“A P R O B”
Şef Catedră militară UST
colonel(r)
V. COJOCARI
„____” _____________ 2017
„____” _____________ 2018
„____” _____________ 2019
„____” _____________ 2020
PLAN-CONSPECT
pentru desfăşurarea şedinţei la „Tactica generală”
TEMA 1. Actele legislative şi normative în domeniu apărării. Forţele Armate ale Republicii
Moldova.
ŞEDINŢA 1/2. Forţele Armate ale Republicii Moldova.
SCOPURILE: 1. De a studia structura generală a FA RM.
2. De a dezvolta la studenţigîndirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi
iniţiativă.
3. De a educa la studenţi hotărîrea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
_____.
FORMA DE
EVALUARE:
prelegere
LOCUL DE
DESFĂŞURARE:
clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA: 1. Tactica, pag.8 - 15,
2. Programul de Învăţămînt la disciplina “Tactica generală”, pag.2 - 11.
ASIGURAREA
MATERIALĂ: - conspect;
- regulament de luptă;
- cretă;
- caiete de lucru;
indicator.
PROBLEMELE DE STUDIU
1.
2.
3.
4.
Doctrina Militară a Republicii Moldova.
Destinaţia şi structura organizatorică a FA RM.
Destinaţia şi componenţa Armatei Naţionale a RM.
Componenţa, destinaţia şi misiunile genurilor de armă, genurilor de armă specială şi trupelor
logistice a AN RM.
Repartizarea timpului:
1
1. Secvenţa introductivă
- 5 min
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
2. Secvenţa de bază:
3. Secvenţa finală
min
- 5 min
I.
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Doctrina Militară a Republicii Moldova
Republica Moldova este un stat suveran, subiect al dreptului internaţional şi se pronunţă pentru
coexistenţa paşnică a tuturor ţărilor, indiferent de formaţiunea social – politică, bazîndu-se pe
principiile respectării suveranităţii şi independenţei, egalităţii şi neamestecului în treburile interne ale
altor ţări.
Scopul principal al politicii Republicii Moldova este instaurarea şi dezvoltarea relaţiilor
multelaterale cu toate ţările, eliberarea popoarelor de războaie, întărirea păcii şi securităţii în Europa şi
toată lumea.
Republica Moldova îşi asumează funcţiile de apărare a muncii paşnice a cetăţenilor săi,
realizînd astfel dreptul fundamental la apărare în corespundere cu Carta ONU.
Activitatea, îndreptată spre asigurarea apărării se bazează pe doctrina militară a Republicii
Moldova, care reprezintă un sistem de principii şi concepţii primite în ţară spre preîntîmpinarea unui
posibil război, spre organizarea, dotarea, pregătirea şi folosirea Forţelor Armate.
Doctrina Militară – concepţia unitară adoptată de un stat (sau de o mişcare politică) în
problemele fundamentale ale războiului şi armatei, ansamblul principiilor, metodelor şi procedeelor pe
care statul le aplică în pregătirea Forţelor Armate, a populaţiei şi în ducerea războiului, în raport cu
condiţiile şi interesele sale specifice.
1. 1. Aspectul politico – militar
Doctrina Militară a Republicii Moldova are un caracter strict de apărare.
În corespundere cu politica coexistenţei paşnice şi neamestecului în treburile interne ale altor
ţări, Republica Moldova nu poate fi membru a unui bloc militar sau politico – militar, a altei
organizaţii, care ar putea fi o sursă a goanei înărmărilor şi tensiunii internaţionale. Moldova nu va
permite folosirea teritoriului sau cu scopul pregătirii şi săvîrşirii acţiunilor agresive împotriva altor ţări.
Republica Moldova se pronunţă pentru crearea unui sistem efectiv de securitate colectivă,
pentru reducerea globală a tuturor tipurilor de armament pînă la nivelul necesităţii de apărare, pentru
lichidarea armelor de distrugere în masă, pentru demilitarizarea spaţiului cosmic.
În caz de creare a unei situaţii de pericol evident Moldova îşi rezervează dreptul de a apela la
ajutorul organizaţiilor internaţionale în măsura necesară pentru asigurarea garantată a securităţii sale.
Parlamentul şi Preşedintele Republicii Moldova personal duc răspundere pentru apărarea ţării
şi iau toate măsurile pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării, formarea şi perfecţionarea Forţelor
Armate.
Republica Moldova consideră o sarcină primordială a ţării lupta pentru curăţenia mediului
ambiant şi în legătură cu aceasta consideră admisibile numai acele tehnologii militare, armamente şi
activităţi militare, care duc la încălcarea echilibrului ecologic.
2
Moldova nu produce, nu păstrează şi nu va procura arme atomice, bacteriologice sau chimice
(ABC), nu va permite amplasarea, transportarea sau păstrarea pe teritoriul său a armelor de distrugere
în masă ce aparţin altor state.
1. 2. Aspectul tehnico – militar
Moldova înfăptuieşte construcţia militară în conformitate cu necesitatea asigurării suveranităţii
sale, a independenţei şi integrităţii teritoriale. Luînd în consideraţie situaţia geopolitică, politica
externă iubitoare de pace, resursele economice şi umane, Republica Moldova îşi formează Forţele
Armate, care conţin grupele regulate nenumeroase şi rezerviştii instruiţi militar.
Utilizarea combinată a trupelor de rezervişti va permite într-un timp scurt să mobilizeze şi să
folosească efectiv resursele umane şi economice în caz de agresiune militară şi să asigure răspîndirea
ei.
Pregătirea pentru apărarea armată a Republicii Moldova se organizează în baza principiului
necesităţii de apărare.
Capacitatea de apărare a republicii, structura şi conţinutul Forţelor Armate, dotarea lor şi
pregătirea pentru luptă sînt determinate de cartacterul pericolului militar şi intensităţii pregătirilor
pentru acţiuni militare împotriva Moldovei.
Aşezarea geostrategică a Moldovei, logica desfăşurării acţiunilor militare fac imposibilă şi
lipsită de sens utilizarea armelor atomice împotriva republicii. Agresiunea împotriva Moldovei poate fi
efectuată cu folosirea armelor clasice şi va fi respinsă prin intermediul folosirii efective a Forţelor
Armate ale republicii cu economice, trecerea pe picior de război a structurilor puterii de Stat şi
direcţiilor. Acţiunile menţionate vor permite respingerea agresiunii, să producă pierderi importante
inamicului necontrapuse cu avantajele aşteptate de la agresiune.
Acţiunile de bază ale Forţelor Armate ale Moldovei la începutul conflictului militar, agresiei
sînt acţiunile de apărare. În acelaş timp Forţele Armate trebuie să fie gata de a duce şi acţiuni militare
de înaintare.
Forţele Armate vor fi aprovizionate cu armament şi tehnică militară necesară pentru o apărare
activă şi efectivă.
În cazul întăririi Moldovei într-o unitate militară cu alte state, îndeosebi cu vecinii, Forţele
Armate vor intra în sistemul de securitate colectivă în baza acordului dintre tările membre ale uniunii
şi concepţiei strategice mixte ale asigurării apărării. Forţele Armate ale Moldovei nu pot fi folosite
pentru hotărîrea conflictelor interioare, conflictelor militare dintre alte ţări, dacă ele nu afectează
interesele republicii.
2. Destinaţia şi structura organizatorică a FA RM
Republica Moldova realizează construcţia Forţelor Armate în conformitate cu doctrina militară.
FA a RM sînt destinate apărării statului în caz de agresiunea armată, asigurării inviolabilităţii
frontierelor şi a spaţiului acestuia.
Antrenarea FA în soluţionarea unor probleme ce nu ţin nemijlocit de asigurarea apărării
statului se efectuiază exclusiv în temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în situaţii extreme, prin decretul
Preşedintelui RM.
FA se construiesc în conformitate cu principiile:
- întreţinerii trupelor regulate, ce se completează pe baza îmbinării obligaţiunii militare şi înrolării
benevole a cetăţenilor pe bază de contract;
- pregătirii rezervei de militari instruiţi pe baza obligaţiunii militare a cetăţenilor;
- conducerii unice şi centralizate;
- stării permanente de pregătire pentru luptă şi mobilizare;
- asigurării protecţiei sociale şi juridice a militarilor de către stat;
- educării efectivului în spiritul dragostei de Patrie, respectării legalităţii şi a idealurilor
democratice.
Forţele Armate ale RM sînt constituite din:
3
1.
2.
3.
4.
Armata Naţională;
Trupele de carabinieri;
Trupele de grăniceri;
Departamentul protecţiei civile.
Conducerea supremă a Forţelor Armate se exercită de Parlament şi de Preşedintele RM, care,
concomitent, este Comandantul Suprem al FA, precum şi de Guvern, în limitele împuternicirilor
determinate de legislaţie.
