aduceam, fără prea
multe pregătiri, într-o şcoală nouă şi într-o casă nouă. Mă pre­
ocupa gândul acesta. Mă liniştea, totuşi, să ştiu că alte mame şi
alţii copii trecuseră prin asta cu succes înaintea noastră.
Laura m-a dus apoi într-o cameră frumoasă şi foarte lumi­
noasă de lângă dormitorul principal, folosită în mod tradiţio­
nal ca dressing al primei doamne. Mi-a arătat priveliştea spre
Grădina cu Trandafiri şi Biroul Oval care se vedea pe fereastră,
adăugând că fusese foarte plăcut pentru ea să se uite de acolo,
iar uneori să şi vadă ce făcea soţul ei. Hillary Clinton, mi-a po­
vestit ea, îi arătase această privelişte când venise pentru prima
dată la Casa Albă, cu opt ani înainte. Iar cu opt ani înainte de
asta, soacra ei, Barbara Bush, îi arătase priveliştea lui Hillary.
M-am uitat şi eu pe fereastră, reamintindu-mi că făceam parte
dintr-un cerc foarte restrâns.
în lunile următoare, aveam să simt forţa legăturii cu toate
aceste femei. Hillary mi-a telefonat şi mi-a relatat cu multă
amabilitate propria experienţă despre alegerea unei şcoli pen­
tru Chelsea. M-am întâlnit cu Rosalynn Carter şi am vorbit la
telefon cu Nancy Reagan, ambele dovedindu-se pline de bună­
voinţă şi gata să-mi ofere sprijinul lor. Iar, la câteva săptămâni
Po v estea
427
m ea
după acea primă vizită, Laura m-a invitat să revin împreună
cu Sasha şi Malia într-o zi în care erau acolo şi fiicele ei, Jenna
şi Barbara, ca să aflăm amănunte despre „părţile amuzante"
ale Casei Albe, de la fotoliile pluşate din cinematograful pri­
vat, până la holul în pantă pe care puteau să alunece ca pe un
tobogan.
Toate acestea erau încurajatoare. Deja mă gândeam la
ziua în care aveam să împărtăşesc toate cunoştinţele mele ur­
mătoarei prime doamne.
m t e r m in a t
mutarea la Washington imediat după tradi­
ţionala noastră vacanţă de Crăciun în Hawaii, astfel încât
Sasha şi Malia să poată începe şcoala odată cu noii lor colegi
care se întorceau din vacanţa de iarnă. Mai rămăseseră în jur
de trei săptămâni până la inaugurare, asta însemnând că am
fost nevoiţi să facem nişte aranjamente temporare, închiriind
camere la ultimul etaj al hotelului Hay-Adams, în centrul ora­
şului. Camerele noastre dădeau spre Piaţa Lafayette şi Peluza
de Nord a Casei Albe, unde puteam vedea cum se instalează
tribunele şi barierele metalice pentru parada inaugurală. Vizavi
de hotelul nostru, cineva atârnase pe o clădire un banner uriaş
pe care scria „Bine aţi venit, Malia şi Sasha“. Vederea lui m-a
şocat puţin.
După multe explorări, două vizite şi numeroase discu­
ţii, am ales să ne înscriem fetele la Sidwell Friends, o şcoală
privată a quakerilor, cu o reputaţie excelentă. Sasha urma să
intre în clasa a doua la şcoala primară, care era la Bethesda,
în Maryland, iar Malia în clasa a cincea, în campusul princi­
pal amplasat într-un cartier liniştit, la câţiva kilometri spre
428
M i c h e l l e O ba m a
nord de Casa Albă. Ambele fete urmau să meargă la şcoală cu
o coloană de maşini, fiecare escortată de un grup de agenţi
înarmaţi, dintre care unii aveau să rămână postaţi la uşile
claselor şi să le urmărească în toate pauzele, la joacă şi pe te­
renul de sport.
Trăiam într-un fel de bulă acum, izolaţi cel puţin în parte
de lumea de fiecare zi. Nu mai ţineam minte când fusesem ul­
tima dată singură la cumpărături sau când mă plimbasem prin
parc doar pentru relaxare. Orice mişcare necesita acum o dis­
cuţie despre siguranţă şi program. Bula începuse să se formeze
în jurul nostru treptat, încă din timpul campaniei, pe măsură
ce notorietatea lui Barack începuse să crească şi devenise tot
mai necesară ridicarea unor bariere între noi şi publicul larg şi, uneori, între noi şi prietenii şi rudele noastre. Era ciudat
să fii în interiorul bulei şi nu era un sentiment prea plăcut,
dar înţelegeam că era pentru binele tuturor. Escortate perma­
nent de poliţie, maşinile noastre nu mai opreau la semafoare.
Rareori mai intram sau ieşeam dintr-o clădire pe uşa principa­
lă, strecurându-ne, în schimb, pe vreo uşă de serviciu sau pe
vreo platformă de marfă de pe străzi laterale. Din punctul de
vedere al Serviciului Secret, cu cât eram mai puţin vizibili, cu
atât mai bine.
Speram, totuşi, că bula Sashei şi Maliei putea fi diferită,
că ele puteau să fie în siguranţă fără să se simtă izolate, că raza
lor de acţiune putea fi mai mare decât a noastră. Voiam ca ele
să-şi facă prieteni, prieteni adevăraţi - să găsească alţi copii
care să le placă din alte motive decât că erau fiicele lui Barack
Obama. Voiam să exploreze, să trăiască aventuri, să facă greşeli
şi să înveţe cum să le repare. Speram că şcoala putea fi pentru
Po v estea
m ea
429
ele un fel de adăpost, un loc în care să fie ele însele. Sidwell
Friends ne-a atras din mai multe motive, inclusiv prin faptul
că fusese şcoala la care mersese Chelsea Clinton când tatăl ei
era preşedinte. Personalul de acolo ştia să protejeze intimita­
tea elevilor foarte cunoscuţi şi trecuse deja prin genul de mă­
suri de securitate de care aveau acum nevoie Malia şi Sasha,
adică nu ar fi fost un efort prea mare pentru resursele şcolii.
Mai presus de orice, îmi plăcea sentimentul pe care ţi -1 dădea
locul respectiv. Filosofia quakerilor era orientată exclusiv spre
comunitate, construită în jurul ideii că nici un individ nu tre­
buia considerat mai valoros decât altul, ceea ce mi se părea o
contragreutate sănătoasă la marea agitaţie care îl înconjura
acum pe tatăl lor.
în prima zi de şcoală, Barack şi cu mine am luat devreme
micul dejun împreună cu Malia şi Sasha, în apartamentul nos­
tru de la hotel, după care le-am ajutat să-şi pună paltoanele
înainte să iasă. Barack nu s-a putut abţine şi le-a dat câteva
sfaturi de supravieţuire în prima zi la o şcoală nouă (zâmbiţi
continuu, fiţi amabile, ascultaţi-i pe profesori), adăugând, la
final, în timp ce fetele îşi luau rucsăcelele violet, „Şi sub nici o
formă să nu vă scobiţi în nas!“
Mama ni s-a alăturat pe hol şi am luat liftul împreună
până la parter.
în faţa hotelului, agenţii de pază instalaseră un cort care
să ne ferească de fotografii şi echipele de televiziune care aş­
teptau la intrare, nerăbdătoare să surprindă imagini cu fami­
lia noastră. Venit doar în noaptea precedentă de la Chicago,
Barack ar fi vrut să le însoţească pe fete la şcoală, dar ştia că ar
fi făcut prea mare vâlvă. Coloana lui de maşini era prea mare.
430
M i c h e l l e O ba m a
Se mişca mult mai greu acum. l-am văzut durerea pe chip când
Sasha şi Malia l-au îmbrăţişat de rămas-bun.
Mama şi cu mine le-am însoţit pe fete în ceea ce era de-acum noul lor autobuz şcolar - un SUV negru cu geamuri fu­
murii, din sticlă antiglonţ. în dimineaţa aceea am încercat să
simulez încrederea, zâmbind şi glumind cu copiii. Simţeam,
însă, în interiorul meu, un freamăt produs de senzaţia deran­
jantă că trebuia să ne furişăm tot timpul. Am mers mai întâi
la campusul pentru elevii mai mari, unde Malia şi cu mine
am trecut în viteză pe lângă un pâlc de camere de filmat şi
am intrat în clădire, flancate de agenţi ai Serviciului Secret.
După ce am încredinţat-o pe Malia noilor ei profesori, coloana
oficială ne-a dus la Bethesda, unde am repetat scenariul cu
micuţa Sasha, lăsând-o într-o clasă frumoasă, cu mese joase şi
ferestre largi - un loc în care m-am rugat să se simtă fericită
şi în siguranţă.
M-am întors la maşină şi am făcut drumul înapoi la
Hay-Adams, la loc sigur în bula mea. Mă aştepta o zi aglome­
rată, cu întâlniri programate la minut, dar mintea îmi rămă­
sese la fetele mele. Ce fel de zi aveau? Ce aveau de mâncare
la prânz? Erau stânjenite sau se simţeau ca acasă? Mai târziu,
aveam să văd o fotografie de presă făcută Sashei în dimineaţa
aceea, pe drumul spre şcoală, o imagine care mi-a umplut ochii
de lacrimi. Cred că a fost făcută când oprisem să o las pe Malia,
în timp ce Sasha aştepta împreună cu mama în maşină. îşi lipi­
se feţişoara de geamul SUV-ului şi se uita afară la fotografi şi la
curioşi, gânditoare şi cu ochii mari, cu gândurile imposibil de
ghicit, dar cu o expresie foarte serioasă.
Po v e s t e a
431
m ea
Presiunea asupra fetelor era foarte mare. Gândul acesta a
rămas cu mine nu doar în ziua aceea, ci şi în lunile şi anii care
au urmat.
R
it m u l t r a n z iţ ie i
nu a încetinit nici o clipă. Eram bom­
bardată cu sute de decizii pe care trebuia să le iau, evident
în regim de urgenţă. Eu trebuia să aleg totul, de la prosoape,
pastă de dinţi şi săpun, până la berea pentru reşedinţa de la
Casa Albă, să-mi aleg rochiile pentru ceremonia de inaugurare
şi pentru balurile extravagante de după, dar şi să mă ocup de
logistica pentru cei în jur de 150 de prieteni apropiaţi şi rude
care aveau să vină din afara oraşului, ca oaspeţi ai noştri. Am
lăsat ce se putea în grija Melissei şi a altor membri din echipa
mea. L-am angajat, totodată, pe Michael Smith, un designer
de interior talentat, pe care l-am găsit prin intermediul unui
prieten din Chicago, ca să ne ajute cu mobilarea şi redecorarea
reşedinţei şi a Biroului Oval.
Am aflat că preşedintele ales avea la dispoziţie un buget
de 100 000 de dolari, din fonduri federale, pentru mutare şi
redecorare, dar Barack a insistat să plătim noi totul, cu banii
economisiţi din vânzarea cărţii. Se purta aşa de când îl cunoş­
team eu: mai mult decât precaut în chestiuni de bani şi de eti­
că, menţinându-se la standarde mai înalte decât cele dictate
de lege. Există o zicală străveche printre oamenii de culoa­
re, despre care ştiam amândoi că avea să se dovedească ade­
vărată pentru preşedinţia lui Barack: „Trebuie să fii de două
ori mai bun ca să ajungi doar la jumătatea drumului11. Fiind
prima familie afro-americană de la Casa Albă, eram priviţi ca
reprezentanţi ai rasei noastre. Ştiam că orice greşeală sau gest
M i c h e l l e O ba m a
43 2
necugetat avea să fie exagerat, interpretat ca fiind mai mult
decât era, de fapt.
în general, eram interesată nu atât de redecorare şi de or­
ganizarea inaugurării, cât să-mi dau seama ce aş putea face în
noul meu rol. După cum vedeam eu lucrurile, de fapt, nu tre­
buia să fac nimic. Inexistenţa unei descrieri a postului însemna
că nu existau nici cerinţe, iar asta îmi dădea libertatea să-mi
aleg singură priorităţile. Voiam să mă asigur că eforturile mele
aveau să sprijine atingerea obiectivelor noii administraţii,
înţelegeam şi că, fiind prima primă doamnă de culoare, trebuia
să fac totul la standardele cele mai înalte. Este un mesaj pe care
l-am transmis viitorilor mei angajaţi la o şedinţă pe care am
organizat-o cu o săptămână înainte de instalarea la Casa Albă.
Trebuia să fim excelenţi de la bun început. Nu aveam voie să
fim mai prejos nici o clipă.
Spre marea mea uşurare, ambele fete au venit acasă în­
cântate după prima zi de şcoală, şi după a doua, şi după a tre­
ia. Sasha a venit cu teme pentru acasă, ceea nu mai avusese
înainte, iar Malia se înscrisese deja în corul şcolii. Ne-au spus
amândouă că elevii din alte clase se uitau câteodată insistent
la ele, dar că toată lumea era drăguţă. Cu fiecare zi, drumul
spre Sidwell Friends, în coloana oficială, devenea din ce în ce
mai mult o rutină. După aproximativ o săptămână, fetele se
simţeau îndeajuns de confortabil încât să meargă la şcoală fără
mine, mama luându-mi locul ca însoţitoare a lor, ceea ce, au­
tomat, a făcut ca sosirile şi plecările să nu mai producă atâta
vâlvă, implicând mai puţini agenţi, vehicule şi arme.
Mama nu a vrut să se mute cu noi la Washington, dar
eu am insistat. Fetele aveau nevoie de ea. Eu aveam nevoie
Po v e s t e a
m ea
433
de ea. îmi plăcea să cred că şi ea avea nevoie de noi. în ultimii
ani, fusese o prezenţă aproape permanentă în viaţa noastră,
iar simţul ei practic era o uşurare pentru grijile tuturor.
Până la cei 71 de ani ai ei, nu trăise niciodată altundeva în
afară de Chicago. Nu voia să plece din South Side şi din casa
ei de pe Euclid Avenue. („îi iubesc pe oamenii din familia
mea, dar îmi iubesc şi propria casă“, i-a spus ea unui repor­
ter după alegeri, fără să-şi ascundă sentimentele. „Casa Albă
îmi aminteşte de un muzeu şi, sincer vorbind, cum să dormi
într-un muzeu?“)
Am încercat să îi explic că, dacă se muta la Washington,
avea să întâlnească tot felul de oameni interesanţi, că nu avea
să mai fie nevoie să gătească sau să facă curăţenie şi că urma
să aibă mai mult loc la etajul de sus al Casei Albe decât avu­
sese vreodată acasă. însă nimic din toate astea nu aveau vreo
importanţă pentru ea. Mama era imună la orice fel de lux şi
de agitaţie.
în cele din urmă, am apelat la Craig. „Trebuie să vorbeşti
cu marna", i-am spus. „Te rog, convinge-o să vină cu noi.“
Cumva, asta a funcţionat. Crag ştia să fie convingător
când trebuia.
în cele din urmă, mama a venit să stea cu noi la Washington
în următorii opt ani, deşi, la început, a susţinut că mutarea ei
era temporară, că avea să rămână doar până se obişnuiau fete­
le cu noua lor viaţă. Ea nu a acceptat nici să fie închisă într-o
bulă. A refuzat protecţia Serviciului Secret şi evita presa, ca să
nu fie recunoscută şi să se poată mişca în voie. Le-a cucerit pe
menajerele de la Casa Albă cu insistenţa ei de a-şi spăla singu­
ră rufele şi, vreme de ani de zile, a plecat şi a venit când a vrut,
M i c h e l l e O ba m a
434
strecurându-se dincolo de porţi ca să meargă la magazine
când avea nevoie de ceva, făcându-şi prieteni noi şi întâlnindu-se cu regularitate cu ei, ca să ia masa împreună. Ori de câte
ori vreun străin îi spunea că semăna leit cu mama lui Michelle
Obama, ea ridica politicos din umeri şi răspundea: „Da, mi se
spune des asta“, după care îşi vedea mai departe de treabă. Ca
întotdeauna, mama făcea lucrurile în stilul ei.
T
oată familia mea a fost alături de noi la inaugurare. Au
venit mătuşile, unchii şi verii, prietenii noştri din Hyde
Park, la fel şi prietenele mele împreună cu soţii lor. Toţi şi-au
adus copiii. Pentru săptămâna inaugurării, plănuisem festi­
vităţi paralele pentru cei mari şi cei mici, inclusiv un concert
pentru copii în seara de dinaintea inaugurării, o masă sepa­
rată pentru copii, în acelaşi timp cu prânzul tradiţional de la
Capitoliu, imediat după depunerea jurământului, precum şi o
vânătoare de comori şi o petrecere pentru copii la Casa Albă,
care să se desfăşoare în timp ce noi, ceilalţi, mergeam la balu­
rile inaugurale.
Una dintre binefacerile neaşteptate din ultimele luni de
campanie a fost legătura strânsă şi armonioasă dintre familia
noastră şi cea a lui Joe Biden. Cu toate că fuseseră adversari
politici cu doar câteva luni în urmă, Barack şi Joe comunicau
foarte bine, amândoi fiind capabili să treacă foarte uşor de la
seriozitatea muncii lor la relaxarea din familie.
Am plăcut-o imediat pe Jill, soţia lui Joe, admirându-i
tăria morală şi etica muncii. Se căsătorise cu Joe şi devenise
mamă pentru cei doi fii ai acestuia în 1977, la cinci ani după
ce prima lui soţie şi fetiţa lor muriseră într-un tragic accident
Po v e s t e a
m ea
435
de maşină. Mai târziu, aveau să aibă împreună şi o fetiţă.
Jill îşi luase recent doctoratul în educaţie şi continuase să
predea engleza la un colegiu public din Delaware, nu doar
în anii în care ]oe fusese senator, ci şi în timpul celor două
campanii prezidenţiale ale acestuia. Ca şi mine, era interesată
de găsirea unor noi modalităţi de sprijinire a familiilor
militarilor. Spre deosebire de mine, era direct implicată
emoţional în acest subiect: Beau Biden, fiul mai mare al
lui Joe, se afla în Irak cu Garda Naţională. Primise o scurtă
permisie ca să vină la Washington şi să-şi vadă tatăl depunând
jurământul ca vicepreşedinte.
Din familie mai făceau parte şi nepoţii Biden, cinci la nu­
măr, toţi la fel de prietenoşi şi modeşti ca Joe şi Jill. Când au
venit la Convenţia Naţională Democrată de la Denver, le-au
inclus imediat pe Sasha şi pe Mafia în grupul lor zgomotos,
invitându-le pe fete să rămână peste noapte în apartamentul
de la hotel al lui Joe, cu toţii bucuroşi să facă abstracţie de con­
textul politic şi să lege noi prietenii. Aşadar, era întotdeauna o
bucurie să-i avem în preajmă pe copiii familiei Biden.
în ziua inaugurării a fost un ger năprasnic, cu tempera­
turi care nu au urcat peste 0 °C şi pe care vântul le înăsprea,
făcându-le să se simtă mai degrabă ca - 10 °C. în dimineaţa
aceea, Barack şi cu mine am mers la biserică împreună cu
fetele, cu mama, Craig şi Kelly, Maya şi Konrad, şi cu Mama
Kaye. între timp, am aflat că oamenii începuseră să se adune
încă din timpul nopţii pe National Mall, în aşteptarea pro­
gramului inaugural. Oricât de frig mi-ar fi fost în ziua aceea,
nu voi uita niciodată cât de mulţi oameni au stat afară mult
mai multe ore decât mine, convinşi că merita să îndure gerul.
436
M i c h e l l e O ba m a
Aveam să aflăm ulterior că aproape două milioane de oameni
inundaseră promenada, veniţi din toate colţurile ţării, o mare
de diversitate, energie şi speranţă întinzându-se pe mai bine
de un kilometru şi jumătate, de la Capitoliu până dincolo de
monumentul Washington.
După biserică, Barack şi cu mine ne-am dus la Casa Albă
împreună cu Joe şi Jill, să ne întâlnim cu preşedintele Bush,
vicepreşedintele Cheney şi soţiile lor, la cafea şi ceai, înain­
te să plecăm cu toţii spre Capitoliu, pentru depunerea jură­
mântului. Barack primise mai devreme codurile de autorizare
care îi ofereau acces la arsenalul nuclear al ţării şi o informare
privind protocoalele de utilizare a acestora. Din clipa aceea
mai departe, oriunde mergea, era însoţit de un aghiotant care
ducea o valiză de 20 de kilograme conţinând codurile de con­
firmare a lansării şi echipamente de comunicaţii sofisticate,
valiză care era adesea numită „nuclear football" (mingea de
fotbal nucleară).
Pentru mine, ceremonia în sine avea să fie un alt episod
din şirul experienţelor stranii, trăite cu încetinitorul, a căror
amploare era atât de copleşitoare încât nu eram capabilă să
percep pe deplin ce se întâmpla. înainte de ceremonie, am fost
conduşi într-o încăpere privată de la Capitoliu, unde fetele
au luat o gustare, iar Barack şi cu mine am făcut o scurtă
repetiţie a momentului în care avea să depună jurământul, cu
mâna pe Biblia de culoare roşie care, în urmă cu 150 de ani, îi
aparţinuse lui Abraham Lincoln. între timp, prietenii, rudele
şi colegii noştri îşi căutau locurile în tribuna instalată afară.
Mai târziu, mi-am dat seama că era probabil pentru prima
dată în istorie când, în faţa publicului şi a telespectatorilor
Po v estea
m ea
437
din toată lumea, stăteau atât de mulţi oameni de culoare cu
statut de V 1P, la o ceremonie de inaugurare americană.
Barack şi cu mine ştiam amândoi ce semnificaţie avea
ziua aceea pentru numeroşi americani, în special pentru cei
care luaseră parte la mişcarea pentru drepturi civile. El a ţinut
neapărat să-i includă printre invitaţii lui pe veteranii de la
Tuskegee Airman, piloţii şi echipele de la sol de afro-americani care luptaseră în al Doilea Război Mondial, l-a invitat şi
pe cei din grupul cunoscut ca Little Rock Nine, cei nouă elevi
negri care, în 1957, fuseseră primii care testaseră decizia Curţii
Supreme în procesul Brown vs Board o f Education, înscriindu-se
la un liceu exclusiv pentru albi din Arkansas şi îndurând multe
luni de abuzuri şi de cruzimi în numele unui ideal. Toţi aceştia
erau acum în vârstă, cu părul cărunt şi spatele încovoiat un semn al trecerii timpului, dar poate şi al poverii pe care
o purtaseră pe umerii lor pentru generaţiile viitoare. Barack
spunea adesea că el aspira să urce treptele la Casa Albă pentru
că aceia din Little Rock Nine îndrăzniseră să urce treptele
de la Central High School. Dintre toate mulţimile cărora le
aparţineam, aceasta era poate cea mai importantă.
Era aproape ora 12 când ne-am aşezat în faţa naţiunii, noi
doi şi fetele noastre. îmi amintesc doar lucruri mărunte - cum
strălucea soarele pe fruntea lui Barack şi liniştea solemnă care
s-a aşternut peste mulţime când preşedintele Curţii Supreme,
John Roberts, a început procedurile. îmi amintesc cum Sasha,
prea mică de statură ca să se vadă într-o mare de adulţi, stătea
mândră urcată pe un taburet. îmi amintesc de aerul rece. Am
ridicat Biblia lui Lincoln, Barack şi-a aşezat mâna stângă pe ea şi
a jurat să apere Constituţia Statelor Unite - acceptând, în câteva
438
M i c h e l l e O ba m a
propoziţii scurte, să ia asupra lui toate grijile ţării. Era un mo­
ment copleşitor şi, în acelaşi timp, plin de bucurie, sentiment
reflectat în discursul inaugural rostit de Barack după aceea.
„în ziua aceasta", a spus el, „ne-am adunat aici pentru că
am ales speranţa în locul fricii, unitatea într-un scop comun,
în locul conflictului şi al dezbinării."
Am văzut acel adevăr oglindit pe chipurile oamenilor care
stăteau în faţa noastră, îndurând frigul doar ca să fie martori
acelui moment. Erau oameni cât vedeam cu ochii în toate di­
recţiile. Umpluseră fiecare metru de pe National Mali şi de pe
traseul paradei. Mă simţeam de parcă familia noastră era pe
punctul să cadă în braţele acelor oameni. Cu toţii făceam un
pact în clipele acelea. Voi ne aveţi pe noi, noi vă avem pe voi.
alia şi Sasha învăţau repede ce însemna să hi mereu în
M
văzul tuturor. Mi-am dat seama de asta când am urcat în
limuzina prezidenţială şi am pornit încet spre Casa Albă, în des­
chiderea paradei inaugurale. înainte de asta, Barack şi cu mine
ne luaserăm rămas-bun de la George şi Laura Bush, făcându-le
cu mâna când plecaseră de la Capitoliu cu un elicopter mili­
tar. Luaserăm şi prânzul. Barack şi cu mine am mâncat piept de
raţă într-o sală oficială îmbrăcată în marmură de la Capitoliu,
alături de alte câteva sute de invitaţi, printre care membrii nou­
lui lui guvern, membri ai Congresului şi judecători de la Curtea
Supremă, în timp ce fetele au savurat delicatesele lor prefera­
te - chicken hngers şi macaroane cu brânză -, alături de copiii
familiei Biden şi câţiva veri, într-o cameră alăturată.
M-am minunat de cum reuşiseră fetele noastre să se poarte
impecabil în timpul inaugurării, fără să se foiască, fără să uite
Po v e st e a
m ea
439
să stea drepte şi să zâmbească. Mii de oameni încă împânzeau
trotuarele, iar televiziunile transmiteau în direct trecerea co­
loanei de maşini pe Pennsylvania Avenue, deşi geamurile fu­
murii ale maşinii nu lăsau să se vadă înăuntru. Când Barack şi
cu mine am coborât ca să mergem o porţiune din drum pe jos
şi să salutăm oamenii, Malia şi Sasha au rămas la căldură, în
limuzina care ne urma încet. Atunci au părut să-şi dea seama că
erau, în sfârşit, relativ singure şi nu le vedea nimeni.
Când Barack şi cu mine am intrat înapoi în maşină, fe­
tele râdeau în hohote, eliberându-se de toată emoţia ceremo­
niei. îşi dăduseră jos căciulile, îşi ciufuleau una alteia părul şi
se tăvăleau pe banchetă, într-o îmbrânceală ca între surori, cu
multe gâdilături. Până la urmă, au obosit şi s-au întins pe scau­
ne, iar restul drumului au mers cu picioarele pe sus, ascultând
Beyonce la volum maxim, ca într-o zi obişnuită.
Barack şi cu mine ne-am simţit amândoi uşuraţi. Eram fa­
milia prezidenţială acum, dar rămăsesem noi înşine.
Când soarele a început să apună, s-a făcut şi mai frig.
Barack şi cu mine, alături de neobositul Joe Biden, am petre­
cut următoarele două ore în tribuna ridicată în aer liber în faţa
Casei Albe, privind fanfarele şi carele alegorice din 50 de state
defilând prin faţa noastră, pe Pennsylvania Avenue. La un mo­
ment dat, nu-mi mai simţeam degetele de la picioare, deşi ci­
neva îmi strecurase pe furiş o pătură pe care mi-o înfăşurasem
în jurul gleznelor. Unul după altul, invitaţii noştri din tribună
s-au scuzat şi au plecat să se pregătească pentru balurile din
seara aceea.
Era aproape ora 19 când a trecut şi ultima fanfară, iar
Barack şi cu mine am mers prin întuneric şi am intrat pentru
440
M i c h e l l e O ba m a
prima dată în Casa Albă, ca locatari. în timpul după-amiezii,
personalul reuşise performanţa extraordinară de a transfor­
ma complet locuinţa, înlocuind lucrurile familiei Bush cu ale
noastre. într-un interval de aproximativ cinci ore, toate covoa­
rele fuseseră curăţate cu aburi, pentru ca alergiile Maliei să nu
fie accentuate de părul rămas în urma căţeilor fostului preşe­
dinte. Mobila a fost adusă şi aranjată, decoraţiunile florale erau
la locul lor. Până să urcăm noi cu liftul la etaj, hainele noastre
erau deja aranjate frumos în dulapuri, iar cămara fusese apro­
vizionată cu mâncărurile noastre preferate. Majordomii de la
Casa Albă care deserveau locuinţa particulară, în general, băr­
baţi afro-americani de vârsta noastră sau mai în vârstă, erau
pregătiţi să ne ajute cu orice am fi avut nevoie.
îmi era prea frig ca să mă mai gândesc la ceva. în mai puţin
de o oră trebuia să ajungem la primul dintre cele zece baluri
inaugurale. îmi amintesc că am văzut prea puţină lume la etaj
în afara majordomilor, care îmi erau străini. îmi amintesc de
fapt că m-am simţit singură în timp ce mergeam pe un coridor
lung, cu toate uşile închise. în ultimii doi ani, fusesem perma­
nent înconjurată de oameni, cu Melissa, Katie şi Kristen me­
reu lângă mine, ajutându-mă cu orice aveam de făcut. Acum,
brusc, mă simţeam în mare măsură pe cont propriu. Copiii ple­
caseră deja în altă parte a casei, pentru seara lor de distracţie.
Mama, Craig şi Maya stăteau cu noi, la reşedinţă, dar fuseseră
deja duşi cu maşina la festivităţile serii. O coafeză mă aştepta
să-mi aranjeze părul; rochia de seară era atârnată pe umeraş.
Barack dispăruse să facă un duş şi să-şi pună fracul.
Fusese o zi incredibilă, simbolică pentru familia noastră şi
speram că şi pentru ţară, dar fusese şi un fel de ultramaraton
Po v estea
m ea
441
extrem. Am avut doar cinci minute pentru mine, să fac o baie
şi să-mi adun puterile pentru ce avea să urmeze. După aceea
am mâncat puţin din friptura cu cartofi pe care Sam Kass o
preparase pentru mine. După ce părul mi-a fost coafat şi ma­
chiajul refăcut, am îmbrăcat rochia de sifon de culoarea filde­
şului pe care o alesesem pentru noaptea ce urma, creată special
pentru mine de un tânăr designer pe nume Jason Wu. Rochia
era prinsă pe un singur umăr, avea cusute pe ea flori delicate
de organza, fiecare cu un cristal în mijloc, iar fusta bogată co­
bora până la podea.
Până atunci purtasem foarte puţine rochii de seară, dar
creaţia lui Jason Wu a reuşit un mic miracol, tocmai când mă
gândeam că nu mai aveam nimic de arătat, făcându-mă să mă
simt uşoară, frumoasă şi liberă. Rochia a redeşteptat sentimen­
tul metamorfozei prin care trecea familia mea, promisiunea
unei noi experienţe, transformându-mă dacă nu într-o prin­
ţesă care merge la bal, măcar într-o femeie capabilă să treacă
în etapa următoare. Acum eram FLOTUS - First Lady of the
United States (prima doamnă a Statelor Unite), iar Barack era
POTUS - President of the United States (preşedintele Statelor
Unite). Era momentul să sărbătorim.
în seara aceea, Barack şi cu mine ne -am dus la Neighborhood
Ball, primul bal inaugural la care publicul a avut vreodată acces,
unde Beyonce - Beyonce în carne şi oase - a cântat o versiune
uluitoare a clasicului R&B „At last“ („în sfârşit"), pe care îl ale­
sesem pentru „primul dans“. De aici am plecat la Home States
Ball, apoi la Commander in Chief Ball, după care la Youth Ball
şi la încă şase petreceri. La fiecare dintre ele, şederea noastră a
fost relativ scurtă şi totul a decurs cam la fel: orchestra cânta
M i c h e l l e O ba m a
4 42
„Hail to the Chief* („Trăiască preşedintele"), Barack spunea câ­
teva cuvinte, încercam să ne exprimăm aprecierea pentru cei
care veniseră şi, în timp ce toţi stăteau în picioare şi se uitau,
mai dansam o dată acompaniaţi de ritmul melodiei „At Last".
îl ţineam strâns pe soţul meu de fiecare dată, regăsindu-mi de fiecare dată calmul în ochii lui. Eram încă acelaşi duo
funcţional, yin-şi-yang din ultimii 20 de ani, uniţi şi acum de o
iubire profundă şi cât se poate de reală. Acesta era un lucru pe
care îl lăsam să se vadă întotdeauna cu bucurie.
Pe măsură ce treceau orele, începeam să simt că mă pră­
buşesc.
Se presupunea că ultima parte a serii avea să fie şi cea mai
frumoasă - o petrecere privată pentru câteva sute de prieteni
de-ai noştri, la Casa Albă. Acolo aş fi putut, în sfârşit, să mă
relaxez, să beau nişte şampanie, fără să-mi mai fac griji pentru
cum arătam. Şi, cu siguranţă, aveam să-mi scot pantofii.
Era aproape 2 noaptea când am ajuns acolo. Barack şi cu
mine am mers pe coridoarele din marmură ce duceau spre Sala
de Est şi am găsit petrecerea în toi, cu paharele pline şi oameni
îmbrăcaţi elegant învârtindu-se pe sub candelabrele străluci­
toare. Wynton Marsalis şi formaţia lui cântau jazz pe o mică
scenă din capătul sălii. Mi-am revăzut prieteni din aproape
toate etapele vieţii mele - prieteni de la Princeton, prieteni de
la Harvard, prieteni din Chicago, grămada de rude Robinson
şi Shields. Aceştia erau oamenii cu care voiam să râd şi cărora
voiam să le spun „Cum naiba am ajuns noi aici?"
Dar eram epuizată. Ajunsesem la capătul puterilor. Mă
gândeam deja la dimineaţa următoare - adică peste doar câ­
teva ore
când aveam să mergem la National Prayer Service,
Po v e s t e a
m ea
443
după care trebuia să mergem să salutăm 200 de oameni din
public care veneau să viziteze Casa Albă. Barack s-a uitat la
mine, citindu-mi gândurile. „Nu trebuie să faci asta dacă nu
mai poţi“, mi-a spus, „E în regulă.11
Oaspeţii de la petrecere veneau deja spre mine, dornici să
interacţionăm. Erau acolo donatori, primarul unui mare oraş
şi mulţi alţii care ne aşteptau. „Michelle! Michelle!11 auzeam
din toate părţile. Eram atât de obosită, încât îmi venea să plâng.
Când Barack a trecut pragul şi a fost înghiţit de agitaţia
din sală, am rămas pe loc o clipă, apoi m-am întors şi am fugit.
Nu mai aveam energie să mă scuz în câteva cuvinte şi nici mă­
car să-mi salut prietenii. Mergeam în viteză pe covoarele roşii
şi groase, ignorând agenţii care se ţineau după mine, ignorând
totul, până am ajuns la liftul spre etaj şi am urcat - am păşit
pe un alt coridor necunoscut până la o cameră necunoscută,
mi-am scos pantofii şi rochia şi m-am culcat în noul şi necu­
noscutul nostru pat.
C a pito lu l 20
r j r\_> r\_>
O
A M EN II MĂ ÎN TR EA BĂ M EREU CUM ESTE SĂ TR Ă IEŞT I
la
Casa Albă. Uneori le răspund că seamănă cu ceea ce îmi
imaginam eu că ar fi să locuieşti într-un hotel de lux, doar că
hotelul de lux nu are alţi oaspeţi - e un loc doar pentru tine şi
familia ta. Sunt flori proaspete peste tot, aproape în fiecare zi
fiind aduse altele. Clădirea în sine pare veche şi puţin intimidantă. Zidurile sunt atât de groase şi podelele atât de solide, în­
cât par să absoarbă imediat orice zgomot. Ferestrele sunt mari
şi înalte, cu sticlă rezistentă la explozii şi închise tot timpul din
motive de siguranţă, ceea ce face ca liniştea să fie şi mai pro­
fundă. Locul este întotdeauna impecabil de curat. Personalul
format din portari, bucătari, menajere, florari, precum şi elec­
tricieni, zugravi şi instalatori, vine şi pleacă politicos şi în liniş­
te, făcând tot posibilul să treacă neobservat, aşteptând să pleci
dintr-o cameră ca să se strecoare înăuntru să schimbe prosoa­
pele sau să pună o gardenie proaspătă în vaza de lângă pat.
Camerele sunt mari, fără excepţie. Chiar şi băile şi du­
lapurile sunt construite la o scară diferită de orice am văzut
vreodată. Barack şi cu mine ne-am minunat când ne-am dat
seama cât mobilier trebuie să alegem pentru ca fiecare came­
ră să dea senzaţia de acasă. Dormitorul nostru nu avea doar
Po v estea
m ea
445
un pat dublu - o piesă de mobilier frumoasă, cu patru coloane
şi un baldachin dintr-o ţesătură de culoarea galben-pai
ci şi
un şemineu şi un spaţiu de socializare, cu o canapea, o măsuţă
de cafea şi câteva scaune capitonate. Erau cinci băi pentru noi,
cei cinci care locuiam acolo, plus încă zece băi de rezervă. Eu
nu aveam doar un dulap, ci o cameră spaţioasă pe lângă el - ca­
mera din care Laura Bush îmi arătase priveliştea spre Grădina
de Trandafiri. în timp, aceasta a devenit de facto biroul meu
privat, locul în care puteam să stau liniştită şi să citesc, să lu­
crez sau să mă uit la televizor, îmbrăcată în tricou şi pantaloni
de trening, fericită că nu mă vede cineva.
îmi dădeam seama cât de norocoşi eram să trăim astfel.
Camera noastră era mai mare decât tot apartamentul de la etaj
în care locuisem cu familia mea în copilărie, pe Euclid Avenue.
Pe peretele de lângă dormitor se afla un tablou de Monet şi,
în sufragerie, o sculptură din bronz de Degas. Eu fusesem un
copil din South Side, iar fiicele mele dormeau acum în camere
amenajate de cel mai scump designer de interioare şi îşi pu­
teau comanda micul dejun după plac, la un maestru bucătar.
Mă gândeam uneori la toate acestea şi simţeam că mă cu­
prinde ameţeala.
Am încercat, atât cât am putut, să relaxez puţin regulile
de protocol. Le-am explicat menajerelor că trebuie să le lase
pe fetele noastre să-şi facă singure patul în fiecare dimineaţă,
la fel ca la Chicago. De asemenea, le-am instruit pe Malia şi pe
Sasha să se poarte aşa cum se purtaseră întotdeauna - să fie
politicoase şi amabile şi să nu ceară decât ceea ce le era absolut
necesar sau nu îşi puteau lua singure. A fost important pen­
tru mine şi să le las pe fiicele noastre să se simtă eliberate de
M i c h e l l e O ba m a
446
formalismele intrinseci ale locului. „Da, puteţi să vă jucaţi cu
mingea pe holuri", le spuneam. „Da, puteţi scotoci prin cămară
după o gustare." Le-am învăţat că nu aveau nevoie de permisi­
unea nimănui ca să iasă afară şi să se joace. Mi-a crescut inima
de bucurie într-o după-amiază, când afară era viscol şi le-am
văzut pe fereastră cum se dau pe un derdeluş improvizat pe
Peluza de Sud, folosind pe post de sănii nişte tăvi de plastic
împrumutate de la bucătărie.
Adevărul era că, în tot ceea ce se întâmpla, fetele şi cu
mine aveam roluri secundare, beneficiind de nişte privilegii
acordate, de fapt, lui Barack - importante, pentru că fericirea
noastră era legată de a lui; protejate dintr-un singur motiv:
dacă siguranţa noastră era compromisă, la fel era şi capacita­
tea lui de a gândi limpede şi de a conduce ţara. Casa Albă, după
cum am aflat, funcţionează cu scopul clar de a optimiza starea
de bine, eficienţa şi, de fapt, puterea unei singure persoane preşedintele. Barack era înconjurat acum de oameni a căror
responsabilitate era să-l trateze ca pe o piatră preţioasă. Părea
uneori o întoarcere în timp la o epocă apusă, în care gospodă­
ria întreagă gravita în jurul nevoilor bărbatului şi era opusul a
ceea ce voiam ca fiicele noastre să înveţe că era normal. Barack
era şi el stingherit de atâta atenţie, dar avea prea puţin control
asupra acestor proceduri.
El avea acum în jur de 50 de angajaţi care îi citeau cores­
pondenţa şi răspundeau la scrisori în locul lui. Avea piloţi de
elicopter militar mereu aproape, gata să îl ducă oriunde voia să
meargă, şi o echipă de şase persoane care îi organizau dosare
de informare groase, ca să fie mereu bine pus la curent şi să
poată lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Avea o echipă
Po v estea
m ea
447
de bucătari care se ocupa de hrana lui şi câţiva oameni însărci­
naţi cu cumpărăturile, care ne protejau de un eventual sabotaj
al alimentelor mergând anonim la magazine diferite, de unde
făceau aprovizionarea fără să spună pentru cine lucrau.
Aşa cum îl ştiam eu, Barack nu fusese niciodată pasio­
nat de cumpărături, de gătit sau de orice alte treburi gos­
podăreşti. Nu e genul care să ţină unelte în pivniţă şi să se
elibereze de stresul de la muncă pregătind un risotto sau
ajustând înălţimea gardului viu. Pentru el, eliberarea de toate
obligaţiile şi grijile legate de casă nu putea să fie decât o mare
bucurie, pentru că îi relaxa mintea, lăsându-i timp să se ocu­
pe nestingherit de probleme mari, importante, iar acestea nu
erau deloc puţine.
Cel mai amuzant pentru mine a fost să constat că avea
acum trei valeţi personali, militari, printre ale căror îndatoriri
era şi supravegherea dulapului, asigurându-se că pantofii lui
erau mereu lustruiţi, cămăşile călcate, echipamentul de sport
curat şi frumos împăturit. Viaţa la Casa Albă era foarte diferită
de viaţa în Vizuină.
„Ai văzut ce ordonat sunt mai nou?“ mi-a spus într-o dimi­
neaţă Barack la micul dejun, cu o privire jucăuşă. „Te-ai uitat
în dulapul meu?“
„M-am uitat“, i-am răspuns, zâmbindu-i drept răspuns.
„Dar tu nu ai nici un merit în asta.“
A
I
n prima lună de mandat, Barack a promulgat Legea Lilly
Ledbetter privind plata egală, care a ajutat la protejarea
muncitorilor de discriminare salarială, pe baza unor factori ca
sexul, rasa sau vârsta. El a ordonat încetarea folosirii torturii
M i c h e l l e O ba m a
448
la interogatorii şi a demarat procedura (până la urmă fără
succes) de închidere a centrului de detenţie de la Guantanamo
în decurs de un an. A revizuit complet regulile de etică pri­
vitoare la interacţiunile celor care lucrau la Casa Albă cu
lobbyştii şi, cel mai important, a reuşit să treacă prin Congres
o importantă lege de stimulare a economiei, deşi nici măcar
un singur republican din Camera Reprezentanţilor nu a votat
în favoarea ei.
Şi, ca bonus, venea mereu la timp pentru cină.
Pentru mine şi pentru fete, aceasta a fost schimbarea uimi­
toare, fericită, care a venit odată cu traiul la Casa Albă împreu­
nă cu preşedintele Statelor Unite, faţă de viaţa din Chicago cu
un tată care lucra departe intr-un senat şi era deseori plecat în
campanie pentru o funcţie mai importantă. Puteam, în sfârşit,
să petrecem mai mult timp cu tati. Viaţa lui era mai ordona­
tă acum. Lucra un număr ridicol de mare de ore, cum lucrase
întotdeauna, dar la 18:30 fix lua liftul şi venea sus, să mâncăm
împreună, chiar dacă de multe ori se întorcea imediat după
aceea în Biroul Oval. Mama ni se alătura şi ea câteodată la cină,
deşi îşi făcuse propriile obiceiuri, coborând să ne salute înainte
să le ducă pe Malia şi pe Sasha la şcoală, dar preferând, de cele
mai multe ori, să ne lase singuri seara, ea rămânând să mănân­
ce sus, în solariul de lângă dormitorul ei, în timp ce se uita la
Jeopardy! Chiar şi când o rugam să rămână cu noi, de obicei,
ne refuza. „Aveţi şi voi nevoie de timpul vostru împreună11, ne
spunea mereu.
în primele luni la Casa Albă, simţeam nevoia să fiu atentă
la tot. Una dintre primele lecţii pe care le-am învăţat a fost
că putea fi destul de costisitor să locuieşti acolo. Chiar dacă
Po v e s t e a
m ea
449
nu plăteam chirie pentru locuinţa personală şi nici pentru
utilităţi şi angajaţi, acopeream din banii noştri toate celelalte
cheltuieli, iar acestea creşteau cu repeziciune, având în vedere
calitatea tuturor celor cumpărate. Primeam în fiecare lună o
factură detaliată, pe care erau trecute toate produsele alimen­
tare şi toate cele necesare, inclusiv rolele de hârtie igienică.
Plăteam pentru fiecare musafir care venea la noi la masă sau
rămânea peste noapte. Şi cu un personal la bucătărie care avea
standarde Michelin şi o mare dorinţă de a -1 mulţumi pe preşe­
dinte, trebuia să fiu atentă la ce se servea la masă. Dacă Barack
apuca să spună că îi plăcuse gustul vreunui fruct exotic de la
micul dejun sau a vreunei bucăţi de sushi de la cină, angajaţii
de la bucătărie aveau grijă să le introducă periodic în meniu.
Doar mai târziu, când studiam factura, ne dădeam seama că
unele dintre aceste produse erau aduse cu mare cheltuială
din străinătate.
Cea mai mare parte a atenţiei mele din acele luni de în­
ceput a fost, însă, rezervată Maliei şi Sashei. Le urmăream
constant starea sufletească şi le puneam întrebări despre sen­
timentele lor şi despre interacţiunile cu alţi copii. încercam
să nu reacţionez exagerat când mă anunţau că şi-au făcut o
nouă prietenă, chiar dacă în sinea mea jubilam. înţelesesem
de-acum că nu exista o modalitate simplă de a aranja partide
de joacă la Casa Albă sau ieşiri pentru copii, dar încetul cu în­
cetul am început să ne imaginăm cum putea decurge fiecare
lucru în parte.
Mi s-a permis să folosesc un BlackBerry personal la Casa
Albă, dar am fost sfătuită să-mi limitez contactele cam la zece
dintre prietenii mei cei mai apropiaţi - oameni care mă iubeau
450
M i c h e l l e O ba m a
şi mă sprijineau fără vreun interes ascuns. Cele mai multe din­
tre convorbirile mele erau intermediate de Melissa, care ocupa
acum poziţia de adjunct al cabinetului meu şi care ştia despre
viaţa mea mai multe decât oricine, în unele cazuri chiar mai
multe decât mine. Ea ţinea evidenţa tuturor verilor mei şi a
prietenilor din colegiu. Ofeream tot timpul numărul de tele­
fon şi adresa ei de e-mail în loc de ale noastre, direcţionând
toate apelurile către ea. O parte a problemei era că apăreau ca
din senin tot felul de vechi cunoştinţe şi rude îndepărtate, cu
un şuvoi de solicitări. Ar putea Barack să vorbească la festivita­
tea cuiva de absolvire? Aş puteau eu să binevoiesc să ţin un dis­
curs pentru ONG-ul cuiva? N-am vrea să venim la o anumită
petrecere sau strângere de fonduri? Cele mai multe erau făcute
cu intenţii bune, dar îmi era imposibil să le răspund tuturor.