3. Destinaţia şi componenţa Armatei Naţionale a RM.
3. 1. Armata Naţională este o organizaţie militară a Republicii Moldova, care este destinată pentru
apărarea statului în caz de agresiunea armată, din afara ţării.
Armata Naţională îşi va îndeplini funcţia sa în cooperare cu trupele de grăniceri şi trupele de
carabineri.
Armata Naţională este dotată cu tehnică şi armament modern, este în permanentă gătinţă de
luptă şi este în stare să-şi îndeplinească funcţia sa. Fondul de aur al Armatei Naţionale sînt cadrele de
ofiţeri.
Structura Armatei Naţionale, efectivul, dotarea ei cu armament, asigurarea ei financiară,
tehnico – materială se determină de Ministerul Apărării şi de Guvern şi se aprobă de Parlament.
3. 2. Ministerul Apărării este organul central al conducerii de Stat a Armatei Naţionale şi exercită
nemijlocit conducerea ei.
Ministerul Apărării elaborează principalele direcţii ale politicii militare, proiectele planului de
construcţie a AN şi planului de mobilizare a AN, coordonat cu planul pregătirii de mobilizare a
economiei, determină suficienţa de apărare şi în dependenţă de aceşti factori conduce lucrările de
dotare a unităţilor militare cu armament, tehnică militară, cu alte mijloace materiale, colaborează cu
Forţele Armate ale altor state, asigură protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor
lor.
Ministerul Apărării este condus de Ministrul Apărării. El se numeşte în funcţie de Parlament, la
recomandarea Preşedintelui RM.
Prin decretul Preşedintelui RM, Ministerul Apărării pune AN în cel mai mare grad de pregătire
de luptă, declară mobilizarea şi dă dispoziţii ca trupele să fie folosite conform destinaţiei.
Ministerul Apărării exercită conducerea trupelor prin Marele Stat Major al AN, subordonat lui
nemijlocit.
Marele Stat Major al AN efectuiază pregătirea nemijlocită a trupelor pentru ducerea acţiunilor
militare în scopul asigurării apărării Republicii.
Marele Stat Major elaborează:
planurile pregătirii pentru luptă şi mobilizare a AN;
- măsurile pentru desfăşurarea trupelor regulate şi rezervei cele mai eficiente metode de aplicare în
luptă a unităţilor şi subunităţilor;
- strategia şi tactica de ducere a acţiunilor militare, de cooperare a armatei regulate cu rezervă, cu
trupele de grăniceri şi cu trupele de interne;
planurile de perspectivă de dotare a AN cu armament şi tehnică militară;
regulament şi instrucţiuni, programe şi planuri de pregătire de luptă a AN.
Marele Stat Major asigură:
conducerea nemijlocită a activităţii organelor de conducere militară subordonată;
conducerea trupelor, legăturilor sigure cu ele în timp de pac şi de război;
promovarea în trupe a unei politici de cadre;
- exercitarea controlului asupra executării în trupe a ordinelor şi dispoziţiilor organelor superioare
ale conducerii de stat şi conducerii militare.
În afară de aceasta Ministerul Apărării este alcătuit din direcţii:
direcţia de pregătire de luptă;
direcţia de mobilizare;
4
direcţia de educaţie;
direcţia de logistică.
3. 3. Armata Naţională se compune din trupe regulate şi de rezervă.
Baza trupelor regulate o constituie următoarele tipuri de trupe:
trupele de uscat;
trupele de apărare antiaeriană;
aviaţia militară;
trupele (unităţile) speciale;
trupele logistice.
Rezerva se compune din rezerva de categoria întîi destinată completării suplimentare a trupelor
regulate pînă la statul timpului de război, şi de rezervă de categoria a doua de unităţi şi subunităţi
destinate ducerii de sinestătător a acţiunilor militare.
Fiecare tip de trupe are în componenţa sa mai multe genuri de arme şi arme speciale, precum şi
logistice, adică au unităţi şi subunităţi:
de luptă;
de asigurare de luptă;
de asigurare materială.
4.
Componenţa, destinaţia şi misiunile genurilor de armă,
genurilor de armă specială şi trupelor logistice a AN RM
4. 1. Trupele de uscat
Trupele de uscat – este cel mai numeros şi multelateral după componenţa sa tip de trupe.
Ele posedă de o putere de foc şi de lovire foarte mare, o manevribilitate înaltă şi sînt de
sinestătătoare.
Trupele de uscat sînt destinate pentru:
respingerea loviturilor inamicului;
nimicirea grupărilor de trupe a inamicului pe diferite teatre de acţiuni militare;
menţinerea teritoriilor, raioanelor, aliniamentelor ocupate.
Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă, trupele de uscat au în componenţa sa următoarele
genuri de armă:
unităţi de infanterie motorizată;
unităţi de tancuri;
unităţi de artilerie;
unităţi speciale;
unităţi de logistică.
** Unităţile de infanterie motorizată şi de tancuri constituie baza trupelor de uscat. Ele îndeplinesc
următoarele misiuni:
a) în apărare:
menţinerea cu fermitate a raioanelor ocupate, aliniamentelor şi poziţiilor;
respingerea loviturilor inamicului;
producerea distrugerii inamicului.
b) în ofensivă:
- ruperea apărării inamicului;
- nimicirea grupărilor de trupe ce se apără;
- cucerirea raioanelor importante din teren, aliniamentelor şi altor obiective;
- urmărirea inamicului care se retrage;
- ducerea luptei de întîlnire.
4.1.1. Trupele de infanterie motorizată – este cel mai numeros gen de armă a trupelor de uscat.
5
Ele sînt destinate pentru ducerea acţiunilor de luptă de sinestătător sau în cooperare cu alte
genuri de arme şi trupe speciale.
Trupele de infanterie motorizată sînt dotate cu tehnică de luptă şi armament modern şi este în
stare să nimicească ţintele inamicului, atît terestru, cît şi aerian cu complexe de rachete, sisteme de
artilerie cu rachete antitanc dirijate, cu complexe antiaeriene. Aceasta se datorează faptului, că în
componenţa unităţilor de infanterie motorizată intră:
subunităţi de artilerie;
subunităţi antiaeriene;
subunităţi de tancuri.
Trupele de infanterie motorizată, care posedă o înaltă independenţă de luptă, îndeplinesc
următoarele misiuni:
menţinerea cu fermitate a raioanelor, poziţiilor şi aliniamentelor ocupate;
respingerea loviturilor inamicului;
producerea pierderilor inamicului, care atacă.
În cooperare cu alte genuri de armă:
să ducă acţiuni de ofensivă;
să forţeze cursurile de apă;
să urmărească inamicul care se retrage;
să ducă lupta de întîlnire;
pot fi folosite în calitate de desanţi aerieni.
Trupele de infanterie motorizată sînt în stare să îndeplinească misiunile indicate:
în diferite condiţii de teren, pe orice timp şi în orice anotimp;
pe direcţia principală sau neprincipală;
în primul sau al doilea eşalon;
în componenţa rezervei sau desanţilor aerieni.
Baza trupelor de infanterie motorizată constituie unităţile şi subunităţile de infanterie
motorizată.
Din cadrul trupelor de infanterie fac parte:
Bg.1 IMo;
Bg.2 IMo;
Bg.3 IMo.
4.1.2. Trupele de tancuri – constituie forţa principală de izbire a trupelor de uscat.
Ele sînt folosite, de obicei pe direcţia principală pentru producerea inamicului, lovituri
puternice adînci în cooperare cu alte genuri de arme şi de sinestătător.
Posedînd de o putere mare de foc, un blindaj sigur şi înaltă manevribilitate, trupele de tancuri
sînt în stare să folosească cu eficace rezultatele loviturilor de foc şi nucleare şi într-un timp scurt să
atingă scopurile puse.
Puterea de foc constă în posibilitatea de a nimici tancurile inamicului şi alte ţinte la distanţa
focului eficace, precum şi executarea focului de precizie, atît ziua, cît şi noaptea.
Pentru ridicarea posibilităţilor de luptă, tancurile sînt dotate cu:
sistemul de conducere a focului;
stabilizator;
aparate de ochire pe timp de noapte, şi alte aparate;
sistemul pentru trecere pe sub apă;
sistemul de autosăpare a adăpostului (locaşului).
Blindajul tancului protejează echipajul tancului de focul armamentului de infanterie, schijele
bombelor, obuzierelor, proiectilelor şi minelor.
Trupele de tancuri posedînd de înaltele posibilităţi de luptă, pot îndeplini următoarele misiuni:
a) în apărare:
crearea rapidă a apărării stabile;
-
6
răspîndirea ofensivei inamicului superior.
b) în ofensivă:
ducerea acţiunilor de luptă activă ziua şi noaptea, la o depărtare de alte genuri de arme;
nimicirea grupărilor inamicului în lupta de întîlnire;
trecerea din mers a zonelor infectate radioactiv şi a cursurilor de apă.