în ceea ce privea viaţa de zi cu zi a fetelor noastre, de multe
ori eram nevoită să mă bazez pe angajaţii mai tineri, să ne aju­
te cu logistica. Echipa mea se întâlnea din timp cu profesorii
şi administratorii de la Sidwell, notând datele importante din
calendarul şcolar, punând la punct răspunsurile la solicitări de
presă şi răspunzând profesorilor care voiau să ştie cum să tra­
teze la clasă subiecte ce aveau legătură cu politica sau cu ştirile
momentului. Când fetele au început să facă planuri de socia­
lizare în afara şcolii, asistenta mea personală (sau „body per­
son", cum i se spunea în jargonul politic) a devenit persoana
de contact, adunând numerele de telefon ale celorlalţi părinţi
şi organizând deplasările pentru joacă. La fel cum făcusem în­
totdeauna la Chicago, ţineam să îi cunosc pe părinţii noilor
prietene ale fetelor mele, aşa că pe unele mame le-am invitat
la masă, iar altora m-am prezentat la evenimentele şcolare.
Po v e s t e a
m ea
451
Indiscutabil, aceste interacţiuni puteau fi dificile. Ştiam că
uneori o nouă cunoştinţă avea nevoie de puţin timp ca să trea­
că peste ideile pe care le avea despre mine şi Barack, peste ce
credea că ştie despre mine de la televizor, ca să mă vadă, atât
cât era posibil, doar ca pe mama Maliei sau a Sashei.
Era dificil să le explici oamenilor că, înainte să poată
Sasha să vină la petrecerea aniversară a micuţei Julia, trebuia
să treacă pe acolo Serviciul Secret, să facă o verificare a condi­
ţiilor de siguranţă. Era dificil să le ceri numerele de asigurare
socială părinţilor sau bonei care aducea copilul la noi acasă,
să se joace. Era dificil, dar era necesar. îmi displăcea existenţa
acestui mic prag care trebuia trecut ori de câte ori cunoşteam
pe cineva, dar eram uşurată să văd cât de diferită era situaţia
pentru Sasha şi Malia, care se repezeau să-şi întâmpine prie­
tenele de la şcoală de îndată ce ajungeau la Sala de Recepţii
Diplomatice - sau Sala Dip, cum ajunsesem să îi spunem -,
luându-le de mână şi alergând râzând înăuntru. După cum s-a
dovedit, copiilor le pasă de faimă doar câteva minute. După
aceea, nu vor decât să se distreze.
.asem din timp că trebuia să lucrez cu personalul meu
planificarea şi organizarea unei serii de petreceri
şi dineuri tradiţionale, începând, în primul rând, cu Balul
Guvernatorilor, o gală cu ţinută obligatorie care avea loc în
fiecare februarie în Sala de Est. Acelaşi lucru era valabil pentru
vânătoarea de ouă de Paşte, o sărbătoare de familie anuală în
aer liber, inaugurată în 1878 şi la care participau mii de oameni.
Mai existau, în primăvară, dineurile la care urma să particip
în onoarea soţiilor membrilor Congresului - similare celui
M i c h e l l e O ba m a
452
la care o văzusem pe Laura Bush zâmbind atât de calmă în timp
ce poza pentru fotografiile oficiale cu fiecare oaspete, până
la ultimul.
Pentru mine, aceste evenimente sociale ar fi putut să pară
distrageri de la ceea ce speram să fie activitatea mea principală,
dar începusem, totodată, să mă gândesc la modurile în care
le-aş putea influenţa sau măcar moderniza, să schimb cât de
puţin tradiţia. în general, mă gândeam că viaţa la Casa Albă
putea fi mai puţin rigidă, fără să se piardă nimic din istoria şi
tradiţia deja împământenite. în timp, Barack şi cu mine aveam
să facem paşi concreţi în această direcţie, atârnând pe pereţi
artă mai abstractă sau lucrări ale pictorilor afro-americani şi
amestecând piese de mobilier contemporan printre cele is­
torice. în Biroul Oval, Barack a înlocuit bustul lui Winston
Churchill cu unul al lui Martin Luther King ]r., iar majordo­
milor în frac de la Casa Albă le-am oferit posibilitatea să se
îmbrace mai puţin formal în zilele în care nu erau programate
evenimente publice, introducând o variantă cu pantaloni de
doc şi un tricou cu nasturi.
Barack şi cu mine voiam să încercăm mai mult pentru
democratizarea Casei Albe, făcând-o mai puţin elitistă şi
mai deschisă. Când găzduiam un eveniment, voiam să vină
şi oameni de rând, nu doar cei obişnuiţi cu ţinutele de gală.
Şi voiam mai mulţi copii în jur, deoarece copiii fac să fie to­
tul mai bun. Speram să fac vânătoarea de ouă de Paşte ac­
cesibilă pentru mai mulţi oameni - să măresc numărul de
invitaţii pentru elevii de la şcolile de stat şi pentru familiile
militarilor, pe lângă cele garantate copiilor şi nepoţilor mem­
brilor Congresului şi ai altor VIP-uri. Şi, nu în ultimul rând,
Po v estea
m ea
453
dacă tot mă întâlneam şi luam masa cu soţiile (în general)
membrilor Senatului şi Camerei Reprezentanţilor, nu puteam
să le invit şi în oraş, pentru a discuta despre un proiect în sluj­
ba comunităţii?
Ştiam ce era important pentru mine. Nu voiam să fiu un
fel de ornament frumos îmbrăcat care apărea la dineuri şi la
tăieri de panglici. Eu voiam să fac lucruri care să aibă impact
şi să fie de durată. Primul meu efort real, am decis, avea să fie
grădina.
Nu mă ocupam de grădinărit şi n-o făcusem niciodată,
dar, mulţumită lui Sam Kass şi eforturilor familiei noastre de
a mânca mai bine acasă, ştiam că în iunie erau cele mai bune
căpşuni, că salata cu frunze închise la culoare are mai mulţi
nutrienţi şi că nu era greu să prepari chipsuri din frunze de
varză kale, la cuptor. Le-am văzut pe fetele mele mâncând sa­
late de mazăre de primăvară sau macaroane cu brânză şi cono­
pidă, şi am înţeles că, până nu demult, tot ceea ce ştiam despre
mâncare se baza pe informaţiile din reclamele industriei ali­
mentare, în care totul era împachetat, congelat sau procesat în
mod convenabil, fie că era vorba de clipuri văzute la televizor
sau de un ambalaj inteligent conceput, atractiv pentru părinţii
care fac cumpărături în viteză. într-adevăr, nimeni nu făcea
reclamă la mâncarea proaspătă şi sănătoasă - la ronţăitul re­
confortant al unui morcov crud sau la dulceaţa fără egal a unei
roşii culese direct de pe vrej.
Plantarea unei grădini la Casa Albă era răspunsul meu la
această problemă şi speram că avea să dea semnalul unui pro­
iect mai amplu. Administraţia lui Barack se concentra pe îm­
bunătăţirea accesului la sistemul de sănătate, iar, pentru mine,
M i c h e l l e O ba m a
454
grădina era un mod de a transmite un mesaj paralel despre via­
ţa sănătoasă. O vedeam ca pe un test de început, o încercare
care putea să mă ajute să determin ce aş fi capabilă să realizez
ca primă doamnă, o modalitate de a prinde rădăcini la propriu
în această nouă poziţie. O vedeam ca pe un fel de curs ţinut
în aer liber, un loc pe care copiii să îl poată vizita ca să înveţe
cum se cultivă hrana. în aparenţă, o grădină părea ceva simplu
şi apolitic, iniţiativa inofensivă şi inocentă a unei doamne care
punea mâna pe săpăligă - pe placul consultanţilor din Aripa
de Vest ai lui Barack, preocupaţi permanent de „imagine" şi de
cum se vede orice acţiune prin ochii publicului.
Dar era mai mult de atât. Planul era să folosim munca
noastră la grădină ca să provocăm o dezbatere publică despre
nutriţie, în special în şcoli şi în rândul părinţilor, care ar fi fost
ideal să genereze discuţii despre cum erau produse, etichetate
şi vândute alimentele, precum şi modul în care acestea afec­
tau sănătatea publică. Şi, vorbind despre aceste subiecte de la
Casa Albă, lansam implicit o provocare corporaţiilor mamut
din industria alimentară şi a băuturilor răcoritoare şi modului
în care acestea îşi derulau afacerile de decenii.
în realitate, nu ştiam cum aveau să se deruleze efectiv toa­
te acestea. Dar îi cerusem lui Sam, care se alăturase deja perso­
nalului de la Casa Albă, să înceapă demersurile pentru crearea
grădinii, aşa că eram pe cale să aflu.
Optimismul meu în acele luni de început era temperat de
un singur lucru, iar acesta era politica. Trăiam la Washington
acum, foarte aproape de jocul urât roşu-contra-albastru, democraţi-contra-republicani pe care încercasem ani de zile
să-l evit, chiar dacă Barack alesese să lucreze în interiorul lui.
Po v e s t e a
m ea
455
Acum, că era preşedinte, aceste forţe îi influenţau fiecare zi.
Cu săptămâni în urmă, înainte de inaugurare, comentatorul
radio conservator Rush Limbaugh declarase deschis: „Sper ca
Obama să dea greş“. Am urmărit cu mâhnire cum republicanii
din Congres urmau aceeaşi politică, împotrivindu-se fiecărui
efort făcut de Barack pentru a opri criza economică, refuzând
să sprijine măsuri care ar h redus taxele şi ar fi creat sau ar
fi salvat milioane de locuri de muncă. în ziua în care Barack
a preluat funcţia de preşedinte, potrivit anumitor indicatori,
economia americană se prăbuşea la fel de repede sau chiar
mai rapid decât la începutul Crahului din 1929-1933. Aproape
750 000 de locuri de muncă fuseseră desfiinţate doar în ianu­
arie. Şi, în timp ce Barack făcuse campanie pe ideea că era po­
sibil să se construiască un consens între partide, că în inimile
lor americanii erau mai degrabă uniţi decât divizaţi, Partidul
Republican făcea un efort deliberat, într-o perioadă de reală
urgenţă naţională, să demonstreze că el se înşela.
La asta mă gândeam în seara de 24 februarie, când Barack
s-a adresat Congresului reunit. în principiu, evenimentul este
menit să înlocuiască Discursul despre Starea Uniunii pentru ori­
ce preşedinte nou în funcţie, o ocazie pentru acesta să-şi prezin­
te obiectivele pentru anul următor într-un discurs transmis în
direct de televiziuni la o oră de vârf, discurs rostit în sala de plen
a Camerei Reprezentanţilor, în faţa judecătorilor de la Curtea
Supremă, a membrilor guvernului, a comandanţilor militari şi a
peste 500 de membri ai Congresului. Are şi o parte de spectacol
tradiţional, în care legiuitorii îşi exprimă aprobarea sau deza­
probarea pentru ideile preşedintelui, fie sărind în picioare şi iz­
bucnind în ovaţii, fie rămânând posomorâţi pe scaune.
M i c h e l l e O ba m a
456
în seara aceea, mi-am ocupat locul la balcon, între o fetiţă
de 14 ani care îi trimisese o scrisoare emoţionantă preşedinte­
lui şi un foarte amabil veteran al Războiului din Irak, aşteptând
sosirea soţului meu. De acolo de unde stăteam, puteam să văd
cea mai mare parte a sălii de dedesubt. Era o vedere neobişnu­
ită asupra conducătorilor ţării noastre, o mare de bărbaţi albi,
îmbrăcaţi în costume închise la culoare. Absenţa diversităţii
era flagrantă - sincer, era stânjenitoare - pentru o ţară moder­
nă, multicultural. Situaţia cea mai dramatică era în Partidul
Republican. La momentul acela, în Congres existau doar şapte
republicani care nu erau albi şi nici unul nu era afro-american, şi o singură femeie. în general, patru din cinci membri ai
Congresului erau bărbaţi.
Câteva minute mai târziu, spectacolul a început cu un su­
net puternic - o lovitură de ciocănel şi apelul la ordine al ofiţe­
rului de serviciu. Mulţimea s-a ridicat în picioare şi a aplaudat
mai mult de cinci minute, până când conducătorii aleşi şi-au
căutat locurile în lateralele sălii. în toiul hărmălaiei, încon­
jurat de agenţi de securitate şi flancat de un cameraman care
mergea cu spatele, a apărut Barack, dând mâna cu cei care-i
ieşeau în cale şi zâmbind în timp ce îşi croia drum încet prin
sală, către tribună.
Văzusem acest ritual la televizor de multe ori până atunci,
în vremea altor preşedinţi. însă, la vederea soţului meu acolo
jos, în îmbulzeală, s-a declanşat ceva care m-a făcut să înţeleg
brusc importanţa funcţiei lui şi faptul că trebuia să câştige de
partea sa mai bine de jumătate din Congres ca să poată schim­
ba ceva.
Po v e s t e a
m ea
457
Discursul lui Barack din seara aceea a fost detaliat şi so­
bru, recunoscând starea gravă a economiei, războaiele în curs,
continua ameninţare cu atacuri teroriste şi furia numeroşilor
americani care considerau că planul guvernamental de salvare
a băncilor era nedrept, sprijinindu-i tocmai pe aceia care erau
responsabili pentru criza financiară. El a avut grijă să fie realist,
dar să insufle şi speranţă, reamintindu-le tuturor de capacita­
tea noastră de a ne reveni rapid ca naţiune, de a ne ridica din
cenuşă după vremuri grele.
Mă uitam de la balcon cum membrii republicani ai
Congresului rămăseseră aşezaţi în cea mai mare parte a dis­
cursului, cu un aer încăpăţânat şi supărat, încruntaţi şi cu
braţele încrucişate, arătând ca nişte copii care nu primiseră
ce şi-au dorit. Mi-am dat seama că aveau să atace tot ce fă­
cea Barack, indiferent dacă era bine pentru ţară sau nu. Era de
parcă toţi ar fi uitat că un preşedinte republican fusese cel care
ne condusese către dezastrul acela. Mai mult decât orice, pă­
rea că vor doar ca Barack să dea greş. Mărturisesc că, în clipa
aceea, cu această imagine în faţa ochilor, m-am întrebat dacă
exista vreo cale de a merge înainte.
ând
eram
copil ,
aveam o idee foarte vagă despre cum
ar fi putut viaţa mea să fie mai bună. Mergeam să mă joc
acasă la surorile Gore şi le invidiam pentru cât loc aveau la
dispoziţie - ele aveau o casă întreagă doar pentru familia lor.
Mă gândeam uneori şi că mi-ar fi plăcut dacă familia mea şi-ar
permite o maşină mai frumoasă. Nu puteam să nu le observ
pe unele dintre prietenele mele care aveau mai multe brăţări
sau mai multe păpuşi Barbie decât mine, sau care îşi cumpărau
M
4 58
ic h e l l e
O
bam a
haine de la mall, în loc să poarte ca mine totul croit acasă de
mama, după tipare din reviste. Când eşti copil înveţi să judeci
mult înainte să înţelegi dimensiunea sau valoarea oricărui lu­
cru. Până la urmă, dacă ai noroc, constaţi că ai judecat greşit.
Acum locuiam în Casa Albă. Foarte încet, începea să-mi
devină familiară - nu pentru că m-aş fi obişnuit cu vastitatea
spaţiului sau cu opulenţa stilului de viaţă, ci pentru că era locul
în care familia mea dormea, mânca, râdea şi trăia. în camerele
fetelor am dus colecţia din ce în ce mai mare de mici suvenire
pe care Barack îşi făcuse obiceiul să le aducă acasă din diferite­
le lui călătorii - globuri cu zăpadă pentru Sasha sau brelocuri
pentru Malia. Făceam mici schimbări în locuinţă, adăugând
lumini moderne care să meargă cu candelabrele tradiţionale
şi lumânări parfumate care să dea un aer mai intim spaţiului.
Nu că nu aş fi apreciat cum se cuvine norocul sau confortul
nostru, dar ceea ce am început să apreciez mai mult au fost
oamenii din acel loc.
Chiar şi mama, căreia îi displăcea formalismul de muzeu
al Casei Albe, a constatat rapid că erau acolo multe lucruri care
trebuiau apreciate. Locul era plin de oameni care nu erau deloc
diferiţi de noi. Unii dintre valeţi lucrau de mulţi ani la Casa
Albă, îngrijindu-se de fiecare familie care trecuse pe acolo.
Demnitatea lor tăcută îmi amintea de unchiul Terry, care locu­
ia la parter când eram eu copil, în Euclid Avenue. Am încercat
să creez o relaţie bazată pe interacţiuni respectuoase şi pozitive
cu personalul nostru. Voiam să fiu sigură că ei nu se simt ni­
ciodată invizibili. Dacă majordomii erau interesaţi de politică
sau dacă aveau în particular simpatii pentru un anumit partid,
le-au păstrat pentru ei. Aveau grijă să ne respecte intimitatea,
Po
v estea m ea
459
dar, totodată, erau mereu disponibili şi binevoitori, iar treptat
am devenit apropiaţi. Ei simţeau când aveam nevoie de spaţiu
şi când mi-ar fi prins bine o vorbă prietenoasă. Deseori, la bu­
cătărie, discutau fleacuri despre echipele pe care le susţineau,
mă puneau la curent cu ultimele bârfe mondene sau cu realiză­
rile nepoţilor lor, în timp ce eu frunzăream ziarele de diminea­
ţă. Dacă era un meci de baschet seara la televizor, Barack venea
şi el uneori şi se uita puţin împreună cu ei. Sasha şi Malia au
ajuns să îndrăgească şi ele atmosfera prietenoasă a bucătăriei
şi mergeau acolo să-şi facă sucuri de fructe sau popcorn, după
şcoală. Mulţi dintre angajaţi aveau o simpatie specială pentru
mama şi se opreau să stea de vorbă cu ea sus, în solariu.
Mi-a luat un timp să recunosc vocile diferiţilor operatori
telefonici de la Casa Albă, care mă trezeau dimineaţa sau îmi
făceau legătura cu birourile de jos, din Aripa de Est, dar curând
aveau să sune şi ele familiare şi prietenoase. Vorbeam despre
vreme sau glumeam despre cât de des trebuie să mă trezesc
înaintea lui Barack, ca să-mi coafez părul înainte de întâlnirile
oficiale. Aceste interacţiuni erau de foarte scurtă durată, dar,
în felul lor mărunt, reuşeau să ne facă viaţa să pară cât de cât
normală.
Unul dintre valeţii cu cea mai mare experienţă, un
afro-american cu părul alb, pe nume James Ramsey, lucra aici
din vremea administraţiei Carter. Din când în când venea
să-mi aducă ultimul număr din revista )et, zâmbind cu mân­
drie şi spunându-mi: „Nu v-am uitat nici de data asta, doam­
nă Obama“.
Viaţa este întotdeauna mai frumoasă când putem judeca
totul cu măsura cordialităţii.
460
M
M
i se părea c ă
ic h e l l e
O
bam a
noua noastră casă era mare şi somptuoasă
dincolo de limitele rezonabilului, dar, apoi, în aprilie,
am mers în Anglia şi am întâlnit-o pe Majestatea Sa, regina.
Era prima călătorie în afara ţării pe care Barack şi cu mine o
făceam împreună după alegeri, zburând la Londra cu Air Force
One, pentru ca el să poată participa la o reuniune a Grupului
celor 20, sau G20, cu liderii celor mai mari economii ale lumii.
Era un moment critic pentru o astfel de reuniune. Criza eco­
nomică din Statele Unite crease valuri devastatoare pe tot glo­
bul, destabilizând pieţele financiare ale lumii. Summitul G20
marca totodată debutul ca preşedinte al lui Barack pe scena
internaţională. Şi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în aceste
prime luni în funcţie, principala lui misiune era să îndrepte
lucrurile, de data aceasta, diminuând frustrarea celorlalţi li­
deri mondiali, care considerau că Statele Unite rataseră ocazii
importante de a le impune reglementări bancherilor şi de a
preveni dezastrul cu care se confruntau toţi acum.
Cum începeam să fiu mai încrezătoare că Sasha şi Malia
se obişnuiseră cu rutina lor de la şcoală, le-am lăsat în grija
mamei în cele câteva zile cât urma să fiu plecată în străinătate.
Ştiam că ea avea să relaxeze imediat regulile mele obişnuite cu
privire la ora de culcare şi mâncatul legumelor din farfurie.
Mamei îi plăcea la nebunie rolul de bunică, în special partea în
care putea înlocui rigiditatea mea cu stilul ei mai relaxat, con­
siderabil mai relaxat decât pe vremea când Craig şi cu mine
eram în grija ei. Fetele erau întotdeauna încântate să rămână
cu ea.
Premierul britanic Gordon Brown era gazda summitului
G20, care includea o zi de întâlniri pe teme economice la un
P
o v estea m ea
461
centru de conferinţe din oraş, dar, aşa cum se întâmpla frec­
vent când lideri din străinătate veneau la Londra pentru eve­
nimente oficiale, regina avea să-i primească pe toţi la Palatul
Buckingham, pentru o ceremonie oficială. Datorită relaţiilor
strânse dintre America şi Marea Britanie şi, totodată, presu­
pun eu, pentru că eram nou intraţi în scenă, Barack şi cu mine
am fost invitaţi la palat mai devreme, pentru o întâlnire privată
cu regina, înainte de recepţia oficială.
Nu trebuie să mai spun că nu aveam nici un fel de experi­
enţă legată de întâlnirile cu familii regale. Mi s-a dat de înţeles
că puteam fie să fac o reverenţă, fie să-i strâng mâna reginei.
Ştiam că trebuie să ne adresăm cu „Majestatea voastră", în timp
ce soţul ei, prinţul Philip, duce de Edinburgh, era „Alteţa voas­
tră". în afară de asta, nu eram sigură la ce să mă aştept când
coloana oficială a trecut dincolo de porţile înalte din fier ale
palatului, pe lângă spectatorii de ocazie strânşi în spatele ba­
rierelor, pe lângă garda şi trompetistul regal, printr-o arcadă,
spre curtea unde ne-a întâmpinat administratorul palatului.
Am constatat că Palatul Buckingham este mare - atât de
mare, încât aproape că sfidează orice descriere. Are 775 de în­
căperi şi este de 15 ori mai mare decât Casa Albă. în anii urmă­
tori, Barack şi cu mine am avut norocul de a reveni de câteva
ori, ca oaspeţi. La ultimele vizite am dormit într-un somptuos
apartament de la parterul palatului, beneficiind de serviciile
unor valeţi îmbrăcaţi în livrea şi ale unor doamne de onoare.
Am participat la un banchet oficial în sala de bal, la care am
mâncat cu furculiţe şi cuţite aurite. La un moment dat, ni s-a
oferit un tur al palatului, în care ni s-au spus lucruri de genul
„Aceasta este Sala Albastră", ghidul arătând spre o încăpere
M
462
ic h e l l e
O
bam a
uriaşă, de cinci ori mai mare decât Sala Albastră de la noi de
acasă. Şeful valeţilor reginei ne-a însoţit într-o zi pe mine, pe
mama şi pe fete în grădina de trandafiri a palatului, care se în­
tindea pe o suprafaţă de aproape 4 000 de metri pătraţi şi era
plină de flori perfecte, care făceau tufele cu care ne mândream
noi, din faţa Biroului Oval, să pară deodată mult mai puţin im­
presionante. Palatul Buckingham mi s-a părut de o frumuseţe
care îţi tăia răsuflarea şi părea de necuprins.
în acea primă vizită, am fost conduşi în apartamentul
privat al reginei, într-un salon în care ea şi prinţul Philip ne
aşteptau. Regina Elisabeta a 11-a avea pe atunci 82 de ani, era
mică de statură şi graţioasă, cu un zâmbet delicat şi părul alb
elegant coafat în bucle, lăsându-i fruntea liberă. Purta o rochie
roz-deschis şi un şirag de perle, ţinând poşeta neagră în poziţie
regulamentară, pe braţ. Ne-am strâns mâinile şi am pozat pen­
tru o fotografie. Regina ne-a întrebat politicos cum suportăm
diferenţa de fus orar şi ne-a poftit să ne aşezăm. Nu-mi amin­
tesc exact ce am vorbit după aceea - puţin despre economie şi
despre starea lucrurilor în Anglia, despre întâlnirile pe care le
avea Barack.
Există o anume stângăcie inerentă aproape oricărei în­
tâlniri oficiale, dar ştiam din experienţă că era ceva ce trebuie
depăşit în mod conştient. Stând împreună cu regina, a trebuit
să fac un efort să mă concentrez - să nu mă mai gândesc la
splendoarea locului şi să controlez emoţia provocată de fap­
tul că stăteam faţă în faţă cu un simbol autentic. O văzusem
până atunci pe Majestatea Sa de zeci de ori în cărţile de istorie,
la televizor sau pe bancnote, dar iat-o acum în carne şi oase,
privindu-mă atent şi punându-mi întrebări. Era fermecătoare
Po
v estea m ea
463
şi cordială, şi am încercat să fiu la fel. Regina era un simbol viu
şi cu multă experienţă, dar era un om ca noi toţi. Mi-a plăcut.
Mai târziu, în acea după-amiază, Barack şi cu mine am
socializat cu ceilalţi invitaţi la recepţia de la palat, mâncând
canape-uri cu ceilalţi lideri G20 şi soţiile lor. Am stat de vorbă
cu cancelarul german Angela Merkel şi cu preşedintele Franţei,
Nicolas Sarkozy. L-am întâlnit pe regele Arabiei Saudite, pe
preşedintele Argentinei şi pe prim-miniştrii din Japonia şi
Ethiopia. Am făcut tot posibilul să-mi amintesc cine de unde
era şi cine era soţia cui, atentă să nu vorbesc prea mult ca să nu
spun ceva greşit. în ansamblu, a fost o reuniune de înaltă ţinu­
tă, dar într-o atmosferă prietenoasă, o dovadă că până şi şefii
de stat pot să stea de vorbă despre copiii lor şi să glumească
despre vremea din Anglia.
La un moment dat, spre sfârşitul petrecerii, am întors ca­
pul şi am văzut-o pe regina Elisabeta lângă mine, făcând să mi
se pară că am rămas deodată singure în sala altfel aglomera­
tă. Purta o pereche de mănuşi albe imaculate şi părea la fel de
proaspătă ca în urmă cu câteva ore, când o văzusem pentru
prima dată. S-a uitat în sus la mine şi mi-a zâmbit.
„Ce înaltă eşti“, a remarcat ea, lăsându-şi capul puţin pe
spate.
„Ei“, am răspuns eu râzând, „mai adaugă şi tocurile câţiva
centimetri, însă, da, sunt înaltă."
Regina s-a uitat în jos spre perechea de Jimmy Choo negri
pe care îi purtam, clătinând din cap.
„Pantofii aceştia sunt foarte incomozi, nu-i aşa?“, a spus
ea, arătând cu o oarecare frustrare spre propriii pantofi negri
cu toc.
464
M
ic h e l l e
O
bam a
l-am mărturisit reginei că mă dureau picioarele. A recu­
noscut că şi pe ea. Ne-am uitat una la alta cu expresii identi­
ce, parcă spunându-ne: „Când o să se termine, în sfârşit, toată
această adunare cu liderii planetei?" Apoi, a început să râdă cu
poftă.
Nu mai conta că ea purta uneori o coroană cu diamante
şi că eu venisem la Londra cu avionul prezidenţial; eram doar
două femei pe care le chinuiau pantofii. Am făcut atunci ges­
tul pe care îl fac instinctiv ori de câte ori simt o legătură cu o
persoană pe care tocmai am cunoscut-o, şi anume îmi exprim
deschis sentimentele. Mi-am pus braţul pe după umerii ei, în
semn de afecţiune.
Nu ştiam asta atunci, dar comiteam ceea ce se numeş­
te un faux pas de dimensiuni epice. O atinsesem pe regina
Angliei, ceea ce, aveam să aflu curând, pur şi simplu, nu se face.
Interacţiunea noastră de la recepţie a fost surprinsă de came­
rele de filmat, iar, în zilele următoare, ştirile din toată lumea
aveau să titreze: „încălcarea protocolului!", „Michelle Obama
îndrăzneşte s-o îmbrăţişeze pe regină!" Această întâmplare a
reînviat unele dintre speculaţiile din campania electorală, cum
că eram lipsită de manierele şi de eleganţa standard ale unei
prime doamne, iar aceasta mă îngrijora într-o oarecare măsu­
ră, gândindu-mă că poate afectam negativ eforturile făcute de
Barack în străinătate. Dar am încercat să nu mă las descura­
jată de critici. Poate că făcusem un gest nepotrivit la Palatul
Buckingham, dar cel puţin făcusem un gest uman. Şi îndrăz­
nesc să cred că pe regină nu a deranjat-o, deoarece atunci când
am atins-o s-a apropiat de mine, punându-mi mâna înmănuşată pe spate.
Po
v estea m ea
465
în ziua următoare, în timp ce Barack participa la o sesiune
maraton de întâlniri pe teme economice, eu am mers să vizitez
o şcoală de fete. Era o şcoală finanţată de guvern în cartierul
Islington, nu departe de ansamblul de clădiri municipale, cum
se numesc în Anglia locuinţele subvenţionate din fonduri pu­
blice. Mai mult de 90 la sută dintre cele 900 de eleve erau ne­
grese sau dintr-o minoritate etnică: o cincime dintre ele erau
copii de imigranţi sau de solicitanţi de azil. Am fost atrasă de
ea deoarece era o şcoală diversă, cu resurse financiare limitate,
dar cu rezultate academice excelente. De asemenea, voiam să
fiu sigură că vizitele mele în calitate de primă doamnă erau
autentice, având posibilitatea să-i întâlnesc şi pe oamenii care
trăiau în locul acela, nu doar pe cei care îi guvernau. Călătorind
în străinătate, aveam ocazii pe care Barack nu le avea. Puteam
să evit întâlnirile oficiale şi discuţiile cu diverşi lideri, ca să gă­
sesc moduri de a aduce un plus de căldură unor vizite altfel
cenuşii. Intenţionam să fac asta la fiecare vizită în străinătate,
începând cu Anglia.
Totuşi, nu eram pregătită să simt ceea ce am simţit când
am ajuns la şcoala Elizabeth Garrett Anderson şi am fost con­
dusă într-o sală în care se adunaseră în jur de 200 de eleve, să
vadă spectacolul susţinut de câteva colege de-ale lor şi să mă
audă pe mine vorbind. Şcoala purta numele unei doctoriţe des­
chizătoare de drumuri, prima femeie aleasă primar în Anglia.
Clădirea în sine nu avea nimic special - era o construcţie pătrăţoasă din cărămidă, amplasată pe o stradă oarecare. Dar,
când m-am aşezat pe scenă, pe un scaun pliant, ca să privesc
spectacolul - care includea o scenă din Shakespeare, un dans
modern şi un cor care cânta o versiune reuşită a unui cântec al
M
466
lui Whitney Houston
ic h e l l e
O
bam a
ceva în interiorul meu a început să se
cutremure. Aproape că simţeam că mă prăbuşesc în propriul
meu trecut.
Trebuia doar să te uiţi în jur, la chipurile din încăpere, ca
să îţi dai seama că, în pobda calităţilor lor, fetele acestea aveau
să be nevoite să muncească din greu ca să be văzute. Erau fete
care purtau hijab, fete pentru care engleza era a doua limbă,
fete cu pielea în toate nuanţele de cafeniu. Ştiam că aveau să se
confrunte cu stereotipuri, cu toate modalităţile în care alţii le
debneau înainte ca ele să aibă şansa să se debnească singure.
Aveau de luptat cu lipsa de vizibilitate care vine la pachet cu
faptul că eşti sărac, femeie şi de culoare. Trebuiau să facă efor­
turi ca să găsească puterea şi curajul de a spune cine sunt, de a
nu se lăsa minimalizate, de a nu se lăsa doborâte. Aveau să be
nevoite să lupte doar pentru a învăţa.
Dar chipurile lor erau pline de speranţă, iar acum eram şi
eu la fel. Pentru mine a fost o revelaţie stranie, tăcută: ele erau
întruchiparea a ceea ce eu fusesem cândva. Iar eu eram ceea
ce ele ar b putut să devină. Energia pe care am simţit-o în acea
şcoală nu avea nimic de-a face cu obstacolele. Era puterea a
900 de fete care se străduiau din răsputeri să răzbată dincolo
de acestea.
Când spectacolul a luat sfârşit şi m-am apropiat de pupitru
ca să le vorbesc, abia îmi puteam stăpâni emoţia. M-am uitat
în jos, la notiţele pe care mi le pregătisem, dar mi-am pierdut
brusc interesul pentru ele. M-am uitat spre fete şi am început
să le explic că, deşi veneam de departe şi aveam această cali­
tate de primă doamnă a Statelor Unite, semănăm cu ele mai
mult decât îşi puteau imagina. Le-am spus că şi eu crescusem
Po
v estea m ea
467
într-un cartier muncitoresc, într-o familie modestă, dar plină
de iubire, că mi-am dat seama foarte devreme că şcoala era lo­
cul în care puteam începe să mă definesc - că educaţia era un
lucru pentru care merită să faci eforturi, că educaţia avea să le
ajute să progreseze.
La momentul respectiv eram primă doamnă doar de
două luni. Uneori mă simţeam copleşită de ritm, nedemnă de
strălucirea asociată poziţiei, îngrijorată pentru copiii noştri
şi nesigură în privinţa scopului meu. Există unele aspecte
ale vieţii publice care presupun renunţarea la intimitatea ta
pentru a deveni simbolul viu al unei naţiuni şi care par menite
să-ţi răpească o parte din identitate. Dar aici, vorbindu-le
acestor fete, simţeam ceva complet diferit şi pur - o întoarcere
la vechiul meu sine, dar în acest nou rol. „Sunteţi suficient
de bune? Da, sunteţi, toate sunteţi.1' Le-am spus elevelor de
la Elizabeth Garrett Anderson că mă înduioşaseră profund.
Le-am spus că erau valoroase pentru că erau autentice. Iar
când mi-am terminat discursul am făcut ceea ce simţeam.
Le-am îmbrăţişat pe toate cele la care am putut ajunge.
casă, la Washington , venise primăvara. Soarele răsărea
mai devreme şi rămânea pe cer puţin mai mult în fiecare
zi. Urmăream cum panta de pe Peluza de Sud căpăta treptat
nuanţe tot mai intense de un verde luxuriant, vibrant. De la
ferestrele locuinţei noastre, puteam să văd lalelele roşii şi zam­
bilele mov ce înconjurau fântâna de la baza colinei. Sam Kass
petrecuse ultimele două luni muncind ca să transforme în re­
alitate grădina la care visam, şi nu fusese uşor. în primul rând,
a trebuit să convingem Administraţia Naţională a Parcurilor
M
468
ic h e l l e
O
bam a
şi echipa de grădinari de la Casa Albă să scoatem o bucată dintr-una din cele mai emblematice peluze ale lumii. La început,
propunerea noastră a întâmpinat rezistenţă. Trecuseră câteva
decenii de când la Casa Albă fusese plantată Grădina Victoriei,
în timpul lui Eleanor Roosevelt, şi nimeni nu părea prea in­
teresat de o reluare. „Ne cred nebuni", mi-a spus Sam, la un
moment dat.
în cele din urmă, însă, am obţinut ce am vrut. Mai întâi ni
s-a repartizat o mică bucată de pământ aflată în spatele tere­
nurilor de tenis, lângă o magazie de unelte. Sam, însă, nu s-a
dat bătut şi a luptat pentru un teren mai bun, reuşind până la
urmă să obţină unul în formă de L, cu o suprafaţă de 100 de
metri pătraţi, într-o parte însorită a Peluzei de Sud, nu depar­
te de Biroul Oval şi de leagănul pe care îl instalasem recent
pentru fete. Ne-am coordonat cu Serviciul Secret, ca să ne asi­
gurăm că săpatul şi plivitul nu aveau să perturbe senzorii sau
câmpul vizual de care aveau nevoie ca să protejeze locul. Am
făcut analize ca să vedem dacă solul are suficienţi nutrienţi
şi ca să ne asigurăm că nu conţinea elemente toxice, precum
plumbul sau mercurul.
Şi, apoi, am fost gata să ne apucăm de treabă.
La câteva zile după ce m-am întors din Europa, am primit
în vizită un grup de elevi de la şcoala Bancroft, o şcoală bi­
lingvă din partea de nord-vest a oraşului. Cu câteva săptămâni
în urmă, copiii ne ajutaseră să pregătim solul, folosind lopeţi
şi săpăligi. Acum, aceiaşi copii veneau să mă ajute la plantat.
Bucata noastră de pământ se afla nu departe de gardul sudic
dinspre strada E, unde se adunau deseori turiştii ca să se uite
Po
v estea m ea
469
la Casa Albă. Mă bucuram că această grădină avea să facă parte
de acum din priveliştea lor.
Sau, în orice caz, speram să mă bucur de asta, la un mo­
ment dat. Niciodată nu poţi fi sigur de ce se va întâmpla cu o
grădină - dacă, până la urmă, va creşte ceva. Invitaserăm presa
să filmeze şi să scrie articole despre evenimentul plantării. îi
invitaserăm pe toţi bucătarii de la Casa Albă să ne ajute, la fel şi
pe Tom Vilsack, ministrul agriculturii, l-am rugat pe toţi să fie
cu ochii pe noi. Acum trebuia să aşteptăm rezultatele. „Sinceră
să fiu“, i-am spus lui Sam în acea dimineaţă, când încă nu veni­
se nimeni, „sper din suflet să reuşim!"
în ziua aceea, am stat în genunchi alături de elevii de cla­
sa a cincea care veniseră în vizită, am pus în pământ răsadu­
rile fragile şi le-am udat cu stropitorile. După ce fusesem în
Europa şi după ce presa îmi analizase la microscop fiecare ţi­
nută (purtasem un pulover tricotat la întâlnirea cu regina, ceea
ce se pare că a fost aproape la fel de scandalos ca gestul de a-i
atinge spatele), mă simţeam uşurată să stau cu genunchii pe
pământ, într-o jachetă subţire şi cu pantaloni de grădinărit.
Copiii îmi puneau întrebări, unele despre legume şi despre ce
aveau de făcut, dar şi unele de genul „Unde este preşedintele?"
şi „El de ce nu vine să ne ajute?" în scurt timp, însă, cei mai
mulţi dintre ei au părut că uită şi de mine, devenind mult mai
preocupaţi de cât de bine li se potriveau mănuşile de grădină­
rit şi de râmele din sol. îmi plăcea să stau printre copii. Era, şi
avea să fie în tot timpul pe care l-am petrecut la Casa Albă, o
alinare pentru sufletul meu, o modalitate de a scăpa temporar
de grijile mele de primă doamnă şi de conştientizarea faptului
că eram permanent judecată. Copiii mă făceau să mă simt din
470
M
ic h e l l e
O
bam a
nou eu însămi. Pentru ei, eu nu eram un spectacol. Eram doar
o doamnă drăguţă, un pic cam înaltă.
în dimineaţa aceea, am plantat salată verde şi spanac, fenicul şi broccoli. Am pus morcovi, varză, ceapă şi mazăre. Am
plantat tufe de zmeură şi o mulţime de verdeţuri. Ce avea să
răsară din ele? Nu ştiam, aşa cum nu ştiam nici ce ne aştepta pe
viitor la Casa Albă, nici ce urma pentru ţară sau pentru aceşti
copii drăguţi din jurul meu. Tot ce puteam face era să avem
încredere în efortul nostru, să ne bazăm pe ajutorul soarelui şi
al ploii şi să lăsăm timpul să treacă, până când ceva cât de cât
decent ar fi urmat să răsară din pământ.
C a pito lu l 21
rx j r \ j
A
I
N TR -O SÂMBĂTĂ SEARA, LA SFÂRŞITU L LUI MAI,
Barack m-a
invitat în oraş. în cele patru luni de când devenise preşe­
dinte, îşi petrecuse fiecare zi lucrând la îndeplinirea diferite­
lor promisiuni pe care le făcuse alegătorilor în campanie; însă,
acum, îşi respecta o promisiune pe care mi-o făcuse. Mergeam
la New York, să luăm cina împreună şi să vedem un spectacol.
Ani de zile, la Chicago, ieşirile noastre în oraş fuseseră un
adevărat ritual în fiecare săptămână, un privilegiu pe care îl
integrasem în vieţile noastre şi pe care îl respectam cu sfin­
ţenie. îmi plăcea să stau de vorbă cu soţul meu, când ieşeam
să mâncăm la restaurant, într-o încăpere cu lumini discrete,
întotdeauna mi-a plăcut şi cred că îmi va plăcea mereu. Barack
este un bun ascultător, răbdător şi atent. îmi place cum îşi lasă
capul pe spate când râde. îmi place lumina din ochii lui, bună­
tatea lui fără cusur. Cu ceva de băut şi după o masă de care ne
bucurăm pe îndelete, noi doi am reuşit întotdeauna să regă­
sim drumul spre acea primă vară fierbinte, când totul între noi
avea o încărcătură electrică.
M-am îmbrăcat la patru ace pentru întâlnirea de la New
York, mi-am pus o rochie neagră de cocktail şi m-am machiat,
iar părul mi l-am strâns într-un coc elegant. Eram entuziasmată
472
M
ic h e l l e
O
bam a
de perspectiva unei evadări, pentru a petrece seara împreună
cu soţul meu, doar noi doi. în ultimele luni, găzduisem îm­
preună dineuri şi asistasem la spectacole la Centrul Kennedy,
dar aproape întotdeauna în calitate oficială şi cu o mulţime de
oameni. Aceasta avea să fie doar o ieşire în oraş.
Barack se îmbrăcase cu un costum închis la culoare, fără
cravată. Spre sfârşitul după-amiezii, le-am sărutat pe fete şi
i-am spus mamei la revedere, apoi am plecat ţinându-ne de
mână pe Peluza de Sud şi am urcat în Marine One, elicopterul
prezidenţial, care ne-a dus la baza aeriană Andrews. Am mers
apoi cu un avion mic al armatei până la aeroportul JFK şi de
acolo cu elicopterul în Manhattan. Deplasarea noastră fusese
planificată cu meticulozitate în avans de echipele noastre de
secretari şi de Serviciul Secret, care urmărea ca întotdeauna să
maximizeze eficienţa şi condiţiile de siguranţă.
Barack (cu ajutorul lui Sam Kass) alesese un restaurant
aflat aproape de Washington Square Park, care ştia că o să îmi
placă, pentru că meniul era preparat din ingrediente cultivate
în zonă. Era un restaurant mic şi discret care se numea Blue
Hill. în timp ce mergeam cu coloana oficială pe ultima porţi­
une a traseului, de la heliportul din sudul Manhattanului spre
Greenwich Village, am remarcat luminile maşinilor de poli­
ţie care blocau străzile laterale şi m-am simţit brusc vinova­
tă, pentru că simpla noastră prezenţă în oraş perturba traficul
aglomerat de sâmbătă seara. New York trezea întotdeauna în
mine o senzaţie de uimire, atât de uriaş şi de aglomerat încât
putea domina orice ego. îmi amintesc cât de surprinsă am fost
prima dată când am ajuns acolo, cu decenii în urmă, împre­
ună cu îndrumătoarea mea de la Princeton, Czerny. Barack,
Po
v estea m ea
473
din câte ştiam, simţea ceva şi mai profund. Energia dezlănţuită
şi diversitatea oraşului făcuseră ca acesta să fie locul perfect
pentru a-şi cultiva intelectul şi imaginaţia, cu ani în urmă, în
timpul studenţiei la Columbia.
La restaurant, am fost conduşi la o masă aşezată discret
într-un colţ, oamenii din jurul nostru încercând să-şi stăpâ­
nească uimirea. Dar nu aveam cum să ne ascundem prezenţa.
Toţi cei care au intrat în restaurant după sosirea noastră au
trecut printr-un control cu detectorul de arme făcut de echipa
Serviciului Secret, o procedură rapidă, dar un inconvenient,
totuşi. Pentru asta, m-am simţit din nou vinovată.
Am comandat martini. Conversaţia noastră a rămas su­
perficială. La patru luni de la intrarea în rolurile de POTUS şi
FLOTUS, încă ne mai adaptam - încercând să ne dăm seama
cum funcţiona una din identităţi cu cealaltă şi ce însemna asta
pentru căsnicia noastră. în zilele acelea, nu exista nici un as­
pect din viaţa complicată a lui Barack care să nu aibă un anu­
me impact şi asupra vieţii mele, aşa că ar fi fost o mulţime de
probleme comune pe care am fi putut să le discutăm - decizia
echipei lui de a programa o vizită oficială în străinătate în tim­
pul vacanţei de vară a fetelor, de exemplu, sau dacă o asculta
cineva şi pe şefa mea de cabinet la şedinţele de dimineaţă ale
personalului, în Aripa de Vest. Dacă aveam vreo problemă le­
gată de ceva ce se petrecea în Aripa de Vest, de obicei, mă ba­
zam pe angajaţii mei să rezolve problema împreună cu cei ai
lui Barack, făcând tot ce puteam ca să ţin treburile Casei Albe
în afara vieţii noastre personale.
Câteodată Barack voia să discutăm probleme de serviciu,
deşi, de cele mai multe ori, evita. Munca lui era, pur şi simplu,
M
474
ic h e l l e
O
bam a
epuizantă, cu provocări uriaşe şi deseori aparent de nerezol­
vat. General Motors era la doar câteva zile de declararea fali­
mentului, Coreea de Nord făcuse un test nuclear în urmă cu
câteva zile, iar Barack trebuia să plece curând în Egipt, pentru
un discurs important, menit a întinde o mână musulmanilor
din întreaga lume. în jurul lui, pământul părea să se cutremu­
re în permanenţă. De fiecare dată când vechi prieteni veneau
să ne viziteze la Casa Albă, se amuzau de intensitatea cu care
Barack şi cu mine îi chestionam despre slujbele lor, despre co­
pii, despre hobby-urile lor, despre orice. Amândoi eram mai
puţin dispuşi să vorbim despre complexitatea noii noastre
existenţe şi mai interesaţi să absorbim orice fărâmă de bârfă
sau veste banală de acasă. Amândoi tânjeam după aceste frân­
turi de viaţă obişnuită.
în seara aceea, la New York, am mâncat, am băut şi am
stat de vorbă la lumina lumânărilor, bucurându-ne de senza­
ţia, fie ea şi iluzorie, de evadare. Casa Albă este un loc remar­
cabil de frumos şi de confortabil, un fel de fortăreaţă deghizată
în locuinţă, şi era limpede că Serviciul Secret ar fi preferat, din
motive de securitate, să nu plecăm niciodată de acolo. Chiar
şi în interior, agenţii însărcinaţi cu protecţia noastră erau cei
mai fericiţi dacă alegeam să urcăm cu liftul în loc să mergem
pe scări, reducând astfel riscul unei potenţiale căzături. Dacă
Barack sau eu aveam o întâlnire la Blair House, peste drum
de o porţiune deja închisă din Pennsylvania Avenue, uneori ne
cereau să mergem cu coloana oficială, în loc să mergem pe jos,
în aer liber. Le respectam vigilenţa, dar o simţeam uneori ca pe
o formă de detenţie. Câteodată obiectam, încercând să păstrez
echilibrul între nevoile mele şi ceea ce era convenabil pentru
Po
475
v estea m ea
alţii. Dacă cineva din familia noastră voia să iasă pe Balconul
Truman - terasa încântătoare cu arcade care dă spre Peluza de
Sud şi singurul spaţiu semiprivat în aer liber pe care îl aveam la
Casa Albă
trebuia mai întâi să anunţe Serviciul Secret, pen­
tru ca agenţii să închidă porţiunea din Strada E care era în raza
balconului, îndepărtând grupurile de turişti care se adunau în
afara porţilor la orice oră din zi şi din noapte. De multe ori
am vrut să mă duc să stau pe balcon, şi apoi m-am răzgândit,
gândindu-mă la agitaţia pe care aş fi provocat-o şi la vacanţele
pe care le-aş fi stricat, doar pentru că m-aş fi încăpăţânat să-mi
beau ceaiul afară.
Mişcările noastre fiind atât de controlate, Barack şi cu
mine am ajuns să nu mai mergem aproape deloc pe jos. Prin
urmare, amândoi am devenit dependenţi de mica sală de gim­
nastică de la etajul reşedinţei noastre. Barack alerga pe ban­
dă în jur de o oră în fiecare zi, încercând să-şi consume astfel
energia. Eu aveam programul meu la aparate în fiecare dimi­
neaţă, deseori sub îndrumarea lui Corneli, care ne fusese an­
trenor la Chicago şi care acum aproape că se mutase pentru
noi la Washington, venind de câteva ori pe săptămână să ne
asiste la exerciţii pliometrice şi la ridicat greutăţi.
Dincolo de treburile ţării, Barack şi cu mine nu duceam
niciodată lipsă de subiecte de discuţie. în seara aceea, la cină,
am vorbit despre lecţiile de flaut ale Mafiei, despre ataşamen­
tul Sashei pentru păturica ei de când era mică, ajunsă peri­
culos de aproape de a se rupe, dar pe care şi-o punea şi acum
noaptea sub cap. l-am povestit şi despre cum încercase în zadar
un specialist în machiaj să-i pună mamei gene false înainte de
o şedinţă foto programată recent, iar Barack şi-a lăsat capul
M
476
ic h e l l e
O
bam a
pe spate şi a râs cu poftă, exact cum ştiam că avea să facă.
în plus, aveam în casă un puiuţ nou şi foarte amuzant despre
care să vorbim - un câine de apă portughez, în vârstă de şapte
luni, cât se poate de exuberant, căruia îi pusesem numele Bo,
un dar făcut familiei noastre de senatorul Ted Kennedy şi o
împlinire a promisiunii pe care le-o făcusem fetelor în campa­
nia electorală. Fetele îşi făcuseră un obicei din a ieşi să se joace
cu el de-a v-aţi ascunselea pe Peluza de Sud, ghemuindu-se pe
după copaci şi strigându-1 pe nume, în timp ce el alerga prin
iarbă, urmărindu-le vocile. Toţi îl iubeam pe Bo.
Când, în sfârşit, am terminat masa şi ne-am ridicat să
plecăm, clienţii de la celelalte mese s-au ridicat în picioare şi
ne-au aplaudat, gest care mi s-a părut foarte drăguţ, dar deloc
necesar. Nu este exclus ca unii dintre ei să se fi bucurat foarte
mult că plecăm.
Prezenţa noastră era o adevărată pacoste, deranjam orice
activitate normală. Nu aveai cum să nu vezi asta. Am simţit-o
puternic în timp ce maşinile noastre goneau pe Sixth Avenue,
şi apoi spre Times Square, unde poliţia închisese cu câteva ore
înainte un cvartal întreg din faţa teatrului; ceilalţi spectatori
stăteau acum la rând să treacă prin detectoare de metal care, în
mod normal, n-ar fi fost acolo, iar actorii au aşteptat încă 45 de
minute până să înceapă spectacolul, din pricina verificărilor de
securitate.
în cele din urmă, a început spectacolul care s-a dovedit
minunat - o dramă de August Wilson, a cărei acţiune se pe­
trecea într-o pensiune din Pittsburgh în timpul Marii Migraţii,
când milioane de afro-americani au părăsit Sudul şi au venit
în Midwest, ca rudele mele din partea tatei, dar şi din partea
Po
v estea m ea
477
mamei. Stând în întuneric, lângă Barack, eram atentă, puţin
emoţionată şi, pentru un timp, m-am lăsat furată de spectacol,
ca şi de acea senzaţie de mulţumire că ai plecat de la serviciu
undeva, în oraş.
în avionul care ne-a dus noaptea târziu înapoi la
Washington, ştiam deja că avea să treacă multă vreme până
să mai facem ceva asemănător. Adversarii politici ai lui Barack
aveau să-l critice pentru că mă dusese la New York, la un spec­
tacol. Partidul Republican a dat un comunicat de presă înainte
chiar să ajungem noi acasă, spunând că ieşirea noastră în oraş
fusese extravagantă şi costisitoare pentru banii contribuabi­
lilor, un mesaj care avea să fie preluat şi dezbătut în progra­
mele de ştiri ale televiziunilor. Echipa lui Barack a întărit şi ea
mesajul, avertizându-ne să fim mai atenţi, făcându-mă să mă
simt vinovată şi egoistă pentru că furasem un moment rar de
singurătate cu soţul meu.
Dar asta nu a fost tot. Criticii aveau să fie întotdeauna pe
fază. Republicanii nu aveau să renunţe niciodată. Imaginea
avea să ne conducă permanent vieţile.
Era ca şi cum, prin acea ieşire în oraş, Barack şi cu mine
testasem o teorie şi evidenţiasem atât punctele bune, cât şi pe
cele mai slabe, a căror existenţă o bănuiam. Partea bună era că
puteam să ieşim pentru o seară romantică aşa cum făceam cu
ani în urmă, înainte ca viaţa politică să îl acapareze cu totul.
Deşi eram cuplul prezidenţial, puteam să ne simţim apropiaţi,
să ne bucurăm de o masă la restaurant şi de un spectacol în
oraşul care ne plăcea atât de mult. Partea cea mai grea era să
vedem egoismul inerent al acestei alegeri, ştiind că era nevoie
de ore de întâlniri între echipele noastre de securitate şi poliţia
478
M
ic h e l l e
O
bam a
locală. Escapada noastră a însemnat eforturi în plus pentru
personalul nostru, pentru cel de la teatru, pentru chelnerii de
la restaurant, pentru oamenii ale căror maşini fuseseră deviate
pe West Side Highway, pentru poliţiştii de pe străzi. Era parte
din noua povară cu care trăiam. Erau prea mulţi oameni impli­
caţi şi afectaţi, ca să mai poată părea uşor.
e la
Balconul T ruman puteam să văd grădina care în­
cepea să capete formă în colţul de sud-vest al peluzei.
Pentru mine era o privelişte reconfortantă - un mic Eden în
evoluţie, făcut din cârcei tineri şi lăstari, din frunze de morcov
şi ceapă care începeau să se înalţe, din petice dense şi verzi de
spanac, cu flori strălucitoare, galbene şi roşii, de jur împrejur.
Cultivam hrană.
La sfârşitul lui iunie, echipa noastră inedită de ajutoare
de grădinari de la şcoala primară Bancroft a revenit să mă aju­
te la prima recoltă şi am stat din nou împreună, cu genunchii
aşezaţi pe pământ, ca să smulgem frunze de salată şi să rupem
păstăile de mazăre de pe tulpiniţele lor. De data asta, ne-am
distrat şi cu Bo, căţeluşul nostru, care s-a dovedit şi el un mare
iubitor al grădinii, făcând ture printre copaci până când s-a
trântit cu burta în sus între straturi, la soare.
După recolta din ziua aceea, Sam şi copiii au mers la bu­
cătărie şi au făcut o salată pe care am mâncat-o cu pui fript,
urmat de brioşe cu căpşuni din grădină. în zece săptămâni,
grădina produsese în jur de 40 de kilograme de produse - din
seminţe şi răsaduri care costaseră doar 200 de dolari.
Grădina era îngrijită şi era sănătoasă, dar ştiam că pen­
tru unii oameni nu era destul. înţelegeam că eram privită
Po
v estea m ea
479
cu un anumit sentiment de aşteptare, poate, în special, de fe­
meile cu studii şi de profesioniste, care se întrebau dacă aveam
să-mi îngrop educaţia şi experienţa profesională într-un bu­
doar de primă doamnă, printre frunzuliţe de ceai şi cuverturi
roz. Oamenii păreau să-şi facă griji că nu aveam să mă arăt pe
mine, cea adevărată.
Orice aş fi ales să fac, ştiam că aveam să dezamăgesc pe
cineva. Campania electorală mă învăţase că fiecare gest sau ex­
presie facială putea fi interpretată în zeci de moduri diferite.
Eram fie nesupusă şi furioasă sau, cu grădina mea şi cu me­
sajele despre hrana sănătoasă, o dezamăgire pentru feministe,
deoarece nu ieşeam în evidenţă cu alte calităţi. Cu câteva luni
înainte ca Barack să fie ales, îi spusesem unui reporter care mă
intervieva că principalul meu obiectiv la Casa Albă avea să fie
să-mi continui rolul de „mamă-şefă“ în familia noastră. Am
spus-o la întâmplare, dar fraza a prins şi a fost amplificată de
presă. Unii americani au părut să o accepte, înţelegând foarte
bine de câtă organizare şi de cât efort era nevoie ca să creşti
nişte copii. Alţii, în schimb, păreau uşor scandalizaţi, presupu­
nând că asta însemna că eu, ca primă doamnă, nu aveam să fac
altceva decât împletituri şi goblenuri cu fetele mele.
Adevărul era că intenţionam să le fac pe toate - să muncesc
cu un scop şi să-mi cresc copiii cu grijă -, aşa cum făcusem
întotdeauna. Singura diferenţă era că acum eram urmărită de
foarte multă lume.
Modul meu preferat de lucru, cel puţin la început, a fost
abordarea înţeleaptă. Voiam să fiu metodică în alcătuirea unui
plan mai larg şi să aştept până aveam încredere deplină în ceea
ce prezentam, înainte să ies în public cu ceva. Aşa cum le-am
480
M
ic h e l l e
O
bam a
spus şi celor din echipa mea, preferam să fac foarte bine un
singur lucru în loc să mă apuc de mai multe odată. Mă sim­
ţeam uneori ca o lebădă, ştiind că treaba mea era să plutesc lin
şi să par senină, deşi pe sub apă dădeam din picioare fără să mă
opresc vreodată. Interesul şi entuziasmul pe care le stârnisem
cu grădina - ştirile pozitive din presă, scrisorile care curgeau
din toată ţara - nu au făcut decât să-mi confirme faptul că pu­
team atrage atenţia asupra unei idei bune. Acum voiam să scot
în evidenţă o problemă mai importantă şi să fac presiuni pen­
tru găsirea unor soluţii mai cuprinzătoare.
în momentul instalării lui Barack în funcţie, o treime
dintre copiii americani erau supraponderali sau obezi. în cele
trei decenii precedente, rata obezităţii infantile se triplase.
Copiii erau diagnosticaţi cu hipertensiune şi diabet de tip 2
în procentaje record. Până şi comandanţii militari raportau
că obezitatea era unul dintre cei mai obişnuiţi factori pentru
respingerea la înrolare.
Problema era întreţesută în fiecare aspect al vieţii de
familie, de la preţul mare al fructelor proaspete, până la răs­
pânditele tăieri de fonduri pentru programele sportive şi de
recreere în şcolile publice. Televizoarele, computerele şi jo­
curile video concurau pentru a ocupa timpul copiilor, iar, în
unele cartiere, părea mai sigur să stai în casă în loc să te joci
afară, cum făceam eu şi cu Craig când eram copii. Multe familii
din zonele defavorizate ale marilor oraşe nu aveau magazine
alimentare în vecinătate. în regiuni întinse ale ţării, cumpă­
rătorii din mediul rural erau la fel de puţin norocoşi când era
vorba de acces la produse proaspete. între timp, dimensiunile
porţiilor în restaurante creşteau. Reclamele la cereale cu zahăr,
Po
v estea m ea
481
semipreparate pentru microunde şi porţii XXL asaltau minţile
copiilor care se uitau la desene animate.
încercarea de a îmbunătăţi măcar o parte din sistemul
alimentar putea, însă, să declanşeze valuri de ostilitate. Dacă
aş fi încercat să declar război băuturilor cu zahăr pentru copii,
foarte probabil că mi s-ar fi opus nu doar marile companii pro­
ducătoare de băuturi răcoritoare, ci şi fermierii care furnizează
porumbul folosit la fabricarea multor îndulcitori. Dacă aş fi ple­
dat pentru mâncăruri mai sănătoase servite în şcoli, aş fi intrat
în conflict cu lobby-ul marilor corporaţii care dictează frecvent
ce alimente ajung pe tava unui elev de clasa a patra, la cantina
şcolii. De ani de zile, specialiştii în sănătate publică şi susţinăto­
rii alimentaţiei sănătoase erau puşi în inferioritate de mai bine
organizatul şi mai bine finanţatul complex industrial al alimen­
telor şi al băuturilor răcoritoare. Mesele servite în şcolile din
Statele Unite erau o afacere de şase miliarde de dolari pe an.
Şi, totuşi, mi se părea momentul potrivit să încerc o schim­
bare. Nu eram nici prima, nici singura persoană atrasă de aces­
te subiecte. în toată America, căpăta amploare o mişcare nouă
pentru alimentaţia sănătoasă. Fermierii urbani experimentau
în oraşele din toată America. Republicanii şi democraţii, de­
opotrivă, atacaseră problema la nivel local şi la nivel de stat,
investind în viaţa sănătoasă, amenajând mai multe spaţii verzi
şi parcuri publice - o dovadă că exista un teren politic comun,
care trebuia explorat.
La jumătatea anului 2009, mica mea echipă împreună cu
mine am început să ne coordonăm cu cei care se ocupau de
politici în Aripa de Vest şi să ne întâlnim cu specialişti din
interiorul şi din afara administraţiei, ca să formulăm un plan.
482
M
ic h e l l e
O
bam a
Am decis să ne concentrăm asupra copiilor. Este dificil din
punct de vedere politic să-i determini pe adulţi să-şi schimbe
obiceiurile. Eram convinşi că am fi avut mai multe şanse dacă
am fi încercat să-i ajutăm pe copii să se gândească diferit la
mâncare şi la exerciţii fizice, de la o vârstă fragedă. Şi cine ar
fi putut să aibă ceva împotriva noastră, dacă ne ocupam cu
adevărat de copii?
Copiii mei tocmai terminaseră anul şcolar şi erau în va­
canţa de vară. Mi-am propus să mă ocup trei zile pe săptă­
mână de responsabilităţile mele de primă doamnă şi să rezerv
restul timpului pentru familie. în loc să le trimit pe fete în
tabere de o zi, am decis să organizez ceea ce am numit Camp
Obama (Tabăra Obama), adică să invit câţiva prieteni şi să
facem zilnic excursii, ca să cunoaştem mai bine zona în care
trăiam. Ne-am dus la Monticello şi la Mount Vernon şi am
explorat peşteri în valea Shenandoah. Am vizitat Monetăria
ca să vedem cum se fabrică dolarii, dar şi casa lui Frederick
Douglass, în sud-vestul Washingtonului, ca să aflăm cum a
putut un sclav să devină om de ştiinţă şi erou. Un timp, le-am
cerut fetelor să ţină un jurnal, cu impresii după fiecare vizită,
dar, până la urmă, au început să protesteze şi am renunţat.
Cât de des puteam, programam aceste ieşiri dimineaţa
devreme sau spre sfârşitul zilei, pentru ca Serviciul Secret să
poată verifica sau închide zona înaintea sosirii noastre fără
eforturi prea mari. încă mai eram o pacoste, ştiam, chiar dacă
fără Barack deranjul era mai mic. Şi, oricum, când era vorba de
fete, încercam să trec peste orice senzaţie de vină. Voiam ca ele
să poată să se mişte cu acelaşi gen de libertate pe care o aveau
ceilalţi copii.
Po
v estea m ea
483
într-o zi, la începutul anului, avusesem o dispută cu
Serviciul Secret, când Malia fusese invitată să se alăture câtor­
va prieteni de la şcoală care se hotărâseră pe nepusă masă să
iasă la o îngheţată. Din motive de siguranţă, ea nu avea voie să
meargă în maşina altei familii, iar pentru că Barack şi cu mine
aveam în ziua aceea programul calculat la minut, şi stabilit cu
săptămâni în urmă, Maliei i s-a spus că trebuie să aştepte o
oră până când şeful echipei ei de pază a fost adus de acasă, din
suburbii - fapt care a necesitat mai multe telefoane de scuze şi
i-a întârziat pe toţi cei implicaţi.
Era exact genul de povară pe care nu o voiam în viaţa
fiicelor mele. Nu am putut să-mi ascund enervarea. Pentru
mine, nu avea nici un sens. Casa Albă era împânzită de agenţi
de pază. Pe fereastră vedeam maşinile Serviciului Secret
parcate pe aleea circulară. Dar, dintr-un motiv sau altul,
ea nu putea doar să-mi ceară voie şi să plece cu prietenii
ei. Nu se putea face nimic fără acordul şefului din echipa ei
de securitate.
„Nu aşa stau lucrurile într-o familie şi nu aşa se pleacă la o
îngheţată", le-am spus. „Dacă aveţi de protejat un copil, atunci
trebuie să fiţi în stare să vă mişcaţi aşa cum se mişcă un co­
pil." Am continuat să insist ca agenţii să-şi revizuiască proto­
coalele astfel încât, pe viitor, Malia şi Sasha să poată pleca de
la Casa Albă în siguranţă şi fără un efort masiv de planificare.
Pentru mine a fost o altă mică testare a limitelor. Barack şi cu
mine renunţasem de acum la ideea că am putea fi spontani.
Acceptasem că în vieţile noastre nu mai era loc pentru impul­
sivitate şi capricii. Dar am luptat să păstrăm această posibilita­
te pentru fiicele noastre.
484
M
ic h e l l e
O
bam a
a un moment dat, în timpul campaniei lui Barack, oame­
L
nii au început să dea mai multă atenţie hainelor pe care le
purtam. în orice caz, presa acorda multă atenţie vestimentaţiei
mele, ceea ce i-a făcut pe bloggerii de modă să fie mai atenţi,
iar asta a provocat mai departe tot felul de comentarii pe in­
ternet. Nu ştiu exact de ce s-a întâmplat asta - probabil pentru
că sunt înaltă şi nu mă feresc de croieli îndrăzneţe -, dar aşa
stăteau lucrurile.
Dacă purtam balerini în loc de pantofi cu toc, ajungeam
la ştiri. Perlele mele, cordoanele, jachetele, rochiile mele luate
din magazin, de la J. Crew, decizia pare-se curajoasă de a alege
alb pentru rochia de la inaugurare - toate păreau să declanşeze
o avalanşă de păreri şi reacţii instantanee. Am purtat o rochie
violet fără mâneci la discursul lui Barack în faţa camerelor re­
unite ale Congresului şi o rochie neagră fără mâneci pentru
portretul meu oficial de la Casa Albă, şi, brusc, braţele mele au
ajuns subiect de presă. La sfârşitul verii anului 2009, am mers
într-o excursie de familie la Marele Canion şi am fost apostro­
fată pentru aşa-zisa lipsă de demnitate când am fost fotografi­
ată coborând din Air Force One (pe o căldură de 42°C, aş vrea
să adaug) în pantaloni scurţi.
Părea că hainele mele erau mai importante decât orice
aş fi avut de spus. La Londra, când am coborât de pe scenă
cu ochii în lacrimi, după discursul pentru fetele de la şcoala
Elizabeth Garrett Anderson, am aflat că prima întrebare pusă
uneia dintre angajatele mele de către un reporter a fost „Cine
i-a făcut rochia?"
Lucrurile acestea mă întristau, dar am încercat să le văd
într-o altă lumină, ca pe nişte ocazii de a învăţa, de a mă întări,
Po
v estea m ea
485
deşi mă aflam într-o situaţie pe care eu nu o alesesem pentru
mine însămi. Dacă oamenii răsfoiau o revistă, în primul rând,
ca să vadă cum eram îmbrăcată, speram că aveau să o vadă şi
pe soţia de militar care stătea lângă mine sau să citească şi ce
aveam de spus despre sănătatea copiilor. Când Vogue mi-a pro­
pus să apar pe coperta revistei la puţin timp după alegerea lui
Barack, echipa mea a dezbătut îndelung dacă aceasta nu m-ar
face să par frivolă sau elitistă într-o perioadă de dificultăţi eco­
nomice. Până la urmă, am hotărât să accept. Era importan­
tă orice ocazie în care o femeie de culoare apărea pe coperta
unei reviste. Totodată, am insistat să îmi aleg singură ţinutele
pentru şedinţa foto, la care am purtat rochii de Jason Wu şi
Narciso Rodriguez, un talentat designer latino-american.
Ştiam câte ceva despre modă, dar nu mult. Ca mamă şi
femeie de carieră, nu avusesem prea mult timp la dispoziţie
să mă gândesc la hainele mele. în campania electorală, făcu­
sem cea mai mare parte a cumpărăturilor la un magazin din
Chicago, unde am avut norocul să întâlnesc o tânără vânză­
toare, pe nume Meredith Koop. Meredith, care crescuse în St.
Louis, era ageră, ştia multe despre creatorii de modă şi avea
un foarte viu simţ al culorilor şi al texturilor. După ce Barack a
fost ales, am reuşit să o conving să se mute la Washington şi să
lucreze cu mine ca asistentă personală şi stilist. Foarte repede,
mi-a devenit şi prietenă de încredere.
De câteva ori pe lună, Meredith aducea în dressingul meu
de la Casa Albă suporturi mari cu umeraşe pline de haine şi
petreceam o oră sau două făcând probe şi combinând ţinu­
te pentru evenimentele pe care le aveam programate pen­
tru următoarele săptămâni. îmi plăteam singură hainele şi
486
M
ic h e l l e
O
bam a
accesoriile - singura excepţie făcând-o rochiile de seară pe
care le purtam la evenimente oficiale, care îmi erau oferite
de diferiţi designeri şi care, ulterior, erau donate Arhivelor
Naţionale, în spiritul regulilor de etică de la Casa Albă. Când
venea vorba despre hainele pe care le alegeam eu, încercam
să fiu oarecum imprevizibilă, astfel încât nimeni să nu poată
asocia un anumit mesaj cu ceea ce purtam. Era ca mersul pe
sârmă. Ceilalţi aşteptau de la mine să ies în evidenţă fără să-i
umbresc pe alţii, să mă amestec în mulţime fără să mă pierd
în ea. De asemenea, ca femeie de culoare, ştiam că aveam să
fiu criticată dacă eram percepută ca fiind luxoasă şi ostenta­
tivă, şi aveam să fiu criticată şi dacă m-aş fi îmbrăcat prea ba­
nal. Aşa că le-am amestecat. Asortam o fustă foarte scumpă
de la Michael Kors cu un tricou de la Gap. într-o zi, purtam
ceva de la Target, iar în ziua următoare o ţinută Diane von
Furstenberg. Voiam să atrag atenţia asupra designerilor ame­
ricani, în special asupra celor în curs de afirmare, chiar dacă
era uneori frustrant pentru designerii din vechea gardă, prin­
tre care şi Oscar de la Renta, despre care se spune că a fost
nemulţumit că nu i-am purtat creaţiile. Pentru mine, alegerile
pe care le făceam erau, pur şi simplu, o modalitate de a-mi
folosi bizara relaţie cu atenţia publicului pentru a propulsa un
set divers de tinere talente.
în lumea politică, într-o oarecare măsură, totul ţine de
imagine, iar eu ţineam cont de asta la alegerea fiecărei ţinute.
Era nevoie de timp, de gândire şi de bani - mai mulţi bani decât
cheltuisem vreodată pe haine. Era nevoie şi de o documentare
atentă din partea lui Meredith, mai ales pentru călătoriile
în străinătate. Ea petrecea deseori ore în şir asigurându-se
Po
v estea m ea
487
că designerii, culorile şi stilurile pe care le alegeam arătau
respectul cuvenit popoarelor şi ţărilor pe care le vizitam.
Meredith făcea cumpărături şi pentru Sasha şi Malia înaintea
evenimentelor publice, ceea ce mărea cheltuiala totală, dar
ochii publicului erau aţintiţi şi asupra lor. Oftam câteodată
când îl vedeam pe Barack luând din dulap acelaşi costum
închis la culoare înainte de a pleca la muncă, fără să trebuiască
măcar să se pieptene. Principala lui dilemă în materie de modă
înaintea unui eveniment public era dacă putea să-şi încheie
sau nu haina de la costum. Cu cravată sau fără cravată?
Meredith şi cu mine aveam grijă să fim mereu pregătite,
în dressingul meu, probam cu grijă fiecare rochie nouă, întindeam braţele, le îndoiam şi le roteam, ca să fiu sigură că
puteam să mă mişc cu uşurinţă. Orice era prea strâmt ajungea
înapoi, pe umeraş. Când călătoream, luam cu mine ţinute de
rezervă, în eventualitatea schimbării vremii sau a programu­
lui, ca să nu mai vorbim de scenariile de coşmar care impli­
cau pete în timpul meselor sau fermoare rupte. Aflasem, de
asemenea, că era important să ai în bagaje, cu o orice preţ,
o rochie potrivită pentru o înmormântare, deoarece Barack
era uneori chemat pe neaşteptate la funeraliile unor soldaţi,
senatori sau lideri străini.
Ajunsesem să mă bazez foarte mult pe Meredith, dar la
fel de mult şi pe Johnny Wright, coaforul meu care vorbea
foarte repede şi avea un râs molipsitor, şi pe Carl Ray, speci­
alistul meu în machiaj, cu vorbă domoală. împreună, cei trei
(cărora restul echipei mele le spunea „trifecta") îmi dădeau în­
crederea de care aveam nevoie ca să ies în public în fiecare zi,
toţi fiind conştienţi că orice neatenţie putea atrage o furtună
M
4 88
ic h e l l e
O
bam a
de ridiculizări şi de comentarii răutăcioase. Nu mă aşteptasem
vreodată să ajung să-i angajez pe alţii să aibă grijă de imagi­
nea mea şi, la început, ideea a fost derutantă. Dar aveam să
aflu repede un adevăr despre care nu vorbeşte nimeni: astăzi,
practic orice femeie din viaţa publică - fie ea politician, vedetă
sau orice altceva - are o versiune a echipei Meredith, Johnny
şi Cari. Este, până la urmă, o necesitate, un preţ obligatoriu de
plătit în societatea noastră cu standarde duble.
Cum se descurcaseră alte prime doamne cu provocările
legate de coafură, machiaj şi garderobă? Nu am nici cea mai
mică idee. în acel prim an la Casa Albă, m-am surprins de câ­
teva ori citind cărţi fie despre precedentele prime doamne, fie
scrise chiar de ele, dar, de fiecare dată, renunţam la ele foarte
repede. Aproape că nu voiam să ştiu ce era la fel şi ce era diferit
la fiecare dintre noi.
în septembrie, am participat la o cină prelungită şi foarte
plăcută cu Hillary Clinton, în sufrageria reşedinţei de la Casa
Albă. După ce fusese ales, oarecum spre surprinderea mea,
Barack o alesese pe Hillary ca secretar de stat, amândoi reuşind
să treacă peste rănile bătăliei din campania pentru alegerile
primare şi să construiască o relaţie de muncă foarte producti­
vă. Ea mi-a povestit sincer cum a judecat greşit disponibilita­
tea ţării de a accepta în rolul de primă doamnă o femeie activă,
cu o înaltă pregătire profesională. Ca soţie a guvernatorului
din Arkansas, Hillary îşi păstrase locul de muncă la o firmă de
avocatură şi, în acelaşi timp, îşi ajutase soţul să îmbunătăţeas­
că învăţământul şi sistemul medical. Venise la Washington cu
aceeaşi dorinţă şi energie de a contribui la noua administraţie,
dar fusese aspru judecată pentru că îşi asumase un rol politic
Po
v estea m ea
489
în Aripa de Vest pentru reforma sistemului de sănătate. Mesajul
pentru ea a fost transmis cu o francheţe brutală: alegătorii îl
votaseră pe soţul ei, nu pe ea. Locul primelor doamne nu era
în Aripa de Vest. Ea încercase să facă prea mult şi prea repede,
se pare, lovindu-se imediat de un zid.
Eu însămi am încercat să fiu atentă la zidul respectiv, în­
văţând din experienţa altor prime doamne să nu mă amestec
direct sau explicit în treburile din Aripa de Vest. Mă bazam, în
schimb, pe angajaţii mei care comunicau zilnic cu personalul
lui Barack, făcând schimb de informaţii, sincronizând progra­
mele şi revizuind fiecare plan. După părerea mea, consilierii
preşedintelui îşi făceau prea multe griji cu privire la aparenţe.
Câţiva ani mai târziu, când m-am hotărât să îmi schimb tun­
soarea şi să-mi fac breton, angajaţii mei au simţit nevoia să
discute mai întâi cu echipa lui Barack, să se asigure că nu avea
să fie vreo problemă. (Nu a fost şi, ca să fie clar, oricum m-aş
fi tuns aşa. ldeea de a discuta despre asta mi se pare ridicolă.)
Dat fiind că economia trecea printr-o perioadă dificilă,
echipa lui Barack era preocupată permanent ca de la Casa Albă
să nu apară nici o imagine care ar putea fi interpretată ca frivo­
lă sau uşuratică. Nu mă împăcăm întotdeauna cu asta. Ştiam
din experienţă că, în vremurile grele, poate cu atât mai mult
în vremurile grele, râsul era binevenit. De dragul copiilor, în
special, trebuia să găseşti modalităţi de distracţie. De aceea,
echipa mea s-a ciondănit îndelung cu echipa de comunica­
re a lui Barack în jurul ideii mele de a organiza o petrecere
de Halloween pentru copii, la Casa Albă. Aripa de Vest - mai
ales David Axelrod, acum consilier principal în administra­
ţie, şi secretarul de presă Robert Gibbs - considera că o astfel
M
490
ic h e l l e
O
bam a
de acţiune putea să fie percepută ca fiind prea ostentativă şi
prea costisitoare, existând riscul să-l îndepărteze pe Barack de
public. „Ar da rău“, au concluzionat ei. M-am împotrivit, ar­
gumentând că o petrecere de Halloween pentru copiii din fa­
miliile obişnuite şi pentru cei din familiile militarilor, care nu
mai văzuseră Casa Albă până atunci, era un mod foarte potrivit
de a cheltui o mică parte din bugetul alocat pentru festivităţi.
Axe şi Gibbs nu au fost niciodată de acord, dar, la un
moment dat, au încetat să se mai lupte cu noi. La sfârşitul
lui octombrie, spre marea mea bucurie, pe peluza de la Casa
Albă a apărut un dovleac de aproape cinci sute de kilograme.
O formaţie de schelete cânta jazz, iar de pe Porticul de Nord
cobora un păianjen gigantic. Stăteam în faţa Casei Albe în
costum de leopard - pantaloni negri, o bluză cu pete şi bentiţă
cu urechi de pisică
lângă Barack care, nefiind vreodată
un pasionat de costume, nici măcar înainte ca imaginea să
conteze, purta un pulover banal. (Spre lauda lui, Gibbs apăruse
costumat în Darth Vader, gata să se distreze.) în noaptea aceea,
am împărţit pungi cu prăjiturele, fructe uscate şi bomboane
M&M’s în cutiuţe înnobilate cu sigiliul prezidenţial celor peste
2 ooo de prinţese, ucigaşi înfiorători, piraţi, supereroi, fantome
şi jucători de fotbal care se plimbau pe peluză, aşteptând să ne
întâlnească. După părerea mea, imaginea aceea era cum nu se
poate mai potrivită.
G
r ă d in a n o a s t r ă a în f r u n t a t
fiecare anotimp în parte
şi ne-a învăţat pe parcurs tot felul de lucruri. Am des­
coperit că pepenii pe care îi cultivaserăm aveau miezul de­
colorat şi fără gust. Am fost nevoiţi să refacem stratul fertil
Po
v estea m ea
491
de la suprafaţa solului, pe care grindina şi furtunile l-au
distrus. Am văzut cum păsările ne-au ciugulit afinele, iar
gândacii ne-au ronţăit castraveţii. De fiecare dată când apărea
o problemă, îi ceream ajutorul lui Jim Adams, horticultor
în agenţia de administrare a parcurilor naţionale, care era
grădinarul nostru şef, şi lui Dale Haney, administratorul
terenurilor de la Casa Albă. Făceam mici modificări şi mer­
geam mai departe, bucurându-ne de abundenţa culturi­
lor noastre. La mesele noastre de la reşedinţă, aveam deja
broccoli, morcovi şi varză kale cultivate pe Peluza de Sud. Am
început să donăm o parte din fiecare recoltă către Miriam’s
Kitchen, un ONG local care avea şi cantină pentru persoanele
fără adăpost. Am început, totodată, să punem murături şi
să le dăruim demnitarilor străini veniţi în vizită, alături de
borcane cu miere din noua noastră stupină. Pentru angajaţi,
grădina a devenit un motiv de mândrie. Cei care au fost
sceptici la început s-au transformat rapid în susţinători.
Pentru mine, grădina era simplă, prosperă şi sănătoasă un simbol al străduinţei şi al încrederii. Mesajul pe care îl
transmiteam prin intermediul ei era frumos şi, totodată,
puternic. Şi îi făcea pe oameni fericiţi.
în lunile precedente, eu şi cei din echipa mea din Aripa
de Est luaserăm legătura cu specialişti şi apărători ai sănătăţii
copiilor, ca să ne ajute să construim bazele pe care avea
să se sprijine efortul nostru mai amplu. Voiam să le oferim
părinţilor informaţii care să-i ajute să facă alegeri sănătoase
pentru familiile lor. Voiam să punem umărul la crearea
unui mediu sănătos în şcoli. Voiam să încercăm să facilităm
accesul la hrană de calitate. Şi voiam să căutăm mai multe
M
492
ic h e l l e
O
bam a
moduri de a-i face pe tineri să fie mai activi fizic. Ştiind cât
de important era felul în care ne prezentam planurile, am
apelat din nou la Stephanie Cutter, care s-a alăturat echipei
pe post de consultant, pentru a-i ajuta pe Sam şi pe Jocelyn
Frye să dea contur iniţiativei noastre, în timp ce echipa mea
de comunicare avea misiunea de a construi o faţadă publică
atrăgătoare pentru campania de promovare a programului,
în tot acest timp, în Aripa de Vest existau nelinişti legate
de planurile mele, de teamă că aş fi putut părea un fel de
dădacă moralizatoare, într-o perioadă în care controversatele
planuri de salvare a băncilor şi a industriei auto îi făcuseră
pe americani cât se poate de sceptici faţă de orice intervenţie
guvernamentală.
Cu toate acestea, îmi doream să fac, în această privinţă,
mai mult decât guvernul. Speram să pot folosi ceea ce îmi îm­
părtăşise Hillary din experienţa ei, să las politica pe seama
lui Barack şi să-mi concentrez eforturile în altă direcţie. în
privinţa relaţiilor cu directorii generali ai companiilor de bă­
uturi răcoritoare şi de produse alimentare care aprovizionau
cantinele şcolare, m-am gândit că ar fi fost mai constructiv să
îi abordăm direct, nu prin reglementări guvernamentale, să
colaborăm unii cu ceilalţi, în loc să ne luptăm. Iar dacă voiam
să fac ceva în legătură cu modul propriu-zis în care oamenii
trăiau, m-am gândit că ar fi bine să le vorbesc direct părinţilor
şi copiilor cărora li se adresa iniţiativa noastră.
Nu mă interesa să joc după regulile lumii politice şi nici să
apar la dezbaterile televizate de duminică. în schimb, am dat
interviuri revistelor de sănătate orientate spre părinţi şi copii.
Am dansat hula-hoop pe Peluza de Sud ca să arăt că poate
Po
v estea m ea
493
fi distractiv să faci mişcare şi am apărut ca invitat într-un
episod din Sesame Street, discutând despre legume cu Elmo
şi cu Big Bird. Ori de câte ori vorbeam cu reporterii despre
grădina Casei Albe, aminteam faptul că numeroşi americani
aveau probleme cu achiziţionarea produselor proaspete din
comunităţile lor şi încercam să aduc în discuţie costurile din
sistemul medical asociate cu creşterea ratei obezităţii. Voiam
să fiu sigură că îi atragem de partea noastră pe toţi cei de care
aveam nevoie pentru ca iniţiativa să aibă succes, să anticipez
orice obiecţii care ar fi putut să apară. Cu acest obiectiv în
minte, am petrecut săptămâni la rând având întâlniri discrete
cu grupuri de afaceri şi de susţinători, precum şi cu membri
ai Congresului. Am organizat focus-grupuri ca să testăm cum
trebuia comunicat mesajul campaniei noastre şi am primit
sprijin gratuit din partea unor specialişti în relaţii publice, ca
să reglăm detaliile.
în februarie 2010, eram, în sfârşit, gata să îmi împărtă­
şesc viziunea cu restul lumii. într-o după-amiază friguroasă de
marţi, după ce Washingtonul fusese îngropat în zăpadă de un
viscol năprasnic, m-am aşezat la un pupitru în Sala Dineurilor
de la Casa Albă. înconjurată de copii şi de membri ai cabinetu­
lui, de mari sportivi şi de câţiva primari, precum şi de figuri im­
portante din medicină, educaţie şi industrie alimentară, plus
de un grup de reporteri, mă pregăteam să anunţ cu mândrie
noua noastră iniţiativă, pe care hotărâsem să o numim Let’s
Move! (Să ne mişcăm!) Aceasta se concentra asupra unui sin­
gur scop - să punem capăt, în decursul unei generaţii, epide­
miei de obezitate infantilă.
494
M
ic h e l l e
O
bam a
Pentru mine era important că nu anunţam doar nişte do­
rinţe sau nişte obiective de neatins. Efortul era real, iar munca
noastră începuse deja. Barack semnase mai devreme în ace­
eaşi zi un memorandum pentru crearea primei unităţi federa­
le de acţiune în privinţa obezităţii infantile, iar trei corporaţii
importante dintre cele care aprovizionau cantinele şcolare au
anunţat că vor reduce cantităţile de sare, zahăr şi grăsimi din
meniurile lor. Asociaţia producătorilor americani de băuturi
răcoritoare a promis că va îmbunătăţi descrierea ingredi­
entelor de pe etichete. Am convins Academia Americană de
Pediatrie să încurajeze medicii să facă din măsurarea indicelui
de masă corporală un standard al îngrijirii sănătăţii copiilor şi
am încheiat parteneriate cu Disney, NBC şi Warner Bros pen­
tru difuzarea unor anunţuri de interes public şi investirea în
programe speciale, care să-i încurajeze pe copii să aleagă un
stil de viaţă sănătos. Conducătorii a 12 ligi sportive profesio­
niste diferite au fost şi ei de acord să promoveze campania
„60 de minute de joacă pe zi“, ca să-i stimuleze pe copii să facă
mai multă mişcare.
Iar acesta era doar începutul. Aveam planuri pentru apro­
vizionarea cu legume şi fructe proaspete în acele cartiere ur­
bane şi zonele rurale cunoscute ca „deserturi alimentare", să
pledăm pentru informaţii nutriţionale mai exacte pe ambala­
jele produselor alimentare şi să redesenăm vechea piramidă
alimentară ca să fie mai accesibilă şi mai bine corelată cu cer­
cetările actuale privind nutriţia. Pe parcurs, urma să responsabilizăm comunitatea de afaceri în privinţa deciziilor legate de
sănătatea copiilor.
Po
v estea m ea
495
Era nevoie de angajament şi de organizare pentru a face
toate acestea să se întâmple, ştiam asta, dar era exact genul
de muncă pe care o preferam. Abordam o problemă uriaşă,
dar acum aveam avantajul că acţionam de pe o platformă uri­
aşă. începeam să îmi dau seama că toate lucrurile care mi se
păruseră stranii în noua mea viaţă - bizareria faimei, atenţia
neobosită pentru imaginea mea, descrierea vagă a responsabi­
lităţilor mele - puteau fi folosite în slujba unor scopuri reale.
Mă simţeam plină de energie. în sfârşit, aveam posibilitatea să
mă arăt aşa cum eram eu, de fapt.
Capitolul 22
A
I
N TR -O D IM INEAŢĂ DE PRIMĂVARĂ, BARACK, FETELE ŞI CU M INE
am fost chemaţi să coborâm pe Peluza de Sud. Un bărbat
pe care nu -1 mai văzusem până atunci ne aştepta pe alee. Avea
o mină prietenoasă şi o mustaţă căruntă care îi dădea un aer
demn. S-a prezentat ca fiind Lloyd.
„Domnule preşedinte, doamnă Obama“, a spus el. „Ne-am
gândit că dumneavoastră şi fetelor s-ar putea să vă placă o
schimbare de ritm, aşa că v-am pregătit o mică grădină zoolo­
gică, cu animale pe care le puteţi mângâia şi hrăni.11 Ne-a zâm­
bit larg. „Niciodată până acum familia prezidenţială nu a mai
participat la aşa ceva.“
Bărbatul a arătat spre stânga lui şi ne-am uitat toţi în di­
recţia indicată. Cam la 30 de metri distanţă, întinse la umbra
cedrilor, se aflau patru feline mari, superbe. Era un leu, un ti­
gru, o panteră neagră şi un ghepard suplu, cu pete. Din locul în
care stăteam nu vedeam garduri sau lanţuri. Părea să nu existe
nimic care să le ţină închise. Mi s-a părut ciudat. Cu siguranţă,
era o schimbare de ritm.
„Mulţumim, foarte drăguţ din partea voastră", am spus, cu
speranţa că tonul meu era politicos. „Văd eu bine - Lloyd spu­
neai, nu? - că nu există nici un gard, nici altceva? Nu e puţin
cam periculos pentru copii?"
Po
v estea m ea
497
„Desigur, am luat toate măsurile de siguranţă11, a spus
Lloyd. „Ne-am gândit că familiei dumneavoastră i-ar plăcea
mai mult să vadă animalele mişcându-se liber, ca în sălbăticie.
Aşa că le-am sedat, pentru siguranţa dumneavoastră. Nu vă
vor face nici un rău.“ Ne-a chemat cu un gest încurajator. „Vă
rog, apropiaţi-vă. Distracţie plăcută."
Barack şi cu mine le-am luat pe Malia şi Sasha de mână
şi am pornit prin iarba încă plină de rouă a Peluzei de Sud.
Animalele erau mai mari decât mă aşteptam, apatice şi mus­
culoase, iar cozile le zvâcneau în timp ce se uitau la noi cum
ne apropiem. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, patru fe­
line mari la o întindere de mână. Leul s-a mişcat puţin când
ne-am apropiat. Am văzut cum ochii panterei ne urmăreau,
iar tigrul şi-a lăsat urechile puţin spre spate. Apoi, fără aver­
tizare, ghepardul a ţâşnit din umbră, ca din puşcă, drept spre
noi.
M-am panicat, am prins-o pe Sasha de mână şi am alergat
cu ea pe gazon spre casă, convinsă că Barack şi Malia făceau
acelaşi lucru în urma noastră, judecând după zgomote, toate
animalele săriseră în picioare şi acum ne urmăreau.
Lloyd stătea în uşă, netulburat.
„Ne-ai spus că sunt sedate!" am strigat.
„Nu vă faceţi griji, doamnă", mi-a răspuns el. „Avem un
plan de intervenţie exact pentru acest scenariu!" A făcut un
pas în lateral, în timp ce agenţii Serviciului Secret au ţâşnit
pe lângă el, pe uşă, purtând ceva ce părea să fie arme cu săgeţi
tranchilizante. în acea clipă, am simţit cum Sasha îmi scapă
din mână.
498
M
ic h e l l e
O
bam a
M-am întors spre peluză, îngrozită să-mi văd familia fugă­
rită de animale sălbatice, fugărite la rândul lor de agenţii care
trăgeau cu armele.
„Ăsta este planul vostru?11 am ţipat. „Vă bateţi joc de mineT
Exact atunci, ghepardul a mârâit ameninţător şi s-a repe­
zit la Sasha, cu ghearele scoase, făcând un salt în aer. Un agent
a tras şi a ratat animalul, dar l-a speriat suficient încât să-l go­
nească în josul colinei. Am fost uşurată pentru o clipă, dar apoi
am văzut o săgeată tranchilizantă vopsită în alb şi portocaliu
înfiptă în braţul drept al Sashei.
M-am ridicat brusc în pat, cu inima bătând să-mi sară din
piept, scăldată în transpiraţie, doar ca să-mi văd soţul dormind
liniştit lângă mine. Totul fusese doar un vis urât.
C
ontinuam
SĂ simt căbăteam în retragere, întreaga noas­
tră familie se afla într-o fază de uriaşă neîncredere. Nu
mă îndoiam de mecanismul colosal pus în funcţiune în be­
neficiul nostru la Casa Albă, dar tot mă simţeam vulnerabilă,
ştiind că totul, de la siguranţa fiicelor noastre până la orches­
trarea deplasărilor mele, se afla aproape exclusiv în mâinile
altora - dintre care mulţi erau cu cel puţin 20 de ani mai tineri
decât mine. în copilăria mea de pe Euclid Avenue, fusesem în­
văţată că trebuie mereu să mă descurc singură. Fusesem cres­
cută să mă ocup singură de treburile mele, dar acum asta părea
aproape imposibil. De treburile mele se ocupau alţii. înainte
să plec undeva, personalul meu parcurgea traseele în avans,
cronometra fiecare etapă la minut şi îmi programa şi pauze­
le de mers la baie. Agenţii îmi duceau fetele la joacă. Menaje­
rele strângeau hainele şi aşternuturile care trebuiau curăţate.
Po
v estea m ea
499
Nu mai conduceam maşina şi nu mai aveam la mine lucruri
cum ar fi banii sau cheile de la casă. Aveam ajutoare care se
ocupau de convorbirile telefonice, mergeau la şedinţe şi scriau
declaraţii pentru mine.
Toate acestea erau minunate şi foarte utile, lăsându-mi
timp să mă pot concentra asupra lucrurilor pe care le conside­
ram cele mai importante. însă câteodată mă făcea - pe mine,
un om obsedat de ordine - să simt că am pierdut controlul
asupra detaliilor. Iar acolo stăteau la pândă leii şi gheparzii.
Existau totodată multe lucruri care nu puteau fi planifica­
te, o dezordine generală care ne invada în fiecare zi. Când eşti
măritată cu preşedintele, ajungi să înţelegi foarte rapid că lu­
mea debordează de haos, că dezastrele se produc pe neaştepta­
te. Forţe văzute şi nevăzute sunt gata să-ţi distrugă orice mică
urmă de linişte şi calm. Ştirile nu pot fi niciodată ignorate: un
cutremur devastează Haiti. O garnitură cedează la i 500 de
metri adâncime sub o platformă petrolieră din largul statu­
lui Louisiana, şi milioane de barili de ţiţei se revarsă în Golful
Mexic. în Egipt izbucneşte o revoluţie. Un atacator deschide
focul în parcarea unui supermarket din Arizona, ucigând şase
oameni şi rănind o membră a Congresului SUA.