Din cadrul trupelor de tancuri face parte brigada de tancuri.
Brigada de tancuri, constituind forţele principale de izbire şi posedînd cu capacitatea de
statornicire faţă de factorii de nimicire a armelor nucleare, se întrebuinţează în special pe direcţiile
principale; în apărare – în prealabil în al doilea eşalon şi rezervă pentru petrecerea contraatacurilor şi
nimicirea inamicului, care s-a înclinat în apărare, iar dacă se dau în componenţa eşalonului întîi, pentru
întărirea rezistenţei şi activităţii apărării, în ofensivă, de regulă, în componenţa grupurilor de izbire în
eşalonul întîi sau doi.
4.1.3. Unităţile de artilerie – sînt un mijloc puternic de nimicire a inamicului. Ele sînt dotate cu
diferite sisteme de artilerie, aruncătoare de mine şi altă tehnică.
Misiunile sale în lupta de arme întrunite, artileria trupelor de uscat le îndeplineşte într-o
cooperare strînsă cu aviaţia şi mijloacele de luptă a altor unităţi şi subunităţi.
Artileria îndeplineşte aşa misiuni de luptă ca:
lupta cu tancurile, mijloacele de foc şi forţa vie a inamicului;
însoţirea subunităţilor de infanterie motorizată şi tancuri;
lupta şi nimicirea mijloacelor nucleare a inamicului.
În componenţa trupelor de artilerie face parte brigada de artilerie.
Brigăzile de artilerie sînt destinate pentru nimicirea mijloacelor de întrebuinţare a armelor
nucleare şi chimice, sistemelor armelor de înaltă precizie, artileriei, bancurilor, MCI, mijloacelor
antitanc şi a altor mijloace de foc, forţei vii, elicopterelor pe pista de lansare, mijloacelor de apărare a
spaţiului aerian a distruge construcţiile de fortificaţie ale inamicului, mijloacelor de minare la distanţe,
a terenului, asigurarea cu lumină, punerea perdelelor de fum şi aerozele, şi îndeplinirea altor misiuni.
4. 2. Trupele de apărare antiaeriană
Trupele de apărare antiaeriană sînt destinate pentru:
respingerea atacului aerian al inamicului;
- nimicirea mijloacelor de atac aerian a inamicului pe direcţiile îndepărtate şi apropiate spre
obiectivele apărate de sinestătător sau cu alte genuri de arme a AN.
Trupele de apărare antiaeriană a AN sînt compuse din brigada de rachete antiaeriene.
Brigada de rachete antiaeriene constituie mijlocul de bază de nimicire a inamicului aerian. Ele
sînt destinate pentru ducerea cercetării prin radiolocaţie a inamicului aerian şi înştiinţarea trupelor de
conducere aerodroamelor, obiectele logistice de la loviturile inamicului din aer, lupta cu aviaţia
inamicului, desanţilor aerieni în zbor şi a elementelor aeriene a complexurilor de
cercetare – lovire.
4. 3. Aviaţia militară a AN
Aviaţia militară este alcătuită din:
brigada de aviaţie;
escadrile mixte de aviaţie independentă.
Aviaţia militară a AN este destinată pentru:
hotărîrea independentă în cooperare cu alte trupe ale AN RM a diferitor misiuni;
nimicirea mijloacelor nucleare ale inamicului, distrugerea grupărilor de aviaţie a lui;
susţinerea trupelor de uscat;
îndeplinirea transportărilor aeriene;
ducerea cercetării aeriene, desantarea trupelor;
asigurarea legăturii şi conducerii.
4. 4. Subunităţile speciale
Subunităţile speciale sînt destinate pentru îndeplinirea misiunilor speciale în vederea asigurării
activităţii de luptă şi de toate zilele a Armatei Naţionale.
7
În componenţa subunităţilor speciale fac parte:
regimentul de transmisiuni;
- batalionul independent de pioneri - genişti;
batalionul cu destinaţie specială;
compania independentă de protecţie chimică;
compania de luptă radioelectronică;
detaşamentul topogeodezic.
4.4.1. Regimentul de transmisiuni este destinat pentru desfăşurarea şi exploatarea sistemelor de
legătură şi asigurarea conducerii cu trupele în toate tipurile de acţiuni de luptă.
4.4.2. Batalionul independent de pioneri – genişti este destinat pentru îndeplinirea misiunilor
asigurării genistice a luptei a unităţilor şi subunităţilor trupelor de uscat, deasemenea pentru a duce
pierderi inamicului cu folosirea muniţiilor genistice.
4.4.3. Batalionul cu destinaţie specială se posedă de o mobilitate înaltă şi este dstinat pentru
învăluirea inamicului în aer şi îndeplinirea misiunilor în spatele lui, cum în apărare aşa şi în ofensivă,
acţionînd în calitate de desanţi aerieni.
4.4.4. Compania independentă de protecţie chimică este destinată pentru îndeplinirea misiunilor de
asigurare chimică a luptei, a unităţilor şi subunităţilor trupelor de uscat, şi producerea pierderilor
inamicului cu folosirea armelor de aprindere.
4.4.5. Detaşamentul topogeodezic este destinat pentru îndeplinirea misiunilor pe asigurarea
topogeodezică a unităţilor şi subunităţilor a AN.
Detaşamentul topogeodezic îndeplineşte aşa misiuni ca:
asigurarea unităţilor şi subunităţilor cu hărţi topografice şi speciale;
asigurarea cu date şi informaţie geodezică despre starea terenului.
4.4.6. Compania de luptă radioelectronică independentă este destinată pentru îndeplinirea misiunilor de
dezorganizare a conducerii cu trupele şi armamentul inamicului. În afară de aceasta ele se
întrebuinţează pentru cercetarea radioelectrică a inamicului.
4. 5. Unităţile de logistică
Unităţile de logistică sînt destinate:
pentru asigurarea trupelor cu toate tipurile de mijloace materiale şi menţinerea stocurilor;
asigurarea deplasărilor militare;
reparaţia tehnicii de luptă şi armamentului;
acordarea ajutorului medical bolnavilor şi răniţilor;
efectuarea activităţilor sanitaro – igienice;
îndeplinirea altor misiuni pentru asigurarea logistică.
În componenţa unităţilor de logistică fac parte:
batalionul independent de asigurare materială;
batalionul independent de automobile;
baza de păstrare a tehnicii militare;
baza de reparaţie a tehnicii;
depozitele cu bunuri materiale a AN;
spitalul militar central;
departamentul administrativ militar.
4.5.1. Batalionul independent de asigurare materială este destinat pentru:
întreţinerea tehnică şi reparaţia curentă a armamentului şi tehnicii de luptă;
- păstrarea şi complectarea stocurilor de rachete, miniţii, carboranţi şi alte mijloace materiale;
transportarea mijloacelor materiale la subunităţi;
asigurarea efectivului cu hrană.
4.5.2. Batalionul independent de automobile este destinat pentru:
transportarea mijloacelor materiale, necesare în activitatea de luptă şi de toate zilele;
evacuaţia răniţilor, bolnavilor, tehnicii şi armamentului;
transportarea subunităţilor, care nu posedă de transportul necesar;
8
4.5.3.
4.5.4.
4.5.5.
4.5.6.
4.5.7.
îndeplinirea altor misiuni.
Baza de păstrare a tehnicii este destinată pentru:
păstrarea tehnicii de luptă;
asigurarea trupelor cu tehnică.
Baza de reparaţie este destinată pentru:
restabilirea şi reîntoarcerea tehnicii şi armamentului în subunităţi;
menţinerea tehnicii în stare tehnică bună care asigură întrebuinţarea ei fără abateri.
Depozitele cu bunuri materiale a AN sînt destinate pentru:
păstrarea inventarului tehnico – militar;
asigurarea subunităţilor cu mijloace materiale.
Spitalul militar central este destinat pentru acordarea ajutorului medical răniţilor şi bolnavilor.
Departamentul administrativ – militar este destinat pentru încorporarea, evidenţa şi repartizarea
efectivului în trupe.
PARTEA FINALĂ
-
anunţ tema şi scopul lecţiei;
anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
indic literatura pentru pregătirea individuală.
TEMA 2. Bazele luptei moderne de arme întrunite.
ŞEDINŢA: 1,2,3 Asigurarea acţiunilor de luptă.
SCOPURILE:
1. De a studia şi a însuşi principiile de bază a luptei moderne de arme întrunite.
2. De a studia şi a însuşi formele de bază ale luptei moderne de arme întrunite şi dispozitivele
subunităţilor.
3. De a dezvolta la militari gîndirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
4. De a educa la militari hotărîrea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
_______.
FORMA DE EVALUARE:
prelegere
LOCUL DE DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA:
1. Tactica generală “Principiile de bază ale luptei moderne de arme întrunite” Chişinău, pag.16 – 35.
2. Tactica generală “Ghid” Chişinău, pag.47 – 60.
3. Tactica generală “Tactica în întrebări şi răspunsuri” Chişinău, pag.16 – 39.
4. Manual “AN – 4 (pluton, grupă, soldat)”, Bucureşti, pag.17 – 20.
5. Manual “Pregătirea ofiţerului în rezervă”, pag.70 – 73.
6. RLTU (p.III), pag.
7. RLTU (p.II), pag.
ASIGURAREA
MATERIALĂ:
- lector-2000;
slaiduri;
schema;
planşe;
conspect;
regulament de luptă;
cretă;
caiete de lucru;
9
1.
2.
3.
4.
indicator.
PROBLEMELE DE STUDIU:
Principiile de bază de ducere a luptei moderne de arme întrunite şi caracteristicile lor.
Formele luptei şi caracteristicile lor.
Dispozitivele subunităţilor şi caracteristicile lor.
Subunităţile şi mijloacele date ca întărire şi de sprijin.
10
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Principiile de bază de ducere a luptei moderne
de arme întrunite şi caracteristicile lor.
Principiile de bază a luptei moderne de arme întrunite sînt noţiunile principale de conducere,
principalele recomendaţii pentru organizarea şi ducerea luptei în întregime.
Principiile sînt temelia de bază pentru creaţia comandantului, pentru luarea hotărîrii corecte şi
argumentate. Însă principiile nu sînt propriu hotărîrea, ca în acest caz ele pot să se prefacă în şablon.
Deaceea ele nu pot fi examinate izolat unul de altul. Pentru obţinerea succesului este necesar de
a întrebuinţa (a aplica) cu pricepere toate principiile luînd în consideraţie situaţia concretă.
Principiile de bază de ducere a luptei moderne de arme întrunite sînt:
1. Starea înaltă permanentă a pregătirii de luptă a unităţilor şi subunităţilor.
2. Activităţilor înalte, hotărîrea şi continuizarea ducerii acţiunilor de luptă.
3. Acţiunile prin surprindere.
4. Întrebuinţarea comună concordată a genurilor de arme şi trupelor speciale în luptă şi menţinerea
cooperării neîntrerupte între ele.
5. Concentrarea hotărîtoare a eforturilor principale ale trupelor pe direcţia principală şi la timpul
cuvenit.
6. Manevra cu forţa, mijloacele de foc.
7. Luarea în consideraţie şi întrebuinţarea factorilor morali şi psihologici în interesele îndeplinirii
misiunii de luptă puse.
8. Asigurarea multelaterală a acţiunilor de luptă.
9. Menţinerea şi restabilirea la timp (oportună) a capacităţii combative a subunităţilor.
10. Conducerea fermă şi neîntreruptă cu subunităţile. Voinţa neclintită şi dîrzenia în atingerea
scopurilor stabilite, realizarea hotărîrii luate şi misiunilor primite.
Suplimentar:
- existenţa unei rezerve puternice;
- executarea obligatorie a unei nimiciri cu foc adînc a inamicului.
1. 1. Starea înaltă permanentă a pregătirii de luptă a unităţilor şi subunităţilor pentru îndeplinirea
misiunii de luptă.
Acest principiu se realizează:
- prin înţelegerea de către comandanţii statelor majore a misiunilor sale de luptă, prevederea
schimbărilor posibile în situaţie şi executării la timp a măsurilor cu privire la planificare şi pregătire
către acţiunile ce se vor desfăşura;
- prin completarea trupelor şi asigurarea lor cu tot ce este necesar pentru ducerea luptei;
- prin instruirea de luptă înaltă a trupelor şi starea lor pregătită pentru acţiuni în condiţiile
întrebuinţării către inamic a ANM;
- prin menţinerea permanentă a tehnicii de luptă şi a armamentului în starea de întrebuinţare imediată,
iar a efectivului starea de pregătire pentru îndeplinirea misiunilor primite;
- executarea cercetării permanente;
- prin starea morală înaltă, disciplina militară fermă şi vigilenţa efectivului;
- prin organizarea şi menţinerea fermă şi neîntreruptă a conducerii trupelor;
- prin antrenarea fizică a efectivului;
- prin iscusinţa comandanţilor şi statelor majore;
- existenţa stocurilor necesare şi acumularea lor la timp.
1. 2. Activitatea înaltă, hotărîrea şi continuitatea ducerii acţiunilor de luptă înseamnă tendinţa
permanentă, neclintită de a învinge pe inamic.
Hotărîrea de a zdrobi inamicul trebuie să fie fermă şi fără şovăială, dusă pînă la capăt.
Comandantul este dator să inspire (să insufle) această voinţă (hotărîre) subordonaţilor săi şi permanent
să-i pregătească pentru îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă.
Activitatea şi hotărîrea se exprimă prin scopurile luptei şi prin metodele de executare a lor,
influienţa permanentă asupra inamicului în orice condiţii, folosirea la timp a condiţiilor favorabile ale
terenului, manevrabilitatea subunităţilor, superioritatea calităţilor morale şi de luptă a efectivului ş.a.,
11
pentru efectuarea loviturii asupra inamicului pentru nimicirea lui, precum şi pentru lipsirea inamicului
de posibilitatea de a alege şi folosi procedeele, direcţia, caracterul şi timpul, locul de acţiuni prielnice
lui, reprimirea voinţei şi iniţiativei lui.
Activitatea este strîns legată de iniţiativă ce se exprimă prin îndrăzneală neinfectată şi cu
raţiune, în năzuinţa de a găsi cele mai bune metode de îndeplinire a misiunilor puse, de a fi gata să ia
asupra sa răspunderea pentru o hotărîre îndrăzneaţă.
Continuitatea îi interzic inamicului restabilirea capacităţii combative, care a avut pierderi,
executarea manevrei şi organizarea rezistenţei de către el la noi aliniamente şi contribuie la zborirea lui
pe părţi în termene scurte de timp.
Continuitatea acţiunilor de luptă se atinge prin:
desfăşurarea luptei ziua şi noaptea şi pe orice vreme;
prezenţa rezervelor, folosirii lor cu pricepere şi restabilirea capacităţilor combative;
- menevrele ambile cu foc, forţe şi mijloace şi amplificarea la timp a forţelor pe direcţiile alese;
schimbul reciproc al truselor, ce se află în eşalonul I şi II (rezervă);
restabilirea capacităţii de luptă a trupelor;
trecerea fără opriri de la o formă de luptă la alta;
- completarea stocurilor şi rezervelor, efectuarea asistenţei tehnice, reparaţia şi întoarcerea în
formaţie a tehnicii de luptă;
menţinerea spiritului moral şi de luptă a efectivului la un nivel înalt;
planificarea şi iscusinţa luptei şi prevederii tactice a situaţiei.
1. 3. Activităţile prin surprindere constă în întrebuinţarea procedeelor, metodelor de luptă,
armamentului, timpului şi terenului la care inamicul nu se aşteaptă. Surprinderea permite de a-l găsi pe
inamic prin susprindere (pe neaşteptate), provocarea panicii în rîndurile lui, paralizarea capacităţii sale
de rezistenţa lui, reducerea capacităţii de luptă, dezorganizarea conducerii, lipsirea posibilităţilor de a
lua contramăsuri şi crearea condiţiilor pentru obţinerea victoriei asupra forţelor superioare ale
inamicului cu pierderi minime în rîndurile sale.
1. 4. Folosirea coordonată a mai multor genuri de arme şi trupe speciale în luptă, menţinerea cooperării
continuă dintre ele – reflectă natura luptei moderne, caracterul său de arme întrunite şi asigură
atingerea cu succes a scopului luptei în condiţiile contemporane.
Acesta va obţine prin acţiunile coordonate ale tuturor genurilor de arme, trupelor speciale şi
mijloacelor de nimicire, precum şi nimicirea cu foc după misiuni, direcţii, aliniamente şi timp şi după
metodele de îndeplinire cu succes a misiunilor de luptă de către subunităţile de infanterie şi de tancuri.
Ordinea cooperării este stabilită de comandant la luarea hotărîrii şi a da dispoziţiuni despre organizarea
ei în timpul dării misiunilor de luptă.
1. 5. Concentrarea eforturilor principale ale trupelor pe direcţia principală şi la timpul cuvenit permite
obţinerea superiorităţii asupra inamicului sau opunerea cu succes unor forţe superioare ale lui, dă
posibilitate mai eficace de întrebuinţat trupele, forţele şi mijloacele de a pune inamicul în condiţii
nefavorabile pentru ei.
1. 6. Manevra cu forţele şi mijloacele de foc, este o parte componentă a luptei moderne. Ea permite
preluarea menţinerii iniţiativei, dejucarea (ruperea) intenţiei inamicului şi ducerea cu succes a
acţiunilor de luptă în situaţia schimbată.