Totul era important şi totul era relevant. Citeam sinte­
zele de presă pe care le primeam de la echipa mea în fiecare
dimineaţă şi ştiam că Barack era nevoit să absoarbă şi să re­
acţioneze la fiecare schimbare de situaţie. Avea să fie învinuit
pentru lucruri pe care nu le putea controla, împins să rezol­
ve probleme înspăimântătoare în ţări îndepărtate, să pună
stavilă oceanului. Misiunea lui, se pare, era să preia tot acest
haos şi să-l transforme în resurse necesare unui stil calm
M
500
ic h e l l e
O
bam a
de a conduce - în fiecare zi a săptămânii, în fiecare săptămâ­
nă a anului.
Am încercat cât de mult am putut să nu las incertitudinile
perturbatoare ale lumii să-mi influenţeze activitatea obişnuită
de primă doamnă, dar uneori nu reuşeam. Era important felul
în care eu şi Barack ne comportam în faţa instabilităţii. Am
înţeles că reprezentam naţiunea şi că eram obligaţi să facem
mereu un pas în faţă şi să fim prezenţi acolo unde se întâmpla
o tragedie, unde apărea o problemă grea sau unde exista con­
fuzie. O parte a rolului nostru, aşa cum îl înţelegeam noi, era
să simbolizăm raţiunea, compasiunea şi consecvenţa. După ce
deversarea de petrol de la British Petroleum - cea mai gravă
din istoria SUA - a fost, în sfârşit, stopată, mulţi americani
erau încă îngrijoraţi şi nu aveau încredere că era sigur să revi­
nă în Golful Mexic pentru vacanţe, aşa că stabilitatea econo­
mică locală a avut de suferit. Ca urmare, am făcut o excursie
de familie în Florida, în timpul căreia Barack a luat-o pe Sasha
în apă, oferind apoi presei o fotografie cu ei doi bălăcindu-se
veseli în valuri. Era un gest mărunt, dar mesajul a fost foarte
important: „Dacă preşedintele are încredere că apa este curată,
pot să am şi eu“.
Când călătoream undeva după o tragedie, împreună sau
separat, voiam deseori să le reamintim americanilor să nu
treacă prea repede pe lângă durerea altora. Ori de câte ori
puteam, încercam să scot în evidenţă eforturile echipelor de
intervenţii, ale educatorilor sau ale voluntarilor - pe oricine
făcea eforturi pentru comunitate într-o situaţie dificilă. Când
am mers în Haiti împreună cu Jill Biden, la trei luni după cutre­
murul din 2010, am simţit cum mi se strânge inima la vederea
Po
v estea m ea
501
mormanelor de dărâmături acolo unde fuseseră case, locuri în
care zeci de mii de oameni - mame, bunici, bebeluşi - fuseseră
îngropaţi de vii. Am vizitat o tabără unde câteva autobuze fu­
seseră transformate în centre de sprijin, în care artişti locali fă­
ceau terapie prin artă cu copiii rămaşi fără adăpost, copii care,
în ciuda pierderilor suferite şi cu ajutorul adulţilor din jurul
lor, încă erau plini de speranţă.
Durerea şi capacitatea de regenerare merg mână în mână.
Am văzut asta nu o singură dată, ci de multe ori, ca primă
doamnă.
Cât de des puteam, vizitam spitalele militare în care soldaţii
se refăceau după rănile suferite în război. Prima dată am fost la
Centrul Medical Militar Naţional Walter Reed, aflat în vecină­
tatea Washingtonului, la Bethesda, Maryland. Vizita fusese pro­
gramată să dureze 90 de minute, dar am rămas acolo patru ore.
Walter Reed era cunoscută ca fiind a doua sau a treia es­
cală pentru militarii răniţi în Irak şi Afghanistan. Mulţi erau
triaţi în zona de conflict, şi apoi trataţi la Centrul Medical
Militar din Landstuhl, Germania, înainte să fie aduşi cu avi­
onul în Statele Unite. Unii soldaţi stăteau doar câteva zile la
Walter Reed. Alţii rămâneau luni de-a rândul. Spitalul avea cei
mai buni chirurgi militari şi oferea programe excelente de rea­
bilitare, concepute special pentru cele mai grave răni posibile,
căpătate pe câmpul de luptă. Datorită modernizării blindaje­
lor, militarii americani supravieţuiau acum unor explozii care
altădată i-ar fi ucis. Aceasta era partea bună. Partea mai puţin
bună era că, după aproape un deceniu şi două războaie carac­
terizate de atacuri surpriză şi dispozitive explozive ascunse,
aceste răni erau numeroase şi foarte grave.
502
M
ic h e l l e
O
bam a
Oricât de mult aş fi încercat să mă pregătesc pentru orice
mi se întâmpla în viaţă, era imposibil să te pregăteşti pentru
întâlniri ca acelea pe care le-am avut în spitalele militare şi la
Casele Fisher - locuinţe în care, mulţumită organizaţiei cari­
tabile cu acelaşi nume, familiile militarilor puteau sta gratuit
ca să îngrijească pe cineva drag. Cum am mai spus deja, am
crescut fără să ştiu mare lucru despre armată. Tata a fost mili­
tar doi ani, dar mult înainte să mă nasc eu. Până la campania
electorală a lui Barack, nu avusesem nici un fel de contact cu
freamătul disciplinat dintr-o bază militară sau cu modestele
căsuţe în care cei înrolaţi stau cu familiile. Pentru mine, răz­
boiul a fost întotdeauna înspăimântător, dar şi abstract, im­
plicând imagini pe care nu mi le puteam imagina şi oameni pe
care nu îi cunoşteam. Acum îmi dau seama că a fost un privile­
giu să pot vedea lucrurile în felul acesta.
Când ajungeam la un spital, eram, de obicei, întâmpinată
de o asistentă de serviciu, primeam un echipament medical pe
care să îl îmbrac şi mi se spunea să-mi dezinfectez mâinile de
fiecare dată când intram într-un salon. înainte să se deschidă o
nouă uşă, primeam câteva informaţii despre militarul internat
acolo şi despre starea acestuia. De asemenea, fiecărui pacient
i se cerea acceptul pentru vizita mea. Câţiva au refuzat, unii
poate din cauză că se simţeau rău, alţii poate din motive poli­
tice. în ambele cazuri, i-am înţeles. Ultimul lucru pe care mi-1
doream era să fiu o povară.
Vizitele mele în saloane puteau fi cât de scurte sau cât de
lungi şi le doreau militarii răniţi. Fiecare conversaţie era priva­
tă, departe de urechile ziariştilor sau de ale celor din persona­
lul medical. Atmosfera era câteodată sumbră, altădată veselă.
Po
v estea m ea
503
Inspirată de emblema vreunei echipe sau de fotografiile de pe
perete, discutam cu ei despre sport, despre statele din care
proveneau sau despre copiii noştri. Sau despre Afghanistan şi
ce li se întâmplase acolo. Câteodată, discutam despre ce aveau
şi ce nu aveau nevoie, iar în această ultimă categorie se regăsea
aproape de fiecare dată mila celorlalţi.
într-o astfel de vizită, am găsit pe uşa unui salon o bucată
de carton roşu pe care era scris, cu marker negru, un mesaj
care părea să spună totul:
ÎN ATEN ŢIA TUTURO R CELOR CARE INTRĂ AICI:
Dacă intraţi în această cameră cu tristeţe sau ca să mă
compătimiţi pentru rănile mele, mergeţi în altă parte.
Rănile mele au fost produse într-o slujbă pe care o iu­
besc, făcută pentru oameni pe care îi iubesc, în spriji­
nul libertăţii unei ţări pe care o iubesc profund. Sunt
incredibil de puternic şi mă voi reface complet.
Asta însemna rezistenţă. Era reflexia unui spirit plin de
mândrie şi de siguranţă de sine, pe care l-am întâlnit peste tot
în armată. Am stat într-o zi lângă un bărbat care plecase tânăr
şi sănătos într-o misiune în străinătate, lăsând în urmă o soţie
însărcinată, şi s-a întors cvadriplegic, incapabil să-şi mai mişte
mâinile şi picioarele. în timp ce stăteam de vorbă, bebeluşul
lor - un nou-născut cu feţişoară rozalie - stătea pe pieptul lui,
înfăşurat într-o păturică. Am întâlnit un alt militar căruia i se
amputase un picior şi care mi-a pus o mulţime de întrebări
despre Serviciul Secret. Mi-a explicat voios că sperase să devi­
nă şi el agent de pază cândva, după plecarea din armată, însă,
din cauza rănii suferite, trebuia să îşi facă alte planuri acum.
504
M
ic h e l l e
O
bam a
Apoi, mai erau şi familiile militarilor. Mă prezentam soţii­
lor şi soţilor, mamelor şi taţilor, verilor şi prietenilor pe care îi
găseam lângă patul de spital, oameni care renunţaseră tempo­
rar la vieţile lor, ca să fie aproape de cei dragi. Uneori, aceştia
erau singurii cu care puteam vorbi, cel pe care îl iubeau fiind
imobilizat alături, puternic sedat sau adormit. Aceşti oameni
aveau de dus propria povară. Unii proveneau din familii cu
generaţii întregi de militari, alteori erau tinere abia ieşite din
adolescenţă, care îmbrăcaseră rochia de mireasă chiar înainte
de o misiune în străinătate - iar viitorul lor o luase brusc într-o
cu totul altă direcţie. Am pierdut numărul mamelor împreună
cu care am plâns, durerea lor fiind atât de puternică, încât nu
am putut face altceva decât să le ţin de mână şi să ne rugăm în
tăcere, printre lacrimi.
Ceea ce am văzut în viaţa militară m-a făcut să mă simt
umilă. Niciodată, în toată viaţa mea, nu am întâlnit curajul şi
loialitatea pe care le-am găsit în saloanele acelea.
într-o zi, mă aflam în San Antonio, Texas, când am remar­
cat o oarecare agitaţie pe holul spitalului militar pe care îl vi­
zitam. Infirmierele intrau şi ieşeau grăbite din salonul pe care
urma să-l vizitez. „Nu vrea să stea în pat“, am auzit pe cineva
şoptind. înăuntru am întâlnit un militar din Garda Naţională
care avea răni multiple şi arsuri grave pe corp. Era un tânăr
înalt din zona rurală a Texasului, în mod evident chinuit de
dureri cumplite, care încerca să-şi pună tălpile pe podea, ţinându-se de cearşafuri.
Ne-a luat câteva clipe să înţelegem ce făcea. în ciuda dure­
rii, soldatul încerca să stea în poziţie de drepţi pentru a o saluta
pe soţia comandantului lui suprem.
Po
v estea m ea
C
5 °5
ândva, la începutul anului 20ii, l-am auzit pe Barack
vorbind despre Osama bin Laden. Abia terminasem cina,
iar Sasha şi Malia plecaseră să-şi facă temele, lăsându-ne sin­
guri în sufrageria reşedinţei.
„Cred că ştim unde este“, mi-a spus Barack. „S-ar putea să
mergem după el, dar încă nu e nimic sigur."
Bin Laden era cel mai căutat om din lume şi reuşise să se
ascundă ani de zile. Capturarea sau uciderea lui era una dintre
principalele priorităţi ale lui Barack, de când preluase preşe­
dinţia. Ştiam că ar fi fost important pentru ţară, pentru miile
de militari care luptau de ani de zile să ne apere de al-Qaeda şi,
în special, pentru cei care pierduseră pe cineva drag în atacuri­
le din 11 septembrie.
îmi dădeam seama după tonul sever al lui Barack că mai
erau încă multe de rezolvat. Era limpede că îl frământau varia­
bilele situaţiei şi ştiam că nu avea rost să-i pun alte întrebări lă­
muritoare sau să-i cer să mă pună la curent cu detaliile. Barack
şi cu mine ne consultam în probleme profesionale, şi făcuserăm asta întotdeauna. Dar ştiam că el era înconjurat acum de
consilieri specializaţi. Avea acces la tot felul de informaţii ul­
trasecrete şi, mai ales în probleme de securitate naţională, nu
avea nevoie de părerile mele. în general, încercam să transfor­
măm timpul petrecut cu mine şi cu fetele într-un moment de
răgaz, chiar dacă munca era mereu aproape. La urma urmei,
locuiam efectiv deasupra prăvăliei.
Barack, care a fost întotdeauna bun la separarea vieţii
de familie de cea profesională, reuşea să fie admirabil de pre­
zent şi de atent atunci când era cu noi. Era ceva ce am învăţat
împreună de-a lungul timpului, pe măsură ce vieţile noastre
506
M
ic h e l l e
O
bam a
profesionale deveneau din ce în ce mai aglomerate şi mai in­
tense. Trebuiau ridicate adevărate ziduri, limitele aveau nevoie
de protecţie. Bin Laden nu era invitat la cină, aşa cum nu a fost
criza umanitară din Libia, şi nici republicanii din Tea Party.
Aveam copii, iar copiii aveau nevoie de spaţiu ca să vorbească
şi să crească. Timpul petrecut în familie era unul în care marile
preocupări şi problemele urgente erau reduse brusc şi nemilos
la lucruri fără importanţă, lăsând loc mărunţişurilor din viaţa
noastră personală. în timpul mesei de seară, Barack şi cu mine
ascultam poveşti de pe terenul de joacă de la Sidwell sau de­
talii din proiectul ştiinţific al Mafiei despre animalele pe cale
de dispariţie, de parcă acestea ar fi fost cele mai importante
lucruri din lume. Pentru că erau. Şi aveau tot dreptul să fie.
Totuşi, chiar şi în timp ce mâneam, se adunau lucruri care
aşteptau atenţie şi rezolvare. Puteam să văd, peste umărul lui
Barack, holul de la intrarea în sufragerie, unde angajaţii ne lă­
sau mapele de informare pe o măsuţă, de obicei, chiar când
eram în mijlocul cinei. Făcea parte din ritualurile de la Casa
Albă: erau lăsate în fiecare seară două dosare, unul pentru
mine şi unul mult mai gros, legat în coperte din piele, pentru
Barack. Fiecare conţinea documente de la birourile noastre,
care trebuiau citite peste noapte.
După ce le culcam pe fete, Barack dispărea, de regulă, în
Sala Tratatelor cu dosarul lui, în timp ce eu îl luam pe al meu şi
mă instalam pe un fotoliu din dressing, unde, în fiecare seară
sau dimineaţa devreme, petreceam o oră sau două răsfoind ce
era înăuntru - de obicei, informări de la personalul meu, schi­
ţe pentru discursurile următoare şi decizii care trebuiau luate
cu privire la iniţiativele mele.
Po
v estea m ea
507
La un an după ce lansasem Let’s Move!, vedeam rezulta­
tele. Ne aliaserăm cu diferite fundaţii şi furnizori de produse
alimentare ca să instalăm 6 000 de standuri cu salate în canti­
nele şcolare şi recrutaserăm maeştri bucătari locali care să aju­
te şcolile la prepararea unor mâncăruri nu doar sănătoase, ci şi
gustoase. Walmart, care era pe atunci cel mai mare comerciant
de produse alimentare din ţară, se alăturase efortului nostru,
cu promisiunea de a reduce cantitatea de zahăr, sare şi grăsimi
din produse şi de a reduce preţurile. în plus, i-am convins pe
primarii din 500 de oraşe şi orăşele din toată ţara să se ocupe
activ de obezitatea infantilă la nivel local.
Cel mai important, de-a lungul anului 2010, muncisem
din greu ca să susţin trecerea prin Congres a unei noi legi pri­
vind nutriţia copiilor, care, pentru prima dată în ultimii 30 de
ani, ar fi facilitat accesul copiilor la alimente sănătoase, de ca­
litate, în şcolile publice şi ar fi mărit rata de rambursare pentru
mesele subvenţionate de stat. Cu toate că, în general, preferam
să rămân în afara politicii, aceasta era lupta mea - subiectul
pentru care fusesem dispusă să mă arunc în ring. Am petrecut
ore în şir telefonându-le senatorilor şi reprezentanţilor, încer­
când să îi conving că era vorba despre copiii noştri, care meri­
tau mai mult decât primeau acum. Discutam asiduu cu Barack,
cu consilierii mei, cu oricine era dispus să asculte. Noua lege
adăuga mai multe fructe şi legume proaspete, cereale inte­
grale şi lactate degresate celor aproximativ 43 de milioane de
mese servite în şcoli. Reglementa alimentele nesănătoase care
erau vândute copiilor prin intermediul automatelor instalate
pe proprietatea şcolilor, acordând totodată fonduri unităţilor
de învăţământ ca să amenajeze grădini şi să se aprovizioneze
508
M
ic h e l l e
O
bam a
de la producătorii locali. Pentru mine, era un lucru simplu şi
bun - o modalitate eficientă de a ataca la bază problema obe­
zităţii infantile.
Barack şi consilierii lui au făcut şi ei eforturi în sprijinul
legii. După ce republicanii au câştigat majoritatea în Camera
Reprezentanţilor, în alegerile de la jumătatea mandatului, el a
făcut din acest efort o prioritate în relaţiile sale cu legiuitorii,
ştiind că abilitatea lui de a face schimbări legislative majore
avea să se diminueze. La începutul lui decembrie, chiar înainte
ca noul Congres să îşi preia atribuţiile, legea a reuşit să depă­
şească ultimele obstacole şi, i i zile mai târziu, stăteam mândră
lângă Barack în timp ce semna decretul de promulgare, încon­
jurat de elevii de la o şcoală primară locală.
„Dacă nu aş fi reuşit să trec legea asta“, a glumit el cu re­
porterii, „dormeam pe canapea."
La fel ca în cazul grădinii, încercam să cresc ceva - o re­
ţea de susţinători, un cor de voci care să vorbească în favoarea
copiilor şi a sănătăţii lor. Vedeam în munca mea o comple­
tare a succesului lui Barack din 2010, când sprijinise votarea
Legii pentru servicii medicale accesibile, care garanta accesul
la asigurări de sănătate pentru toţi americanii. Iar eu mă con­
centram acum şi pe lansarea unui nou proiect numit Joining
Forces (Alături de armată) - de data aceasta în parteneriat cu
Jill Biden, al cărei fiu Beau se întorsese recent teafăr din misiu­
ne în Irak. Şi acest demers avea să vină în sprijinul îndatoririlor
de comandant suprem ale lui Barack.
Ştiind că le datoram militarilor şi familiilor lor mai mult
decât nişte mulţumiri simbolice, Jill şi cu mine am lucrat cu
o echipă de jurnalişti, ca să identificăm modalităţile concrete
Po
v estea m ea
509
prin care am putea să sprijinim comunitatea militară şi să-i
mărim vizibilitatea. Barack demarase deja eforturile în aceas­
tă privinţă, cu un audit la nivelul întregului guvern, cerând
fiecărei agenţii să găsească moduri noi de a sprijini familiile
militarilor. între timp, eu i-am contactat pe cei mai influenţi
directori de companii din ţară, pentru a-i face să promită că
aveau să angajeze un număr important de veterani şi de so­
ţii de militari. Jill a obţinut de la diverse colegii şi universităţi
angajamentul de a pregăti profesori şi educatori care să înţe­
leagă mai bine nevoile copiilor de militari. Voiam totodată să
luptăm împotriva stigmatului legat de presupusele probleme
de sănătate mintală ale militarilor întorşi din teatrele de răz­
boi şi să facem lobby pe lângă scenariştii şi producătorii de la
Hollywood să includă poveşti militare în filmele şi emisiunile
lor de televiziune.
Problemele la care lucram nu erau simple, dar erau, totuşi,
rezolvabile în moduri în care ceea ce îl ţinea pe soţul meu la bi­
rou până noaptea târziu nu s-ar fi rezolvat. La fel ca pe vremea
când ne-am cunoscut, noaptea rămăsese pentru Barack peri­
oada în care mintea lui funcţiona fără să fie distrasă. Aceste
ore liniştite erau cele în care găsea perspective noi sau îşi însu­
şea informaţii, adăugând date pe vasta hartă mentală pe care
o purta permanent cu el. Deseori, majordomii veneau în Sala
Tratatelor de câteva ori pe seară să-i aducă şi mai multe dosa­
re, ce conţineau şi mai multe documente, pregătite de anga­
jaţii care lucrau până târziu în birourile de la parter. Dacă lui
Barack i se făcea foame, cineva îi aducea o farfurioară cu smo­
chine sau nuci. Din fericire, nu mai fuma, dar mesteca dese­
ori gumă cu nicotină. în cele mai multe nopţi, stătea la masa
5 io
M
ic h e l l e
O
bam a
de lucru până la ora i sau chiar 2, citind note, refăcând discur­
suri şi răspunzând la e-mailuri, ţinând televizorul deschis pe
canalul de sport. Făcea întotdeauna o pauză ca să vină şi să ne
sărute de noapte bună, pe mine şi pe fete.
Mă obişnuisem deja cu devotamentul lui pentru nesfâr­
şitele treburi ale guvernării. Ani de zile, fetele şi cu mine îl
împărţisem pe Barack cu alegătorii lui, iar acum aceştia nu­
mărau peste 300 de milioane. Când îl lăsam singur seara în
Sala Tratatelor, mă întrebam uneori dacă aceştia îşi dădeau
seama cât de norocoşi erau.
Ultimul lucru pe care îl făcea, de obicei, după miezul nop­
ţii, era să citească scrisori primite de la cetăţenii americani.
De la începutul preşedinţiei lui, Barack ceruse echipei sale să
includă în mapa lui de informare zece scrisori sau mesaje de
la alegători, selectate din cele aproximativ 15 000 care veneau
zilnic. Citea fiecare scrisoare cu atenţie, schiţând pe margine
răspunsuri, astfel încât cei din echipa lui să poată pregăti un
răspuns sau să o transmită unui ministru. Citea scrisori de la
soldaţi. De la deţinuţi. De la bolnavi de cancer care se chinuiau
să-şi plătească tratamentele cele mai bune, de la oameni care
îşi pierduseră casele din cauza crizei. De la homosexuali care
sperau să se poată căsători legal şi de la republicani care erau
de părere că el distrugea ţara. De la mame, de la bunici şi de la
copii. Citea scrisori de la oameni care apreciau ceea ce făcea şi
de la alţii care voiau să-i transmită că era un idiot.
Citea tot, văzând această activitate ca pe o parte a res­
ponsabilităţii asumate odată cu jurământul. Avea o muncă
grea şi solitară - cea mai grea şi mai solitară din lume, mi se
părea adesea -, dar ştia că avea obligaţia să rămână deschis,
Po
v estea m ea
511
să nu blocheze nimic în afară. în timp ce noi ceilalţi dormeam,
el dărâma barierele şi lăsa totul înăuntru.
unea şi miercurea seara, Sasha, care avea acum zece
L
ani, mergea la antrenamente de înot la centrul sportiv
al Universităţii Americane, la câţiva kilometri de Casa Albă.
Câteodată, mergeam şi eu să o văd cum îşi face exerciţiile,
încercând să mă strecor neobservată până în camera mică de
lângă piscină, unde părinţii puteau să stea şi să urmărească an­
trenamentele printr-un geam.
Navigarea printr-un centru sportiv aglomerat, la o oră de
vârf, era o provocare pentru agenţii din echipa mea de securi­
tate, dar aceştia se descurcau foarte bine. în ceea ce mă privea,
devenisem expertă în a merge repede şi fără să ridic privirea
din pământ când treceam prin spaţii publice, ceea ce ajuta la
păstrarea eficienţei. Treceam rapid printre studenţi care ridi­
cau greutăţi şi prin încăperile unde cursurile de aerobic erau
în plină desfăşurare. Câteodată, părea să nu observe nimeni.
Alteori, simţeam agitaţia fără să fie nevoie să ridic privirea,
conştientă de unda pe care o iscam când oamenii murmurau
sau chiar strigau: „Hei, uite-o pe Michelle Obama!" Dar nu
era decât o undă şi se stingea rapid. Eram ca o fantomă, apă­
ream o clipă şi dispăream înainte ca imaginea să fie cu adevă­
rat procesată.
în serile cu antrenamente, scaunele de lângă piscină erau,
în general, goale, doar câteva erau ocupate de părinţi care dis­
cutau alene sau se uitau pe iPhone-uri în timp ce îşi aşteptau
copiii. Găseam un loc liniştit, mă aşezam şi mă concentram
512
M
ic h e l l e
O
bam a
Mă bucuram de orice ocazie în care puteam să îmi văd fe­
tele în universul lor - departe de Casa Albă, departe de părinţii
lor, în spaţii şi relaţii pe care şi le creaseră singure. Sasha era
o înotătoare puternică, pasionată de stilul bras şi hotărâtă să
stăpânească şi stilul fluture. Purta un costum de baie întreg şi
o cască bleumarin şi îşi făcea sârguincioasă lungimile de ba­
zin, oprindu-se din când în când ca să primească indicaţii de
la antrenori, discutând veselă cu colegele de echipă în pauzele
stabilite.
Pentru mine nu era nimic mai îmbucurător decât să fiu
martoră la acele momente, să stau neobservată şi să asist la
miracolul creşterii unei fete - fiica noastră - independente şi
complete. Le-am aruncat pe fiicele noastre în viaţa neobişnu­
ită şi intensă de la Casa Albă fără să ştim ce efect avea să aibă
asupra lor sau ce aveau să preia ele din experienţa respectivă.
Am încercat să transform expunerea fiicelor noastre la lumea
largă într-un fenomen cât se putea de pozitiv, dându-mi sea­
ma că Barack şi cu mine aveam ocazia unică de a le arăta isto­
ria de aproape. Când Barack făcea călătorii în străinătate care
coincideau cu vacanţele şcolare, plecam în familie, ştiind că
aveau ce învăţa. în vara anului 2009, le-am luat într-un turneu
ce includea vizite la Kremlin, în Moscova, şi la Vatican. într-o
perioadă de şapte zile, l-au întâlnit pe preşedintele Rusiei, au
vizitat Pantheonul şi Colosseumul de la Roma şi au trecut prin
„Poarta fără întoarcere11 din Ghana, punctul de plecare pentru
nenumăraţi africani care aveau să fie vânduţi ca sclavi.
Cu siguranţă erau multe informaţii de absorbit, dar am
constatat că fiecare copil îşi însuşeşte ce poate şi din perspec­
tivă proprie. Când ne-am întors acasă din călătoriile de peste
Po
v estea m ea
513
vară, Sasha a început clasa a treia. în toamna aceea, când am
fost în sala ei de clasă de la Sidwell, la şedinţa cu părinţii, am
descoperit o compunere scrisă de ea pe tema „Ce am făcut în
vacanţa de vară“, agăţată pe perete alături de cele ale colegilor
ei. „Am fost la Roma şi ne-am întâlnit cu Papa“, scrisese Sasha,
„îi lipseşte o parte din degetul mare.“
N-aş putea să vă spun cum arată degetul mare al Papei
Benedict al XVl-lea, dacă e întreg sau nu. Dar o dusesem pe
observatoarea noastră greu de impresionat, în vârstă de opt
ani, la Roma, la Moscova şi la Accra, şi cu asta se întorsese ea
de acolo. Viziunea ei asupra istoriei nu era prea elevată, în mo­
mentul acela.
Oricât am fi încercat noi să creăm un tampon între ele şi
aspectele mai grave ale funcţiei lui Barack, ştiam că Sasha şi
Malia tot mai aveau multe de înfruntat. Ele coexistau cu eve­
nimentele internaţionale într-un mod în care puţini copii o
făceau, trăind cu faptul că, uneori, ştirile se petreceau chiar
sub acoperişul nostru, că tatăl lor trebuia să plece câteodată
pentru chestiuni de urgenţă naţională şi că, de fiecare dată,
indiferent ce ar fi făcut, existau oameni care îl insultau fără
menajamente. Pentru mine, aceasta era o altă versiune a leilor
şi gheparzilor pe care îi simţeam uneori foarte aproape.
în iarna anului 2011, am auzit că prezentatorul unui reality
show şi magnat imobiliar new yorkez, Donald Trump, începea
să facă valuri în legătură cu posibilitatea de a candida pentru
nominalizarea republicanilor în 2012, când Barack avea să in­
tre în competiţie pentru un nou mandat. De cele mai multe
ori, însă, părea că vrea doar să facă vâlvă, apărând la emisiuni­
le TV cu critici bombastice şi amatoristice la adresa deciziilor
5H
M
ic h e l l e
O
bam a
de politică externă luate de Barack şi ca să întrebe dacă preşe­
dintele era cetăţean american. încă din campania precedentă,
apăruseră adepţi ai unei teorii conspiraţioniste potrivit căreia
certificatul de naştere hawaiian al lui Barack ar fi fost un fals
şi că el s-ar fi născut, de fapt, în Kenya. Acum, Trump făcea
eforturi să reînvie această teză, făcând afirmaţii deplasate în
diverse emisiuni televizate, insistând că anunţul naşterii lui
Barack într-un ziar din Honolulu, din 1961, era şi el un fals şi
că nici unul dintre colegii lui de grădiniţă nu-şi amintea de el.
In tot acest timp, în vânătoare după audienţe, ziarele şi televiziunile - în special cele conservatoare - pompau voios oxigen
în aceste afirmaţii neîntemeiate.
Era un scenariu nebunesc şi rău intenţionat, desigur, care
cu greu reuşea să mascheze bigotismul şi xenofobia de la baza
lui. Dar era şi un scenariu periculos, menit deliberat să stâr­
nească extremiştii şi nebunii. Iar influenţa lui era reală. Ştiu
asta deoarece eram informată din când în când de Serviciul
Secret cu privire la ameninţările mai serioase care apăreau,
încercam să nu-mi fac griji, dar uneori era imposibil. Dar,
dacă o persoană instabilă psihic încărca o armă şi venea la
Washington? Dar, dacă persoana aceea se apuca să le caute
pe fete? Cu aluziile lui gălăgioase şi nesăbuite, Donald Trump
punea în pericol siguranţa familiei mele. Iar pentru asta nu
aveam să-l iert niciodată.
Nu aveam de ales, însă. Trebuia să ne lăsăm temerile deo­
parte, să continuăm să avem încredere în structura creată ca să
ne protejeze şi să trăim, pur şi simplu. Oamenii care încercau
să ne definească drept „alţii“ făceau deja asta de ani de zile.
Am făcut tot ce am putut să ne ridicăm deasupra minciunilor
Po
v estea m ea
515
şi a distorsiunilor lor, încrezători că modul în care Barack şi
cu mine ne trăiam vieţile avea să le arate oamenilor cine eram
noi cu adevărat. Auzisem frecvent atenţionări sincere şi bine
intenţionate referitoare la siguranţa noastră, încă din ziua în
care Barack se hotărâse să candideze la preşedinţie. „Ne ru­
găm să nu vă facă nimeni rău“, obişnuiau să îmi spună oame­
nii când îmi strângeau mâna la evenimentele din campanie.
Auzisem asta de la oameni de toate rasele, de toate originile, de
toate vârstele - o aducere aminte a bunătăţii şi a generozităţii
care existau în ţara noastră. „Ne rugăm în fiecare zi pentru voi
şi pentru familia voastră."
Păstram cuvintele lor cu mine. Simţeam protecţia acelor
milioane de oameni sinceri care se rugau pentru siguranţa
noastră. Barack şi cu mine ne bazam amândoi şi pe credin­
ţa noastră personală. Acum mergeam rar la biserică, în pri­
mul rând, pentru spectacolul în care se transformase, cu
reporteri, care strigau întrebări în timp ce intram la slujbă.
După ce reverendul Jeremiah Wright devenise un subiect de
presă în prima campanie prezidenţială a lui Barack, după ce
adversarii lui Barack încercaseră să-i folosească credinţa ca
pe o armă - sugerând că era „musulman în secret" - filase­
răm hotărârea să ne practicăm credinţa în particular, acasă,
incluzând rugăciuni în fiecare seară înainte de cină şi orga­
nizând câteva cursuri de şcoală de duminică la Casa Albă,
pentru fiicele noastre. Nu ne alăturaserăm nici unei biserici
din Washington, deoarece nu dorisem să supunem altă con­
gregaţie la genul de atacuri care se abătuseră asupra biseri­
cii noastre din Chicago, Trinity. Era un sacrificiu, totuşi. îmi
lipsea căldura unei comunităţi spirituale. Deseori, noaptea,
5 i6
M
ic h e l l e
O
bam a
îl vedeam pe Barack întins de cealaltă parte a patului, cu ochii
închişi, rugându-se în tăcere.
La câteva luni după ce au luat din nou amploare zvonurile
cu privire la naşterea lui Barack în afara Statelor Unite, într-o
noapte de vineri din noiembrie, un bărbat şi-a parcat maşina
pe o porţiune închisă din Constitution Avenue şi a început să
tragă de pe parbriz cu o armă semiautomată spre etajele su­
perioare de la Casa Albă. Un glonţ a lovit una dintre ferestrele
Sălii Ovale Galbene, unde îmi plăcea uneori să stau şi să-mi
beau ceaiul. Un altul s-a înfipt în rama unei ferestre, şi mai
multe au ricoşat din acoperiş. Barack şi cu mine eram plecaţi
în noaptea aceea, la fel şi Malia, dar Sasha şi mama erau acasă,
deşi n-au păţit nimic şi nici nu şi-au dat seama ce se întâm­
plase. A durat câteva săptămâni până când sticla antiglonţ de
la fereastra Sălii Ovale Galbene a fost înlocuită şi m-am trezit
de multe ori privind îndelung orificiul mic şi rotund, care-mi
reamintea cât de vulnerabili eram.
în general, înţelesesem că era mai bine pentru noi toţi să
nu răspundem la ură şi să nu trăim cu teamă, chiar şi când al­
ţii se simţeau obligaţi să ne reamintească riscurile. La Sidwell,
Malia a intrat, până la urmă, în echipa de tenis a liceului, care
se antrena pe terenurile şcolii, pe Wisconsin Avenue. Era acolo
într-o zi când o femeie, mama unei alte eleve, s-a apropiat de
ea, arătând spre strada aglomerată de lângă terenuri. „Nu ţi-e
frică aici, afară?“ a întrebat ea.
Pe măsură ce creştea, fiica mea învăţa să-şi spună păre­
rea, descoperindu-şi propriile modalităţi de a impune limite.
„Dacă vreţi să ştiţi dacă mă gândesc în fiecare zi la moarte“,
i-a spus ea femeii, cât de politicos a putut, „răspunsul este nu.“
Po
v estea m ea
517
Câţiva ani mai târziu, aceeaşi mamă avea să vină la mine
la un eveniment cu părinţii, la şcoală, întinzându-mi o emo­
ţionantă scrisoare în care îşi cerea scuze, mărturisindu-mi că
înţelesese imediat greşeala pe care o făcuse - să împovăreze
un copil cu griji în privinţa cărora nu putea face nimic. A în­
semnat foarte mult pentru mine faptul că ea s-a gândit atât de
mult la asta. Auzise în răspunsul Maliei şi hotărâre de a rezista,
şi vulnerabilitate, un ecou a ceea ce trăiam toţi şi încercam să
ţinem sub control. Ea a înţeles, totodată, că singurul lucru pe
care îl putea face fiica noastră, în ziua aceea şi în toate zilele
care aveau să urmeze, era să se întoarcă pe teren şi să lovească
o altă minge.
rice provocare este, desigur, relativă. Ştiam că fetele
mele creşteau cu avantaje şi într-o prosperitate la
care cele mai multe familii nici nu puteau visa. Aveau o casă
frumoasă, mâncare pe masă, adulţi devotaţi în jurul lor şi
nimic altceva decât încurajare şi resurse în tot ce era legat de
educaţie. Dădeam tot ce îmi stătea în puteri pentru Sasha şi
Malia şi pentru dezvoltarea lor, dar, ca primă doamnă, eram
atentă şi la o altă obligaţie, într-un registru general. Simţeam
că le datoram mai mult copiilor, în general, şi fetelor, în special.
Acest sentiment era alimentat în parte de reacţia pe care tindeau
să o aibă oamenii la povestea vieţii mele - surpriza că o fetiţă
de culoare crescută la oraş trecuse prin universităţi din lvy
League şi prin funcţii administrative, ca să aterizeze, în final, la
Casa Albă. înţelegeam că traiectoria mea era una neobişnuită,
dar nu vedeam nici un motiv pentru care ar fi trebuit să fie
aşa. De nenumărate ori în viaţa mea fusesem singura femeie
M
518
ic h e l l e
O
bam a
de culoare - sau chiar singura femeie - la o masă de conferinţe,
la întrunirea unui consiliu de administraţie sau în cine ştie ce
adunare V 1P. Iar, dacă am fost prima în astfel de ocazii, voiam
să mă asigur că, până la urmă, nu voi rămâne şi ultima - că vor
veni şi altele pe urmele mele. Cum spunea mama, o inamică
declarată a oricărei hiperbole, şi încă mai spune când cineva
începe să ne laude pe mine şi pe Craig şi realizările noastre:
„Nu sunt speciali deloc. South Side este plin de copii ca ei.“
Trebuie doar să îi ajutăm să ajungă în sălile acelea.
îmi dădeam seama că părţile importante ale poveştii mele
nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ceea
ce a stat la baza lor - numeroasele gesturi mărunte de spri­
jin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care
m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. îmi
amintesc de toţi, de fiecare persoană care m-a împins vreodată
înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împo­
triva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnesc
cu siguranţă în locurile către care mă îndreptam - toate acele
medii construite de la bun început de către şi pentru oameni
care nu erau nici negri, nici femei.
Mă gândeam la mătuşa mea Robbie şi la exigenţa de profe­
soară de pian, cum m-a încurajat să ridic fruntea şi să cânt din
tot sufletul la pianul de concert, deşi tot ceea ce văzusem până
atunci fusese doar o pianină cu clapele ciobite. M-am gândit la
tata, care m-a învăţat să boxez şi să arunc mingea de fotbal, la
fel ca pe Craig. Au fost domnul Martinez şi domnul Bennett,
profesorii mei de la Bryn Mawr, care nu mi-au respins nicioda­
tă opiniile. A fost mama, sprijinul meu de neclintit, a cărei vi­
gilenţă m-a salvat de la o jalnică rătăcire încă din clasa a doua.
Po
v estea m ea
519
La Princeton am avut-o pe Czerny Brasuell, care m-a încurajat
şi mi-a hrănit intelectul în moduri noi. Iar ca tânără avocată
le-am avut, printre alţii, pe Susan Sher şi Valerie Jarrett - după
mulţi ani încă prietene dragi şi colege -, care mi-au arătat ce
însemna să fii o mamă cu carieră şi care mi-au deschis multe
uşi, convinse că aveam ceva de oferit.
Aceştia erau oameni care, în general, nu se cunoşteau în­
tre ei şi nu avuseseră niciodată prilejul să se întâlnească, dintre
care cu mulţi am pierdut eu însămi legătura. Dar, în ochii mei,
formau o constelaţie plină de însemnătate. Erau cei care m-au
încurajat, cei care au crezut în mine, corul meu personal de
susţinători care mi-au cântat acelaşi refren: „Da, copile, o să
reuşeşti!", de-a lungul întregului drum.
Nu am uitat niciodată. Am încercat chiar şi ca tânăr avocat
să-i răsplătesc pe alţii la rândul meu, încurajând curiozitatea
acolo unde o vedeam şi atrăgând tinerii în discuţiile importante.
Dacă vreo asistentă în avocatură îmi punea o întrebare legată
de viitorul ei, îi deschideam uşa biroului şi îi împărtăşeam
experienţele mele sau îi dădeam un sfat. Dacă avea nevoie
cineva de îndrumare sau de ajutor ca să stabilească o legătură, îl
ajutam cum puteam. Mai târziu, în perioada petrecută la Public
Allies, am văzut care sunt beneficiile unei forme mai organizate
de mentorat. Ştiam din propria experienţă de viaţă cât de mult
contează să arate cineva interes sincer pentru învăţarea şi
dezvoltarea ta, chiar şi numai zece minute într-o zi aglomerată.
Contează în special pentru femei, pentru minorităţi, pentru cei
pe care societatea îi trece uşor cu vederea.
Având toate acestea în minte, am lansat un program de
conducere şi mentorat la Casa Albă, la care am invitat 20 de fete
520
M
ic h e l l e
O
bam a
din primul şi al doilea an la liceele din Washington DC şi din
împrejurimi. Organizam întâlniri lunare care includeau discu­
ţii informale, vizite pe teren şi prelegeri pe teme cum ar fi edu­
caţia financiară sau alegerea unei cariere. Nu am dat progra­
mul publicităţii, ca să nu le expunem pe fete asaltului presei.
Fiecare adolescentă primea drept mentor o femeie cu care
lega o relaţie personală, oferindu-i acces la diverse resurse şi
împărtăşindu-i povestea ei de viaţă. Valerie era mentor. Cris
Comerford, prima femeie bucătar-şef la Casa Albă, era mentor.
Jill Biden era şi ea, la fel ca alte câteva femei cu funcţii impor­
tante în Aripa de Vest şi cea de Est. Elevele erau alese de direc­
torii liceelor sau de consilierii şcolari şi aveau să stea cu noi
până la absolvire. Erau fete din familii de militari, din familii
de imigranţi, vreo mamă adolescentă sau o fată care trăia într-un azil pentru persoane fără adăpost. Toate erau inteligen­
te şi curioase. Deloc diferite de mine. Deloc diferite de fiicele
mele. Mă uitam cum fetele legau prietenii în timp, găsind căi
de apropiere una cu alta şi cu adulţii din jurul lor. Petreceam
ore în şir vorbind cu ele, aşezate într-un cerc mare, ronţăind
popcorn şi schimbând păreri despre dosarele de înscriere la
colegiu, despre aspectul exterior şi despre băieţi. Nu exista su­
biect interzis şi de fiecare dată râdeam foarte mult. Mai mult
decât orice, speram că asta era ceea ce aveau să ia cu ele în vii­
tor - lejeritatea, sentimentul de comunitate, curajul de a vorbi
şi de a te face auzit.
Dorinţa mea în ceea ce le privea era aceeaşi pe care o aveam
pentru Sasha şi Malia - că, obişnuindu-se să se simtă confor­
tabil la Casa Albă, aveau să se simtă confortabil şi încrezătoare
Po
v estea m ea
521
în orice sală aveau să intre pe viitor, la orice masă aveau să se
aşeze, să-şi facă vocea auzită în orice grup.
T
răiam în interiorul bulei prezidenţiale de mai bine
de doi ani şi căutam modalităţi de a-i lărgi suprafaţa aşa
cum puteam. Barack şi cu mine am continuat să deschidem
uşile Casei Albe pentru cât mai mulţi oameni, în special pen­
tru copii, sperând să-i facem aerul mai primitor, să aducem
mai multă viaţă în formalismul şi tradiţiile ei. Ori de câte ori
veneau în vizită demnitari străini, invitam copii de la şcolile
locale să asiste la ceremonia oficială de primire şi să guste din
mâncărurile servite la dineul de stat. Dacă veneau muzicieni
pentru un spectacol de seară, îi rugam să ajungă mai devreme
şi să ne ajute cu un atelier pentru tineret. Voiam să sublini­
em importanţa expunerii copiilor la artă, să arătăm că nu era
un lux, ci o necesitate pentru educaţia lor. M-am bucurat să
văd elevi de liceu discutând cu artişti contemporani ca John
Legend, justin Timberlake şi Alison Krauss, şi cu legende ca
Smokey Robinson şi Patti LaBelle. Pentru mine, era o rememo­
rare a felului în care fusesem crescută - jazzul de la Sudist de
acasă, recitalurile de pian şi atelierele de operetă organizate de
mătuşa mea Robbie, ieşirile în familie la muzeele din centru.
Ştiam cum contribuie arta şi cultura la dezvoltarea unui copil.
Şi mă făcea să mă simt acasă. Barack şi cu mine ne legănam în
ritmul muzicii, stând în primul rând la fiecare spectacol. Chiar
şi mama, care, în general, evita apariţiile publice, cobora în
partea oficială a clădirii, ori de câte ori se auzea muzică.
Am adăugat sărbători ale dansului şi alte arte, aducând ar­
tişti în devenire să îşi prezinte operele. în 2009, am organizat
522
M
ic h e l l e
O
bam a
primul eveniment de poezie şi improvizaţie oferit vreoda­
tă la Casa Albă. L-am ascultat pe tânărul poet şi compozitor
Lin-Manuel Miranda uimind pe toată lumea cu un fragment
din proiectul la care abia începuse să lucreze şi pe care l-a de­
scris drept „un album conceptual despre viaţa cuiva care cred
că este o întruchipare a stilului hip-hop... secretarul trezoreri­
ei, Alexander Hamilton".
îmi amintesc că i-am strâns mâna şi i-am urat „succes la
chestia aia cu Hamilton".
în fiecare zi experimentam atât de multe! Strălucire, exce­
lenţă, distrugere, speranţă. Toate deodată, iar, în tot acest timp,
noi aveam doi copii care încercau să-şi trăiască propriile vieţi,
separat de ceea ce se întâmpla acasă. Făceam tot ce-mi stătea
în puteri ca eu şi fetele să rămânem ancorate în lumea de zi cu
zi. Scopul meu era, ca întotdeauna, să găsesc normalitate acolo
unde puteam, să mă întorc la viaţa obişnuită. în timpul sezoa­
nelor de fotbal şi lacrosse, mergeam la multe dintre meciurile
pe teren propriu ale Sashei şi Maliei, ocupându-mi locul în tri­
bune alături de alţi părinţi. Refuzam politicos rugăminţile de
a face o fotografie, dar eram întotdeauna bucuroasă să stăm
de vorbă. Când Malia a început să joace tenis, îi urmăream, de
regulă, partidele pe geamul unui vehicul al Serviciului Secret
parcat discret în apropierea terenului, pentru că nu voiam
să atrag atenţia. Doar când se termina ieşeam din maşină să
o îmbrăţişez.
Cu Barack, nu am avut încotro şi am renunţat la normali­
tate sau la o oarecare lejeritate în mişcări. Venea ori de câte ori
putea la evenimentele de la şcoală şi la meciurile fetelor, dar
posibilităţile lui de a interacţiona cu alţi oameni erau limitate,
Po
v estea m ea
523
iar prezenţa echipei sale de securitate nu era niciodată discretă.
Mesajul, de fapt, era unul deloc subtil - lumea trebuia să afle
că nimeni nu-i poate face nici un rău preşedintelui Statelor
Unite. Din motive evidente, asta mă bucura. Dar suprapunând-o peste cerinţele vieţii de familie, era greu de acceptat.
Acelaşi gând trebuie să-l fi avut şi Malia într-o zi, când
Barack şi cu mine mergeam la un eveniment de la Sidwell,
unde învăţa fata noastră. Traversam toţi trei o curte deschisă,
pe lângă un grup de copii de grădiniţă în pauză, care se agăţau
de bare şi alergau la locul de joacă. Nu sunt sigură că micuţii
au observat lunetiştii de la Serviciul Secret care erau răspândiţi
pe acoperişul şcolii, îmbrăcaţi în negru şi cu armele la vedere,
dar Malia i-a văzut.