1.
7. Luarea în consideraţie şi întrebuinţarea factorilor morali şi psihologici în interesul
îndeplinirii misiunii primite este o condiţie importantă în obţinerea succesului în luptă.
Aceasta se obţine:
prin cunoaşterea profundă a stării morale şi psihologice a efectivului;
prin organizarea şi executarea lucrului educativ pentru ridicarea acestei stări;
- prin studierea sistematică a calităţilor morale ale inamicului, determinarea părţilor slabe şi
puternice ale lui, prin contraacţiunile active contra diversiilor idiologice şi propagandei.
1. 8. Asigurarea multelaterală a acţiunilor de luptă constă în organizarea şi executarea măsurilor,
orientate la menţinerea capacităţii de luptă înaltă a subunităţilor, menţinerea capacităţii combative şi
crearea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea cu succes şi la timp a misiunilor puse.
Asigurarea multelaterală a acţiunilor de luptă include:
12
- asigurarea de luptă;
- asigurarea tehnică şi materială.
1. 9. Menţinerea şi restabilirea la timp (oportună) a capacităţii combative a subunităţilor constă în
organizarea şi executarea măsurilor pentru asigurarea unui nivel înalt al instruirii de luptă a
subunităţilor, completarea lor la timp şi asigurarea cu tot ce e necesar pentru luptă precum şi în
capacitatea de a îndeplini misiunile primite.
1. 10. Conducerea fermă şi neîntreruptă a subunităţilor, voinţa neclintită şi dîrză în atingerea scopurilor
stabilite, îndeplinirea hotărîrilor luate şi misiunilor puse se obţine:
prin cunoaşterea continuă a situaţiei şi prevederea schimbărilor posibile;
- prin luarea la timp a hotărîrii, pregătirea minuţioasă pentru îndeplinirea ei şi înfăptuirea
perseverentă a ei în viaţă;
prin darea corectă şi cu pricepere a misiunilor subunităţilor;
prin iniţiativa şi răspunderea personală a comandantului pentru hotărîrea luată;
prin întrebuinţarea de luptă judicioasă a subunităţilor;
prin existenţa legăturii cu siguranţă cu subunităţile.
Însuşirea acestor principii şi metode noi, precum şi iscusinţei întrebuinţării în practică este o
condiţie foarte importantă pentru obţinerea succesului în luptă.
2. Formele luptei şi caracteristicile lor.
Formele de bază a luptei de arme întrunite sunt apărarea şi ofensiva.
În perioada iniţială (de început) a războiului apărarea va fi forma principală, cea mai
importantă şi cea mai răspîndită a luptei.
2. 1. Apărarea se adoptă în scopul:
- respingerii ofensivei unui inamic superior în forţă şi tehnică de luptă şi interzicerii pătrunderii lui
în dispozitivul de apărare propriu;
- menţinerii cu fermitate a poziţiilor, aliniamentelor şi raioanelor ocupate (încredinţate, importante);
- producerii de pierderi cît mai mari care să ducă la stabilirea continuă a capacităţii de luptă;
- obţinerea iniţiativei;
- creării condiţiilor favorabile pentru trecerea ulterioară la ofensivă.
În funcţie (dependenţă) de misiunea de luptă, existenţa mijloacelor şi forţelor, caracterul
terenului, apărarea poate fi: de poziţie şi manevrieră.
Apărarea de poziţie este forma de bază a apărării. Ea corespunde în mod mai complet scopului
de bază a apărării şi se realizează prin intermediul producerii de pierderi (cît mai mari) maxime
inamicului în timpul menţinerii raioanelor pregătite pentru apărare.
Apărarea de poziţie se adoptă (se foloseşte) în majoritatea direcţiilor în special acolo unde
pierderea teritoriului este inadmisibilă.
Apărarea manevrieră se adoptă cu scopul producerii inamicului pierderilor, cîştigării timpului şi
păstrării forţelor prin intermediul luptelor de apărare consecutive de pe aliniamentele preconizate din
timp şi eşalonate în adîncimea în combinare cu contraatacuri scurte.
Ea admite părăsirea unor porţiuni de teren. În timpul apărării manevriere subunităţilor de
infanterie îl impun să înainteze pe direcţia în care este pregătită o apărare rezistentă de poziţie sau
inamicul se retrage în raionul, care asigură condiţii favorabile pentru zdrobirea lui prin contraatacuri.
Apărarea poate fi folosită (adoptată) premeditat, cînd nu este raţional de acţionat mai activ şi
hotărîtor, sau obligatoriu în urma creării unei situaţii nefavorabile. În raport de situaţia creată, ea poate
fi pregătită din timp, pînă la începerea acţiunilor de luptă, sau poate fi pregătită în grabă şi să se
organizeze în timpul luptei. În aşa caz subunităţile de infanterie pot trec la apărare în condiţiile
contraatacului nemijlocit cu inamicul sau în afara contactului cu acesta.
Din contact nemijlocit cu inamicul subunităţile vor trece în urma creării unei situaţii
nefavorabile. De exemplu:
- în lupta de ofensivă – în caz de respingere a atacului subunităţilor de către inamic;
- în lupta de apărare – în caz de respingere a contraatacului de către inamic;
- în lupta de întîlnire – în caz de suferire a pierderilor esenţiale, ş.a.
13
Pentru atingerea scopului apărării, în condiţiile de folosire a inamicului a ANM, API, folosirii
masive a tancurilor, ML, TAB, artileriei, rachetelor antitanc, aviaţiei, desanţilor aerieni, grupurilor
aeromobile şi diversioniste de cercetare apărarea trebuie să fie:
1. Rezistentă (fermă).
2. Activă.
3. Antitanc.
4. Antiaeriană.
5. Antidesant.
6. Eşalonată adînc şi gata de a duce o luptă în deplin gata (de lungă durată).
2. 2. Însă zdrobirea totală a inamicului se asigură numai printr-o ofensivă, executată în ritmul înalt şi
la o adîncime mare.
În acest mod, ofensiva (se execută) se adoptă în scopul nimicirii în timp scurt a inamicului
pătruns pe teritoriul naţional şi cuceririi unor raioane (aliniamente obiective) importante ale terenului
din adîncimea apărării acestuia şi asigurarea eliberării terenului ocupat.
Esenţa ofensivei constă în:
- nimicirea inamicului cu toate mijloacele existente;
executarea unui atac hotărît şi înaintarea rapidă a trupelor în adîncimea dispozitivului de
luptă a inamicului;
- nimicirea şi capturarea personalului;
- distrugerea şi capturarea armamentului şi tehnicii de luptă;
- cucerirea raioanelor (aliniamentelor) de teren, stabilite.
Ofensiva se poate executa asupra inamicului ce se apără, înaintează sau se retrage.
II.2.1. Ofensiva asupra inamicului care se apără se va duce în cele mai dese cazuri.
În funcţie de caracterul apărării inamicului şi teritoriului, de înzestrare şi situaţia concretă în
care se găsesc trupele, subunităţile de infanterie pot executa ofensiva din contact nemijlocit cu
inamicul sau din mascare.
De obicei ea se începe cu ruperea liniei de apărare, care constă în străpungerea şi cu loviturile
tuturor tipurilor de armament şi în atacul hotărîtor a subunităţilor de tancuri şi infanterie motorizată pe
un sector îngust, crearea unei brese în apărare şi lărgirea ei ulterioară spre flancuri şi în adîncime.
Cînd în apărarea inamicului sînt rupturi, intervale şi flancuri deschise, ofensiva se poate începe
cu nimicirea cu foc a inamicului şi cu un atac comun a unei părţi de forţe din faţă (din frînt) şi
subunităţilor repartizate din flancul din spate prin locurile slab apărate ale inamicului. În acest caz
ofensiva se începe pe un front mai mare decît în cazul ruperii apărării.
2.2.2. Ofensiva asupra inamicului care înaintează se va duce prin lupta de întîlnire, atunci cînd
ambele părţi opozante, au scopul de a îndeplini misiunea de luptă prin lupta de ofensivă, pînă cînd una
din părţi nu refuză la ofensivă şi trece la apărare.
Aşa dar lupta de întîlnire este o varietate a ofensivei.
Lupta de întîlnire este posibilă în diferite condiţii ale situaţiei de luptă:
- în timpul marşului (deplasării);
- în timpul contraatacului în apărare;
- în timpul dezvoltării ofensivei.
Scopul luptei de întîlnire este zdrobirea rapidă a inamicului, prelucrarea iniţiativei şi crearea
condiţiilor favorabile pentru acţiunile următoare (viitoare).
Lupta de întîlnire se caracterizează prin:
schimbarea bruscă a situaţiei şi petrecerea rapidă a acţiunilor de luptă;
apropierea rapidă a părţilor şi intrarea lor în lupta din mişcare;
- lupta încordată pentru cîştigarea timpului, cucerirea şi menţinerea iniţiativei şi creşterea priorităţii
în foc asupra inamicului;
- existenţa în dispozitivele de luptă a părţilor opozante, intervalelor deschise, care admit (permit)
libertatea manevrei.
Devansarea inamicului în desfăşurarea lui în dispozitivul de luptă în deschiderea focului şi
trecerea la atac are o mare importanţă pentru atingerea scopului în lupta de întîlnire.
14
2.2.3. Scopul urmăririi – desăvîrşirea zdrobirii inamicului care se retrage, evitarea trecerii organizate
a lui la apărare pe aliniamente convenabile sau unirea cu rezervele care se apropie. Pentru aceasta
subunităţile de infanterie şi tancuri, folosind accesibilitate înaltă a ML (TAB) şi tancurilor, ocolesc
inamicul ce se retrage pe cai (itinerare) paralele, iese în calea retragerii şi printr-un atac surprinzător şi
hotărîtor în flanc şi în spate în cooperare cu vecinii îl nimicesc.
Dacă urmărirea pe cai paralele nu este posibilă, atunci subunitatea îl urmăreşte din front, cu
acţiuni hotărîtoare nimiceşte subunităţile de siguranţă, pătrunde spre forţele principale şi atacă
inamicul din mers (mişcare).
Ofensiva se execută cu încordarea totală a forţelor în ritm înalt, fără opriri, ziua şi noaptea, pe
orice vreme, în strînsă cooperare a subunităţilor de toate genurile de arme şi trupelor speciale.
Subunităţile trebuie să folosească judicios terenul pentru executarea manevrei în scopul ieşirii rapide în
flancul şi spatele inamicului, executarea atacurilor hotărîtoare (decisive), fracţionarea dispozitivului de
luptă şi nimicirea pe părţi.
3. Dispozitivele subunităţilor şi caracteristicile lor.
Un rol important în obţinerea succesului în luptă îl joacă alegerea corectă a procedeelor de
constituire a dispozitivelor subunităţilor.
Principalele dispozitive ale subunităţilor sînt:
- dispozitivul de marş;
- dispozitivul premărgător de luptă;
- dispozitivul de luptă.
3. 1. Dispozitivul de marş al subunităţilor este format (adunare) subunităţii pentru deplasarea în
coloană. Aşa dar, dispozitivul de marş a plutonului, companiei, batalionului este coloana. El se
întrebuinţează la executarea marşului, în timpul urmăririi, în timpul retragerii, în timpul deplasării în
componenţa eşalonului doi sau rezervei.
În fiecare caz corect dispozitivul de marş al subunităţii se constituie luînd în consideraţie
situaţia creată.
Şi trebuie să asigure:
- viteza înaltă de deplasare şi desfăşurarea rapidă în dispozitivul premărgător de luptă şi în
dispozitivul de luptă;
- cea mai mică (joasă) vulnerabilitate împotriva ANM şi loviturilor aviaţiei inamicului;
- conducerea cu siguranţă a subunităţilor;
- păstrarea forţelor efctivului stării armamentului şi tehnicii de luptă.
3. 2. Dispozitivul premărgător de luptă este adunarea subunităţilor (companiei, batalionului) pentru
deplasarea în coloană deplasate pe front şi în adîncime. În companie (batalion) baza lui o constituie
coloanele de plutoane (companie) dispunerea cărora se stabileşte de către comandantul de companie
(batalion), reeşind din dispozitivul de luptă preconizat (prevăzut) şi poate fi în linie, triunghi cu vîrful
înainte, triunghi cu vîrful înapoi, eşalonat spre dreapta sau spre stînga. În fiecare caz aparte forma
constituirii dispozitivului premărgător de luptă, dacă ea nu a fost indicată, depinde de misiunea pusă,
concepţia luptei şi condiţiile situaţiei.
Subunitatea de tancuri, dată ca întărire companiei de infanterie se deplasează înaintea
plutoanelor de infanterie, iar subunitatea de infanterie, dată ca întărire companiei de tancuri – în urma
plutoanelor de tancuri.
Dispozitivul premărgător de luptă se foloseşte în scopul reducerii vulnerabilităţii subunităţii
împotriva ANM, focului artileriei şi loviturilor aviaţiei şi API ale inamicului, asigurarea ritmurilor
înalte de deplasare, precum şi trecerea rapidă a barajelor, obstacolelor, zonelor contaminate, raioanelor
de distrugeri, incendii şi inundaţii.
El crează condiţii favorabile pentru folosirea rapidă a rezultatelor loviturilor de foc,
desfăşurarea în dispozitivul de luptă şi executarea cu repeziciune a manevrei şi urmărirea inamicului.
3. 3. Dispozitivul de luptă este adunarea subunităţii în teren pentru ducerea luptei corespunzătoare
hotărîrii luate de comandant. El se constituie în funcţie de misiunea care se îndeplineşte forma,
caracterul şi concepţia ce va urma, existenţa forţelor şi mijloacelor, caracterul de acţiuni al inamicului
şi de condiţiile terenului. La constituirea dispozitivului deasemenea, este necesar de luat în
15
consideraţie necesitatea de sporire a eforturilor în timpul luptei şi executării, manevrei, posibilitatea
menţinerii cooperării şi comodităţii conducerii, precum şi asigurarea celei mai mici (joase)
vulnerabilităţi a subunităţilor împotriva ANM şi focului mijloacelor clasice ale inamicului.
Dispozitivul de luptă al batalionului constă din dispozitivele de luptă ale companiilor din
eşalonul I cu mijloacele de întărire, companiei din eşalonul II sau din rezervă, mijloacelor de foc şi
mijloacelor de apărare antiaeriană, rămasă în subordonarea nemijlocită a comandantului de batalion şi
serviciilor batalionului. Companiile în batalion în funcţie de situaţie pot acţiona în linie, eşalonate spre
dreapta sau eşalonate spre stînga.
Dispozitivul de luptă a companiei constă din subunităţile eşalonului I (iar în apărare şi eşalonul
II) mijloacelor de foc ale companiei şi subunităţilor de întărire.
Primul eşalon al companiei (batalionului) în cazul general este destinat pentru zdrobirea
inamicului opozant (care se apără sau înaintează).
Eşalonul II al companiei (batalionului) în apărare este destinat pentru constituirea adîncimii
apărării, schimbul plutoanelor (companiilor) primul eşalon, care au suferit pierderi, nimicirea
tancurilor şi infanteriei pătrunse din punctul de sprijin ocupat, menţinerea cu siguranţă porţiunile de
teren în adîncimea apărării şi crearea în aşa mod condiţii favorabile pentru executarea contraatacului
batalionului.
Eşalonul II al batalionului în ofensivă este destinat pentru desăvîrşirea zdrobirii împreună cu
batalioanele I eşalon a rezervelor regulamentului şi cucerirea aliniamentului ocupat de ele.
În toate cazurile dispozitivului de luptă trebuie să corespundă misiunii de luptă, concepţiei
luptei şi să asigure:
- desfăşurarea cu succes a luptei cu folosirea armelor clasice;
- participarea maximă a mijloacelor de foc în luptă;
- utilizarea deplină a posibilităţilor de luptă a companiei;
- exploatarea rapidă a rezultatelor nimicirii cu foc a inamicului şi condiţiilor favorabile ale terenului;
- amplificarea eforturilor în timpul luptei şi executarea manevrei;
- rezistenţa şi activitatea în apărare;
- cea mai mică vulnerabilitate a subunităţilor contra tuturor tipurilor de armament;
- menţinerea continuă (permanentă, neîntreruptă) a cooperării şi comodităţii.
Comandantul trebuie să evite şablonul în constituirea dispozitivului de marş, dispozitivului
premărgător de luptă şi de luptă şi în conformitate cu situaţia creată (caracterul de acţiuni ale
inamicului) de stabilit (de constituit) dispozitiv corespunzător.
4. Subunităţile şi mijloacele date ca întărire şi de sprijin.
În scopul independenţei mai mari la ducerea luptei de arme întrunite subunităţile de infanterie
motorizată şi de tancuri se întăresc sau li se dau pentru sprijin subunităţi de alte genuri de arme şi
genuri de arme speciale.
Subunităţile date ca întărire pe deplin se subordonează comandantului de arme întrunite şi
îndeplinesc misiunile puse de el.
Subunităţile de sprijin rămîn în subordonarea comandantului superior (şefului) şi îndeplinesc
misiunile puse de el, totodată şi misiunile puse de către comandantul subunităţii pe care o sprijină în
limita resurselor, forţelor eluminate.
4. 1. Batalionul de infanterie motorizată poate să fie dat un divizion de artilerie sau baterie de
artilerie subunitate de mijloace antitanc, subunitate antiaeriană, deasemenea subunităţi de geniu şi
chimişti.