S-a uitat de la lunetişti la copii, apoi la tatăl ei, de parcă
l-ar fi tachinat din priviri. „Chiar aşa, tati?“ a spus ea. „Serios?"
Tot ce a putut să facă Barack a fost să zâmbească şi să ri­
dice din umeri. Dată fiind importanţa funcţiei lui, nu existau
excepţii de la regulă.
Desigur, nici unul dintre noi nu a păşit vreodată în afara
bulei de protecţie. Bula se deplasa cu fiecare dintre noi în par­
te. Ca urmare a negocierilor pe care le-am avut la început cu
Serviciul Secret, Sasha şi Malia făceau lucruri obişnuite pentru
vârsta lor, cum ar fi să meargă la petrecerile prietenelor, să spe­
le maşini la o strângere de fonduri organizată de şcoală şi chiar
să piardă vremea la mail, întotdeauna însoţite de agenţi de
pază, iar uneori şi de mama, dar, cel puţin, erau la fel de mobile
ca prietenele lor. Agenţii Sashei, printre care Beth Celestini şi
Lawrence Tucker - căruia toată lumea îi spunea L.T. - deve­
niseră accesorii îndrăgite la Sidwell. în pauze, copiii îl rugau
524
M
ic h e l l e
O
bam a
pe L.T. să-i dea în leagăn. De multe ori, când vreun copil îşi
sărbătorea ziua de naştere la clasă, părinţii trimiteau prăjituri
în plus, pentru agenţi.
în timp, cu toţii am ajuns să ne apropiem de agenţii noş­
tri. Preston Fairlamb era pe atunci la conducerea echipei mele,
preluată ulterior de Allen Taylor, care fusese cu mine şi în
campania electorală. Când eram în public, erau tăcuţi şi foar­
te atenţi, dar, în culise, sau în timpul călătoriilor cu avionul,
se relaxau, spuneau poveşti şi făceau glume. „Blajini cu chip
de piatră“, îi tachinam eu. în numeroasele ore petrecute îm­
preună şi în călătoriile lungi, am devenit adevăraţi prieteni. Le
împărtăşeam durerea când pierdeau pe cineva drag şi sărbăto­
ream reuşitele copiilor lor. Eram permanent conştientă de se­
riozitatea îndatoririlor lor, de ceea ce erau dispuşi să sacrifice
ca eu să fiu în siguranţă, şi nu i-am subapreciat niciodată.
Ca şi fiicele mele, cultivam o viaţă privată care să se împace
cu cea oficială. Am descoperit că existau moduri de a trece
aproape neobservată când era nevoie. în loc să mă deplasez cu
coloana oficială, mi se permitea uneori să merg într-o maşină
fără însemne oficiale şi cu o escortă de securitate redusă. Din
când în când, reuşeam să fac cumpărături cu viteza fulgerului,
ajungând într-un loc şi plecând de acolo înainte să-şi dea seama
cineva că am fost acolo. După ce Bo a sfârtecat cu temeinicie de
expert toate jucăriile pentru căţei cumpărate de angajaţii care
se ocupau de aprovizionare, într-o dimineaţă, l-am escortat
personal la un magazin PetSmart din Alexandria. Şi, pentru
scurtă vreme, m-am bucurat de o minunată stare de anonimat
alegând jucării de ros pentru Bo - care era la fel de încântat ca
şi mine de noutatea plimbării.
Po
v estea m ea
525
Ori de câte ori mergeam undeva fără agitaţia oficială, o
simţeam ca pe o mică victorie, un exerciţiu de liber arbitru.
Eram un om al detaliului, la urma urmelor. Nu uitasem ce sa­
tisfăcător putea fi să bifezi o listă de cumpărături. Cam la şase
luni după expediţia la PetSmart, am dat o fugă incognito la
magazinul Target local, purtând şapcă de baseball şi ochelari
de soare. Agenţii din echipa mea de securitate purtau şorturi şi
adidaşi şi renunţaseră la căştile din ureche, făcând tot posibilul
să nu iasă în evidenţă în timp ce se ţineau după mine şi asisten­
ta mea Kristin Jones prin magazin. Am trecut pe la absolut toa­
te rafturile. Am ales o cremă de faţă Oil of Olay şi nişte periuţe
de dinţi noi. Am mai luat prosoape de hârtie şi nişte detergent
de rufe pentru Kristin, iar pentru Sasha şi Malia am găsit nişte
jocuri. Şi, pentru prima dată după câţiva ani, am putut să aleg
o felicitare pe care să i-o dau lui Barack la aniversarea noastră.
Am ajuns acasă euforică. Uneori, cele mai mărunte lucruri
înseamnă enorm.
Pe măsură ce trecea timpul, adăugam noi aventuri
la programul meu obişnuit. Am început să mă întâlnesc
ocazional cu prieteni, să luăm masa la restaurant sau la ei
acasă. Uneori mergeam în parc şi făceam plimbări lungi pe
malul râului Potomac. Aveam agenţi înainte şi în urma mea
la aceste plimbări, dar la distanţă şi fără să fie remarcaţi. în
ultimii ani, plecam de la Casa Albă ca să merg la şedinţe de
gimnastică la centrele sportive SoulCycle şi Solidcore din oraş,
strecurându-mă în sală în ultima clipă şi plecând de îndată ce se
termina ora, ca să nu fac vâlvă. Activitatea cea mai eliberatoare
dintre toate s-a dovedit a fi schiul, un sport în care aveam prea
puţină experienţă, dar care a devenit foarte repede o pasiune.
526
M
ic h e l l e
O
bam a
Profitând de iernile neobişnuit de grele de care am avut parte
în primii doi ani la Washington, am făcut câteva excursii de o
zi cu fetele şi cu nişte prieteni într-o mică staţiune de schi cu
numele foarte potrivit de Liberty Mountain, lângă Gettysburg,
unde am descoperit că, dacă purtăm căşti, ochelari mari
şi fulare, ne putem amesteca în orice mulţime. Alunecând
la vale pe o pârtie de schi, eram în aer liber, în mişcare şi de
nerecunoscut - toate în acelaşi timp. Pentru mine, era ca şi
cum aş fi putut să zbor.
Să mă pierd în mulţime era important. Să mă pierd în
mulţime, de fapt, era totul - un mod de a mă simţi eu însămi,
de a rămâne Michelle Robinson din South Side în această mai
mare bucată de istorie. îmi împleteam vechea viaţă cu cea
nouă, preocupările mele private cu activitatea mea publică. în
D.C., mi-am făcut câteva prietene noi - mame ale unor colege
de clasă ale Sashei şi Maliei şi câţiva oameni întâlniţi pe par­
cursul activităţilor de la Casa Albă. Erau femei cărora le păsa
mai puţin de numele meu de familie sau de adresa locuinţei
mele şi mai mult de cine eram eu, ca om. Este ciudat cât de
repede poţi spune cine este acolo pentru tine şi cine urmăreşte
doar să ajungă în preajma ta. Barack şi cu mine vorbeam une­
ori despre asta cu Sasha şi Malia la cină, despre faptul că erau
oameni, adulţi şi copii, care gravitau în jurul grupului nostru
de prieteni părând puţin cam prea nerăbdători - „însetaţi",
cum le spuneam noi.
învăţasem, cu mulţi ani în urmă, să-mi ţin aproape prie­
tenii adevăraţi. încă mai aveam legături strânse cu prietenele
cu care mă întâlneam în zilele de sâmbătă la Chicago, pe vre­
mea scutecelor, când copiii noştri aruncau voioşi cu mâncarea
Po
v estea m ea
527
de la înălţimea scaunelor lor speciale în care erau hrăniţi, iar
noi eram atât de obosite încât ne venea să plângem. Erau prie­
tenele mele care mă ajutaseră să răzbesc, făcându-mi cumpă­
răturile când eram prea ocupată să ajung la magazin, luând fe­
tele la balet când eu eram în urmă cu lucrul sau, pur şi simplu,
aveam nevoie de o pauză. Câteva dintre ele săriseră în avion
ca să mi se alăture în opriri deloc strălucitoare din campania
electorală, oferindu-mi sprijin emoţional când aveam mai
mare nevoie de el. Prieteniile între femei, aşa cum vă poate
spune orice femeie, sunt clădite din mii de gesturi mărunte ca
acestea, schimbate de la una la alta, iar şi iar.
în 2011, am început un efort deliberat de a investi şi de a
reinvesti în prieteniile mele, aducând laolaltă prietene vechi
şi noi. La intervale de câteva luni, invitam în jur de 12 dintre
prietenele mele cele mai apropiate să mi se alăture pentru un
weekend la Camp David, reşedinţa prezidenţială de vară aflată
la aproximativ 100 de kilometri de Washington, într-o zonă
împădurită, în munţii din nordul statului Maryland. Am înce­
put să denumesc adunările acestea „tabere militare", în parte
deoarece recunosc că obligam pe toată lumea să facă exerciţii
fizice împreună cu mine de câteva ori pe zi (la un moment dat,
am încercat chiar să interzic vinul şi gustările nesănătoase, dar
această regulă a dispărut rapid), dar, mai important, pentru că
îmi plăcea ideea de a fi riguroasă în prietenie.
Prietenele mele erau, în general, femei realizate, ultradedicate, multe dintre ele cu vieţi de familie aglomerate şi cu multe
responsabilităţi la serviciu. înţelegeam că nu era întotdeauna
uşor pentru ele să plece. Dar, în parte, tocmai asta era ideea.
Toate eram obişnuite să ne sacrificăm pentru copiii noştri,
528
M
ic h e l l e
O
bam a
pentru soţii noştri şi pentru munca noastră. în numeroşii ani
în care am încercat să găsesc echilibrul în viaţa mea, am aflat
că era în regulă dacă, din când în când, răsturnam priorităţile
şi ne gândeam doar la noi. Eram mai mult decât bucuroasă să
flutur acest steag în numele prietenelor mele, să creez pretex­
tul - şi puterea unei tradiţii - pentru ca un grup întreg de fe­
mei să se întoarcă spre copiii, soţii şi colegii lor şi să le spună:
„Ne pare rău, dragii noştri, facem asta pentru noi“.
Weekendurile la „taberele militare" au devenit pentru
noi o cale să ne punem la adăpost, să strângem legătura
dintre noi şi să ne reîncărcăm bateriile. Stăteam în cabane
confortabile din lemn, înconjurate de pădure şi ne plimbam
prin împrejurimi cu maşinuţe de golf sau pe biciclete. Jucam
raţele şi vânătorii, făceam abdomene şi podul. Uneori invitam
şi câteva angajate mai tinere şi a fost uluitor s-o văd pe Susan
Sher, care se apropia de 70 de ani, făcând mersul păianjenului
alături de MacKenzie Smith, una dintre secretarele mele,
care avea 20 şi ceva de ani şi jucase fotbal european în liga
universitară. Mâneam hrană sănătoasă preparată de bucătari
de la Casa Albă. Făceam programe de exerciţii fizice sub în­
drumarea antrenorului meu, Corneli, şi a câtorva militari
foarte tineri care ne spuneau tuturor „ma’am“. Făceam foarte
multă mişcare şi stăteam de vorbă. Ne împărtăşeam gându­
rile şi experienţele, oferindu-ne sfaturi, povestind întâmplări
amuzante sau, câteodată, doar confirmându-ne reciproc că era
normal să te înfurii din cauza copilului cu probleme specifice
adolescenţei sau a vreunui şef pe care nu-1 puteam suferi.
Deseori ne linişteam una pe alta doar ascultând. Şi, când
Po
v estea m ea
529
ne luam rămas-bun, la sfârşitul fiecărui weekend, ne promi­
team că aveam să repetăm experienţa, curând.
Prietenele mele mă făceau să mă simt completă, aşa cum
o făcuseră întotdeauna şi cum mă aştept să o facă mereu. îmi
ridicau moralul când mă simţeam copleşită sau frustrată sau
când îl vedeam mai rar pe Barack. Mă susţineau când simţeam
presiunea judecăţii publicului, care discuta şi analiza totul, de
la cum mi-am ales lacul de unghii până la dimensiunea şol­
durilor. Şi mă ajutau să înfrunt valurile mari, destabilizatoare,
care uneori lovesc pe neaşteptate.
în prima duminică din mai 2011, am mers să mănânc
împreună cu două prietene la un restaurant din centru, lăsându-i pe Barack şi pe mama să aibă grijă de fete, acasă.
Weekendul fusese neobişnuit de aglomerat. Barack fusese
chemat la o mulţime de şedinţe în după-amiaza aceea, iar
seara de sâmbătă o petrecuserăm la dineul corespondenţilor
de presă de la Casa Albă, unde Barack a făcut, în discursul
lui, câteva glume despre emisiunea Celebrity Apprentice a lui
Donald Trump şi teoriile lui despre faptul că s-ar fi născut
în Kenya. Nu reuşisem să îl văd de la locul meu, însă Trump
fusese în public. în timpul monologului lui Barack, camerele
de filmat l-au arătat de aproape, cu faţa încremenită şi strân­
gând din dinţi.
Pentru noi, serile de duminică erau, în general, liniştite
şi libere. Fetele erau, de obicei, obosite după un weekend de
sport şi socializare. Iar Barack, dacă avea noroc, putea să-şi
facă timp pentru o partidă de golf pe terenul de la baza aeriană
Andrews, ceea ce îl făcea să fie mai relaxat.
M
530
ic h e l l e
O
bam a
în seara aceea, după ce am stat de vorbă cu prietenele
mele, am ajuns acasă în jurul orei io şi, ca întotdeauna, m-a
întâmpinat la uşă un majordom. îmi dădeam seama deja că se
întâmpla ceva, pentru că simţeam mai multă activitate decât
de obicei la parterul Casei Albe. L-am întrebat pe majordom
dacă ştia unde era preşedintele.
„Cred că este sus, doamnă", mi-a răspuns el, „se pregăteşte
să se adreseze naţiunii."
Atunci mi-am dat seama că în sfârşit se întâmplase.
Ştiam că era pe cale să se întâmple, dar nu ştiam exact cum.
Petrecusem ultimele două zile încercând să mă port normal,
să mă prefac că nu ştiu că urma să se întâmple ceva foarte
important şi riscant. După luni întregi de cules informaţii ultrasensibile şi după săptămâni de pregătiri meticuloase, după
informări de securitate şi evaluări de risc şi după o decizie fi­
nală tensionată, la peste io ooo de kilometri de Casa Albă şi
la adăpostul întunericului, o echipă de elită a Navy Seals luase
cu asalt un complex misterios din Abbottabad, în Pakistan, în
căutarea lui Osama bin Laden.
Când am ajuns în holul reşedinţei, Barack ieşea din dor­
mitor. Era îmbrăcat în costum, cu cravată roşie, şi părea sub
efectul unei supradoze de adrenalină. Presiunea acestei decizii
îl apăsa de luni de zile.
„L-am prins", a spus el. „Şi nimeni nu a fost rănit."
Ne-am îmbrăţişat. Osama bin Laden fusese ucis. Nici
un american nu îşi pierduse viaţa. Barack îşi asumase un risc
enorm - unul care ar fi putut să-l coste preşedinţia - şi totul
mersese perfect.
Po
v estea m ea
531
Vestea se răspândise deja în toată lumea. Oamenii au um­
plut străzile din jurul Casei Albe, revărsându-se din restau­
rante, hoteluri şi locuinţe, umplând aerul nopţii cu strigăte
de bucurie. Sunetul ajunsese atât de puternic şi de triumfător
încât a trezit-o pe Malia în dormitorul ei, trecând prin sticla
blindată a ferestrei, care ar fi trebuit să izoleze orice zgomot.
în noaptea aceea, oricum, nu a existat nici înăuntru, nici
afară. în oraşele din toată ţara, oamenii au ieşit în stradă, atraşi
de impulsul de a fi aproape unii de alţii, uniţi nu doar de patrio­
tism, ci şi de durerea născută pe 11 septembrie şi de anii în care
ne făcuserăm griji că am putea fi atacaţi din nou. Mă gândeam
la fiecare bază militară pe care o vizitasem vreodată, la fiecare
dintre soldaţii care încercau să se vindece după rănile suferite,
la numeroşii oameni care îşi trimiseseră un membru al familiei
în locuri îndepărtate, în numele apărării ţării, la miile de copii
care îşi pierduseră un părinte în ziua aceea cumplită. Nu exista
nici o cale de a recupera aceste pierderi, ştiam. Moartea cuiva,
indiferent cine ar fi fost, nu putea înlocui o viaţă. Nu sunt con­
vinsă că moartea cuiva ar fi putut fi vreodată motiv de sărbă­
toare. Dar, în noaptea aceea, America a primit un moment de
eliberare, o şansă de a-şi testa propria rezistenţă.
C a pito lu l 23
ro<\»rj
T
impul părea să curgă în bucle şi în salturi, ceea ce îl
făcea imposibil de măsurat sau de urmărit. Fiecare zi era
aglomerată. Fiecare săptămână, lună şi an pe care le-am pe­
trecut la Casa Albă au fost aglomerate. Vinerea, trebuia să fac
eforturi să-mi amintesc cum trecuseră zilele de luni şi marţi.
Câteodată stăteam la cină şi mă întrebam unde şi când luasem
prânzul. Chiar şi acum, lucrurile încă mi se par greu de reme­
morat în detaliu. Viteza era prea mare, timpul de reflecţie prea
limitat. O singură după-amiază putea cuprinde câteva eveni­
mente oficiale, mai multe întâlniri şi o şedinţă foto. Era posibil
să vizitez câteva state într-o zi sau să ţin un discurs în faţa unui
public de 12 000 de oameni sau să fac sport cu 400 de copii
pe Peluza de Sud, după care să fie nevoie să îmi pun o rochie
elegantă pentru o recepţie de seară. îmi foloseam zilele libere,
cele fără treburi oficiale, ca să mă ocup de Sasha şi Malia şi de
viaţa lor, înainte să revin la programul „plin“ - coafor, machiaj
şi garderobă. înapoi în vârtejul public.
Pe măsură ce ne apropiam de anul realegerii lui Barack,
2012, simţeam că nu pot şi nu trebuie să stau liniştită. încă
mai lucram la definirea statutului meu. Mă gândeam deseori
la ce datoram şi cui. Duceam cu mine o istorie şi nu era cea
Po
v estea m ea
533
a preşedinţilor şi a primelor doamne. Nu m-am simţit nici­
odată mişcată de povestea lui John Quincy Adams aşa cum
am fost de cea a lui Sojourner Truth, şi nici nu m-a impresi­
onat Woodrow Wilson aşa cum a făcut-o Harriet Tubman.
Luptele duse de Rosa Parks şi Coretta Scott King îmi erau
mai familiare decât cele ale lui Eleanor Roosevelt sau Mamie
Eisenhower. Purtam istoriile lor cu mine, alături de cele ale
mamei şi ale bunicilor mele. Nici una dintre aceste femei
nu şi-ar fi putut imagina vreodată o viaţă ca aceea pe care o
aveam eu acum, dar avuseseră încredere că perseverenţa lor
avea să ducă la ceva mai bun, până la urmă, pentru cineva ca
mine. Voiam să mă prezint lumii într-un mod care să onoreze
ce fuseseră ele.
Mi-am asumat singură această presiune, un efort neobosit
de a nu face nici un pas greşit. Cu toate că eram considera­
tă o primă doamnă care se bucura de multă popularitate, nu
puteam să nu mă simt tulburată de modurile în care eram
criticată, de oamenii care făceau presupuneri despre mine bazându-se doar pe culoarea pielii mele. Ca să previn orice gre­
şeală, îmi repetam discursurile de nenumărate ori, folosind
un prompter instalat într-un colţ al biroului meu. Insistam
pe lângă cei care se ocupau de programări şi de cercetarea în
avans a terenului să se asigure că fiecare dintre evenimente­
le noastre se derula fără probleme şi la timp. Insistam şi mai
mult pe lângă consilierii mei politici să extindă raza de acţiu­
ne a programelor noastre Let’s Move! şi Joining Forces. Eram
atentă să nu risipesc nici una dintre ocaziile pe care le aveam
acum, dar uneori trebuia să-mi reamintesc mie însămi să mai
şi respir.
534
M
ic h e l l e
O
bam a
Barack şi cu mine ştiam amândoi că lunile de campanie
pe care le aveam în faţă aveau să implice şi mai multe călătorii,
strategii mai multe şi griji mai multe. Era imposibil să nu fii
îngrijorat în privinţa realegerii. Costurile erau uriaşe. (Barack
şi Mitt Romney, fostul guvernator al statului Massachussets,
nominalizat până la urmă de republicani, aveau să strângă,
până la sfârşit, peste un miliard de dolari fiecare, ca să ducă
nişte campanii competitive.) Responsabilitatea era, de ase­
menea, uriaşă. Acţiunile pe care le iniţiaserăm abia înce­
peau să producă efecte. Iar acum, după doi ani, trebuia deja
să ne concentrăm din nou asupra campaniei. De rezultatul
alegerilor depindea totul, de la soarta noii legi privitoare la
sistemul medical, până la participarea Americii la efortul
mondial de combatere a schimbărilor climatice. Cu toţii
trăiam în nesiguranţă, fără să ştim dacă va câştiga al doilea
mandat. încercam să nu mă gândesc la posibilitatea ca Barack
să piardă alegerile, dar era acolo - un sâmbure de teamă pe
care amândoi îl păstram în sinea noastră, nici unul din noi
neîndrăznind să o spună cu voce tare.
Vara anului 2011 a fost neobişnuit de dură pentru Barack.
Un grup de republicani din Congres a refuzat cu încăpăţânare
să autorizeze emiterea de noi obligaţiuni guvernamentale o procedură oarecum de rutină, cunoscută sub numele de
ridicarea plafonului datoriei publice -, dacă preşedintele nu
făcea o serie de reduceri dureroase de fonduri la programe
ca Securitatea Socială, Medicaid şi Medicare, lovind exact în
oamenii care o duceau cel mai greu. între timp, rapoartele
lunare privind locurile de muncă publicate de Departamentul
Muncii arătau o creştere constantă, dar prea lentă, sugerând
Po
v estea m ea
535
că, în ceea ce priveşte refacerea după criza din 2008, naţiunea
încă nu era acolo unde ar fi trebuit să fie. Mulţi îl învinuiau pe
Barack. Uşurarea de după moartea lui Osama bin Laden făcuse
ca rata lui de susţinere să crească brusc, atingând un vârf al
ultimilor doi ani, dar, după doar câteva luni, disputa privitoare
la plafonul datoriei şi teama de o nouă recesiune o aruncaseră
la cel mai jos nivel pe care l-a avut vreodată.
Exact când tot acest tumult începea să se amplifice, am
plecat în Africa de Sud, într-un turneu al bunăvoinţei planifi­
cat cu luni de zile în avans. Sasha şi Malia tocmai terminaseră
anul şcolar, aşa că m-au însoţit, împreună cu mama şi cu copiii
lui Craig, Leslie şi Avery, care erau acum adolescenţi. Mergeam
acolo ca să rostesc discursul de deschidere la un forum sponso­
rizat de Statele Unite pentru tinerele femei africane în poziţie
de lider de pe tot continentul, dar îmi umplusem programul
cu evenimente publice care aveau legătură cu sănătatea şi edu­
caţia, precum şi cu întâlniri cu liderii locali şi cu angajaţi de
la consulatul SUA. Terminam cu o scurtă vizită în Botswana,
unde urma să mă întâlnesc cu preşedintele şi să merg la o cli­
nică locală pentru cei infectaţi cu HIV, iar apoi să ne bucurăm
de un safari înainte să pornim spre casă.
Ne-am lăsat cuprinşi de energia sud-africană foarte repe­
de. La Johannesburg, am vizitat Muzeul Apartheidului, apoi
am dansat şi am citit împreună cu copiii de la un centru co­
munitar, într-una dintre suburbiile locuite de negri din nor­
dul oraşului. Pe un stadion de fotbal din Cape Town, ne-am
întâlnit cu organizatori pentru comunitate şi cu personal
medical care foloseau programele de sport pentru tineret ca
să-i informeze pe copii despre H 1V/S1DA. Tot aici i-am fost
536
M
ic h e l l e
O
bam a
prezentaţi arhiepiscopului Desmond Tutu, legendarul teolog
şi activist, care a ajutat la desfiinţarea apartheidului în Africa
de Sud. Tutu avea 79 de ani, era un bărbat cu pieptul lat, cu
ochi strălucitori şi un râs irezistibil. Auzind că mă aflam pe
stadion ca să promovez exerciţiile fizice, a insistat să facem
flotări împreună, în faţa unei mulţimi de copii care aplaudau.
în cele câteva zile petrecute în Africa de Sud, am simţit
că plutesc. Această vizită era departe de prima mea călătorie
în Kenya, din 1991, când mersesem cu Barack în matatus şi
împinsesem Volkswagenul stricat al Aumei pe marginea unui
drum plin de praf. Ceea ce simţeam probabil că era provocat
în parte de diferenţa de fus orar, dar era în mult mai mare mă­
sură şi ceva mai profund, mai entuziasmam. Era ca şi cum aş fi
ajuns în miezul unei confluenţe majore între cultură şi istorie,
care mi-a reamintit brusc cât de mărunţi suntem în relaţie cu
marele arc al timpului. Văzând chipurile celor 76 de femei care
fuseseră alese să participe la forumul despre conducere pen­
tru că făceau activităţi importante în comunităţile lor, cu greu
mi-am reţinut lacrimile. Ele îmi dădeau speranţă. Ele mă fă­
ceau să mă simt bătrână în cel mai frumos mod cu putinţă. La
momentul respectiv, 60 la sută din populaţia Africii avea sub
25 de ani. Şi în faţa mea se aflau nişte femei, toate sub 30 de
ani, şi unele având doar 16 ani, care construiau ONG-uri, în­
văţau alte femei să devină antreprenori şi riscau să ajungă la
închisoare pentru că semnalau corupţia guvernamentală. Iar
acum erau puse în legătură, instruite şi încurajate. Speram că
asta avea doar să le amplifice puterea.
însă momentul absolut incredibil al călătoriei noastre se
consumase mai devreme, încă din a doua zi. Ne aflam, cu toată
Po
v estea m ea
537
familia, la sediul central al Fundaţiei Nelson Mandela din
Johannesburg, în vizită la Graşa Machel, faimoasă filantroapă
şi soţia lui Mandela, când ni s-a transmis că Mandela însuşi s-ar
bucura să ne salute la locuinţa lui din apropiere.
Desigur, am acceptat invitaţia fără să stăm pe gânduri.
Nelson Mandela avea atunci 92 de ani. La începutul anului,
fusese spitalizat cu probleme la plămâni. Mi s-a spus că ra­
reori primea oaspeţi. Barack îl întâlnise cu şase ani în urmă,
ca senator, când Mandela vizitase Washingtonul. De atunci,
ţinuse mereu pe perete o fotografie înrămată de la întâlnirea
lor. Chiar şi copiii mei - Sasha, zece ani, şi Malia, pe cale să
împlinească 13 - au înţeles importanţa momentului. Până şi
mereu imperturbabila mea mamă părea puţin şocată.
Nu exista nici un om în viaţă care să fi avut un impact
mai important asupra lumii decât Nelson Mandela, după
părerea mea cel puţin. Era tânăr în anii 1940, când a intrat
în Congresul Naţional African şi a început să conteste cu
îndrăzneală guvernul alb al Africii de Sud şi politicile sale
rasiste. Avea 44 de ani când a fost pus în lanţuri şi trimis la
închisoare pentru activismul lui, şi 71 când a fost, în sfârşit,
eliberat, în 1990. După ce a supravieţuit 27 de ani de privaţi­
uni şi izolare ca deţinut, după ce mulţi dintre prietenii lui au
fost torturaţi şi ucişi sub regimul apartheidului, Mandela a
reuşit să negocieze - mai degrabă decât să lupte - cu condu­
cătorii guvernului, orchestrând o miraculoasă tranziţie paş­
nică spre o democraţie reală în Africa de Sud şi devenind, în
final, primul ei preşedinte.
Mandela locuia pe o stradă cu multă vegetaţie, într-o casă
în stil mediteranean, aşezată în spatele unor ziduri de beton
538
M
ic h e l l e
O
bam a
de culoarea untului. Graşa Machel ne-a condus printr-o curte
umbrită de copaci până în casă, unde, într-o încăpere mare şi
însorită, soţul ei se odihnea într-un fotoliu. Avea părul rărit,
complet alb, şi purta o cămaşă maro cu imprimeuri. Cineva îi
pusese pe genunchi o pătură albă. Era înconjurat de câteva ge­
neraţii de rude, care ne-au primit cu mult entuziasm. Ceva din
lumina puternică a camerei, căldura familiei şi surâsul cu ochii
mijiţi al patriarhului mi-a reamintit de vizitele acasă la buni­
cul meu, Sudistul, când eram copil. Eram emoţionată când am
ajuns, dar acum mă relaxasem.
Adevărul este că nu sunt convinsă că el înţelegea complet
cine eram sau de ce venisem acolo. Era foarte bătrân la mo­
mentul acela, părea să se concentreze cu dificultate, nu mai
auzea bine. „Este Michelle Obama!“, a spus Graşa Machel,
aplecându-se la urechea lui. „Soţia preşedintelui SUA!“
„O, ce drăguţ*1, a spus încet Nelson Mandela. „Ce drăguţ!**
S-a uitat la mine cu un interes real, deşi cred că în locul
meu ar fi putut fi oricine. Era evident că îi primea cu aceeaşi
căldură pe toţi cei pe care îi întâlnea. Interacţiunea mea cu
Mandela a fost tăcută şi, în acelaşi timp, profundă - poate mai
profundă tocmai datorită acestei tăceri. Spusese deja toate
cuvintele pe care le avusese de spus în viaţă, în discursurile şi
scrisorile lui, în cărţile şi protestele sale care nu erau gravate
doar în trecutul lui, ci şi în istoria umanităţii întregi. în cele
câteva clipe pe care le-am petrecut cu el, le-am simţit pe toa­
te - demnitatea şi spiritul care aduseseră egalitate într-un loc
în care aceasta nu exista deloc.
Cinci zile mai târziu, încă mă mai gândeam la Mandela,
în avionul cu care ne întorceam în Statele Unite, zburând spre
Po
539
v estea m ea
nord şi spre vest deasupra Africii şi apoi deasupra Atlanticului,
în decursul unei nopţi lungi şi întunecate. Sasha şi Malia stă­
teau întinse sub pături împreună cu verii lor; mama moţă­
ia într-un scaun alăturat. Mai departe, în spatele avionului,
membrii echipei şi agenţii Serviciului Secret se uitau la filme
şi recuperau din somnul pierdut. Motoarele aeronavei torceau. Mă simţeam singură şi, în acelaşi timp, deloc singură.
Mergeam spre casă - acasă însemnând ciudat de familiarul oraş
Washington D.C., cu marmura lui albă şi ideologiile în conflict,
cu toate lucrurile pentru care trebuia să lupţi şi să învingi.
Mă gândeam la tinerele femei africane pe care le întâlnisem
la forumul despre conducere, care se întorceau acum toate la
comunităţile lor ca să-şi reia munca, perseverând dincolo de
orice furtună ar fi avut de înfruntat.
Mandela mersese la închisoare pentru principiile lui. El
nu şi-a văzut copiii crescând, iar apoi nu a văzut nici cum cresc
mulţi dintre nepoţi. Şi totul fără amărăciune. Doar crezând că
binele din ţara lui va triumfa într-o bună zi. Muncise şi aştep­
tase rezultatul, tolerant şi fără să-şi piardă speranţa.
Zburam spre casă impulsionată de spiritul lui. Viaţa mă
învăţa că progresul şi schimbarea se produc lent. Nu în doi
ani, nu în patru ani, nici măcar într-o viaţă. Plantam seminţele
schimbării, al cărei fruct era posibil să nu-1 vedem niciodată.
Trebuia să avem răbdare.
e trei ori în cursul toamnei anului
D
2011, Barack a pro­
pus legi care ar fi creat mii de locuri de muncă pentru
americani, în parte prin alocarea mai multor fonduri către
fiecare stat, ca să angajeze profesori, pompieri şi paramedici.
540
M
ic h e l l e
O
bam a
De trei ori republicanii le-au blocat, nepermiţându-le nici mă­
car să ajungă la vot.
„Singurul şi cel mai important lucru pe care vrem să-l
realizăm“, îi declarase liderul opoziţiei din Senat, Mitch
McConnell, unui reporter în urmă cu un an, prezentând
obiectivele partidului lui, „este ca preşedintele Obama să fie
un preşedinte cu un singur mandat." Simplu şi clar. Congresul
republican îşi dorea eşecul lui Barack mai presus de orice. Era
limpede că bunăstarea ţării sau faptul că oamenii aveau nevoie
de locuri de muncă nu figurau printre priorităţile lor. Puterea
lor era pe primul loc.
Găseam asta demoralizant, supărător, zdrobitor câteoda­
tă. Asta era politica, de acord, dar în forma ei cea mai capri­
cioasă şi mai cinică, aparent deconectată de la orice scop mai
măreţ. Simţeam emoţii pe care poate Barack nu-şi permitea să
le simtă. El rămânea închis în lumea lui, în general, neînfricat,
trecând peste obstacole şi făcând compromisuri acolo unde
putea, agăţându-se de optimismul sobru care îl caracterizase
întotdeauna, care-i spunea că „cineva trebuie s-o facă şi pe
asta". Era în politică de 15 ani deja. Eu mă gândeam în continu­
are la el ca la un ceainic vechi de aramă - îmbătrânit de foc, cu
urme de lovituri, dar încă strălucitor.
Revenirea la campania electorală - pe care Barack şi cu
mine am început-o în toamna anului 2011 - a devenit un fel de
alinare. Ne-a scos din Washington şi ne-a trimis în comunităţi
din toată ţara, în locuri ca Richmond şi Reno, unde puteam să
ne îmbrăţişăm susţinătorii şi să le strângem mâinile, ascultându-le gândurile şi grijile. Era un prilej să simţim energia aceea
de la bază, care fusese întotdeauna centrală în viziunea despre
Po
v estea m ea
541
democraţie a lui Barack, şi de a ne reaminti că, de cele mai
multe ori, cetăţenii americani erau mult mai puţin cinici decât
liderii lor aleşi. Aveam nevoie doar ca ei să iasă să voteze. A fost
dezamăgitor că milioane de oameni au stat acasă la alegerile de
la jumătatea mandatului, din 2010, lăsându -1 pe Barack cu un
Congres puternic divizat, care abia reuşea să dea o lege.
Cu toate provocările, erau şi multe lucruri care ne dădeau
speranţă. Până la sfârşitul lui 2011, ultimii soldaţi americani
părăsiseră Irakul şi era în desfăşurare o reducere treptată a tru­
pelor din Afghanistan. De asemenea, intraseră în vigoare pre­
vederi importante din Legea accesului la sănătate, dându-le
voie tinerilor să rămână mai mult pe poliţele de asigurare ale
părinţilor şi împiedicând companiile să impună limite pacien­
ţilor care aveau asigurări pe viaţă. Toate acestea însemnau paşi
înainte, îmi reaminteam, paşi făcuţi pe un drum mai larg.
Chiar şi cu un întreg partid politic conspirând să îl vadă pe
Barack eşuând, nu aveam de ales decât să rămânem optimişti
şi să mergem mai departe. Era ca atunci când mama unui copil
de la Sidwell o întrebase pe Malia dacă se temea pentru viaţa
ei, la antrenamentul de tenis. Serios vorbind, ce puteai să faci?
leşeai pe teren şi loveai încă o minge.
Aşa că lucram. Amândoi lucram. M-am adâncit în munca
pentru iniţiativele mele. în campania Let’s Move! continuam
să strângem rezultate. Echipa mea şi cu mine i-am convins
pe cei de la Darden Restaurants, compania-mamă din spatele
unor lanţuri ca Olive Garden şi Red Lobster, să facă schimbări
în felurile de mâncare oferite şi în modul de preparare. S-au
angajat să-şi îmbunătăţească meniurile, reducând caloriile şi
sarea, precum şi să ofere variante mai sănătoase pentru mesele
542
M
ic h e l l e
O
bam a
copiilor. Am apelat la conducătorii companiei - la conştiinţa
lor, dar şi la bilanţul contabil
convingându-i că, în America,
cultura alimentară se schimba şi ar fi fost bine pentru afacerile
lor să ţină pasul. Darden le servea americanilor 400 de m ilioa­
ne de mese pe an. La o asemenea scară, chiar şi o schimbare
minoră - cum era eliminarea din meniurile pentru copii a fo­
tografiilor ispititoare cu pahare reci de băuturi carbogazoase putea avea un impact real.
Puterea unei prime doamne este un lucru straniu - la fel
de fină şi de nedefinită ca şi rolul în sine. Şi încă mai învăţam
să o strunesc. Nu aveam autoritate executivă. Nu comandam
trupe şi nici nu mă implicam în diplomaţia oficială. Tradiţia
îmi cerea să eman un fel de blândeţe, să-l flatez pe preşedin­
te cu devotamentul meu şi să flatez naţiunea în primul rând
neprovocând-o. începeam să descopăr, totuşi, că, dacă era
manevrat cu atenţie, rolul meu putea fi mai puternic de atât.
Aveam influenţă prin faptul că eram eu însămi o curiozitate o primă doamnă de culoare, cu o carieră proprie, mamă a unor
copii mici. Oamenii păreau foarte interesaţi de rochiile mele,
de pantofi şi de coafură, dar trebuiau să mă vadă şi în con­
text, unde mă aflam şi de ce. învăţam cum să fac legătura între
mesajul meu şi imagine, iar astfel puteam direcţiona atenţia
americanilor. Puteam să-mi pun o rochie interesantă, să fac
o glumă şi să vorbesc despre conţinutul de sodiu din mânca­
rea copiilor fără să fiu plictisitoare. Puteam să laud public o
companie care angaja constant lucrători din comunitatea mi­
litarilor sau să mă întind la podea pentru un concurs de flotări
cu Ellen DeGeneres (pe care am învins-o, câştigând dreptul de
a mă lăuda cu asta) în numele campaniei Let’s Move!
Po
v estea m ea
543
Fusesem un copil obişnuit, dintr-o familie obişnuită, iar
asta era o calitate. Barack se referea uneori la mine spunându-mi „Joe Public" şi îmi cerea părerea despre lozincile şi stra­
tegiile din campanie, ştiind că rămăsesem ancorată cu bucurie
în cultura populară. Chiar dacă trecusem prin locuri elitiste, ca
Princeton şi Sidley & Austin, iar acum purtam ocazional dia­
mante şi rochii de bal, nu am încetat să citesc revista People şi
nici nu am renunţat la pasiunea mea pentru un serial bun. Mă
uitam la Oprah şi la Ellen mult mai des decât la Meet the Press
(.întâlnire cu presa) sau Face the Nation (în faţa naţiunii) şi, până
în ziua de azi, nimic nu îmi face mai multă plăcere decât să văd
cum ordinea triumfă la finalul unui reality show care prezintă
renovări de locuinţe.
Am spus toate acestea pentru a arăta că eu vedeam moduri
de conectare cu americanii pe care Barack şi consilierii lui
din Aripa de Vest nu le recunoscuseră pe deplin, cel puţin la
început. în loc să dau interviuri pentru marile ziare şi reţele
de televiziune, am început să mă întâlnesc cu „bloggeriţe
mămici" influente, care aveau o audienţă uriaşă printre femei.
Observând cum îşi folosesc telefoanele angajaţii mei mai tineri,
văzându-le pe Malia şi Sasha cum află noutăţi şi interacţionează
cu prietenii lor de la şcoală pe reţelele de socializare, mi-am
dat seama că acolo exista o ocazie care trebuia folosită. Am
publicat prima mea postare pe Twiter în toamna anului 2011,
ca să promovez Joining Forces, şi, apoi, am privit cum zboară în
toate părţile prin eterul ciudat, fără frontiere, în care oamenii
petreceau din ce în ce mai mult timp.
A fost o revelaţie. Totul a fost o revelaţie. Folosindu-mi
influenţa subtilă, descopeream că puteam să fiu puternică.
544
M
ic h e l l e
O
bam a
Dacă reporterii şi cameramanii voiau să se ţină după mine,
atunci urma să le arăt câteva locuri interesante. Puteau, de
exemplu, să mă privească pe mine şi pe Jill Biden vopsind zidul
unei case absolut obişnuite din nord-vestul Washingtonului.
Nu era nimic interesant, propriu-zis, la două femei care vop­
seau cu trafaletul, dar asta era doar momeala.
l-a adus pe toţi la uşa sergentului Johnny Agbi, care avea
25 de ani şi era medic în Afghanistan când elicopterul în care
se afla a fost atacat, zdrobindu-i coloana vertebrală şi producându-i leziuni cerebrale, care au necesitat o lungă perioadă
de recuperare la (Spitalul Militar) Walter Reed. Parterul casei
lui era acum adaptat pentru scaunul cu rotile - uşa de la intra­
re trebuia lărgită, chiuveta din bucătărie amplasată mai jos prin efortul comun al unui ONG numit Rebuilding Together
(Reconstruim împreună) şi al companiei care deţinea Sears şi
Kmart. Era casa cu numărul 1 000 pe care o renovau în bene­
ficiul veteranilor cu probleme. Camerele de filmat au surprins
totul - militarul, casa, bunăvoinţa şi energia concentrate aco­
lo. Reporterii nu au stat de vorbă doar cu mine şi cu Jill, ci şi
cu sergentul Agbi şi cu oamenii care munciseră cu adevărat.
Pentru mine, aşa trebuiau să stea lucrurile. Acolo trebuia să
privească publicul.
A
n ziua alegerilor - 6 noiembrie 2012 -, mi-am trăit te­
I
merile în tăcere. Barack, fetele şi cu mine ne-am întors
la Chicago, la casa noastră de pe Greenwood Avenue, prinşi
în purgatoriul aşteptării. O naţiune întreagă urma să ne ac­
cepte în continuare sau să ne respingă. Pentru mine, acest
vot era mai bogat în semnificaţii decât oricare altul prin care
P
o v estea m ea
545
trecusem. îl simţeam ca pe un referendum cu privire nu doar
la performanţa politică a lui Barack şi la starea naţiunii, ci şi
la caracterul lui, la însăşi prezenţa noastră la Casa Albă. Fetele
noastre îşi formaseră singure, în jurul lor, o comunitate puter­
nică şi o oarecare normalitate pe care nu voiam să o răstorn
din nou. Eram atât de implicată acum, după ce renunţasem la
patru ani din viaţa familiei noastre, încât era imposibil să nu
iau totul şi puţin personal.
Campania ne-a extenuat, poate chiar mai mult decât anti­
cipasem. în timp ce lucram la iniţiativele mele şi ţineam pasul
cu lucruri ca şedinţele cu părinţii şi temele pentru acasă ale
fetelor, vorbisem, în medie, la evenimente de campanie, în trei
oraşe pe zi, trei zile pe săptămână. Iar ritmul lui Barack fuse­
se şi mai epuizant. Sondajele de opinie îl arătau sistematic pe
Barack doar cu un mic avans în faţa lui Mitt Romney. Lucrurile
s-au înrăutăţit şi mai mult după ce Barack n-a excelat la pri­
ma lor dezbatere, în octombrie, declanşând un val de ii ore de
nelinişte printre consilieri şi donatori. Puteam citi epuizarea
pe chipurile celor din echipa noastră, care munceau din greu.
Deşi încercau să nu o arate niciodată, erau, cu siguranţă, ne­
liniştiţi de posibilitatea ca Barack să fie înlăturat din funcţie
peste câteva luni.
Dincolo de toate acestea, Barack şi-a păstrat calmul, deşi
îmi dădeam seama că presiunea îl afecta. în ultimele săptămâni,
devenise mai palid şi mai slab decât de obicei, mestecându-şi
guma Nicorette cu o energie neobişnuită. Priveam cu îngrijo­
rarea oricărei soţii cum încerca să le facă pe toate - să calmeze
neliniştile, să încheie campania şi să guverneze ţara, inclusiv
să răspundă unui atac terorist îndreptat asupra diplomaţilor
546
M
ic h e l l e
O
bam a
americani la Benghazi, in Libia, şi să organizeze un efort fede­
ral masiv după ce uraganul Sandy devastase Coasta de Est cu
doar o săptămână înainte de alegeri.
Seara, când secţiile de votare de pe Coasta de Est au înce­
put să se închidă, am urcat la etajul al treilea al casei noastre,
unde instalasem un fel de salon de coafură şi machiaj, ca să mă
pregătesc pentru partea publică a nopţii care avea să urmeze.
Meredith călca şi aranja hainele pentru mine, pentru mama
şi pentru fete. Johnny şi Cari îmi făceau părul şi machiajul.
Păstrând tradiţia, Barack ieşise mai devreme să joace baschet,
după care rămăsese în biroul lui, făcând ultimele retuşuri la
discursuri.
Aveam un televizor la etajul al treilea, însă intenţionat îl
ţineam închis. Când avea să fie o veste, bună sau rea, voiam
s-o aud de la Barack sau de la Melissa, ori de la altcineva apro­
piat. Trăncăneala prezentatorilor TV, cu hărţile lor electorale
interactive, m-a scos din sărite întotdeauna. Nu voiam detalii:
voiam doar să ştiu ce să simt.
Era deja trecut de ora 20 în est, ceea ce însemna că ar fi
trebuit să vină nişte rezultate preliminare. Am pus mâna pe
BlackBerry şi am încercat să aflu mai multe, trimiţând e-mailuri către Valerie, Melissa şi Tina Tchen, care, în 2011, devenise
noua mea şefă de cabinet.
Am aşteptat 15 minute, apoi 30, dar nimeni nu-mi răspun­
dea. în jurul meu s-a acutizat brusc senzaţia unei tăceri bizare.
Mama era jos, în bucătărie, citind o revistă. Meredith le ajuta
pe fete să se îmbrace pentru seară. Johnny îmi îndrepta părul
cu placa. Eram eu paranoică sau oamenii evitau să mă priveas­
că în ochi? Ştiau ceva ce eu nu aflasem încă?
Po
v estea m ea
547
Pe măsură ce trecea timpul, începeam să mă simt copleşi­
tă de emoţii. Simţeam că îmi pierd echilibrul. Nu am îndrăznit
să mă uit la ştiri, presupunând că veştile erau proaste. Eram
obişnuită deja să lupt cu gândurile negre şi să mă agăţ de cele
pozitive până când nu mai aveam încotro şi trebuia să accept
ceva neplăcut. încrederea mea era pusă la adăpost într-o mică
fortăreaţă, pe o colină din inima mea. Dar, cu fiecare minut
în care BlackBerry-ul meu rămânea inert, simţeam că zidurile
încep să se fisureze, făcând loc pentru asaltul îndoielilor. Poate
că nu munciserăm suficient de mult. Poate că nu meritam încă
un mandat. Mâinile începuseră să-mi tremure.
Nu mai aveam mult şi leşinam de îngrijorare, când Barack
a urcat scările în fugă, afişând vechiul lui zâmbet generos, în­
crezător. Lăsase deja toate grijile în urmă. „Câştigăm detaşat11,
mi-a spus el, surprins că nu aflasem deja. „în principiu, s-a
cam terminat.11
S-a dovedit că jos sărbătoarea era în toi, iar la televi­
zor curgea un şuvoi constant de veşti bune. Problema era că
BlackBerry-ul meu se deconectase cumva de la reţea şi nu tri­
misese mesajele mele, aşa cum nici nu le primise pe ale alto­
ra. Mă lăsasem prinsă în capcana propriei minţi. Nimeni nu a
ştiut câte griji mi-am făcut, nici măcar oamenii care au fost cu
mine în aceeaşi încăpere.
în noaptea aceea, Barack avea să câştige în toate statele,
cu excepţia unuia. Câştigase cu voturile tinerilor, ale mino­
rităţilor şi ale femeilor, la fel ca în 2008. în pofida a tot ceea
ce făcuseră republicanii pentru a-1 combate, în pofida nu­
meroaselor încercări de a-i sabota preşedinţia, viziunea lui a
învins. Le ceruserăm americanilor permisiunea de a munci
548
M
în continuare - ca să terminăm în forţă
ic h e l l e
O
bam a
şi acum o primi­
serăm. Uşurarea a fost imediată. „Suntem suficient de buni?
Da, suntem.'1
Târziu, în noapte, Mitt Romney a telefonat ca să-şi recu­
noască înfrângerea. Din nou ne-am îmbrăcat frumos şi am ur­
cat pe o scenă de unde am salutat publicul, patru Obama într-o
ploaie de confetti, bucuroşi că mai aveam încă patru ani.
Siguranţa care a venit odată cu realegerea mi-a dat sen­
timentul stabilităţii. Aveam mai mult timp la dispoziţie să
ne atingem obiectivele. Puteam trata cu mai multă răbdare
imboldul nostru pentru progres. Ştiam cum avea să arate
viitorul, iar asta mă făcea fericită. Le puteam lăsa pe Sasha
şi Malia la aceeaşi şcoală; cei din echipa noastră îşi puteau
păstra locurile de muncă; ideile noastre încă mai contau.
Iar, când aceşti patru ani aveau să se încheie, vom fi termi­
nat şi noi cu adevărat, ceea ce mă făcea cel mai fericită. Gata
cu campaniile, gata cu şedinţele de strategie, cu sondajele de
opinie, cu dezbaterile şi cu urmărirea cotelor de popularita­
te, gata pentru totdeauna. Sfârşitul vieţii noastre politice se
întrezărea deja.
Adevărul este că viitorul avea să vină cu tot felul de surpri­
ze - unele plăcute, altele cu adevărat tragice. încă patru ani la
Casa Albă însemnau încă patru ani în care aveam să ieşim în
evidenţă ca simboluri, asimilând şi reacţionând la orice avea să
apară în calea ţării noastre. Barack şi cu mine făcuserăm cam­
panie în jurul ideii că încă mai aveam energia şi disciplina ne­
cesare acestei funcţii, încă mai aveam curajul să ne-o asumăm.
Iar, acum, viitorul venea spre noi, poate chiar mai repede decât
ne aşteptam.
Po
v estea m ea
C
549
inci săptămâni mai târziu , un atacator înarmat a pătruns
în şcoala primară Sandy Hook din Newton, Connecticut,
şi a început să ucidă copii la întâmplare.
Eu tocmai terminasem de rostit un scurt discurs peste
drum de Casa Albă şi urma să vizitez un spital de copii, când
Tina m-a luat deoparte şi mi-a spus ce se întâmplase. în tim­
pul discursului meu, ea şi alţi câţiva văzuseră titlurile ştirilor
pe telefoanele mobile. Au stat acolo încercând să-şi ascundă
emoţiile până am terminat eu de vorbit.
Vestea pe care mi-a dat-o Tina era atât de îngrozitoare,
încât abia reuşeam să înţeleg ce spune.
Mi-a zis, printre altele, că luase legătura cu Aripa de Vest.
Barack era în Biroul Oval, singur. „Vă roagă să vă întoarceţi",
mi-a spus ea. „Cât mai repede."
Soţul meu avea nevoie de mine. Avea să fie singura dată,
în opt ani, când mi-a solicitat prezenţa în mijlocul unei zile
de lucru, amândoi modificându-ne programul ca să putem fi
singuri, împreună, pentru un moment de slabă consolare. De
obicei, munca era muncă şi casa era casă, dar, pentru noi, la fel
ca pentru mulţi oameni, tragedia din Newtown a trecut dinco­
lo de orice limite. Când am intrat în Biroul Oval, Barack şi cu
mine ne-am îmbrăţişat în tăcere. Nu era nimic de spus.
Ceea ce foarte mulţi oameni nu ştiu este că preşedintele
vede aproape totul sau, în orice caz, are acces la toate informa­
ţiile disponibile care au legătură cu buna stare a ţării. Fiind un
om al faptelor, Barack prefera să ştie mai degrabă prea mult,
decât prea puţin. El încerca să privească orice situaţie şi dintr-o
perspectivă generală, şi dintr-una foarte detaliată, chiar dacă
era una tragică, astfel încât să poată oferi un răspuns informat.
550
M
ic h e l l e
O
bam a
Din punctul lui de vedere, aceasta îi era responsabilitatea, pen­
tru asta fusese ales - să fie mereu atent, să rămână în picioare
când noi, restul, ne prăbuşeam.
Ceea ce înseamnă că, până am ajuns eu la el, fusese infor­
mat în detaliu despre oribila scenă a crimei de la Sandy Hook.
Aflase despre sângele care se aduna în bălţi pe podeaua sălilor
de clasă şi despre trupurile celor 20 de elevi de clasa întâi şi şase
profesori, ciuruite cu arma semiautomată. Şocul şi durerea lui
nu se puteau compara cu cele simţite de cei care au răspuns
primii apelurilor de urgenţă, care au asigurat clădirea şi au eva­
cuat supravieţuitorii carnagiului. Şocul şi durerea noastră nu
se comparau cu ale părinţilor care au îndurat aşteptarea inter­
minabilă în frigul de afară, rugându-se să îşi vadă copilul din
nou. Şi, în nici un caz, nu se comparau cu ale părinţilor care au
aşteptat în zadar.
Dar, totuşi, imaginile acelea i-au rămas pentru totdeauna
întipărite în minte. Puteam să văd în ochii lui cât de mult îl
afectaseră şi cum îi puneau la încercare credinţa. A început să
mi le descrie, dar apoi s-a oprit, gândindu-se că era mai bine să
mă scutească de o durere în plus.
La fel ca mine, Barack este un om căruia îi plac foarte mult
copiii. Pe lângă faptul că este un tată care îşi iubeşte la nebu­
nie fetele, îi place şi să se joace. El primea cu regularitate copii
în Biroul Oval şi era bucuros să le arate tot ce era pe acolo. îi
plăcea să ţină bebeluşi în braţe. Se înveselea brusc ori de câte
ori mergea la o expoziţie ştiinţifică şcolară sau la un eveniment
sportiv pentru copii. în iarna precedentă, atinsese un nou nivel
de încântare când începuse să activeze voluntar ca antrenor
secund la Vipers, echipa de baschet de la şcoala Sashei.
Po
v estea m ea
551
Prezenţa copiilor făcea ca totul să pară mai uşor. El ştia
foarte bine câte speranţe se năruiseră odată cu pierderea celor
20 de vieţi fragede.
Să-şi păstreze cumpătul după Newtown a fost probabil cel
mai greu lucru pe care l-a făcut vreodată. Când Malia şi Sasha
s-au întors de la şcoală în ziua aceea, Barack şi cu mine le-am
aşteptat la reşedinţă şi le-am îmbrăţişat strâns, încercând să
ascundem nevoia stringentă de a le atinge. Nu ştiam ce să le
spunem sau să nu le spunem fetelor despre atac. Dar ştiam că
părinţii din toată ţara se frământau din aceleaşi motive.
Mai târziu, Barack a susţinut o conferinţă de presă la par­
ter, încercând să exprime în câteva cuvinte ceva care să aducă
o oarecare consolare. Şi-a şters lacrimile în timp ce aparatele
de fotografiat clincăneau cu furie în jurul lui, înţelegând că nu
exista nici o consolare reală. Singurul lucru pe care îl putea
face era să ofere hotărârea lui - ceva ce presupunea că avea să
fie preluat de cetăţeni şi legiuitori din toată ţara - de a preve­
ni noi masacre prin introducerea unor legi elementare şi de
bun-simţ cu privire la vânzarea armelor.
L-am urmărit ieşind în faţă, ştiind că eu însămi nu eram
pregătită. în aproape patru ani ca primă doamnă, fusesem de
multe ori în situaţia de a oferi consolare. Mă rugasem împre­
ună cu oameni ale căror case fuseseră spulberate de o tor­
nadă la Tuscaloosa, Alabama, unde zone întregi din oraş se
transformaseră în aşchii într-o clipă. Am îmbrăţişat bărbaţi,
femei şi copii care-i pierduseră pe cei dragi în Afghanistan,
sub gloanţele unui extremist, la o bază militară din Texas, şi
în violenţele de pe străzi, lângă casa lor. în precedentele patru
luni, vizitasem oameni care supravieţuiseră atacurilor armate
M
552
ic h e l l e
O
bam a
de la un cinematograf din Colorado şi de la un templu Sikh
din Wisconsin. Fusese devastator de fiecare dată. încercasem
la fiecare dintre aceste întâlniri să fiu cât mai calmă şi cât mai
deschisă, să ofer din tăria mea arătându-mă grijulie şi atentă,
asistând în linişte la durerea altor oameni. Dar, la două zile
după împuşcăturile de la Sandy Hook, când Barack s-a dus
la Newtown ca să participe la un priveghi cu rugăciuni orga­
nizat pentru victime, nu m-am putut mobiliza să-l însoţesc.
Eram atât de zguduită de cele întâmplate încât nu mai aveam
tărie de oferit. Eram primă doamnă de patru ani şi deja avu­
seseră loc prea multe asemenea crime - prea multe vieţi cur­
mate fără sens, morţi care puteau fi prevenite, şi prea puţine
măsuri fuseseră luate. Nu ştiam cum aş fi putut să-i conso­
lez pe cei ai căror copii de şase ani fuseseră împuşcaţi mortal
la şcoală.
în schimb, la fel ca mulţi alţi părinţi, m-am agăţat de copiii
mei, într-un amestec de teamă şi iubire. Se apropia Crăciunul,
iar Sasha era în grupul de copii selectaţi să apară alături de
Baletul din Moscova în două spectacole cu Spărgătorul de nuci,
ambele programate în aceeaşi zi cu priveghiul din Newtown.
Barack a reuşit să se strecoare în spatele sălii, ca să vadă
repetiţia cu costume înainte să plece spre Connecticut. Eu
m-am dus la spectacolul de seară.
Spectacolul a fost fantastic, cum este fiecare reprezentaţie
a acestei poveşti, cu prinţul în pădurea luminată de lună şi dan­
surile fermecătoare ale dulciurilor. Sasha interpreta un şoricel,
îmbrăcată într-un costum mulat negru, cu urechi pufoase şi
codiţă, jucându-şi rolul în timp ce o sanie frumos împodobi­
tă aluneca pe scenă, acompaniată de orchestră, prin sclipirile
Po
553
v estea m ea
zăpezii artificiale. Nu mi-am dezlipit privirea nici o clipă de ea.
întreaga mea fiinţă era recunoscătoare. Sasha stătea pe scenă
cu ochi strălucitori, vizibil uluită de prezenţa ei pe scenă şi de
cât de uimitor şi de ireal părea totul. Cum de altfel şi era. Dar
ea era încă suficient de mică şi se putea lăsa transportată cu
uşurinţă în acel paradis în care toată lumea dansa, iar vacanţa
stătea să înceapă.
rebuie să
AVEŢI răbdare cu mine, pentru că lucrurile
nu devin neapărat mai simple. Poate ar fi fost altfel dacă
America ar fi un loc simplu, cu o poveste simplă. Dacă aş putea
să povestesc rolul meu doar din perspectiva unei vieţi ordo­
nate şi frumoase. Dacă nu ar exista paşi înapoi. Şi dacă toate
durerile, atunci când vin, s-ar dovedi, în cele din urmă, măcar
vindecabile.
Dar America nu este aşa, şi nici eu nu sunt aşa. Nu o să în­
cerc să deformez lucrurile doar ca să le potrivesc într-o formă
perfectă.
Al doilea mandat al lui Barack avea să fie, în multe privin­
ţe, mai uşor decât primul. învăţaserăm foarte multe în patru
ani, să ne înconjurăm de oameni potriviţi în funcţii potrivi­
te şi să construim mecanisme, în general, funcţionale. Ştiam
suficient cât să evităm unele ineficienţe şi mici erori făcute
în primul mandat, începând cu ziua inaugurării din ianuarie
2013, când am cerut ca tribuna de unde aveam să urmărim
parada să fie încălzită complet, de data aceasta, ca să nu ne
mai îngheţe picioarele. Intr-o încercare de a ne conserva ener­
gia, am mers doar la două baluri inaugurale în noaptea aceea,
faţă de cele zece la care fuseserăm în 2009. Aveam patru ani
554
M
ic h e l l e
O
bam a
înainte şi, dacă învăţasem ceva, era să mă relaxez şi să încerc
să-mi găsesc propriul ritm.
Stând la paradă lângă Barack, după ce îşi reînnoise jură­
mântul faţă de ţară, urmăream defilarea carelor alegorice şi
a fanfarelor care făceau şi desfăceau formaţii şi mă simţeam
capabilă să mă bucur mai mult de spectacol decât prima dată.
De la locul meu, abia dacă vedeam chipurile participanţilor la
paradă. Erau cu miile, fiecare cu o poveste proprie. Alte câteva
mii veniseră la Washington să ia parte la diferitele evenimente
din zilele de dinaintea inaugurării, iar alte zeci de mii veniseră
doar să privească.
Mai târziu, aveam să-mi doresc să fi văzut pe cineva anu­
me în mulţimea aceea, o fată de culoare suplă, cu o bentiţă au­
rie şi uniformă albastră de majoretă, care venise cu fanfara de
la King College din South Side, de la Chicago, să cânte la câteva
evenimente. Voiam să cred că poate am avut ocazia să o văd în
marea de oameni care invadase oraşul în acele zile - Hadiya
Pendleton, o tânără de 15 ani care trăia un moment important
din viaţa ei, venită cu un autocar la Washington împreună cu
colegii ei din fanfară. La Chicago, Hadiya locuia împreună cu
părinţii şi cu fratele ei mai mic la vreo trei kilometri de casa
noastră de pe Greenwood Avenue. Era o elevă eminentă şi îi
plăcea să spună că ar vrea să ajungă într-o bună zi la Harvard.
Începuse deja să-şi organizeze petrecerea de aniversare a celor
16 ani. îi plăceau mâncarea chinezească şi cheesburgerii sau să
meargă la o îngheţată cu prietenii.
Am aflat toate acestea după câteva săptămâni, la înmor­
mântarea ei. La opt zile după inaugurare, Hadiya Pendleton
a fost împuşcată şi ucisă într-un parc din Chicago, nu departe
Po
v estea m ea
555
de şcoala ei. Stătea cu un grup de prieteni sub un adăpost me­
talic de lângă un loc de joacă, aşteptând să se oprească ploaia.
Au fost confundaţi cu membrii unei bande şi ciuruiţi cu gloan­
ţe de un tânăr de 18 ani care făcea parte dintr-o bandă rivală.
Hadiya a fost lovită în spate, în timp ce încerca să fugă. Două
dintre prietenele ei au fost rănite. Şi toate acestea la ora 14:20,
într-o marţi după-amiaza.
Aş fi vrut s-o fi văzut în viaţă măcar ca să am o amintire pe
care să o împărtăşesc cu mama ei, acum că amintirile cu fiica
ei încremeniseră brusc şi erau singurele pe care le mai avea şi
de care se putea agăţa.
M-am dus la înmormântarea Hadiyei pentru că aşa am
simţit că e potrivit. Am stat deoparte când Barack s-a dus la
Newtown, dar acum era rândul meu să intru în scenă. Speram
că prezenţa mea avea să atragă atenţia asupra numeroşilor
copii nevinovaţi care erau împuşcaţi aproape în fiecare zi pe
străzile oraşelor - şi că asta, alături de tragedia din Newtown,
avea să-i determine pe americani să ceară legi pentru contro­
lul armelor. Hadiya provenea dintr-o familie unită, din mediul
muncitoresc din South Side, foarte asemănătoare cu familia
mea. Cu alte cuvinte, aş fi putut foarte bine s-o cunosc. Aş fi
putut chiar să fiu în locul ei. Iar, dacă s-ar fi întors de la şcoală
pe alt drum în ziua aceea sau dacă ar fi făcut un pas în stânga în
loc să facă un pas în dreapta când începuseră focurile de armă,
ar fi putut să fie ea în locul meu.
„Am făcut tot ce trebuia", mi-a spus mama ei când ne-am
întâlnit chiar înainte de înmormântare, cu ochii în lacrimi.
Cleo Cowley-Pendleton era o femeie afectuoasă, cu voce
blândă şi părul tuns foarte scurt, care lucra în Departamentul
556
M
ic h e l l e
O
bam a
de asistenţă pentru clienţi al unei companii din domeniul cre­
ditării. în ziua înmormântării fiicei ei, purta la rever o floare
uriaşă, roz. Ea şi soţul ei, Nathaniel, vegheaseră atent asupra
Hadiyei, încurajând-o să se înscrie la King, un liceu public de
elită, şi asigurându-se că nu avea timp de pierdut pe străzi,
înscriind-o la volei, în echipa de majorete şi într-un grup de
dans al bisericii. Aşa cum făcuseră cândva părinţii mei pentru
mine, părinţii Hadiyei făcuseră sacrificii pentru ca ea să poată
lua contact cu lucruri din afara cartierului ei. Urma să plece cu
fanfara în Europa, în primăvara următoare, şi era foarte încân­
tată de vizita la Washington.
„E aşa de curat acolo, mamă“, i-a povestit ea lui Cleo, la
întoarcere. „Cred că o să intru în politică."
Din păcate, însă, Hadiya Pendleton a devenit una dintre
cele trei victime ale seriei de atacuri cu arme de foc din ziua
aceea, la Chicago. Era a treizeci şi şasea persoană ucisă cu o
armă de foc de la începutul anului, şi anul nu începuse decât
de 29 de zile. E de la sine înţeles că aproape toate victimele
erau negri. Pentru toate speranţele şi eforturile ei, Hadiya a
devenit un simbol.
La înmormântarea ei au participat foarte mulţi oameni
dintr-o comunitate devastată de durere care s-a îngrămădit
în biserică, încercând din greu să reziste în faţa imaginii unei
adolescente într-un sicriu drapat cu mătase violet. Cleo ne-a
vorbit despre fiica ei. Prietenele Hadiyei, de asemenea, ne-au
împărtăşit poveşti despre ea, fiecare marcată de acelaşi senti­
ment de indignare şi de neputinţă. Erau copii care nu întrebau
de ce, ci de ce atât de des? în ziua aceea, în sală se aflau adulţi
cu putere de influenţă - nu doar eu, ci şi primarul oraşului,
Po
557
v estea m ea
guvernatorul statului, Jesse Jackson Sr. şi Valerie Jarrett, prin­
tre alţii
înghesuiţi cu toţii pe şirurile de bănci, nevoiţi să
ne confruntăm în sinea noastră cu multă durere şi vină, în
timp ce corul cânta cu atâta forţă, încât podeaua bisericii
se cutremura.
E
r a im p o r t a n t
pen tru
m in e
să
fac
mai mult decât să
ofer consolare. De-a lungul vieţii mele auzisem multe
vorbe goale venind de la oameni importanţi, un joc al buze­
lor în vremuri de criză, care nu se concretiza în vreo acţiune.
Eram hotărâtă să spun lucrurilor pe nume, să-mi folosesc vo­
cea ori de câte ori puteam în slujba celor care nu puteau face
asta şi să nu-i abandonez pe oamenii în nevoie. înţelegeam
că orice apariţie a mea putea părea dramatică din exterior multă agitaţie declanşată de coloana de maşini, de agenţi,
asistenţi şi jurnalişti, cu mine în centru. Mergeam undeva şi,
în clipa următoare, dispăream. Nu îmi plăcea efectul pe care
îl avea asupra interacţiunilor mele modul în care prezenţa
mea îi făcea pe oameni să se bâlbâie sau să tacă, neştiind cum
să se comporte. Acesta este motivul pentru care deseori mă
prezentam oferind şi o îmbrăţişare, încercând să încetinesc
momentul şi să scutur din prefăcătorie, arătându-mă cât
mai real.
Am încercat să construiesc relaţii cu oamenii pe care îi în­
tâlneam, în special cu cei care, în mod normal, nu aveau acces
la lumea în care trăiam eu acum. Voiam să împart cât de mult
puteam din strălucirea aceea, l-am invitat pe părinţii Hadiyei
Pendleton să stea alături de mine şi de Barack la discursul
despre Starea Uniunii, la câteva zile după înmormântare,
558
M
ic h e l l e
O
bam a
şi apoi i-am găzduit la Casa Albă pentru vânătoarea ouălor de
Paşte. Cleo, care a devenit o susţinătoare vocală a mişcării
de prevenire a violenţelor, a revenit de câteva ori ca să partici­
pe la diferite întruniri pe această temă. Am ţinut să le trimit
scrisori fetelor de la Şcoala Elizabeth Garrett Anderson din
Londra care mă emoţionaseră atât de profund, încurajându-le să-şi păstreze speranţa şi să continue să muncească, în
ciuda lipsei de privilegii. în 2011, am invitat 37 de fete de la
această şcoală să mă însoţească într-o vizită la Universitatea
Oxford, alegându-le nu doar pe cele cu note foarte bune, ci
şi pe cele ale căror profesori credeau că nu îşi atinseseră încă
adevăratul potenţial. Voiam să le ajutăm să vadă ce era posi­
bil, să le arătăm unde ar fi putut ajunge. în 2012, am găzduit la
Casa Albă câteva eleve ale şcolii, în timpul unei vizite oficiale
a premierului britanic. Simţeam că era nevoie să mă apropii
de copii cât mai des şi pe cât mai multe căi, pentru ca ei să
simtă că totul era real.
Primele mele succese în viaţă fuseseră, ştiam asta, rezul­
tatul iubirii consecvente şi al aşteptărilor înalte de care fuse­
sem înconjurată în copilărie, atât acasă, cât şi la şcoală. Această
percepţie fusese cea care determinase programul meu de
mentorat de la Casa Albă şi cea care stătea acum la baza unei
noi iniţiative privind educaţia pe care eu şi echipa mea ne
pregăteam să o lansăm, numită Reach Higher (Ţinteşte mai
sus). Voiam să-i încurajez pe copii să se străduiască să meargă
la facultate şi, odată ajunşi acolo, să se ţină de treabă. Ştiam că,
în anii următori, absolvirea cursurilor universitare avea să fie şi
mai importantă pentru tinerii care urmau să intre pe o piaţă a
muncii globală. Reach Higher încerca să îi ajute pe acest drum,
Po
v estea m ea
559
oferind mai mult sprijin consilierilor şcolari şi acces mai uşor
la ajutor financiar subvenţionat.
Am avut norocul unor părinţi, profesori şi mentori care
m-au susţinut cu un mesaj consecvent şi simplu: tu contezi. Ca
adult, voiam să-l transmit mai departe tinerei generaţii. Era
mesajul pe care îl ofeream fetelor mele, care erau norocoase
să-l vadă consolidat zilnic de şcoala lor şi de circumstanţele
privilegiate, şi eram hotărâtă să-l împărtăşesc fiecărui tânăr pe
care îl întâlneam. Voiam să fiu opusul consilierului de orienta­
re pe care îl avusesem în liceu, care îmi spusese cu nepăsare că
nu aveam stofă de Princeton.
„Noi toţi suntem de părere că locul vostru este aici“,
le-am spus fetelor de la Elizabeth Garrett Anderson care stă­
teau, unele dintre ele părând puţin copleşite, în vechea sală de
mese în stil gotic de la Oxford, înconjurate de profesori uni­
versitari şi de studenţi care veniseră să le fie mentori pentru
o zi. Spuneam ceva asemănător ori de câte ori aveam în vizită
copii la Casa Albă - adolescenţi invitaţi din rezervaţia Sioux
Standing Rock, copii de la şcolile locale veniţi să lucreze în gră­
dină, elevi de liceu care veneau când organizam zile ale carierei
sau ateliere de modă, muzică şi poezie; chiar şi copii pe care
apucam doar să-i îmbrăţişez în trecere, într-un şir de susţină­
tori. Mesajul era întotdeauna acelaşi. „Locul tău este aici. Tu
contezi. Am o părere foarte bună despre tine.“
Un economist de la o universitate britanică avea să facă
mai târziu un studiu care a evaluat rezultatele şcolare ale ele­
velor de la Elizabeth Garrett Anderson, descoperind că mediile
lor crescuseră semnificativ după ce am început să construiesc
o relaţie cu ele - echivalentul creşterii de la media 7 la o medie
560
M
ic h e l l e
O
bam a
apropiată de 10. Meritul pentru îmbunătăţirea notelor este în
realitate al fetelor, al profesorilor lor şi al eforturilor zilnice pe
care le făceau împreună, dar confirma, totodată, ideea că şi
copiii investesc mai mult când simt că se investeşte în ei. Am
înţeles câtă putere se afla în simplul fapt că le arătam copiilor
consideraţia mea.
L
a
două
luni
după
înmormântarea Hadiyei Pendleton,
m-am întors la Chicago, l-am cerut Tinei, şefa mea de ca­
binet şi avocată care petrecuse ea însăşi mulţi ani în oraş, să
facă tot ce-i stătea în puteri pentru a mobiliza cât mai mult
sprijin pentru prevenirea violenţei. Tina era o împătimită a
vieţii politice, inimoasă, cu un râs molipsitor şi cu mai multă
îndrăzneală decât aproape oricine altcineva dintre cunoscuţii
mei. Ea ştia ce pârghii să folosească în interiorul administraţiei
şi în afara ei, ca să producă un impact la scara pe care o voiam.
Mai mult, firea şi experienţa ei n-ar fi lăsat ca vocea să-i rămâ­
nă neauzită, mai ales la dineurile dominate de bărbaţi la care
ajungea adesea. De-a lungul celui de-al doilea mandat al lui
Barack, avea să se lupte cu Pentagonul şi cu guvernatorii diver­
selor state, deschizându-le calea veteranilor şi soţiilor de mili­
tari pentru a-şi construi mai eficient carierele. Tot ea a ajutat
la proiectarea unui efort mamut făcut de noua administraţie
pentru educaţia fetelor din toată lumea.
Imediat după moartea Hadiyei, Tina şi-a pus în mişcare
întreaga reţea de contacte locale, încurajându-i pe oamenii
de afaceri şi pe filantropii din Chicago să colaboreze cu pri­
marul Rahm Emanuel pentru extinderea programelor comu­
nitare menite să-i sprijine pe tinerii aflaţi în situaţii de risc.
Po
v estea m ea
561
Eforturile ei au ajutat, în numai trei săptămâni, la obţinerea
unor angajamente pentru donaţii de peste 33 de milioane de
dolari. într-o zi rece de aprilie, Tina şi cu mine am luat avi­
onul ca să ajungem la o întâlnire a liderilor comunităţii care
discutau despre responsabilizarea tinerilor şi, totodată, să ne
întâlnim cu un grup nou de copii.
Mai devreme, în iarnă, emisiunea „This American Life“
(„Această viaţă americană11) de la radioul public dedicase două
ore poveştilor elevilor şi profesorilor de la liceul William R.
Harper din Englewood, un cartier din South Side. în ultimul
an, 29 dintre foştii şi actualii elevi ai şcolii fuseseră împuşcaţi,
opt dintre ei mortal. Aceste cifre erau şocante pentru mine şi
echipa mea, dar adevărul era că şcolile din toată ţara se con­
fruntau cu o adevărată epidemie de violenţă armată. în toată
această discuţie despre responsabilizare, părea important să
ascultăm şi ce aveau tinerii de spus.
în tinereţea mea, Englewood fusese un cartier periculos,
dar nu ca acum, când moartea ameninţa la fiecare colţ de stradă,
în ultimii ani de şcoală elementară, mergeam săptămânal în
Englewood, la laboratoarele de biologie de la colegiul public de
acolo. Acum, după mulţi ani, în timp ce coloana mea oficială
trecea pe lângă casele neîngrijite şi vitrinele cu obloanele
trase, pe lângă terenurile virane şi clădirile arse, mi se părea
că singurele afaceri înfloritoare rămase aici erau magazinele
de băutură.
Mă gândeam la copilărie şi la cartierul meu, şi la cum era
folosit cuvântul „ghetou" ca o ameninţare. O simplă aluzie la o
astfel de descriere, înţelegeam acum, le făcea pe familiile sta­
bile, din clasa de mijloc, să se mute intempestiv în suburbii,
562
M
ic h e l l e
O
bam a
îngrijorate că valoarea proprietăţilor lor ar putea să scadă.
„Ghetou11 era eticheta unui loc plin de negri şi lipsit de speran­
ţă, care prezicea eşecul şi îi grăbea apariţia. închidea magazi­
nele alimentare de la colţ şi benzinăriile, subminând, totodată,
eforturile şcolilor şi ale educatorilor de a le insufla copiilor din
cartier respect de sine. Era un cuvânt de care toată lumea în­
cerca să fugă şi care putea da înapoi rapid o comunitate.
în mijlocul zonei West Englewood se afla liceul Harper, o
clădire masivă din cărămidă cu mai multe aripi. M-am întâlnit
cu directoarea şcolii, Leonetta Sanders, o femeie de culoare ex­
trem de sprintenă, care lucra acolo de şase ani, ajutată de două
asistente sociale care se dedicaseră celor 510 copii înscrişi la
Harper, cei mai mulţi din familii cu venituri foarte mici. Una
din asistente, Crystal Smith, putea fi deseori găsită în pauze
pe culoarele de la Harper, copleşindu-i pe copii cu mesaje po­
zitive şi comunicându-le consideraţia pe care o avea pentru ei
prin afirmaţii de genul „Sunt atât de mândră de tine!“ sau „Văd
că te străduieşti mult!“ Le striga „Te apreciez în avans!“ pen­
tru fiecare alegere bună pe care avea încredere că aceşti copii
aveau să o facă.
în biblioteca şcolii, m-am alăturat în acea zi unui grup
format din 22 de elevi de la Harper - toţi afro-americani, în
general, din penultimul şi din ultimul an de liceu -, aşezaţi pe
scaune şi pe canapele, îmbrăcaţi în pantaloni de doc şi cămăşi.
Cei mai mulţi erau nerăbdători să vorbească. Ei au descris tea­
ma pe care o trăiau zilnic, în fiecare minut chiar, teama de ban­
de şi de violenţe. Unii au povestit că părinţii lor erau absenţi
sau dependenţi de droguri, câţiva petrecuseră o vreme în cen­
tre de detenţie juvenilă. Unul dintre elevi fusese martor când o
Po
v estea m ea
563
bună prietenă - o fată de 16 ani - fusese împuşcată şi ucisă în
vara precedentă. El fusese de faţă şi când fratele lui mai mare,
care era parţial paralizat din cauza unei răni de glonţ, fusese
împuşcat şi rănit în timp ce stătea afară în scaunul cu rotile.
Aproape fiecare copil prezent acolo pierduse pe cineva într-un
atac armat - un prieten, o rudă, un vecin. Pe de altă parte, doar
câţiva dintre ei fuseseră vreodată în centrul oraşului, pe malul
lacului sau să viziteze Cheiul Marinei.
La un moment dat, una dintre asistentele sociale a ex­
clamat, adresându-se grupului: „27 de grade şi soare!11 Toţi
cei din cerc au dat din cap, cu tristeţe. Nu eram sigură de ce.
„Spuneţi-i doamnei Obama“, i-a îndemnat ea. „Ce vă trece prin
minte când vă treziţi dimineaţa şi auziţi la radio prognoza me­
teo, care anunţă 27 de grade Celsius şi soare?11
Era evident că ea ştia răspunsul, dar voia să îl aud şi eu.
O astfel de zi, au fost de acord toţi elevii de la Harper, nu
era deloc bună. Când vremea era frumoasă, bandele erau mai
active şi schimburile de focuri mai dese.
Copiii aceştia se adaptaseră la logica răsturnată dictată de
mediul în care trăiau, stând în case când era vreme frumoasă şi
schimbându-şi drumul către şcoală în fiecare zi, după cum se
schimbau teritoriile bandelor şi alianţele. Uneori, îmi spuneau
ei, cel mai sigur drum spre casă era fix pe mijlocul drumului,
printre maşinile care treceau în viteză şi de-o parte, şi de alta.
De acolo puteau să vadă mai bine orice conflicte care ar fi pu­
tut escalada sau posibilii trăgători. Şi acest lucru le oferea mai
mult timp să fugă.
America nu este un loc simplu. Contradicţiile ei erau ului­
toare. Mi s-a întâmplat să mă aflu la strângeri de fonduri pentru
M
564
ic h e l l e
O
bam a
Partidul Democrat în penthouse-uri de lux din Manhattan,
gustând dintr-un pahar de vin alături de femei bogate care se
declarau preocupate de educaţie şi de problemele copiilor, dar
care se aplecau apoi conspirativ spre mine să-mi spună că soţii
lor de pe Wall Street n-ar vota pentru cineva care s-ar fi gândit
măcar să le mărească taxele.
Iar acum mă aflam la Harper, ascultând nişte copii care
vorbeau despre cum trăiau, încercând să rămână în viaţă. Le
admiram tăria şi îmi doream cu disperare ca ei să nu fi avut
nevoie de ea.
Unul dintre ei m-a privit apoi cu candoare. „E drăguţ că
sunteţi aici şi tot restul1', a spus el, ridicând din umeri. „Dar ce
o să faceţi concret?"
în ochii lor, eu reprezentam Washington D.C., la fel de mult
cum reprezentam South Side. Şi, în privinţa Washingtonului,
simţeam că le datoram adevărul.
„Sinceră să fiu", am început eu, „ştiu că aveţi multe
probleme aici, dar nu o să vă salveze nimeni în viitorul
apropiat. Cei mai mulţi dintre cei aflaţi la Washington nici
măcar nu încearcă. Sunt mulţi care nici măcar nu ştiu de
existenţa voastră." Le-am explicat acelor elevi că progresul
este lent şi că ei nu-şi permiteau să stea, pur şi simplu, şi să
aştepte să vină schimbarea. Numeroşi americani nu acceptau
mărirea taxelor, iar Congresul nu putea nici măcar să
aprobe un buget, darămite să se ridice deasupra polemicilor
partizane meschine, aşa că nu aveau de unde să apară
investiţiile de miliarde în educaţie sau vreun reviriment
magic pentru comunitatea lor. Chiar şi după oroarea de la
Newtown, Congresul părea hotărât să blocheze orice măsură
Po
v estea m ea
565
care ar fi putut ajuta la controlul armelor, ca să nu mai ajungă
în mâinile cui nu trebuie, legiutorii fiind mai interesaţi de
donaţiile substanţiale primite în campanie de la National
Rifle Association (Asociaţia Naţională a Posesorilor de
Arme) decât de siguranţa copiilor. Le-am zis că politica era
o harababură. Din punctul acesta de vedere nu aveam nimic
teribil de înălţător sau încurajator de spus.
Apoi, însă, am continuat pe un ton diferit, unul care venea
din latura mea de South Side. „Folosiţi şcoala'1, le-am spus.
Timp de o oră, aceşti copii îmi povestiseră întâmplările
tragice şi neliniştitoare prin care trecuseră, dar le-am reamin­
tit că aceleaşi poveşti arătau totodată rezistenţa lor, siguranţa
lor de sine şi capacitatea de a învinge, l-am asigurat că aveau
deja tot ceea ce le era necesar pentru a reuşi. Mergeau la o
şcoală care le oferea gratuit educaţie, le-am spus, iar în şcoa­
la aceea existau o mulţime de adulţi devotaţi şi grijulii, care
credeau în ei. După aproximativ şase săptămâni, mulţumită
donaţiilor unor oameni de afaceri locali, un grup de elevi de
la Harper avea să vină la Casa Albă, să ne viziteze pe mine şi
pe Barack şi să petreacă un timp la Universitatea Howard, ca
să vadă cum era la facultate. Speram că aveau să se vadă pe ei
înşişi ajungând acolo.
Nu voi pretinde niciodată că doar vorbele şi îmbrăţişări­
le unei prime doamne sunt suficiente pentru a putea schimba
viaţa cuiva sau că există o cale mai uşoară pentru copiii care
trec prin aceleaşi încercări ca elevii de la Harper. Nimic nu
este atât de simplu. Desigur, noi toţi cei care ne aflam în bi­
bliotecă în ziua aceea ştiam asta. Dar eu mă aflam acolo ca să
combat vechiul şi condamnabilul scenariu despre ce înseamnă
566
M
ic h e l l e
O
bam a
să fii copil negru într-un oraş din America, scenariu care
prezice eşecul, şi apoi îi grăbeşte venirea. Dacă puteam să le
arăt acelor copii ce puteri au şi să-i ajut să întrezărească o cale
de ieşire, atunci aveam să continui s-o fac fără odihnă. Exista
şansa de a contribui chiar şi cu puţin la schimbare.
C a pito lu l 24
-ro ro ra-
A
I
N PRIMĂVARA LUI 2015, MALIA NE-A ANUNŢAT CĂ fusese in­
vitată la balul de absolvire de către un băiat pe care îl plă­
cea. Avea 16 ani şi terminase penultimul an de liceu la Sidwell.
Pentru noi, ea rămăsese fetiţa noastră, cu picioare lungi, en­
tuziastă ca întotdeauna, deşi în fiecare zi părea să devină pu­
ţin mai matură. Era acum aproape la fel de înaltă ca mine şi
începea să se gândească la înscrierea la facultate. Era o elevă
bună, curioasă şi încrezătoare în forţele ei, o colecţionară de
detalii, la fel ca tatăl ei. începuse să fie fascinată de filme şi
de producţia de filme, iar, în vara precedentă, intrase în vor­
bă cu Steven Spielberg, din proprie iniţiativă, într-o seară în
care acesta venise la o petrecere la Casa Albă. l-a pus atâtea
întrebări încât el i-a propus un stagiu la un serial TV pe care
îl producea. Fata noastră încerca să-şi croiască drumul.
în mod normal, din motive de siguranţă, Malia şi Sasha
nu aveau voie să meargă în maşina altcuiva. Malia avea pe
atunci un permis de conducere provizoriu şi putea să condu­
că prin oraş, însă întotdeauna urmată de agenţi, în vehiculul
lor. De când se mutase la Washington, la vârsta de zece ani,
ea nu mersese nici măcar o dată cu autobuzul, cu metroul
sau cu maşina unei persoane care nu lucra pentru Serviciul
568
M
ic h e l l e
O
bam a
Secret. Totuşi, pentru seara balului, ne gândeam să facem
o excepţie.
în seara respectivă, băiatul a venit cu maşina lui, a trecut
prin controlul de securitate de la poarta de sud-est a Casei Albe,
a urmat aleea în sus şi în jurul Peluzei de Sud, pe unde veneau
şefii de stat şi alţi demnitari străini, iar apoi a intrat - cu mult
curaj - în Salonul Diplomatic, îmbrăcat într-un costum negru.
„Să fiţi calmi, bine?“ ne-a spus Malia, mie şi lui Barack,
stinghereala ei începând deja să mocnească în liftul care ne
ducea la parter. Eu eram desculţă, iar Barack purta şlapi. Malia
era îmbrăcată cu o fustă lungă, neagră, şi un top elegant cu
umerii goi. Era frumoasă şi arăta cam de 23 de ani.
Din câte îmi amintesc, am reuşit să ne păstrăm calmul,
deşi Malia râde şi acum, evocând momentul ca fiind chinuitor.
Barack şi cu mine am dat mâna cu tânărul, am făcut câteva
fotografii şi ne-am îmbrăţişat fata, înainte să-i lăsăm să-şi vadă
de drum. Ne liniştea, oarecum pe nedrept, gândul că echipa
de securitate a Maliei avea să meargă practic la bara din spate
a băiatului tot drumul până la restaurantul unde urmau să ia
cina înainte să meargă la dans şi, apoi, avea să rămână la dato­
rie toată noaptea, în tăcere.
Din punctul de vedere al unui părinte, era un mod foar­
te bun de a creşte nişte adolescenţi - ştiind că o echipă de
adulţi vigilenţi se ţinea după ei tot timpul, cu misiunea de a-i
scoate din orice fel de eventuală încurcătură. însă, din punc­
tul de vedere al adolescentului, era pe bună dreptate o uriaşă
şi totală povară. Ca în multe alte aspecte ale vieţii la Casa
Albă, am fost lăsaţi să alegem noi ce avea să însemne pentru
familia noastră - unde şi cum stabileam limite, echilibrând
Po
v estea m ea
569
cerinţele preşedinţiei cu nevoile a doi copii care învăţau să se
maturizeze.
După ce au ajuns la liceu, am hotărât care erau orele de
întoarcere acasă pentru fete - mai întâi 23 şi, mai apoi, miezul
nopţii - şi le-am impus, după cum spun Malia şi Sasha, cu mai
multă vigoare decât mulţi dintre părinţii prietenelor lor. Dacă
eram îngrijoraţi de siguranţa lor sau nu ştiam pe unde umblă,
puteam să verific la agenţii lor de pază, dar încercam să nu o
fac. Pentru mine, era important ca fetele să aibă încredere în
echipele lor de securitate. Făceam, în schimb, ceea ce cred că
făceau mulţi alţi părinţi, şi anume ne bazam pe reţeaua celor­
lalţi părinţi ca să obţinem informaţii, fiecare împărtăşind ce­
lorlalţi ce ştia despre unde mergea grupul şi dacă era un adult
cu ei. Desigur, fetele noastre aveau o responsabilitate supli­
mentară, ştiind că, întrucât tatăl lor era cine era, orice prostie
de-a lor ar fi putut ajunge la ştiri. Barack şi cu mine recunoş­
team amândoi ce nedreptate era aceasta. Amândoi forţaserăm
limite şi făcuserăm lucruri prosteşti în adolescenţă, şi fusese­
răm norocoşi să le facem pe toate fără ca ochii naţiunii să fie
aţintiţi asupra noastră.
Malia avea opt ani când Barack s-a aşezat pe marginea pa­
tului ei, la Chicago, şi a întrebat-o dacă, după părerea ei, era
în regulă să candideze la preşedinţie. Mă gândesc acum cât de
puţin ştia ea la momentul acela, cât de puţin ştiam cu toţii. Să
fii copil la Casa Albă era una. însemna, însă, cu totul altceva să
încerci să ieşi de acolo ca adult. Cum ar fi putut Malia să ştie că,
într-o bună zi, avea să fie urmărită de agenţi înarmaţi la balul
de absolvire? Sau că oamenii aveau să o fotografieze trăgând
570
M
ic h e l l e
O
bam a
pe furiş dintr-o ţigară, pentru a vinde apoi imaginile website-urilor de bârfe mondene?
Copiii noştri se maturizau într-o perioadă care părea uni­
că. Apple începuse să vândă iPhone în iunie 2007, cam la patru
luni după ce Barack îşi anunţase candidatura la preşedinţie. în
mai puţin de trei luni, s-au vândut un milion de bucăţi. Până
la sfârşitul celui de-al doilea mandat, se vânduseră un miliard.
Era prima preşedinţie dintr-o nouă eră, una care presupunea
demontarea tuturor normelor legate de viaţa privată - o eră
cu selfie-uri, furturi de date, Snapchat şi surorile Kardashian.
Fiicele noastre erau mai bine ancorate în această lume decât
noi, în parte pentru că reţelele de socializare guvernau vieţile
adolescenţilor şi, apoi, pentru că programul lor zilnic le punea
în contact mai strâns cu publicul decât permitea programul
nostru. Când Malia şi Sasha se plimbau prin Washington cu
prietenele, după ore sau în weekend, vedeau străini care în­
dreptau telefoanele mobile în direcţia lor sau întâlneau adulţi,
bărbaţi şi femei, care le rugau - şi uneori cereau imperativ - să
facă un selbe cu ei. „Ştiţi că sunt un copil, da?“, spunea uneori
Malia când refuza pe cineva.
Barack şi cu mine am făcut ce am putut ca să ne protejăm
copiii de prea multă expunere, refuzând toate solicitările pre­
sei pentru ele şi încercând să le ţinem vieţile de becare zi cât
mai departe de ochii publicului. Agenţii de la Serviciul Secret
încercau să be mai puţin ostentativi când le supravegheau
în public, purtând bermude şi tricouri în locul costumelor şi
schimbând căştile din ureche şi microfoanele de la încheietura
mâinii cu nişte căşti bluetooth, ca să atragă mai puţin aten­
ţia în locurile cu adolescenţi pe care fetele le frecventau acum.
Po
v estea m ea
571
Am refuzat cu încăpăţânare publicarea oricărei fotografii a co­
piilor noştri care nu avea legătură cu un eveniment oficial, iar
biroul de presă de la Casa Albă le-a transmis asta foarte clar
jurnaliştilor. Melissa şi ceilalţi membri ai echipei mele au deve­
nit mesagerii mei ori de câte ori imaginea uneia din fete apărea
pe pagina vreunui tabloid, bombardându-i cu telefoane până
eliminau fotografiile.
Protejarea intimităţii fetelor însemna că trebuia să găsim
alte moduri de a potoli curiozitatea publicului privind familia
noastră. La începutul celui de-al doilea mandat al lui Barack
am adoptat încă un căţel - Sunny -, o căţeluşă năzdrăvană cu
spirit liber care părea să nu vadă nici un rost în dresajul pentru
viaţa în casă, având în vedere cât de mare era casa ei cea nouă.
Câinii aduceau mereu o notă de relaxare. Erau dovada vie şi
„lătrătoare" a faptului că, totuşi, Casa Albă era o casă. Ştiind
că Malia şi Sasha erau în principiu de neatins, echipele de co­
municare de la Casa Albă au început să-i ceară pe căţei pentru
apariţii publice. Găseam seara în mapa mea note care îmi ce­
reau să aprob „apariţia lui Bo şi Sunny", adică să le dau voie
căţeilor să interacţioneze cu jurnaliştii sau cu copiii veniţi în
vizită. Câinii aveau să fie mobilizaţi când reporterii au venit să
afle despre importanţa comerţului şi a exporturilor americane
sau, mai târziu, să-l asculte pe Barack vorbind în favoarea lui
Merrick Garland, propunerea lui pentru Curtea Supremă. Bo
a apărut intr-un filmuleţ promoţional pentru vânătoarea ouălor de Paşte. El şi Sunny au pozat împreună cu mine pentru
o campanie online care să-i convingă pe oameni să se înscrie
intr-un program de sănătate. Erau nişte ambasadori excelenţi,
imuni la critică şi nepăsători la propria celebritate.