Batalionul de infanterie motorizată poate fi dat ca întărire subunităţi de tancuri, iar batalionului
de tancuri subunităţi de infanterie motorizată.
4. 2. Compania de infanterie motorizată poate fi dat baterie de aruncătoare de mine (artilerie)
subunităţi antitanc, de aruncătoare de grenade, geniu – pioneri, aruncătoare de flăcări, iar în apărare şi
în ofensivă în condiţii speciale (în oraş, munţi, pădure) şi un pluton de tancuri, companiei de tancuri –
baterie de artilerie, subunitate de infanterie motorizată, subunitate de pioneri – genişti.
16
Batalionul (compania) în luptă, în afară de aceasta poate fi sprijinit de un divizion (baterie) de
artilerie.
4. 3. Plutonului de infanterie motorizată poate fi dat subunităţi de aruncătoare de flăcări, antiaeriană,
iar uneori subunităţi de pioneri – genişti, cercetaşi – chimişti şi un tanc, iar plutonului de tancuri în
afară de aceasta – subunitate de infanterie motorizată.
4. 4. În apărare bateria de aruncătoare de mine (de artilerie) şi subunitatea de aruncătoare de grenade
de obicei rămîn în subordonarea comandantului de batalion şi se întrebuinţează, de regulă, în
componenţa sa deplină pentru sprijinul luptei companiilor de infanterie motorizată din I eşalon. Uneori
subunitatea de aruncătoare de grenade în componenţa sa deplină poate fi dată companiei de infanterie
motorizată, care se apără pe direcţia concentrării eforturilor principale ale batalionului, sau grupe –
companiilor eşalonului I.
4. 5. Subunitatea antitanc de obicei rămîne în subordonarea comandantului de batalion, ocupă raionul
de concentrare şi se întrebuinţează în componenţa sa deplină pe direcţiile ameninţate de atacul
tancurilor şi alte maşini blindate ale inamicului, acoperirea flancurilor deschise şi asigurarea
contraatacului. Pe teren închis subunitatea poate fi dată companiilor eşalonului I.
4. 6. Subunitatea antiaeriană, de regulă, rămîne în subordonarea nemijlocită a comandantului de
batalion şi se dispune în punctele de sprijin a companiilor şi în raionul PCO al batalionului, în aşa mod
ca să asigure acoperirea de nădejde a subunităţilor de loviturile din aer.
În ofensivă companiei de infanterie motorizată, dată batalionului de tancuri, de regulă, se
repartizează pe plutoane companiilor de tancuri.
4. 7. Compania de tancuri, dată batalionului de infanterie motorizată, acţionează de obicei în
componenţa sa deplină, iar la ducerea ofensivei în oraş, munţi, pădure şi pe raionul întărit poate fi
repartizată pe plutoane companiilor de infanterie motorizată.
4. 8. Bateria de aruncătoare de mine (de artilerie) şi subunitatea de aruncătoare de grenade a
batalionului de infanterie motorizată, de regulă, rămîn în subordonarea nemijlocită a comandantului de
batalion şi acţionează în componenţa sa deplină pentru sprijinul subunităţilor, care înaintează pe
direcţia concentrării eforturilor principale a batalionului. Uneori bateria de aruncătoare de mine pe
plutoane, iar subunitatea de aruncătoare de grenade pe grupe se dau companiilor eşalonului I.
4. 9. Subunitatea antitanc a batalionului de obicei rămîne în subordonarea comandantului de batalion şi
acţionează în componenţa sa deplină.
4. 10. La marş coloana forţelor a batalionului (companiei) în dependenţă de condiţiile situaţiei poate
avea construcţii diferite. Subunitatea de tancuri, dată batalionului de infanterie motorizată, urmează de
obicei în fruntea coloanei, iar subunitatea de infanterie motorizată dată batalionului (companiei) de
tancuri, de obicei se repartizează între companiile de tancuri şi urmează în dispozitiv de marş după
tancuri sau se numesc în siguranţa marşului bateria de aruncătoare de mine (artilerie) urmează, după
subunităţile de luptă a batalionului (companiei).
Subunitatea de aruncătoare de grenade urmează, de obicei, după compania de frunte a forţelor
principale a batalionului, iar grupa antitanc a companiei, de regulă, în fruntea coloanei companiei.
Subunitatea antitanc a batalionului urmează după PMC sau după compania de frunte a forţelor
principale a batalionului.
Majoritatea parte a mijloacelor antiaeriene a subunităţii antiaeriene urmează mai aproape de
fruntea coloanei principale, iar o parte din ele – cu PMC.
5.
6.
7.
8.
TERMENI (NOŢIUNI) TACTICI.
PROBLEMELE DE STUDIU
Definiţia luptei şi componentele ei.
Termenii de bază a luptei de apărare şi ofensivă.
Termenii de bază a marşului şi staţionării.
Termenii de bază a staţionării
II.
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Definiţia luptei şi componentele ei
17
Unica metodă de a cîştiga victoria cu formaţiunile, unităţile într-o ciocnire armată cu inamicul
este lupta.
Lupta este forma de bază a acţiunilor tactice a trupelor, care reprezintă lovituri, foc şi manevre a
marilor unităţi şi subunităţi organizate şi coordonate după scop, loc şi timp, cu scopul distrugerii
inamicului, respingerii loviturilor lui şi îndeplinirii altor misiuni într-un raion limită şi într-un timp
scurt.
Lupta poate fi de arme întrunite, antiaeriană, aeriană şi maritimă.
Scopul luptei – nimicirea sau căpturarea personalului inamicului, distrugerea armamentului,
tehnicii pentru luptă şi neutralizarea capacităţii de opunerea inamicului. El se atinge cu o lovitură
puternică a tuturor tipurilor de arme, a acţiunilor active şi hotărîte a formaţiunilor, unităţilor şi
subunităţilor în îmbinare cu efectuarea unei manevre curajoase.
O luptă contemporană a trupelor de uscat este de arme întrunite, deoarece ea se desfăşoară cu
forţe comune ale unităţilor mari şi mici şi subunităţilor de diferite genuri de arme, cu utilizarea largă a
tancurilor, transportoarelor autoblindate, artileriei, mijloacelor de apărare antiaeriană, avioanelor,
helicopterelor şi a altei tehnici de luptă şi armament. În luptele de ţărm pot lua parte şi corăbiile Flotei
Militare Maritime.
Componentele luptei
lovitura;
focul;
manevra trupelor.
Lovitura – o acţiune de luptă organizată cu mijloacele de lovire combinate, cu scopul de a-i produce
inamicului pierderi cît mai mari.
Loviturile pot fi:
1. După tipul de armament folosit şi forţelor participante:
nucleare;
de foc;
lovituri cu trupe.
2. După mijloacele de transportare:
- de rachete;
- de artilerie;
- de aviaţie.
3. După cantitatea mijloacelor ce participă şi obiectivelor de nimicire:
masate;
grupate;
izolate.
Focul – efectuarea de către o armă a tragerilor cu scopul nimicirii inamicului.
Constituie unul din mijloacele de bază ale luptei moderne şi se duce cu misiunea de nimicire,
neutralizare şi epuizarea (iznurenie) inamicului sau pentru distrugerea obiectivelor lui.
Focul se clasifică:
1. După misiunile tactice îndeplinite:
- de nimicire;
- neutralizare;
- epuizare;
- orbire;
- iluminare ş.a.
2. După tipul de armament:
- foc din armele de infanterie;
- foc din tancuri;
- MLI (TAB);
18
- foc de artilerie;
- foc din mijloacele antiaeriene ş.a.
3. După metodele de ochire:
- direcţia;
- semidirecţia;
- de pe poziţiile de foc închise ş.a.
4. După intensitatea focului:
- focuri izolate (focuri lovitură cu lovitură);
- rafale scurte (lungi);
- neîntrerupt;
- de vijelie;
- de salvă;
- foc pumnal;
- foc metodic ş.a.
5. După direcţia de tragere:
- din front;
- din flanc;
- încrucişat.
6. După metodele de tragere:
- de pe loc;
- din opriri;
- din mers.
7. După tipurile de foc:
- asupra unei ţinte izolate;
- concentrat;
- de baraj ş.a.
Manevra – deplasarea organizată a trupelor în timpul luptei, cu scopul ocupării unei poziţii
favorabile în raport către inamic şi crearea grupării oportune şi avantajoase a forţelor şi mijloacelor,
precum şi transferarea loviturilor şi focului pentru nimicirea inamicului cu o eficacitate mai mare.
Manevra se foloseşte:
- cu forţele (subunităţile);
- cu focul.
Manevra cu forţele şi mijloacele se execută cu scopul ocupării situaţiei favorabile pentru
producerea unei lovituri hotărîtoare în locul cel mai vulnerabil în DL a inamicului sau pentru
producerea lui unei lovituri în flanc şi spate, precum şi pentru scoaterea subunităţii de sub lovitura
inamicului.