572
M
C
a t o ţ i c o p iii,
ic h e l l e
O
bam a
Sasha şi Malia au crescut, în timp, prea mari
pentru anumite lucruri. Din primul an al preşedinţiei, ele
i s-au alăturat lui Barack în fiecare toamnă, în faţa reporterilor,
în timpul celui mai ridicol ritual din această funcţie - graţierea
unui curcan, chiar înainte de Ziua Recunoştinţei. Cinci ani la
rând, ele au zâmbit şi au chicotit în timp ce tatăl lor făcea glu­
me stângace. Dar, în al şaselea an, când aveau 13 şi 16 ani, erau
prea mari ca să se prefacă măcar că era amuzant. La câteva ore
după ceremonie, internetul s-a umplut de fotografiile celor
două arătând supărate - Sasha cu faţa încremenită, Malia cu
braţele încrucişate - în timp ce stăteau lângă preşedinte, pupi­
trul lui şi curcanul nepăsător. Un titlu din USA Today a sinte­
tizat destul de bine situaţia: „Malia şi Sasha Obama, sătule ca
tatăl lor să tot graţieze curcanul".
Participarea lor la graţiere, ca la orice eveniment la Casa
Albă, de altfel, a devenit cu totul opţională. Ele erau nişte
adolescente vesele şi echilibrate, cu vieţi pline de activităţi
şi agitaţie socială, care nu aveau nimic de-a face cu cele ale
părinţilor lor. Ca părinte, oricum controlezi doar în parte
lucrurile. Copiii noştri au propriile planuri şi preocupări, ceea
ce îi face să nu fie prea impresionaţi de cele mai frumoase
momente ale noastre.
„Nu vrei să vii jos în seara asta şi să-l asculţi pe Paul
McCartney cântând?"
„Mama, te rog! Nu."
Din camera Maliei se auzea deseori muzică la volum ma­
xim. Sasha şi prietenele ei făcuseră o pasiune pentru canalul
TV de gătit, şi uneori puneau stăpânire pe bucătărie ca să de­
coreze prăjituri sau să pregătească mese sofisticate, cu mai
Po
v estea m ea
573
multe feluri. Fiicele noastre savurau anonimatul relativ de
care se bucurau când mergeau în excursii cu şcoala sau ple­
cau în vacanţe cu familiile prietenelor lor (cu agenţii pe urme).
Nimic nu-i plăcea mai mult Sashei decât să-şi cumpere sin­
gură gustările din Aeroportul Dulles înainte să urce într-un
avion comercial aglomerat, pentru simplul motiv că era atât
de diferit de adevăratul ceremonial prezidenţial care se desfă­
şura la baza aeriană Andrews şi care devenise normă în fami­
lia noastră.
Existau şi avantaje ale călătoriilor pe care le făceau
împreună cu noi. Până să se încheie mandatul lui Barack, fe­
tele noastre s-au bucurat de un meci de baseball la Havana, de
o plimbare pe Marele Zid Chinezesc şi de o vizită la statuia lui
lisus Mântuitorul din Rio de Janeiro, în întunericul lăptos al
unei seri magice. Dar putea fi o adevărată pacoste, în special
când voiam să ne ocupăm de lucruri care nu aveau legătură
cu preşedinţia. La începutul celui de-al treilea an de liceu al
Maliei, am mers amândouă pentru o zi la New York să vizi­
tăm facultăţi de acolo, făcându-ne programări la New York
University şi la Columbia. Un timp, totul a mers bine. Ne-am
plimbat prin campusul NYU în pas grăbit, ajutate şi de faptul
că era încă devreme şi mulţi studenţi nu îşi începuseră ziua
încă. Ne-am uitat prin sălile de curs, am tras cu ochiul într-o
cameră de cămin şi am stat de vorbă cu un decan, înainte să
mergem să mâncăm ceva şi să ne prezentăm la următoarea
vizită.
Problema este că nu ai cum să ascunzi coloana oficială
a primei doamne, în Manhattan, la mijlocul unei zile de lu­
cru. Până când am terminat de mâncat, pe trotuarul din faţa
574
M
ic h e l l e
O
bam a
restaurantului se adunaseră în jur de ioo de oameni, iar agitaţia
atrăgea tot mai mulţi curioşi. Am ieşit într-o mare de telefoane
mobile îndreptate în direcţia noastră, învăluite într-o cascadă
de urări. Era plăcută această atenţie - „Vino la Columbia,
Malia!“ strigau oamenii -, dar nu neapărat utilă unei fete care
încerca, în linişte, să-şi imagineze viitorul propriu.
Mi-am dat seama imediat că trebuia să mă retrag - să o las
pe Malia să viziteze următoarele campusuri fără mine, însoţi­
tă de asistenta mea personală, Kristin Jones. în absenţa mea,
Malia avea şanse mari să treacă neobservată. Ea se putea mişca
mai repede şi cu mult mai puţini agenţi. Fără mine, poate că ar
fi putut să arate ca un copil obişnuit. îi eram datoare măcar cu
o încercare.
Kristin, originară din California, nu împlinise încă 30 de
ani şi era un fel de soră mai mare pentru ambele fete. Venise în
echipa mea ca tânără stagiară şi, împreună cu Kristin Jarvis,
care, până nu demult, fusese directorul meu de deplasări, era
de mare ajutor în viaţa familiei noastre, umplând golurile bi­
zare provocate de natura stânjenitoare a faimei noastre şi de
supraaglomerarea programului nostru de lucru. „Kristinele“,
cum le spuneam, ne ţineau deseori locul. Ele asigurau legă­
tura dintre familia noastră şi Sidwell, mergând la şedinţe şi
interacţionând cu profesorii, cu antrenorii şi cu ceilalţi pă­
rinţi ori de câte ori eu şi Barack nu aveam cum. Cu fetele erau
protectoare, iubitoare şi mult mai cool decât aveam să fiu eu
vreodată în ochii copiilor mei. Implicit, Malia şi Sasha aveau
încredere în ele, cerându-le sfatul, ca unor surori mai mari, cu
privire la orice, de la garderobă şi reţelele de socializare până
la apropierea tot mai mare de băieţi.
P
575
o v estea m ea
în timp ce Malia vizita Columbia în după-amiaza aceea,
eu am fost nevoită să aştept într-o zonă desemnată ca sigură
de Serviciul Secret - care s-a dovedit a fi subsolul unei clădiri
din campus
unde am stat singură şi neobservată până când
a venit momentul să plecăm, dorindu-mi să fi adus cu mine
măcar o carte, să citesc. A fost destul de neplăcut să stau acolo,
recunosc. Simţeam un fel de singurătate care nu avea legătu­
ră atât cu faptul că eram doar eu, omorându-mi timpul într-o
cameră fără ferestre, cât, mai degrabă, cu ideea că, indiferent
dacă îmi plăcea sau nu, primul nostru copil crescuse şi se pre­
gătea să plece.
u eram încă la final, dar începusem deja să fac bilanţul.
M-am trezit evaluând câştigurile şi pierderile, ce fusese
sacrificat şi ce putea fi socotit drept succes - în ţara noastră,
în familia noastră. Făcusem tot ce putusem? Aveam să ieşim
nevătămaţi din asta?
Am încercat să mă întorc în timp şi să îmi amintesc mo­
mentul acela în care viaţa mea se schimbase, îndepărtându-se
de ceea ce fusese până atunci o existenţă predictibilă, visul
unei femei obsedate de deţinerea controlului, o viaţă pe care
mi-o imaginasem pentru mine însămi - cea cu salariu stabil, o
casă în care să trăiesc pentru totdeauna, o rutină a fiecărei zile.
în ce punct alesesem altceva? Când lăsasem haosul să pătrun­
dă în lumea mea? Să fi fost în seara aceea de vară, când am lăsat
deoparte cornetul de îngheţată şi l-am sărutat pe Barack pen­
tru prima dată? Sau ziua în care, în sfârşit, am plecat de lângă
teancurile mele ordonate de documente şi din cariera mea în
avocatură, convinsă că găsisem ceva care să mă împlinească?
576
M
ic h e l l e
O
bam a
Mintea mea se întorcea uneori în subsolul bisericii din
Roseland, la periferia sudică a oraşului Chicago, unde merse­
sem în urmă cu 25 de ani să îl însoţesc pe Barack, la întâlnirea
cu un grup de oameni din cartier care se luptau cu lipsa de
speranţă şi cu indiferenţa. Ascultând discuţiile din seara ace­
ea, am auzit ceva cunoscut, dar articulat diferit. Era posibil,
ştiam, să trăieşti în două planuri deodată - să fii bine anco­
rat în prezent, dar, totodată, orientat către progres. Era ceea
ce făcusem în copilăria de pe Euclid Avenue, ceea ce familia
mea - şi oamenii marginalizaţi, în general - făcuse dintotdeauna. Ajungi undeva construind permanent acea realitate
mai bună, chiar dacă la început doar în mintea ta. Sau, cum
spusese Barack în seara aceea, poţi să trăieşti în lume aşa cum
este ea, dar poţi şi să munceşti ca să creezi o lume aşa cum ar
trebui să fie.
Pe vremea aceea, îl cunoşteam doar de câteva luni, dar pri­
vind retrospectiv îmi dau seama acum că acela a fost momen­
tul de cotitură. Atunci, fără să spun vreun cuvânt, am decis că
vreau o viaţă împreună cu el, o viaţă aşa cum o descria el.
După toţi anii aceştia, eram recunoscătoare pentru pro­
gresul pe care îl vedeam. în 2015, încă mai făceam vizite la
Walter Reed, dar, de fiecare dată, părea că erau mai puţini
soldaţi răniţi. Statele Unite aveau mai puţini militari expuşi
riscurilor în străinătate, mai puţini răniţi care aveau nevoie
de îngrijiri, mai puţine mame cu inimile frânte. Pentru mine,
asta însemna progres.
Progres era şi ceea ce vedeam în rapoartele Centrului
pentru Controlul Bolilor, care anunţau că ratele obezităţii
infantile începuseră să scadă, mai ales pentru copiii între doi
Po
v estea m ea
577
şi cinci ani. Progres însemnau şi cei 2 000 de elevi de liceu din
Detroit care au venit să mă ajute în Ziua înscrierii la Facultate,
o sărbătoare la a cărei promovare am ajutat ca parte a proiec­
tului Reach Higher, marcând ziua în care tinerii intrau ofi­
cial la şcoala aleasă. Progres a fost şi decizia Curţii Supreme
de a respinge contestaţia depusă pentru o parte importantă
din noua lege privind serviciile medicale din ţara noastră,
astfel încât principala realizare în plan intern a preşedinţiei
lui Barack - garanţia unei asigurări de sănătate pentru fieca­
re american - să nu fie ştirbită după plecarea lui din funcţie.
Când Barack a sosit la Casa Albă, economia americană pierdea
800 000 de locuri de muncă pe lună, iar acum număra cinci
ani la rând de creştere pe piaţa muncii.
Luam toate acestea drept dovezi că noi, ca ţară, eram ca­
pabili să construim o realitate mai bună. Deşi încă trăiam într-o lume aşa cum era.
La un an şi jumătate după Newtown, Congresul nu apro­
base nici măcar o singură măsură pentru controlul armelor. Bin
Laden nu mai era, dar apăruse ISIS. Rata crimelor în Chicago
era mai degrabă în creştere, decât în scădere. Un adolescent ne­
gru, pe nume Michael Brown, a fost împuşcat de un poliţist în
Ferguson, Missouri, iar corpul lui a fost lăsat în mijlocul străzii
ore în şir. Un adolescent negru, pe nume Laquan McDonald,
a fost lovit de 16 gloanţe trase de poliţişti, la Chicago, nouă
dintre ele în spate. Un băiat negru de 12 ani, numit Tamir
Rice, a fost împuşcat mortal de poliţia din Cleveland în timp
ce se distra cu un pistol de jucărie. Un bărbat negru numit
Freddie Gray a murit după ce fusese lăsat în custodia poliţiei
din Baltimore. Un bărbat negru pe nume Eric Garner a murit
57»
M
ic h e l l e
O
bam a
sufocat, strangulat de poliţiştii care îl arestau în Staten Island.
Toate acestea erau dovezi ale unui fenomen periculos şi care
nu se schimbase în America. Când Barack fusese ales pentru
primul mandat, diverşi comentatori declaraseră cu naivitate că
ţara noastră intra într-o eră „postrasială“, în care culoarea pielii
nu avea să mai conteze. Din păcate, vedeam acum cât de mult
se înşelaseră. Cum americanii erau obsedaţi de ameninţarea
terorismului, mulţi treceau cu vederea rasismul şi primitivis­
mul care sfârtecau naţiunea noastră.
La sfârşitul lui iunie 2015, Barack şi cu mine am mers la
Charleston, în Carolina de Sud, să ne alăturăm unei alte comu­
nităţi îndurerate - de data aceasta la funeraliile unui pastor pe
nume Clementa Pinckney, unul dintre cei nouă oameni ucişi
din motive rasiale într-un atac armat care avusese loc la o bi­
serică episcopală metodistă africană, căreia localnicii îi spun
simplu Mother Emanuel. Victimele, doar afro-americani, pri­
miseră cu bucurie un tânăr alb de 21 de ani, şomer - pe care
nici unul nu îl cunoştea
în grupul lor de studiu al Bibliei.
A stat alături de ei un timp, apoi, când ceilalţi din grup şi-au
aplecat capetele pentru rugăciune, s-a ridicat şi a început să
tragă în ei. în acest timp, acesta ar b zis: „Trebuie să fac asta,
pentru că ne violaţi femeile şi ne luaţi ţara“.
După ce a rostit un elogiu emoţionant pentru reverendul
Pinckney şi a recunoscut tragismul profund al momentului,
Barack a surprins pe toată lumea, conducând congregaţia
în intonarea unei versiuni lente şi pline de suflet a imnului
religios „Amazing Grace". Era o simplă invocare a speranţei,
un apel la rezistenţă. Toţi cei din sală s-au alăturat corului. De
mai bine de şase ani deja, Barack şi cu mine trăiam conştienţi
Po
v estea m ea
579
că noi înşine eram o provocare. Pe măsură ce minorităţile din
toată ţara începeau treptat să preia roluri tot mai semnificati­
ve în politică, afaceri şi divertisment, familia noastră devenise
exemplul cel mai clar. Prezenţa noastră la Casa Albă fusese săr­
bătorită de milioane de americani, dar a contribuit şi la senti­
mentul reacţionar de teamă şi de respingere al celorlalţi. Era
o ură veche, profundă şi la fel de periculoasă ca întotdeauna.
Trăiam cu ea, ca familie şi ca naţiune. însă noi mergeam
mai departe, cât de elegant puteam.
A
n aceeaşi zi cu slujba funerară din Charleston - 26 iunie
I
2015 -, Curtea Supremă a Statelor Unite a luat o decizie
extrem de importantă, potrivit căreia cuplurile de acelaşi sex
aveau dreptul să se căsătorească în toate cele 50 de state. Era
punctul culminant al unei bătălii legale purtate metodic de­
cenii de-a rândul, stat cu stat, tribunal cu tribunal, şi, ca orice
luptă pentru drepturi civile, avusese nevoie de stăruinţa şi de
curajul multor oameni. Pe parcursul zilei, am auzit din când în
când de entuziasmul cu care americanii primiseră această ves­
te. O mulţime triumfătoare cânta „Love Has Won“ („Iubirea
a învins!11) pe treptele Curţii Supreme. Cuplurile luau cu asalt
primăriile şi tribunalele comitatelor ca să-şi exercite ceea ce
era acum un drept constituţional. Barurile gay s-au deschis
mai devreme. Steaguri curcubeu fluturau la colţ de stradă, în
toată ţara.
Toate acestea ne-au susţinut moralul în ziua aceea tris­
tă pentru Carolina de Sud. Când ne-am întors la Casa Albă,
ne-am schimbat hainele de înmormântare, am luat repede
cina cu fetele, iar Barack a dispărut în Sala Tratatelor, să pună
5 80
M
ic h e l l e
O
bam a
televizorul pe canalul de sport şi să se apuce din nou de treabă.
Eu m-am dus în camera mea din dressing, de unde am văzut o
licărire violet printr-una dintre ferestrele de nord ale reşedin­
ţei. In clipa aceea, mi-am amintit că echipa noastră plănuise să
lumineze Casa Albă în culorile curcubeului.
Uitându-mă pe fereastră, am văzut că, dincolo de porţi­
le de pe Pennsylvania Avenue, o mare de oameni se adunase
în amurgul acelei seri de vară ca să admire luminile. Aleea de
nord era plină de funcţionari guvernamentali care rămăseseră
la serviciu până târziu, ca să vadă Casa Albă sărbătorind egali­
tatea în dreptul la căsătorie. Decizia avea impact asupra mul­
tor oameni. De unde stăteam, puteam doar să văd exuberanţa
din stradă, fără să pot auzi ceva. Era o parte ciudată a realităţii
noastre. Casa Albă era o fortăreaţă tăcută, ermetică, aproape
orice sunet fiind blocat de grosimea ferestrelor şi a zidurilor.
Era posibil ca elicopterul Marine One să aterizeze lângă casă,
stârnind rafale de uragan cu palele elicei şi făcând ramurile
copacilor să se lovească una de alta, iar noi, în interior, să nu
auzim nimic. De obicei, îmi dădeam seama când se întorcea
Barack dintr-o călătorie nu după zgomotul făcut de elicopter,
ci după mirosul de combustibil care reuşea cumva să se
strecoare înăuntru.
De cele mai multe ori eram bucuroasă să mă retrag la adă­
postul liniştii din locuinţă, la capătul unei zile grele. Dar sea­
ra aceea era altfel, la fel de paradoxală ca însăşi ţara noastră.
După o zi îndoliată la Charleston, mă uitam acum la o petre­
cere uriaşă care începuse în faţa ferestrei mele. Sute de oameni
se uitau la casa noastră. Voiam să o văd şi eu aşa cum o vedeau
ei. Şi, brusc, mi-am dat seama că vreau să mă alătur sărbătorii.
Po
v estea m ea
581
Am băgat capul pe uşă în Sala Tratatelor. „Nu vrei să ieşim
să ne uităm la lumini?" l-am întrebat pe Barack. „Sunt o gră­
madă de oameni afară."
El a râs. „Ştii că nu mă descurc cu mulţimile."
Sasha era în camera ei, absorbită de iPad. „Vrei să vii cu
mine să vedem luminile curcubeu?" am întrebat-o.
„Nu."
Rămânea Malia, care m-a surprins puţin pentru că a marşat imediat la idee. îmi găsisem un tovarăş. Plecam într-o
aventură - afară, unde se adunaseră oamenii - şi nu aveam de
gând să cerem permisiunea nimănui.
Protocolul normal cerea să-i anunţăm pe agenţii
Serviciului Secret, postaţi la lift, de fiecare dată când voiam să
părăsim locuinţa, fie că mergeam jos să ne uităm la un film,
fie că voiam să ducem câinii afară, la plimbare. Dar nu în sea­
ra aceea. Malia şi cu mine am trecut repede pe lângă agenţii
de serviciu, având grijă să nu-i privim în ochi. Am evitat liftul
şi am luat-o repede în jos, pe o scară îngustă. Auzeam tocuri
de pantofi clincănind în spatele nostru, pe trepte, agenţii în­
cercând să ţină pasul. Malia mi-a aruncat un zâmbet răută­
cios. Nu era obişnuită să mă vadă încălcând regulile.
Când am ajuns la etajul oficial, am pornit spre uşile înalte
care dau spre Porticul de Nord, când am auzit o voce.
„Bună seara, doamnă! Pot să vă ajut?" Era Claire Faulkner,
aghiotantul din schimbul de noapte. Era o brunetă priete­
noasă, cu voce domoală, care bănuiesc că fusese anunţată de
agenţii din spatele nostru, care şuşoteau în microfoanele de la
încheietura mâinii.
582
M
ic h e l l e
O
bam a
M-am uitat la ea peste umăr, fără să încetinesc pasul. „Păi,
mergem puţin afară“, am spus, „să ne uităm la lumini."
Claire a ridicat din sprâncene, dar nu i-am dat prea mare
atenţie. Când am ajuns la uşă, am apucat mânerul masiv, au­
riu, şi am tras. Dar uşa nu s-a clintit. Cu nouă luni în urmă,
un intrus înarmat cu un cuţit reuşise cumva să sară peste un
gard şi dăduse buzna pe uşa aceea, luând-o la fugă pe coridor
până când un ofiţer din Serviciul Secret reuşise să-l prindă. Ca
urmare, responsabilii cu securitatea începuseră să încuie uşa.
M-am întors spre grupul din spatele nostru, care se mă­
rise cu un ofiţer în uniformă de la Serviciul Secret, cu cămaşă
albă şi cravată. „Cum se deschide asta?“ am întrebat, fără să mă
adresez cuiva în special. „Trebuie să fie o cheie."
„Doamnă?" a spus Claire. „Nu cred că vreţi să ieşiţi pe
această uşă. Toate camerele de filmat ale televiziunilor sunt
îndreptate acum spre latura de nord a Casei Albe."
Avea dreptate. Părul meu era ciufulit şi purtam un şort,
tricou şi şlapi. Nu tocmai ţinuta potrivită pentru o apariţie pu­
blică.
„Bine", am spus. „Dar nu am putea să ieşim fără să fim
văzute?"
Malia şi cu mine eram acum într-o cruciadă. Nu aveam de
gând să ne abandonăm ţelul. Voiam neapărat să mergem afară.
Cineva ne-a sugerat atunci să încercăm o ieşire de servi­
ciu de la parter, unde veneau maşinile care ne aprovizionau cu
alimente sau papetărie. Tot grupul a luat-o în direcţia aceea.
Malia m-a luat de braţ. Eram entuziasmate şi uşor derutate.
„Mergem afară!" am spus.
„Mergem, mergem!" a spus ea.
Po
v estea m ea
583
Am coborât pe o scară din marmură şi am mers pe covoa­
rele roşii, ocolind busturile lui George Washington şi Benjamin
Franklin, am trecut pe lângă bucătărie şi, brusc, ne-am trezit
afară. Aerul umed al verii ne-a izbit în faţă. Deasupra gazonu­
lui se vedeau sclipind zeci de licurici. Şi în depărtare se auzea
zarva oamenilor care strigau şi sărbătoreau dincolo de porţile
din fier. Ne-a luat zece minute să ieşim din propria casă, dar
am reuşit până la urmă. Eram afară, pe un petic de gazon din
lateral, departe de ochii publicului, dar cu o privelişte frumoa­
să a Casei Albe, luminată în culorile curcubeului.
Malia şi cu mine ne-am sprijinit una de cealaltă, bucuroa­
se că reuşisem să ajungem acolo.
şa cum se întâmplă periodic în politică, începuse deja
A
să se simtă suflul noului sezon electoral. în toamna
anului 2015, următoarea campanie prezidenţială era în plină
desfăşurare. în tabăra republicană era aglomeraţie mare, in­
cluzând guvernatori ca John Kasich şi Chris Christie şi sena­
tori ca Ted Cruz şi Marco Rubio, plus alţi potenţiali candidaţi,
între timp, democraţii îşi îngustaseră plaja la ceea ce avea să
devină o alegere între Hillary Clinton şi Bernie Sanders, un
senator liberal, independent de multă vreme, din Vermont.
Donald Trump îşi anunţase candidatura la începutul
verii, din Trump Tower, în Manhattan, cu invective la adresa
imigranţilor mexicani - „violatori", i-a numit el -, ca şi a „ra­
taţilor" care conduceau ţara. Mă gândeam că vrea doar să
facă vâlvă şi să atragă atenţia presei. Nimic din modul în care
se purta nu sugera că vorbea serios când spunea că vrea să
guverneze.
584
M
ic h e l l e
O
bam a
Urmăream campania, dar nu la fel de atentă ca în anii
trecuţi. în schimb, eram foarte ocupată cu cea de-a patra
iniţiativă a mea ca primă doamnă, numită Let Girls Learn
(Lăsaţi fetele să înveţe), pe care Barack şi cu mine o lansaserăm
împreună, în primăvară. Era un efort ambiţios, la nivelul
întregului guvern, care urmărea să le ajute pe adolescentele
din toată lumea să aibă acces mai facil la educaţie. în cei
aproape şapte ani de când eram primă doamnă, fusesem
uimită în repetate rânduri de perspectivele şi, în acelaşi timp,
de vulnerabilitatea tinerelor femei din lumea noastră - de la
fetele de imigranţi pe care le întâlnisem la Şcoala Elizabeth
Garrett Anderson până la Malala Yousafzai, adolescenta din
Pakistan atacată cu brutalitate de talibani, care venise la Casa
Albă să stea de vorbă cu mine, cu Barack şi cu Malia despre
misiunea ei în sprijinul educaţiei fetelor. Am fost îngrozită
când, la aproximativ şase luni după vizita Malalei, 276 de
şcolăriţe din Nigeria au fost răpite de gruparea extremistă
Boko Haram, aparent cu intenţia de a face alte familii
nigeriene să se teamă să-şi mai trimită fetele la şcoală. A
fost prima şi singura dată în timpul preşedinţiei când i-am
luat emoţionată locul lui Barack la discursul săptămânal
către naţiune, să le vorbesc oamenilor despre cum trebuia să
facem mai multe eforturi pentru a le proteja şi a le încuraja pe
tinerele fete din toată lumea.
Ceea ce se întâmplase mă afecta personal. Educaţia
fusese principalul instrument de schimbare în viaţa mea,
pârghia care mă ridicase. Eram consternată că atât de multe
fete - peste 98 de milioane în toată lumea, potrivit statistici­
lor UNESCO - nu aveau acces la acest instrument. Unele fete
Po
v estea m ea
585
nu puteau merge la şcoală pentru că familia avea nevoie de ele
la muncă. Uneori, cea mai apropiată şcoală era prea departe
sau prea scumpă. în plus, riscul de a fi atacate în drum spre
şcoală era prea mare. în multe cazuri, tradiţiile sufocante şi
problemele economice se combină pentru ca fetele să rămâ­
nă needucate - blocându-le efectiv accesul la oportunităţi vi­
itoare. Părea să existe ideea - uimitor de răspândită în unele
părţi ale lumii - că, pur şi simplu, nu merita să trimiţi o fată la
şcoală, chiar dacă studiile arătau constant că educarea fetelor
şi a femeilor, precum şi intrarea lor pe piaţa muncii nu făceau
decât să crească PlB-ul unei ţări.
Barack şi cu mine eram dedicaţi schimbării percepţiei des­
pre ce anume făcea ca o tânără să fie valoroasă pentru societate.
El a reuşit să aloce resurse de sute de milioane de dolari acestei
cauze, prin USA 1D şi Peace Corps, dar şi prin Departamentul
de Stat, cel al Muncii şi cel al Agriculturii. Amândoi am făcut
lobby pe lângă guvernele altor ţări ca să ajute la finanţarea pro­
gramelor de educare a fetelor, încurajând totodată companiile
private şi grupurile de analiză politică să dedice bani şi resurse
acestui efort.
La momentul acela, ştiam deja cum să atrag atenţia pentru
o anumită cauză. înţelegeam că era normal ca americanii să se
simtă deconectaţi de problemele oamenilor din ţări îndepăr­
tate, aşa că am încercat să le aduc acasă, apelând la celebrităţi,
ca Stephen Colbert, să-şi folosească influenţa la evenimente
şi pe reţelele de socializare. Le-am convins pe janelle Monâe,
Zendaya, Kelly Clarkson şi alţi artişti să înregistreze un cântec
pop foarte frumos, compus de Diane Warren şi intitulat „This
Îs for My Girls“ („Asta este pentru fetele mele“), din vânzarea
586
M
ic h e l l e
O
bam a
căruia urmau să fie donate sume pentru finanţarea educaţiei
fetelor la nivel global.
Şi, până la urmă, am făcut ceva ce era destul de înspăi­
mântător pentru mine, şi anume să cânt, apărând în simpatica
serie „Carpool Karaoke** a prezentatorului TV James Corden.
Ne-am plimbat amândoi într-un SUV negru în jurul Peluzei
de Sud, cântând „Signed, Sealed, Delivered I’m Yours**, „Single
Ladies** şi, în cele din urmă, - motivul pentru care acceptasem
provocarea - „This Is for My Girls**, având-o invitată pe Missy
Elliott, care s-a strecurat pe bancheta din spate şi a cântat rap
împreună cu noi. Am repetat sârguincios săptămâni întregi
pentru sesiunea mea de karaoke, memorând fiecare notă din
fiecare cântec. Trebuia să pară distractiv şi relaxat, dar, dincolo
de aparenţe, ca întotdeauna, era multă muncă şi un scop no­
bil - să-i ţinem pe oameni conectaţi cu subiectul. înregistrarea
mea cu James a avut 45 de milioane de vizualizări pe YouTube
în primele trei luni, făcând să merite efortul.
S
p r e s f â r ş it u l l u i
2015, Barack, fetele şi cu mine am zburat
în Hawaii să petrecem Crăciunul ca întotdeauna, închiri-
ind o casă mare, cu ferestre largi şi vedere spre plajă, alături de
grupul nostru obişnuit de prieteni de familie. Aşa cum făcuserăm în ultimii şase ani, în ziua de Crăciun ne-am făcut timp
să vizităm militarii şi familiile lor de la o bază din apropiere a
puşcaşilor marini. Şi, tot ca în anii precedenţi, pentru Barack
vacanţa a fost doar una parţială - „o aproape vacanţă", de fapt.
Vorbea la telefon, avea sesiuni zilnice de informare şi se con­
sulta cu o parte din echipa lui, consilieri, ajutoare şi scriitori
de discursuri care stăteau la un hotel din apropiere. Mă făcea
Po
v estea m ea
587
să mă întreb dacă urma să-şi aducă aminte cum să se relaxeze
complet când avea să vină vremea, dacă fiecare din noi doi avea
să găsească un mod de a se linişti când totul se va fi terminat.
Cum avea să fie, mă întrebam, să putem, în sfârşit, să mergem
undeva fără tipul cu valiza nucleară?
Cu toate că îmi dădeam voie să visez puţin, tot nu-mi pu­
team imagina cum aveau să se termine toate acestea.
Când ne-am întors la Washington, să începem ultimul
nostru an la Casa Albă, ştiam că ceasul deja ticăia mai repede.
Am început ceea ce avea să devină o lungă serie de „ultimul11. A
fost ultimul bal al guvernatorilor, ultima vânătoare a ouălor de
Paşte, ultimul dineu pentru corespondenţii de presă acreditaţi
la Casa Albă. Barack şi cu mine am făcut împreună şi o ultimă
vizită oficială în Marea Britanie, care a inclus şi o deplasare ra­
pidă s-o vedem pe prietena noastră, regina.
Barack a simţit întotdeauna o afecţiune specială pentru
regina Elisabeta, spunând că îi amintea de bunica lui, Toot. Eu
personal simţeam multă admiraţie faţă de eficienţa ei, o de­
prindere căpătată evident din necesitate, într-o viaţă întreagă
petrecută în văzul publicului. într-o zi, cu câţiva ani în urmă,
Barack şi cu mine stăteam împreună cu ea şi cu prinţul Philip
să întâmpinăm un şir de oaspeţi. Mă uitam amuzată cum
reuşea regina să grăbească şirul cu nişte „hello“-uri prietenoa­
se şi eficiente care nu lăsau loc pentru conversaţie, în timp ce
Barack afişa o relaxare amicală, aproape invitând la taifas şi,
apoi, răspunzând pe îndelete la întrebările oamenilor, reuşind,
în consecinţă, să împotmolească trecerea invitaţilor. După
atâţia ani de când îl cunoşteam, încă mai încercam să îl fac să
se grăbească.
588
M
ic h e l l e
O
bam a
lntr-o după-amiază din aprilie 2016, am plecat amândoi
cu un elicopter de la reşedinţa din Londra a ambasadorului
american până la Castelul Windsor, într-o zonă rurală aflată
la vest de oraş. Echipa noastră de recunoaştere ne-a anunţat
că regina şi prinţul Philip plănuiau să ne întâmpine la ateriza­
rea elicopterului şi, apoi, să ne ducă personal cu maşina până
la castel. Ca întotdeauna, am fost informaţi din timp despre
protocol: aveam să-i salutăm oficial pe regină şi pe prinţul con­
sort înainte să ne urcăm în maşina lor. Eu urma să stau în faţă,
lângă prinţul Philip, care, la 94 de ani, conducea maşina, iar
Barack avea să stea lângă regină, pe bancheta din spate.
Era pentru prima dată în mai bine de opt ani când mergeam
cu maşina condusă de altcineva decât un agent al Serviciului
Secret sau când ne aflam împreună în aceeaşi maşină fără să
fim însoţiţi de agenţi. Părea să fie o adevărată provocare pentru
echipele noastre de securitate, la fel cum protocolul părea să
fie o provocare pentru echipele de recunoaştere, care se agitau
la nesfârşit cu privire la mişcările şi interacţiunile noastre, asigurându-se că totul arăta bine şi decurgea lin.
După ce am aterizat pe un teren de pe domeniul castelu­
lui şi ne-am salutat, regina a dat totul peste cap invitându-mă
cu un gest să mă aşez lângă ea, pe bancheta din spate a unui
Range Rover. Am îngheţat, încercând să-mi amintesc dacă mă
pregătise cineva pentru acest scenariu, dacă era mai politicos
să răspund invitaţiei sau să insist ca Barack să-şi ocupe locul
cuvenit, lângă ea.
Regina a sesizat imediat ezitarea mea. Şi refuza să accepte
aşa ceva.
Po
589
v estea m ea
„Ţi-au spus că există vreo regulă pentru asta?“, a spus ea,
potolind toată agitaţia printr-un simplu gest. „Astea sunt pros­
tii. Stai unde vrei.“
P
ENTRU M IN E, D ISC U R SU R ILE DE LA C EREM O N IILE
de absolvi­
re erau un ritual de primăvară important, aproape sacru,
în fiecare an rosteam câteva, alegând un amestec de ceremo­
nii de la licee şi facultăţi, concentrându-mă pe acele şcoli la
care, de obicei, nu ajungeau vorbitori de calibru. (îmi pare rău,
Princeton şi Harvard, dar vă descurcaţi foarte bine fără mine.)
în 2015, m-am întors la Chicago, în South Side, ca să vorbesc
la ceremonia de absolvire de la King College, liceul pe care l-ar
fi absolvit Hadiya Pendleton, dacă ar mai fi trăit. Spiritul ei era
comemorat la ceremonie cu un scaun gol, pe care colegii îl îm­
podobiseră cu o ţesătură violet şi cu nişte floarea-soarelui.
Pentru ultima mea rundă de discursuri ca primă doam­
nă, am vorbit la Universitatea jackson din Mississippi, o altă
şcoală istorică a negrilor, folosindu-mă de prilej ca să pledez
pentru eforturi spre atingerea excelenţei. Am vorbit la City
College din New York, unde am subliniat valoarea diversită­
ţii şi a imigraţiei. Iar, pe 26 mai, care s-a întâmplat să fie ziua
în care Donald Trump a obţinut nominalizarea republicanilor
la preşedinţie, eu eram în New Mexico, vorbind unei clase de
elevi americani nativi, absolvenţi ai unui mic liceu local, dintre
care aproape toţi mergeau în continuare la facultate. Cu cât
intram mai profund în experienţa de primă doamnă, cu atât
mă simţeam mai încurajată să vorbesc sincer şi direct despre
ce însemna să fii marginalizat pe criterii de rasă şi gen. Intenţia
590
M
ic h e l l e
O
bam a
mea era să le ofer tinerilor un context pentru ura care răzbătea
la ştiri şi în discursul politic şi să le dau un motiv de speranţă.
Referitor la mine şi la parcursul meu prin lume, am încer­
cat să comunic acel mesaj care simţeam că ar putea însemna cu
adevărat ceva. Şi anume că eu ştiam ce înseamnă să fii invizibil.
Trăisem invizibil. Veneam dintr-o familie care avea o istorie
de invizibili. îmi plăcea să spun că eram stră-stră-strănepoata
unui sclav pe nume Jim Robinson, care fusese îngropat proba­
bil într-un mormânt anonim, pe o plantaţie din Carolina de
Sud. Iar faptul că stăteam acum în faţa unor elevi care se gân­
deau la viitor era o dovadă că era posibil, în unele cazuri, cel
puţin, să depăşeşti invizibilitatea.
Ultima ceremonie la care am participat în primăvara aceea
a fost una personală - absolvirea Maliei de la Sidwell Friends,
într-o zi caldă din iunie. Prietena noastră dragă Elizabeth
Alexander, poeta care scrisese versurile pentru prima inau­
gurare a lui Barack, a fost cea care a vorbit clasei, ceea ce în­
semna că Barack şi cu mine puteam să stăm în spate şi să ne
bucurăm. Eram mândră de Malia, care urma să plece curând
spre Europa, într-o călătorie de câteva săptămâni cu prietenii.
După ce şi-a luat un an de pauză, ea a intrat la Harvard. Eram
mândră de Sasha, care împlinea 15 ani în aceeaşi zi şi care nu­
măra orele până la concertul lui Beyonce la care mergea în loc
de petrecere aniversară. Urma să petreacă apoi mare parte din
vară la Martha’s Vineyard, cu nişte prieteni de familie, până
când Barack şi cu mine intram în vacanţă. îşi făcuse mulţi pri­
eteni şi avea primul ei loc de muncă, într-un snack bar. Eram
mândră şi de mama, care acum stătea lângă noi la soare, în­
tr-o rochie neagră şi pantofi cu toc, după ce reuşise să trăiască
Po
591
v estea m ea
la Casa Albă şi să călătorească împreună cu noi prin lume ră­
mânând ea însăşi.
Eram mândră de noi toţi, pentru că eram aproape la final.
Barack stătea lângă mine, pe un scaun pliant. Am văzut
cum i s-au umplut ochii de lacrimi în spatele ochelarilor de
soare când Malia a urcat pe scenă, să-şi primească diploma. Era
obosit, ştiam. Cu trei zile în urmă, vorbise la înmormântarea
unui prieten din facultatea de drept, care lucrase pentru el
la Casa Albă. Cu două zile în urmă, un extremist deschisese
focul într-un club de noapte gay din Orlando, Florida, ucigând
49 de oameni şi rănind alţi 53. Importanţa funcţiei lui nu pălea
niciodată.
Era un tată bun, conectat şi consecvent cum tatăl lui nu
fusese niciodată, dar au fost şi lucruri pe care le-a sacrificat
de-a lungul drumului. A devenit părinte fiind deja politician.
Alegătorii şi nevoile lor au fost întotdeauna cu noi.
Trebuie să fi fost dureros să îşi dea seama că tocmai acum,
când urma să aibă mai multă libertate şi mai mult timp, fetele
noastre începeau să se îndepărteze.
Dar trebuia să le lăsăm să plece. Viitorul era al lor, exact
aşa cum trebuia să fie.
S
pre
s f â r ş it u l
lu i
iu l ie ,
zburam printr-o furtună vio­
lentă care zgâlţâia avionul spre Philadelphia, unde urma
să vorbesc pentru ultima oară la o convenţie a democraţilor.
Erau probabil cele mai puternice turbulenţe prin care zburasem vreodată şi, în timp ce Caroline Adler Morales, direc­
toarea mea de comunicaţii însărcinată în ultimul trimestru,
îşi făcea griji că stresul ar fi putut să-i declanşeze naşterea,
592
M
ic h e l l e
O
bam a
ar Melissa - căreia, în mod normal, îi plăcea să zboare cu avi­
onul - tremura în scaunul ei, eu nu mă puteam gândi decât că
trebuia să ajung la timp pentru discurs. Chiar dacă, în timp,
mă obişnuisem cu cele mai mari scene, mă liniştea enorm să
fiu pregătită cum trebuie.
în 2008, la prima candidatură a lui Barack la preşedinţie,
am repetat de nenumărate ori discursul meu pentru conven­
ţie, până am ajuns să-i ştiu şi semnele de punctuaţie pe de
rost, în parte pentru că nu mai rostisem niciodată un discurs
transmis în direct de televiziuni şi, totodată, pentru că mizele
personale păreau atât de mari. Urcam pe scenă după ce fuse­
sem demonizată ca o femeie de culoare plină de furie, care nu
îşi iubea ţara. Discursul meu din seara aceea îmi dădea şansa
să mă umanizez, să explic cine eram, distrugând caricaturile
şi stereotipurile cu propriile cuvinte. Patru ani mai târziu, la
convenţia din Charlotte, Carolina de Nord, vorbisem sincer
despre ce văzusem la Barack în timpul primului lui mandat cum rămăsese acelaşi om cu principii cu care mă căsătorisem,
cum mi-am dat seama că „a fi preşedinte nu schimbă cine eşti,
ci dezvăluie cine eşti“.
De data aceasta pledam pentru Hillary Clinton, fosta ad­
versară a lui Barack în alegerile primare din 2008, care deveni­
se loială şi eficientă ca secretar de stat. Nu puteam să susţin alţi
candidaţi cu pasiunea cu care îl susţinusem pe soţul meu şi, în
consecinţă, îmi era destul de greu să fac campanie pentru alţi
candidaţi. îmi impusesem singură un cod, când vorbeam pu­
blic despre orice sau oricine din sfera politică: spuneam doar
ceea ce credeam cu tărie şi ceea ce simţeam cu adevărat.
Po
v estea m ea
593
Am aterizat în Philadelphia şi m-am grăbit spre centrul de
convenţii, având timp doar să-mi schimb hainele şi să-mi re­
văd discursul de două ori. Apoi, am urcat pe scenă şi am spus
adevărul. Am vorbit despre temerile pe care le avusesem la în­
ceput privind creşterea fiicelor noastre la Casa Albă şi de cât de
mândră eram de tinerele inteligente care deveniseră. Am spus
că aveam încredere în Hillary pentru că ea înţelegea cerinţe­
le funcţiei de preşedinte şi avea temperament de conducător,
pentru că era la fel de calificată ca oricare alt nominalizat din
istorie. Şi am recunoscut natura rigidă a alegerii în faţa căreia
se afla acum ţara.
încă din copilărie am crezut că era important să iei
atitudine împotriva celor care intimidează, fără să te cobori,
însă, la nivelul lor. Şi să fie clar, acum aveam ca adversar un
astfel de personaj care intimidează, un om care, printre altele,
înjosea minorităţile şi exprima dispreţ la adresa prizonierilor
de război, punând la încercare demnitatea ţării noastre aproa­
pe cu fiecare propoziţie pe care o rostea. Voiam ca americanii
să înţeleagă importanţa cuvintelor - că limbajul plin de ură pe
care îl auzeau la televizoare nu reflecta adevăratul spirit al ţării
noastre şi că puteam vota împotriva lui. Demnitatea era cea
în favoarea căreia voiam să fac apel - ideea că noi, ca naţiu­
ne, puteam păstra această însuşire esenţială care îmi susţinuse
familia, mergând înapoi mai multe generaţii. Demnitatea fu­
sese cea care ne scosese la liman întotdeauna. Era o alegere şi
nu întotdeauna una uşoară, dar oamenii pe care îi respectam
cel mai mult în viaţă o făceau în repetate rânduri, în fiecare
zi. Exista un motto după care Barack şi cu mine încercam să
594
M
ic h e l l e
O
bam a
trăim, iar, în seara aceea, l-am rostit pe scenă: „Când ei se co­
boară, noi ne înălţăm11.
Două luni mai târziu, cu doar câteva săptămâni înainte
de alegeri, a apărut o înregistrare cu Donald Trump surprins
în 2005, într-un moment de indiscreţie, lăudându-se în faţa
unui prezentator TV cum agresa sexual femeile, folosind un
limbaj atât de indecent şi de vulgar încât i-a pus pe jurnalişti
în încurcătură, cum să îl citeze fără să încalce standardele
de decenţă în vigoare. Până la urmă, standardele de decenţă
au fost, pur şi simplu, coborâte, ca să se facă auzită vocea
candidatului.
Când am ascultat înregistrarea, aproape că nu mi-a venit
să cred că era adevărat. Şi, totuşi, era ceva dureros de familiar
în glumele ameninţătoare şi masculine din acea înregistrare.
„Pot să-ţi fac rău şi să scap basma curată.11 Era o expresie a
urii ţinută, de obicei, în afara discuţiilor politicoase, dar care
era încă vie în miezul presupusei noastre înalte societăţi - vie
şi suficient de acceptată încât un personaj ca Donald Trump
să îşi permită să o afişeze cu mândrie. Fiecare femeie pe care
o cunosc a recunoscut-o. Fiecare persoană care a fost făcută
vreodată să se simtă „altfel11 a recunoscut-o. Era exact moti­
vul pentru care atât de mulţi dintre noi am sperat că propriii
copii nu aveau să o simtă vreodată, deşi acest lucru probabil
că avea să se întâmple. Dominarea, chiar şi ameninţarea ei,
este o formă de dezumanizare. Este cel mai urât tip de putere.
Am simţit că furia pune stăpânire pe mine după ce am as­
cultat înregistrarea. în săptămâna următoare aveam programat
un discurs la un miting electoral pentru Hillary Clinton şi, în
loc să vin cu o prezentare a calităţilor ei, m-am simţit obligată
Po
v estea m ea
595
să încerc să răspund direct cuvintelor lui Trump - să-i contra­
carez vocea cu propria voce.
Am lucrat la discurs în timp ce stăteam într-un salon de
spital la Walter Reed, unde mama făcea o operaţie la coloană,
iar gândurile mi se amestecau în minte. Fusesem batjocori­
tă şi ameninţată de multe ori până atunci, atacată pentru că
eram de culoare, femeie şi vocală. Simţisem ironia îndreptată
spre corpul meu, spre locul pe care îl ocupam în lume. L-am
privit pe Donald Trump hărţuind-o pe Hillary Clinton în
timpul unei dezbateri, învârtindu-se în jurul ei prin platou în
timp ce vorbea, stând prea aproape de ea, încercând s-o domi­
ne cu prezenţa lui. „Pot să-ţi fac rău şi să scap basma curată.11
Femeile îndură o viaţă întreagă asemenea jigniri - sub formă
de fluierături, pipăieli, atacuri, opresiune. Aceste lucruri ne
rănesc. Ne subminează puterea. Unele răni sunt atât de fine,
încât abia sunt vizibile. Altele sunt uriaşe şi deschise, cu ci­
catrice care nu se vindecă niciodată. în ambele cazuri, ele ră­
mân cu noi pentru totdeauna. Le purtăm cu noi peste tot, la
şcoală şi la serviciu, acasă când ne creştem copiii, la locurile
noastre de rugăciune, de fiecare dată când încercăm să avan­
săm în viaţă.
Pentru mine, comentariile lui Trump au fost o altă lovi­
tură. Nu puteam lăsa mesajul lui să capete forţă. Lucrând cu
Sarah Hurwitz, iscusita scriitoare de discursuri care era ală­
turi de mine din 2008, mi-am canalizat furia în cuvinte şi,
apoi - după ce mama şi-a revenit după operaţie -, le-am ros­
tit într-o zi de octombrie la Manchester, New Hampshire.
Adresându-mă unei mulţimi foarte energice, mi-am expri­
mat sentimentele foarte clar. „Nu este ceva normal*1, am spus.
596
M
ic h e l l e
O
bam a
„Nu aşa se face politică. Este dezgustător. Este intolerabil."
Mi-am exprimat în cuvinte mânia şi teama, dar şi încrederea că,
la alegeri, americanii vor înţelege adevărata natură a opţiunii pe
care o aveau de făcut. Mi-am pus tot sufletul în acel discurs.
Apoi, am luat avionul înapoi spre Washington, rugându-mă
să fi fost auzită.
P
E măsură ce toamna înainta, Barack şi cu mine am înce­
put să ne facem planuri legate de mutarea într-o casă nouă
în ianuarie, cum ne hotărâserăm să rămânem la Washington
pentru ca Sasha să poată termina liceul la Sidwell. între timp,
Malia era în America de Sud, în aventurile din anul ei de pauză,
simţind libertatea de a fi departe de tensiunea politică de aca­
să. Mi-am rugat echipa din Aripa de Est să mă ajute să termi­
năm în forţă, chiar dacă ei erau nevoiţi să se gândească deja la
găsirea altor locuri de muncă, în timp ce bătălia dintre Hillary
Clinton şi Donald Trump devenea cu fiecare zi mai intensă şi
mai înnebunitoare.
Pe 7 noiembrie 2016, în seara dinaintea alegerilor, Barack
şi cu mine am făcut o călătorie rapidă la Philadelphia, să fim
alături de Hillary şi de familia ei la mitingul final, în faţa unei
mulţimi uriaşe strânse pe Independence Mall. Atmosfera era
pozitivă, plină de aşteptări. Mă încuraja optimismul afişat de
Hillary în seara aceea şi nenumăratele sondaje care o arătau
conducând cu un avans confortabil. Mă încuraja ceea ce cre­
deam că ştiu despre trăsăturile pe care americanii le-ar tolera
sau nu la un conducător. Nu anticipam nimic, dar eram opti­
mistă în privinţa şanselor.
Po
v estea m ea
597
Pentru prima dată după mulţi ani, Barack şi cu mine nu
aveam nici un rol de jucat în noaptea alegerilor. Nu era nici
un apartament de hotel rezervat pentru aşteptare, nu existau
tăvi cu gustări, nici televizoare care să răcnească în fiecare colţ
al încăperii. Nu aveam grija coafurii, a machiajului sau a ţinu­
tei, nu trebuia să ne pregătim copiii, nu aveam discursuri de
pregătit pentru miezul nopţii. Nu aveam nimic de făcut şi asta
ne încânta. Era începutul paşilor înapoi, o primă impresie asu­
pra a ceea ce putea să fie viitorul. Eram implicaţi, desigur, dar
momentul care urma nu era al nostru. Noi puteam cel mult să
fim martori. Ştiind că avea să mai treacă un timp până să vină
rezultatele, am invitat-o pe Valerie să ne uităm la un film, în
cinematograful Casei Albe.
Nu-mi amintesc nimic despre filmul văzut în noaptea
aceea - nici titlul, nici măcar genul. De fapt, doar aşteptam în
întuneric să treacă timpul. Gândurile mele se întorceau ne­
încetat la realitatea că mandatul de preşedinte al lui Barack
era aproape de final. Ceea ce ne aştepta în viitorul apropiat
erau despărţirile - zeci şi zeci, toate pline de emoţie, pentru
că echipa pe care o iubeam şi o apreciam atât de mult avea să
părăsească treptat Casa Albă. Obiectivul nostru era să facem
ceea ce George şi Laura Bush făcuseră pentru noi, să facem
tranziţia puterii cât mai lină cu putinţă. Echipele noastre în­
cepuseră deja să pregătească dosare de informare şi liste de
contacte pentru succesorii lor. înainte să plece, mulţi dintre
angajaţii din Aripa de Est au lăsat pe birouri mesaje scrise de
mână prin care le urau bun venit noilor sosiţi, oferindu-le spri­
jin necondiţionat.
598
M
ic h e l l e
O
bam a
Eram încă absorbiţi de îndatoririle zilnice, dar începuse­
răm să facem planuri concrete pentru ce ne aştepta în viitor.
Barack şi cu mine eram încântaţi să rămânem la Washington,
dar voiam să lăsăm ceva în urma noastră, în South Side, la
Chicago, care avea să fie gazdă pentru Centrul Prezidenţial
Obama. Plănuiam să lansăm şi o fundaţie, una a cărei misiune
să fie încurajarea şi impulsionarea unei noi generaţii de lideri.
Noi doi aveam multe planuri de viitor, dar cel mai important
dintre acestea îşi propunea să creeze mai mult loc şi sprijin
pentru tineri şi pentru ideile lor. Ştiam, desigur, că aveam ne­
voie de o pauză: am început să caut un loc retras unde să pu­
tem merge câteva zile în ianuarie, să ne eliberăm de tensiune,
imediat ce noul preşedinte depunea jurământul.
Aveam nevoie doar de un nou preşedinte.
Când filmul s-a terminat şi s-au aprins luminile, telefonul
mobil al lui Barack a bâzâit uşor. L-am văzut uitându-se la
mesaj, şi apoi uitându-se din nou, ridicând uşor din sprâncene.
„Hmm“, a bombănit el. „Rezultatele din Florida sunt cam
ciudate."
în vocea lui nu era nelinişte, doar un mic sâmbure de îngri­
jorare, ca un tăciune aprins care străluceşte în iarbă. Telefonul
a bâzâit din nou. Inima a început să-mi bată puţin mai repede.
Ştiam că noutăţile veneau de la David Simas, consilierul politic
al lui Barack, care monitoriza rezultatele în Aripa de Vest şi
care înţelegea foarte bine aritmetica precisă, comitat cu comi­
tat, de pe harta electorală. Dacă urma să se întâmple o catas­
trofă, Simas avea să vadă semnele din timp.
Mă uitam atent la faţa soţului meu, nefiind sigură că eram
pregătită să aud ce avea să spună. Orice ar fi fost, nu părea
Po
v estea m ea
599
de bine. Am simţit cum mi se strânge stomacul, iar neliniş­
tea mea s-a transformat în groază. în timp ce Barack şi Valerie
discutau primele rezultate, i-am anunţat că mă duc sus. Am
pornit spre lift, sperând să pot face un singur lucru, adică să
blochez totul în afară şi să mă culc. înţelegeam ce se întâmpla,
dar nu eram pregătită să accept.
Când dormeam, a venit confirmarea: alegătorii americani
îl desemnaseră pe Donald Trump să îi succeadă lui Barack, ca
următor preşedinte al Statelor Unite.
Mi-aş fi dorit să aflu vestea aceasta cât mai târziu cu pu­
tinţă.
în ziua următoare, m-am trezit într-o dimineaţă moho­
râtă şi ploioasă. Un cer cenuşiu acoperea Washingtonul. Nu
am putut să mă abţin să nu îl interpretez ca funebru. Timpul
părea că abia se târâie. Sasha a plecat la şcoală în linişte, dar era
evident că nu-i venea să creadă. Malia ne-a sunat din Bolivia,
profund afectată după voce. Le-am spus fetelor noastre că le
iubeam şi că totul avea să fie bine. îmi repetam şi în sinea mea,
fără încetare, acelaşi lucru.
Până la urmă, Hillary Clinton a obţinut cu aproape
trei milioane de voturi mai mult decât adversarul ei, dar
Trump câştigase Colegiul Electoral cu ajutorul a mai puţin
de 80 ooo de voturi răspândite în Pennsylvania, Wisconsin
şi Michigan. Nu sunt om politic, deci nu voi încerca să fac o
analiză a rezultatelor. Nu voi încerca să fac speculaţii despre
cine era de vină sau ce anume era nedrept. Aş vrea doar să fi
ieşit la vot mai mulţi oameni. Şi mă voi întreba întotdeauna ce
le-a făcut pe atât de multe femei, în mod special, să respingă
o femeie candidat excepţional de bine pregătită şi să aleagă,
6oo
M
ic h e l l e
O
bam a
în schimb, ca preşedinte un misogin. Dar ăsta era rezultatul şi
trebuia să-l acceptăm.
Barack a stat treaz aproape toată noaptea să urmărească
rezultatele şi, aşa cum se întâmplase de multe ori înainte, era
chemat acum să iasă în faţă ca un simbol al stabilităţii şi să aju­
te naţiunea să depăşească şocul. Nu îl invidiam pentru asta. De
dimineaţă le vorbise încurajator angajaţilor săi în Biroul Oval,
iar, apoi, în jurul prânzului, a adresat naţiunii câteva cuvinte
sobre, dar liniştitoare. A vorbit din grădina de trandafiri, fă­
când apel - ca întotdeauna - la unitate şi demnitate, cerându-le americanilor să se respecte unul pe celălalt, precum şi
instituţiile construite de democraţia noastră.
în după-amiaza aceea, am stat în biroul meu din Aripa
de Est cu toată echipa, îngrămădiţi cu toţii pe canapele şi pe
scaune aduse din alte încăperi. Echipa mea era formată în cea
mai mare parte din femei şi din reprezentaţi ai unor minori­
tăţi, inclusiv câţiva care proveneau din familii de imigranţi.
Mulţi aveau ochii în lacrimi, simţind că fiecare vulnerabilitate
a lor era acum expusă. Se dedicaseră cu totul posturilor lor
pentru că toţi credeau cu convingere în cauzele pe care le pro­
movau. Am încercat să le spun cu fiecare ocazie că ar trebui să
fie mândri că sunt cine sunt, că munca lor conta şi că rezulta­
tul unui singur scrutin nu putea să şteargă cu buretele opt ani
de schimbare.
Nu era totul pierdut. Acesta era mesajul pe care trebuia
să-l transmitem mai departe. Este ceea ce credeam cu adevă­
rat. Nu era ideal, dar era realitatea noastră - lumea aşa cum
este ea. Trebuia să fim fermi şi să rămânem orientaţi în direc­
ţia progresului.
Po
v estea m ea
601
cum, ajunsesem cu adevărat la capăt. Mi-am dat seama
A
brusc că privesc spre trecut şi spre viitor, gândindu-mă
insistent la un lucru anume: ce rămâne?
Am fost a patruzeci şi patra familie prezidenţială şi doar a
unsprezecea care a petrecut două mandate complete la Casa
Albă. Eram şi aveam să fim întotdeauna prima familie prezi­
denţială de culoare. Speram că viitorii părinţi care aveau să-şi
aducă în vizită copiii la Casa Albă, aşa cum le adusesem eu pe
Malia şi pe Sasha când tatăl lor era senator, aveau să poată ve­
dea o amintire a timpului petrecut de familia noastră acolo.
Mă gândeam că era important să marcăm prezenţa noastră în
istoria mai amplă a locului.
Nu toţi preşedinţii au comandat un set oficial de por­
ţelanuri, de pildă, dar am avut grijă ca noi s-o facem. în cel
de-al doilea mandat al lui Barack, am ales, de asemenea, să
redecorăm vechea sufragerie de familie, aflată imediat lân­
gă sala pentru dineuri de stat, împrospătând-o cu un aspect
modern şi deschizând-o publicului pentru prima dată. Pe
peretele dinspre nord al camerei, am atârnat o uluitoare pic­
tură abstractă în galben, roşu şi albastru, de Alma Thomas Ressurection (învierea) -, care a devenit prima operă de artă re­
alizată de o femeie de culoare adăugată colecţiei permanente
de la Casa Albă.
Urma cea mai durabilă se afla, însă, în afara zidurilor.
Grădina rezistase şapte ani şi jumătate de acum, ajungând
să producă în jur de i ooo de kilograme de alimente pe an.
Supravieţuise viscolelor, ploilor torenţiale şi căderilor distru­
gătoare de grindină. Când vântul puternic a răsturnat Bradul
de Crăciun Naţional, înalt de aproape 15 metri, cu câţiva ani
602
M
ic h e l l e
O
bam a
în urmă, grădina a rămas intactă. înainte să plec de la Casa
Albă, voiam să-i dau şi mai multă durabilitate, l-am mărit su­
prafaţa la 250 de metri pătraţi, mai mult decât dublul dimensi­
unii iniţiale. Am adăugat alei pietruite şi bănci din lemn, plus
un umbrar la intrare făcut din puieţi aduşi de pe domeniile
preşedinţilor Jefferson, Madison şi Monroe, şi de la casa părin­
tească a lui Martin Luther King ]r. Apoi, într-o după-amiază de
toamnă, am traversat Peluza de Sud ca să asigur consacrarea
oficială a grădinii pentru posteritate.
Mi s-au alăturat în acea zi susţinători şi oameni care ne-au
ajutat de-a lungul anilor în eforturile noastre privind nutriţia
şi sănătatea copiilor, precum şi doi studenţi din prima clasă
de copii de la Şcoala primară Bancroft, care acum erau practic
adulţi. Cea mai mare parte a echipei mele a fost acolo în ziua
aceea, inclusiv Sam Kass, care plecase de la Casa Albă în 2014,
dar care se întorsese special pentru această ocazie.
Uitându-mă la mulţimea strânsă în acea zi în grădină,
m-am emoţionat. Le eram recunoscătoare tuturor celor
din echipa mea care se dedicaseră cu totul muncii, sortând
scrisori, verificându-mi discursurile, alergând de colo-colo,
prin toată ţara, ca să pregătească evenimentele. Văzusem
cum mulţi dintre ei îşi asumă mai multe responsabilităţi şi
înfloresc atât în plan profesional, cât şi personal, chiar sub
lumina celor mai puternice reflectoare. Povara de a fi „primul11
nu cădea doar pe umerii familiei noastre. Timp de opt ani,
aceşti tineri optimişti - şi câţiva profesionişti cu vechime ne-au asigurat spatele. Melissa, care a fost primul om pe care
l-am angajat în campanie, cu aproape un deceniu în urmă,
şi care mi-a devenit prietenă apropiată pe viaţă, a rămas
Po
v estea m ea
603
cu mine în Aripa de Est până la sfârşitul mandatului, la fel ca
Tina, remarcabila mea şefă de personal. Kristen Jarvis fusese
înlocuită de Chynna Clayton, o tânără foarte muncitoare
din Miami care a devenit rapid o altă soră mai mare pentru
fetele noastre, cu un rol esenţial în bunul mers al treburilor
de familie.
îi consideram pe toţi aceşti oameni, actuali şi foşti mem­
bri ai personalului, ca făcând parte din familie. Şi eram mân­
dră de ceea ce realizaserăm împreună.
Pentru fiecare înregistrare video care se viraliza rapid pe
internet - „dansul mămicilor*1 la emisiunea lui Jimmy Fallon,
partida de baschet cu LeBron James şi tentativa de rap cu Jay
Pharoah -, voiam să realizăm ceva mai mult decât câteva ore
de trafic pe Twitter. Şi am obţinut rezultate. 45 de milioane
de copii primeau acum mâncare mai sănătoasă la şcoală;
11 milioane de elevi făceau zilnic o oră de sport prin progra­
mele noastre şcolare din Let’s Move! Copiii mâncau, în general,
mai multe cereale integrale, legume şi fructe. Epoca porţiilor
uriaşe de la fast-food apusese.
Prin activitatea mea alături de Jill Biden la Joining Forces,
am convins proprietarii multor afaceri să angajeze sau să cali­
fice peste 1,5 milioane de veterani şi soţii de militari. Ca urmare
a uneia dintre primele probleme de care am aflat în campania
electorală, am determinat toate cele 50 de state să colaboreze
în privinţa licenţelor de practică profesională, astfel încât soţi­
ile sau soţii militarilor să nu se poticnească în carieră când se
mutau la altă bază militară.
în domeniul educaţiei, Barack şi cu mine am strâns mi­
liarde de dolari pentru a ajuta tinere fete din toată lumea
604
M
ic h e l l e
O
bam a
să meargă la şcolile pe care le meritau. Peste 2 800 de voluntari
Peace Corps erau acum pregătiţi să implementeze programe
internaţionale pentru fete. Iar, în Statele Unite, echipa mea
şi cu mine am ajutat mai mulţi tineri să se înscrie la ajutorul
universitar subvenţionat, am sprijinit consilierii şcolari şi am
făcut din Ziua înscrierii la Facultate o sărbătoare naţională.
între timp, Barack a reuşit să scoată economia din cea
mai gravă criză de la Marea Depresiune încoace. A ajutat la
negocierea Acordului de la Paris privind schimbările climati­
ce, a adus zeci de mii de militari acasă din Irak şi Afghanistan
şi a condus efortul de închidere efectivă a programului nu­
clear iranian. Numărul americanilor cu asigurare de sănătate
a crescut cu 20 de milioane. Şi am reuşit să terminăm două
mandate în funcţie fără nici un scandal. Ne-am impus nouă
şi oamenilor care lucrau cu noi cele mai ridicate standarde
de etică şi decenţă, pe care împreună le-am respectat până
la capăt.
Pentru noi, unele schimbări au fost mai greu de măsurat,
dar la fel de importante. Cu şase luni înainte de consacrarea
grădinii, Lin-Manuel Miranda, tânărul compozitor pe care îl
întâlnisem la unul dintre primele noastre evenimente artisti­
ce, s-a întors la Casa Albă. Opera lui hip-hop despre Alexander
Hamilton făcuse senzaţie pe Broadway, iar el a devenit un su­
perstar mondial. Hamilton era o celebrare muzicală a istoriei
şi diversităţii americane, schimbând percepţiile despre rolul
jucat de minorităţi în povestea naţiunii noastre şi scoţând în
evidenţă importanţa femeilor, multă vreme dominate de băr­
baţi puternici. îl văzusem înainte să ajungă pe Broadway şi îmi
plăcuse atât de mult, încât am mers să-l văd din nou înainte
Po
v estea m ea
605
să ajungă la teatrele mari. Era interesant şi distractiv, înduioşă­
tor şi sfâşietor - cel mai bun proiect artistic de orice fel pe care
l-am văzut vreodată.
Lin-Manuel şi-a adus cu el la Washington aproape toată
distribuţia - un ansamblu multirasial foarte talentat. Artiştii
şi-au petrecut toată după-amiaza cu tineri de la liceele loca­
le - scenarişti în devenire, dansatori şi rapperi care se învâr­
teau prin Casa Albă, scriind versuri şi întrecându-se în rime cu
idolii lor. Spre sfârşitul după-amiezii, ne-am strâns toţi pentru
un spectacol în Sala de Est. Barack şi cu mine am stat în primul
rând, înconjuraţi de tineri de toate rasele şi de toate originile
sociale, amândoi copleşiţi de emoţie când Christopher Jackson
şi Lin-Manuel au cântat balada „One Last Time" („Pentru ulti­
ma oară"), ca număr de final. Erau doi artişti, unul negru şi unul
portorican, stând sub un candelabru vechi de 115 ani, încadraţi
de portretele uriaşe ale lui George şi Martha Washington, care
cântau despre sentimentul de „acasă în această naţiune pe care
noi am construit-o". Forţa şi adevărul acelui moment au rămas
cu mine până astăzi.
Hamilton m-a impresionat pentru că reflecta genul de is­
torie pe care o trăisem eu însămi. America despre care vor­
bea era una care acceptase diversitatea. M-am gândit la asta
după aceea: atât de mulţi dintre noi trec prin viaţă ascunzându-şi poveştile, simţindu-se ruşinaţi sau speriaţi când propria
realitate nu se ridică la înălţimea vreunui ideal recunoscut.
Creştem cu mesaje care ne spun că există un singur mod de a
fi american, iar, dacă avem pielea închisă la culoare sau şoldu­
rile late, dacă nu trăim iubirea într-un fel anume, dacă vorbim
altă limbă sau venim din altă ţară, atunci nu aparţinem acelui
6o6
M
ic h e l l e
O
bam a
loc. Asta, însă, până când cineva îndrăzneşte să spună altfel
povestea respectivă.
Am crescut cu un tată cu dizabilităţi într-o casă prea mică,
fără prea mulţi bani, într-un cartier care se afla la începutul
declinului, dar, în acelaşi timp, am crescut înconjurată de iu­
bire şi de muzică, într-un oraş divers, dintr-o ţară în care edu­
caţia te poate duce departe. Nu aveam nimic sau aveam totul.
Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti lucrurile.
în timp ce ne apropiam de sfârşitul mandatului lui Barack,
gândeam la fel despre America. îmi iubeam ţara pentru felurile
diferite în care putea fi spusă povestea ei. Timp de aproape un
deceniu, am avut privilegiul să călătoresc de la un capăt al ei
la altul, să trăiesc experienţa contradicţiilor înviorătoare şi a
conflictelor ei înverşunate, durerile şi idealismul ei persistent,
şi - mai presus de toate - să-i descopăr tăria. Viziunea mea era
neobişnuită, poate, dar cred că mulţi alţii au simţit ceea ce am
trăit eu în anii aceia - sentimentul de progres, compasiunea
care alină, bucuria de a-i vedea pe cei umili şi invizibili cum
ies la lumină. O străfulgerare a lumii aşa cum ar putea să fie.
Aceasta era contribuţia noastră la permanenţă: o generaţie în
ascensiune care înţelegea ce era posibil - şi că pentru ea era
posibil şi mai mult. Indiferent ce avea să vină, aceasta era o
poveste pe care o puteam numi a noastră.
Epilog
rx^ o j r o
arack şi cu mine am ieşit din casa albă pentru ultima
B
oară pe 20 ianuarie 2017, însoţindu-i pe Donald şi Melania
Trump la ceremonia de inaugurare. în ziua aceea, parcă am
simţit totul deodată - oboseală, mândrie, ameţeală, nerăbdare,
însă, mai presus de orice, încercam să-mi păstrez calmul, ştiind
că fiecare mişcare ne era urmărită de camerele de televiziune.
Barack şi cu mine eram hotărâţi să facem tranziţia cu eleganţă
şi cu demnitate, să încheiem cei opt ani păstrându-ne atât ide­
alurile, cât şi liniştea sufletească intacte. Eram pe ultima sută
de metri.
în dimineaţa aceea, Barack s-a dus pentru ultima dată
în Biroul Oval, să lase pe birou un mesaj scris de mână pen­
tru succesorul lui. Apoi, ne-am strâns toţi la parter, să ne luăm
rămas-bun de la angajaţii permanenţi de la Casa Albă - ma­
jordomi, uşieri, bucătari, menajere, florari şi toţi ceilalţi care
avuseseră grijă de noi cu prietenie şi profesionalism, iar acum
aveau să arate aceeaşi amabilitate familiei care urma să se in­
staleze în locul nostru, mai târziu în ziua respectivă. Momentul
despărţirii a fost dificil în special pentru Sasha şi Malia, pentru
că mulţi dintre angajaţi erau oameni pe care îi văzuseră aproape
zilnic jumătate din vieţile lor. l-am îmbrăţişat pe fiecare în parte
6o8
M
ic h e l l e
O
bam a
şi am încercat să nu plâng când ne-au oferit un dar de despăr­
ţire: două steaguri ale Statelor Unite, cel arborat în prima zi a
preşedinţiei lui Barack şi cel care fluturase în ultima lui zi în
funcţie, repere simbolice pentru experienţa familiei noastre.
Când am urcat pentru a treia oară pe scena inaugurală din
faţa Capitoliului, am simţit că trebuie să-mi stăpânesc emoţi­
ile. Diversitatea vibrantă a precedentelor două inaugurări dis­
păruse, fiind înlocuită acum de ceea ce părea o omogenitate
tristă, un tablou dominat de alb şi de un aer masculin pe care îl
întâlnisem de atâtea ori în viaţă - mai ales în spaţiile mai pri­
vilegiate, pe diferitele culoare ale puterii prin care mi-am găsit
cumva drumul de când am plecat din casa părintească. Ceea ce
ştiam din munca mea in mediile profesionale - de la recrutarea
de noi avocaţi pentru Sidley & Austin, până la angajarea perso­
nalului de la Casa Albă - este că monotonia duce la şi mai mul­
tă monotonie, dacă nu faci un efort conştient s-o contracarezi.
Privind în jur la cei aproximativ 300 de oameni care stă­
teau pe scenă în dimineaţa aceea, onoraţii oaspeţi ai viitoru­
lui preşedinte, mi-am dat seama că era puţin probabil ca, în
noua Casă Albă, să se facă un astfel de efort. în administraţia
lui Barack s-ar fi spus că imaginea trebuie ajustată - ceea ce
vedea publicul nu reflecta realitatea sau idealurile preşedinţiei.
Dar, in cazul acesta, poate că reflecta. Când mi-am dat seama
de acest lucru, am simţit nevoia să fac propria ajustare de ima­
gine: am încetat să mai fac efortul să zâmbesc.
O
tranziţie este exact asta - trecerea la ceva nou. O altă
mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat.
Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus
Po
v estea m ea
609
altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi
simplu, pe perne se aşază alte capete - noi temperamente, vi­
suri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă
în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de
făcut decât să te regăseşti singur.
Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă
a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani, sunt liberă de orice
obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de aş­
teptările altor oameni. Am două fete care au crescut mari şi au
nevoie de mine mai puţin ca altădată. Am un soţ care nu mai
poartă pe umeri povara unei întregi naţiuni. Responsabilităţile
cărora am simţit că trebuie să le fac faţă - faţă de Sasha şi
Malia, faţă de Barack, faţă de cariera mea şi faţă de ţară - s-au
schimbat în moduri care îmi dau voie să mă raportez diferit la
ceea ce urmează. Am mai mult timp să reflectez, pur şi simplu,
să fiu eu însămi. La 54 de ani, sunt încă în evoluţie şi sper că
voi fi întotdeauna.
Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge unde­
va sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă
ca pe o mişcare înainte, un mijloc de evoluţie, o cale de a în­
cerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sfâr­
şeşte. Am devenit mamă, dar mai am multe de învăţat despre
asta şi multe de transmis copiilor mei. Am devenit soţie, dar
continui să mă adaptez şi să fiu recunoscătoare faţă de ceea ce
înseamnă să iubeşti cu adevărat şi să îţi construieşti viaţa ală­
turi de un alt om. Am devenit, după anumite standarde, un om
cu putere, şi, totuşi, încă mai sunt momente în care mă simt
nesigură sau neauzită.
6
io
M
ic h e l l e
O
bam a
Totul face parte dintr-un proces, sunt paşi făcuţi de-a lun­
gul aceluiaşi drum. Pentru ca povestea să continue este nevoie,
în egală măsură, de răbdare şi de rigoare. Este nevoie să nu
renunţi niciodată la ideea că vei continua să evoluezi.
Pentru că oamenii mă întreabă adesea, voi răspunde şi aici
direct: nu intenţionez să candidez pentru vreo funcţie, nicio­
dată. Nu am fost niciodată un fan al politicii, iar experienţa din
ultimii zece ani nu mi-a schimbat prea mult percepţia. Resping
şi acum meschinăria - segregarea primitivă între roşu şi albas­
tru, ideea că trebuie să alegem o tabără şi să ne limităm la ea,
incapabili să ascultăm şi să facem compromisuri, sau măcar să
încercăm să fim politicoşi. Cred că, în cel mai bun caz, politica
poate fi un instrument de schimbare pozitivă, dar este o arenă
în care, pur şi simplu, nu-mi găsesc locul.
Asta nu înseamnă că nu sunt profund preocupată de vi­
itorul ţării noastre. De la plecarea lui Barack din funcţie, am
citit ştiri care mi-au întors stomacul pe dos. Au fost nopţi în
care n-am putut să adorm, furioasă din pricina lucrurilor pe
care le-am văzut întâmplându-se. Este dureros să vezi cum
comportamentul şi programul politic al actualului preşedinte
i-a făcut pe mulţi americani să se îndoiască de ei înşişi, să se
îndoiască şi să se teamă unii de alţii. Este greu să vezi că politici
umane, construite cu grijă, au fost anulate, că i-am înstrăinat
pe unii dintre cei mai apropiaţi aliaţi şi că i-am lăsat expuşi
şi desconsideraţi pe membrii vulnerabili ai societăţii noastre.
Mă întreb uneori cât de departe se va ajunge.
Totuşi, nu îmi dau voie mie însămi să devin cinică. în cli­
pele mele de maximă îngrijorare, trag aer în piept şi mă gân­
desc la demnitatea şi la decenţa pe care le-am văzut la oameni
Po
v estea m ea
6
ii
de-a lungul vieţii, la numeroasele obstacole care au fost deja
depăşite. Sper că şi alţii vor face la fel. Toţi avem un rol de jucat
în această democraţie. Trebuie să ne amintim de puterea fie­
cărui vot. Eu continui să rămân conectată la o forţă mai mare
şi mai puternică decât orice alegeri, sau lider, sau ştire - iar
aceasta este optimismul. Pentru mine este o formă de credinţă,
un antidot la teamă. Optimismul era la putere în micul aparta­
ment al familiei mele de pe Euclid Avenue. L-am văzut la tatăl
meu, aşa cum îşi vedea de treburi de parcă n-ar fi fost nimic în
neregulă cu corpul lui, de parcă nici n-ar fi existat boala care
într-o zi avea să-i ia viaţa. L-am văzut în încrederea încăpăţâ­
nată a mamei în cartierul nostru, în hotărârea ei de a rămâne
înrădăcinată acolo chiar şi când teama i-a făcut pe mulţi dintre
vecinii ei să se mute. Este ceea ce m-a atras la Barack când a
intrat în biroul meu de la Sidley, afişând un zâmbet larg, plin
de speranţă. Mai târziu, m-a ajutat să-mi depăşesc îndoielile
şi vulnerabilităţile, făcându-mă să cred că, deşi viaţa familiei
noastre era foarte mult expusă public, aveam să fim în sigu­
ranţă şi fericiţi.
Şi mă ajută şi acum. Ca primă doamnă, am descoperit
optimismul în cele mai surprinzătoare locuri. L-am găsit la
soldatul rănit de la Walter Reed care a refuzat mila celorlalţi,
afişând pe uşa salonului un mesaj care le amintea tuturor că
era şi puternic, şi plin de speranţă. L-am găsit la Cleo CowleyPendleton, care s-a folosit de durerea pierderii propriului copil
în lupta pentru legi mai bune pentru controlul armelor. L-am
găsit şi la asistenta socială de la Liceul Harper care avea grijă
să-şi exprime cu voce tare dragostea şi aprecierea pentru elevi
de fiecare dată când trecea pe lângă ei, pe coridor. Şi l-am găsit
612
M
ic h e l l e
O
bam a
mereu în inimile copiilor. Copiii se trezesc în fiecare dimineaţă
crezând în bunătatea lucrurilor, în mirajul a ceea ce ar putea să
fie. Credinţa lor este profundă şi lipsită de cinism. Le suntem
datori să ne păstrăm puterea şi să ne continuăm eforturile ca
să creăm o lume mai dreaptă şi mai umană. Pentru ei, trebuie
să rămânem puternici şi să ne păstrăm speranţa, să recunoaş­
tem că mai avem şi noi de crescut.
Portretele noastre, al meu şi al lui Barack, sunt expuse acum
în Galeria Naţională de Portrete de la Washington, iar pentru
asta suntem amândoi recunoscători. Mă îndoiesc că cine s-ar fi
uitat la poveştile copilăriei noastre, la condiţiile noastre de trai,
ar fi putut anticipa că aveam să ajungem pe pereţii acelor săli.
Picturile sunt frumoase, dar ceea ce contează cel mai mult este
că vor rămâne acolo pentru a fi văzute de generaţiile tinere - că
figurile noastre vor ajuta la demontarea prejudecăţii că trebuie
să arăţi într-un anumit fel pentru a intra în istorie. Dacă noi
suntem acolo, atunci vor putea fi şi mulţi alţii.
Sunt un om obişnuit care a avut şansa unei călătorii extra­
ordinare. împărtăşesc povestea mea cu speranţa că-i voi ajuta
şi pe alţii să-şi facă loc cu poveştile şi vocile lor, dincolo de cri­
teriile rigide care stabilesc unde e locul fiecăruia şi de ce. Am
avut norocul să ajung în castele de piatră, în săli de curs ale
unor şcoli şi în bucătării din lowa, încercând doar să fiu eu în­
sămi, încercând doar să creez legături cu oamenii. Pentru fieca­
re uşă care s-a deschis pentru mine, am încercat să deschid uşa
mea pentru alţii. Şi, în încheiere, aş vrea să mai spun doar atât:
Hai să ne invităm unii pe alţii înăuntru. Poate atunci vom în­
cepe să ne temem mai puţin, să facem mai puţine presupuneri
greşite, să scăpăm de partizanatele şi de stereotipurile care ne
Po
v estea m ea
613
despart inutil. Poate vom reuşi să acceptăm că, în foarte mul­
te privinţe, ne asemănăm. Nu este vorba despre perfecţiune.
Nu este vorba nici despre o destinaţie finală unde trebuie să
ajungi. E nevoie de putere ca să-ţi dai voie să devii cunoscut
şi auzit, să-ţi asumi propria poveste şi să-ţi foloseşti adevărata
voce. Şi e nevoie de bunăvoinţă pentru a fi dispus să-i cunoşti
şi să-i asculţi pe ceilalţi. Iar, pentru mine, aceasta este povestea
fiecăruia dintre noi.
Mulţumiri
y
---------------c \ j r \ j r\_»----------------
L
a fel ca în cazul tuturor lucrurilor
pe care le-am
făcut în viaţă, nici această carte n-ar fi fost posibilă fără
dragostea şi sprijinul altora.
Nu aş fi cine sunt astăzi fără mâna fermă şi iubirea necon­
diţionată a mamei mele, Marian Shields Robinson. Ea a fost în­
totdeauna sprijinul meu, dându-mi libertatea de a fi eu însămi
şi învăţându-mă să rămân cu picioarele pe pământ, în cea mai
mare parte a timpului. Iubirea ei necondiţionată pentru fiicele
mele, disponibilitatea de a pune nevoile noastre înainte propri­
ilor nevoi mi-au asigurat liniştea şi încrederea că ele sunt pro­
tejate şi iubite acasă, în timp ce eu călătoream prin toată lumea.
Soţul meu, Barack, iubirea mea, partenerul meu de 25 de
ani şi cel mai iubitor şi dedicat tată pentru fiicele noastre, un
tovarăş de viaţă cum doar în imaginaţie credeam că există.
Povestea noastră nu s-a încheiat încă şi aştept cu nerăbdare
viitoarele noastre aventuri. îţi mulţumesc pentru ajutorul şi
îndrumarea pe care mi le-ai oferit în scrierea acestei cărţi...
pentru că ai citit capitolele atent şi cu răbdare, pentru că ai
ştiut exact când să-mi dai cu blândeţe un imbold.
Şi fratelui meu mai mare, Craig. De unde să încep? Ai fost
protectorul meu din ziua în care m-am născut. M-ai făcut
6 i6
M
ic h e l l e
O
bam a
să râd mai mult decât oricine altcineva de pe lumea asta. Eşti
cel mai bun frate pe care şi l-ar putea dori o soră; un fiu, soţ
şi tată iubitor şi grijuliu. Mulţumesc pentru timpul pe care
l-ai petrecut cu echipa mea, rememorând detalii din copilă­
ria noastră. Unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le
păstrez despre scrierea acestei cărţi sunt cele din timpul petre­
cut împreună cu tine şi cu mama, în bucătărie, retrăind poveşti
din trecutul nostru.
N-aş fi terminat această carte nici într-o viaţă de om fără
o echipă de colaboratori incredibil de talentaţi, pe care, pur şi
simplu, îi ador. Când am întâlnit-o prima dată pe Sara Corbett,
în urmă cu puţin mai mult de un an, tot ce ştiam despre ea era
că editorul meu o preţuia foarte mult şi că nu era prea intere­
sată de politică. Astăzi i-aş încredinţa şi viaţa, nu doar pentru
că are o minte uimitoare şi curioasă, ci pentru că este funda­
mental bună şi generoasă. Sper că acesta este doar începutul
unei prietenii de durată.
Tyler Lechtenberg a fost un membru valoros al „univer­
sului Obama“ vreme de peste un deceniu. A intrat în vieţile
noastre ca unul dintre sutele de tineri organizatori de cam­
panie din Iowa şi, de atunci, este unul dintre consilierii noştri
de încredere. L-am văzut devenind un scriitor de forţă, cu un
viitor incredibil de strălucitor.
Apoi, este vorba de editorul meu, Molly Stern, ale cărei en­
tuziasm, energie şi pasiune m-au atras imediat către ea. Molly
m-a ţinut pe linia de plutire cu încrederea ei neclintită în viziu­
nea mea despre această carte. Le voi fi întotdeauna recunoscă­
toare, ei şi întregii echipe de la Crown, inclusiv Maya Mavjee,
Tina Constable, David Drake, Emma Berry şi Chris Brand, care
Po
v estea m ea
617
au susţinut acest efort de la început. Amanda D’Acierno, Lance
Fitzgerald, Sally Franklin, Carisa Flays, Linnea Knollmueller,
Matthew Martin, Donna Passanante, Elizabeth Rendfleisch,
Anke Steinecke, Christine Tanigawa şi Dan Zitt au ajutat cu
toţii ca Povestea mea să devină posibilă.
Ţin să îi mulţumesc şi lui Markus Dohle, pentru că a pus
toate resursele de care dispunea Penguin Random House în
sprijinul acestui efort făcut cu dragoste.
Nu aş putea să funcţionez cu succes în această lume, ca
mamă, soţie, prietenă şi profesionistă, fără echipa mea. Oricine
mă cunoaşte bine ştie că Melissa Winter este o jumătate din
creierul meu. Mei, îţi mulţumesc pentru că ai fost alături de
mine la fiecare pas în acest proces. Mai important, îţi mulţu­
mesc că ne iubeşti cu atâta putere, pe mine şi pe fetele mele.
Fără tine n-aş fi eu.
Melissa este şefa echipei mele personale. Acest grup mic,
dar puternic, de femei inteligente şi sârguincioase este cel
care se asigură că fac întotdeauna ce şi cum trebuie: Caroline
Adler Morales, Chynna Clayton, Mackenzie Smith, Samantha
Tubman şi Alex May Sealey.
Bob Barnett şi Deneen Howell de la Williams & Connolly
au fost îndrumători nepreţuiţi în procesul de publicare şi le
sunt recunoscătoare pentru sfaturile şi sprijinul lor.
Mulţumiri speciale tuturor celor care au ajutat în atât de
multe feluri ca această carte să prindă viaţă: Pete Souza, Chuck
Kennedy, Lawrence Jackson, Amanda Lucidon, Samantha
Appleton, Kristin Jones, Chris Haugh, Arielle Vavasseur,
Michele Norris şi Elizabeth Alexander.
6
i8
M
ic h e l l e
O
bam a
In plus, ţin să-i mulţumesc incredibilei Ashley Woolheater,
pentru priceperea cu care a realizat o documentare minuţi­
oasă, şi lui Gillian Brassil, pentru meticuloasele ei verificări.
Mulţi dintre foştii mei angajaţi au ajutat, de-a lungul acestui
proces, la confirmarea unor detalii critice şi a cronologiilor sunt prea mulţi ca să-i numesc pe toţi, dar le sunt recunoscă­
toare tuturor.
Le mulţumesc tuturor femeilor uimitoare din viaţa mea,
care mi-au susţinut moralul. Ştiţi toate cine sunteţi şi ce în­
semnaţi pentru mine - prietenele mele, mentorii mei, celelalte
„fiice" ale mele... şi o mulţumire specială pentru Mama Kaye.
Toate m-aţi susţinut în scrierea acestei cărţi şi m-aţi ajutat să
devin o femeie mai bună.
Ritmul agitat al vieţii mele ca primă doamnă lăsa prea
puţin timp pentru un jurnal tradiţional. De aceea îi sunt atât
de recunoscătoare scumpei mele prietene Verna Williams, în
prezent decan interimar şi profesor la Facultatea de Drept a
Universităţii din Cincinnati. M-am folosit mult de cele în jur
de i ioo de pagini de transcrieri rezultate din conversaţiile
noastre bianuale înregistrate în anii petrecuţi la Casa Albă.
Sunt atât de mândră de tot ceea ce am realizat în Aripa de
Est. Vreau să le mulţumesc numeroşilor bărbaţi şi femei care
şi-au dedicat vieţile ca să ajute naţiunea noastră, personalu­
lui de la Cabinetul Primei Doamne - politică, programare,
administraţie, comunicare, scriere de discursuri, birou social,
corespondenţă. Mulţumesc angajaţilor de la Casa Albă şi
celor detaşaţi de la agenţii, care au fost responsabili pentru
construirea fiecăreia dintre iniţiativele mele - Let’s Move!,
Reach Higher, Let Girls Learn şi, desigur, Joining Forces.
P
o v estea m ea
619
Joining Forces va ocupa întotdeauna un loc special în ini­
ma mea, deoarece mi-a oferit prilejul rar de a cunoaşte forţa şi
rezistenţa excepţionalei noastre comunităţi militare. Tuturor
militarilor, veteranilor şi familiilor lor, mulţumesc pentru ser­
viciul vostru şi pentru sacrificiul pe care îl faceţi în slujba ţării
pe care toţi o iubim. Pentru dr. Jill Biden şi întreaga ei echipă a fost cu adevărat o binecuvântare şi o bucurie să lucrez cot la
cot cu voi la această iniţiativă importantă.
Tuturor specialiştilor şi susţinătorilor din domeniul nu­
triţiei şi al educaţiei - vă mulţumesc pentru că aţi făcut această
muncă de zi cu zi, nerăsplătită, ca să vă asiguraţi că toţi copiii
noştri au parte de iubirea, sprijinul şi resursele necesare pen­
tru a-şi îndeplini visurile.
Le mulţumesc tuturor membrilor Serviciului Secret al
Statelor Unite, ca şi familiilor al căror sacrificiu zilnic le per­
mite acestora să-şi facă datoria atât de bine. în special celor
care mi-au protejat şi continuă să îmi protejeze familia, le voi
fi veşnic recunoscătoare pentru devotamentul şi profesiona­
lismul lor.
Le mulţumesc sutelor de bărbaţi şi femei care lucrează
din greu, în fiecare zi, ca să facă din Casa Albă un cămin pen­
tru familiile care au privilegiul de a locui într-unul dintre cele
mai preţuite monumente ale noastre - uşieri, bucătari, valeţi,
florari, cei care se ocupă de întregul domeniu, menajere şi
personal tehnic. Ei vor fi întotdeauna o parte importantă a
familiei noastre.
în încheiere, vreau să le mulţumesc tuturor tinerilor pe
care i-am întâlnit în perioada în care am fost primă doamnă.
Tuturor sufletelor tinere şi promiţătoare care mi-au ajuns
620
M
ic h e l l e
O
bam a
la inimă în acei ani - celor care m-au ajutat să cresc grădina
de la Casa Albă, celor care au dansat, au cântat, au gătit şi au
mâncat cu mine, celor care au rămas deschişi la iubirea şi la
îndrumarea pe care le aveam de oferit, celor care mi-au dat
mii de îmbrăţişări călduroase, îmbrăţişări care mi-au ridi­
cat moralul şi m-au ajutat să merg mai departe şi în cele
mai dificile momente. Vă mulţumesc pentru că îmi daţi
întotdeauna motive să sper.
C redite
fotografice
r \j
rv ;
Pag. 1-4 Arhiva familiei Obama-Robinson.
Pag. 5 (de sus) Public Allies, prin amabilitatea lui Phil Schmitz; prin
amabilitatea Centrului Medical al Universităţii din Chicago;
din arhiva familiei Obama-Robinson.
Pag. 6 (de sus) ©David Katz 2004; ©David Katz 2004; ©Ann Ryan 2007.
Pag. 7 (de sus) ©Callie Shell/Aurora Photos; ©Callie Shell/Aurora
Photos; din arhiva familiei Obama-Robinson.
Pag. 8 (de sus) ©David Katz 2008; ©Spencer Platt/Getty Images;
©David Katz 2008.
Pag. 9 (de sus) Fotografie de Chuck Kennedy, McClatchy/Tribune;
©Mark Wilson/Getty Images.
Pag. 10 (stânga sus) Fotografie de Joyce N. Boghosian, Biblioteca
prezidenţială Barack Obama; (dreapta sus) ©Karen Bleier/AFB/
Getty Images; (stânga jos) Fotografie de Lawrence Jackson,
Biblioteca şi Muzeul prezidenţial George W. Bush; (dreapta
jos) Fotografie de Samantha Appleton, Biblioteca prezidenţială
Barack Obama.
Pag. ii (de sus) Fotografie de Samantha Appleton, Biblioteca
prezidenţială Barack Obama; Fotografie de Chuck Kennedy,
Biblioteca prezidenţială Barack Obama; Fotografie de Peter
Souza, Biblioteca prezidenţială Barack Obama; Fotografie de
Samantha Appleton, Biblioteca prezidenţială Barack Obama.
Pag. 12 (de sus) Fotografie de Lawrence Jackson, Biblioteca
prezidenţială Barack Obama; Fotografie de Samantha
Appleton, Biblioteca prezidenţială Barack Obama; Fotografie
de Chuck Kennedy, Biblioteca prezidenţială Barack Obama.
Pag. 13 (de sus) Fotografie de Pete Souza, Biblioteca prezidenţială
Barack Obama; Fotografie de Pete Souza, Biblioteca preziden­
ţială Barack Obama; Fotografie de Chuck Kennedy, Biblioteca
prezidenţială Barack Obama.
Pag. 14 (de sus) Fotografie de Lawrence Jackson, Biblioteca preziden­
ţială Barack Obama; Fotografie de Amanda Lucidon, Biblioteca
prezidenţială Barack Obama; Fotografie de Pete Souza, Biblio­
teca prezidenţială Barack Obama.
Pag. 15 (stânga sus) Fotografie de Pete Souza, Biblioteca prezidenţială
Barack Obama; (dreapta sus) Fotografie de Samantha Appleton,
Biblioteca prezidenţială Barack Obama; (m ijloc) Fotografie de
Pete Souza, Biblioteca prezidenţială Barack Obama; (jos) Arhiva
familiei Obama-Robinson.
Pag. 16 (de sus) Fotografie de Amanda Lucidon, Biblioteca preziden­
ţială Barack Obama; Fotografie de Lawrence Jackson, Bibliote­
ca prezidenţială Barack Obama.
COPERTĂ INTERIOARĂ FAŢĂ: Toate fotografiile din arhiva
familiei Obama-Robinson.
COPERTĂ INTERIOARĂ SPATE: (de la stân ga) Arhiva familiei
Obama-Robinson; Arhiva familiei Obama-Robinson; ©Callie
Shell/Aurora Photos; ©Susan Watts/New York Daily News/
Getty Images; ©Brooks Kraft LLC/Corbis/Getty Images;
Fotografie de Ida Mae Astute ©ABC/Getty Images.
■
■
MICHELLE ROBINSON OBAMA
a fost prima doamnă a Statelor Unite ale Americii din 2009 până în 2017. Absolventă a Universităţii
Princeton şi a Facultăţii de Drept de la Harvard,
doamna Obama şi-a început cariera ca avocat la
Sidley&Austin, în Chicago, unde l-a întâlnit pe viitorul
ei soţ, Barack Obama. Mai târziu, a lucrat la primărie,
la Universitatea din Chicago şi la Centrul Medical al
Universităţii din Chicago. Doamna Obama a înfiinţat
filiala din Chicago a organizaţiei Public Allies, care
e specializată în instruirea tinerilor dornici să urmeze
o carieră în serviciul public.
în prezent, soţii Obama trăiesc în Washington DC
şi au două fiice, Malia şi Sasha.
BECOM INGM ICHELLEOBAM A.COM
Design copertă: Christopher Brand
Fotografie copertă: Miller Mobler