Tipurile manevrei cu forţele sînt:
- învăluirea;
- ocolirea;
- combinarea învăluirii şi ocolirii;
- retragerea.
De obicei învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuiază în timpul luptei de ofensivă şi
luptei de întîlnire, iar retragerea – în lupta de apărare, şi numai cu permisiunea comandantului superior.
Învăluirea – manevra efectuată cu scopul ieşirii pentru producerea loviturii în flancul
inamicului.
Ea se efectuează de obicei în strînsă cooperare tactică şi de foc.
Ocolirea – manevră mai mult adîncă şi se efectuează cu scopul ieşirii pentru producerea
loviturii inamicului din spate.
Ea se efectuează în cooperare tactică cu subunităţile care acţionează din front.
Retragerea – manevră folosită în scopul scoaterii subunităţilor de la lovitura inamicului şi
ocupării unei situaţii mai favorabile.
Manevra cu focul se execută în scopul nimicirii mai eficace a inamicului.
19
-
Tipurile manevrei cu focul sînt:
concentrarea focului;
repartizarea focului;
transferarea focului.
Concentrarea focului se foloseşte în cazul necesităţii ducerii focului cu toate mijloacele aflate
în dotarea subunităţii sau cu majoritatea lor asupra unei ţinte importante sau unui grup de ţinte, aflate
pe un sector limitat.
Concentrarea focului se efectuează la comanda comandantului subunităţii.
Repartizarea (distribuirea) focului se foloseşte în cazul necesităţii ducerii focului simultan
asupra cîtorva ţinte.
Pentru nimicirea fiecărei ţinte este necesar de numit acele mijloace de foc, cărora asigură în cea
mai mare măsură nimicirea lor.
Transferul focului se foloseşte în cazul necesităţii schimbării direcţiei de ducere a focului sau
distanţei pentru nimicirea altei ţinte.
Flanc – extremitatea dreaptă sau stîngă a formaţiei sau DL al unei subunităţi.
Front: 1. Linia pe care sînt desfăşurate subunităţile înaintate.
2. Fîşia în care se duc acţiunile de luptă.
3. Partea DL a trupelor, care este îndreptată spre inamic.
Joncţiune – porţiunea de teren de la flancurile interioare DL a două subunităţi vecine.
Interval – depărtarea măsurată în sensul frontului (paralel cu frontul) între flancurile a două
subunităţi.
Adîncimea apărării – distanţa de la LDA pînă la limita din spate de dispunerea elementelor
DL.
Adîncimea misiunii de luptă – distanţa de la LDA inamicului pînă la aliniamentul cu
cucerirea căruia se socoate îndeplinirea misiunii de luptă.
Raion – porţiune de teren în care se dispun forţele (mijloacele) în vederea îndeplinirii unei
misiuni, sau în care se organizează lucrări sau se desfăşoară activităţi de luptă.
Sînt raioane: de apărare a batalionului, de concentrare, de aşteptare, de bază, de rezervă, de
odihnă, de adunare, de staţionare, iniţial.
Aliniament – linia sau fîşia rezultată (căpătată) din reunirea a mai multor puncte sau obiective
din teren care prezintă interes pentru acţiuni.
Punct – loc amenajat în teren pentru desfăşurarea unor activităţi militare.
Există puncte: de conducere şi de observare, de alimentare, de aprovizionare, de regulare,
iniţial, aprovizionare cu apă, de întreţinere a tehnicii, medical.
Dispozitiv – mod în care trupele unor subunităţi se dispun în teren în vederea staţionării,
deplasării sau executării unei acţiuni de luptă.
Există: 1. Dispozitiv de marş (DM).
2. Dispozitiv premergător de luptă (DPL).
3. Dispozitiv de luptă (DL).
Dispozitiv de marş – mod de încolonare a trupelor pentru executarea marşului.
Dispozitiv premergător de luptă – mod de încolonare a subunităţilor despărţit pe front şi în
adîncime. Se întrebuinţează în scopul reducerii din timp pentru desfăşurarea în DL şi executarea
manevrei, pentru micşorarea vulnerabilităţii de la loviturile tuturor tipurilor de armament.
Dispozitiv de luptă – mod de grupare a forţelor şi mijloacelor unei subuităţi pentru executarea
misiunii de luptă.
Eşalon – o parte a dispozitivului trupelor care cuprinde subunităţile între care există legătura
sau raportul locului în dispozitiv, ordinii intrării în luptă.
2. Termenii de bază a luptei de apărare şi ofensivă
Formele principale ale luptei de arme întrunite sînt apărarea şi ofensiva.
La începutul războiului va fi timpul cel mai important şi răspîndit al luptei.
20
2. 1. Apărarea se efectuează cu scopul de a respinge înaintarea forţelor inamicului ce prevălează a-i
produce pierderi maximale de a menţine raioane importante ale terenului şi în aşa mod de a crea
condiţii favorabile pentru trecerea la ofensivă.
În dependenţă de misiunea de luptă, prezenţa mijloacelor şi forţelor, caracterului terenului,
apărarea poate fi pe poziţie şi manevrieră.
Apărarea pe poziţie este forma de bază a apărării. Ea răspunde în mod mai complet scopului de
bază a apărării şi se efectuează prin intermediul cauzării de pierderi maxime inamicului în timpul
reţinerii raioanelor pregătite pentru apărare. Apărarea pe poziţie se foloseşte în majoritatea direcţiilor,
şi mai cu seamă acolo, unde pierderea teritoriului este inadmisibilă.
Apărarea manevrieră se foloseşte cu scopul cauzării inamicului pierderilor, cîştigării timpului şi
păstrării forţelor prin intermediul luptelor de apărare consecutive pe liniile indicate din timp şi
eşalonate pînă în spate asociate cu contraatacuri scurte. Ea admite lăsarea unei părţi oarecare a
terenului. În timpul apărării cu manevriere unităţile de infanterie motorizată îl impun pe inamic să
înainteze pe direcţia, în care pregătită o apărare pe poziţii de stabilă sau inamicul se include în raionul,
care asigură condiţii favorabile pentru distrugerea lui prin contraatacuri.
Apărarea poate fi folosită intenţionat, cînd acţiunile mai active şi hotărîte nu sînt raţionale sau
obligate în urma situaţiei nefavorabile create. Ea poate fi pregătită din timp înainte de începerea
acţiunilor de luptă sau organizată în timpul luptei.
Trecerea la apărare a unităţilor de infanterie motorizată poate fi în condiţiile de lipsă (în atacă) a
contactului cu inamicul sau din contact nemijlocit cu inamicul.
Pentru ca unităţile să atingă scopurile apărării menţionate mai sus, în condiţiile de folosire a
inamicului API, ANM, folosirii masive a tancurilor TAB, artileriei, rachetelor antitanc, aviaţiei,
desantelor aeriene, grupurilor aeromobile şi diversionist de cercetare apărarea trebuie să fie: rezistentă,
activă, antitanc, antiaeriană, antidesant, adînc eşalonată şi gata de o luptă de lungă durată.
Unei grupe de infanterie în lupta de apărare i se încredinţează – poziţia de tragere.
Poziţia de tragere – o porţiune de teren, amenajată genistic pe care se dispune grupa în scopul
respingerii atacului inamic şi apărării ferme a terenului ocupat.
Pe poziţia grupei se amenajează poziţii de bază şi de rezervă pentru fiecare mijloc de foc. Ea
este pe front pînă la 100 m. Unui pluton (companii) de infanterie – se încredinţează punct de sprijin.
Punctul de sprijin – un sector de teren, în care sînt dispuse mijloacele de foc a plutonului, este
amenajat din punct de vedere genistic şi este pregătit pentru apărarea circulară. Dimensiunile punctului
de sprijin sînt stabilite în corespundere cu posibilităţile de luptă a plutonului (companiei)şi este pentru:
- pluton:
pe front pînă la 400 m, în adîncime pînă la 300 m;
- companie: pe front 1000 – 1500 m, în adîncime pînă la 1000 m.
2. 2. Distrugerea totală a inamicului se asigură numai cu ofensiva, înfăptuită în ritmuri înalte şi în
adîncime mare.
În acest mod, ofensiva se petrece cu scopul distrugerii (nimicirii) inamicului şi ocuparea
raioanelor (obiectelor) importante ale terenului.
Esenţa ofensivei constă în:
- nimicirea inamicului cu toate mijloacele existente;
- atac hotărîtor şi înaintarea rapidă a trupelor în adîncimea dispozitivului de luptă;
- nimicirea şi prizonierea forţei vii a inamicului;
- căpturarea armamentului, tehnicii şi cucerirea raioanelor (obiectelor) stabilite.
Ofensiva poate fi asupra inamicului ce se apără, înaintează sau se retrage.
Ofensiva se efectuează cu toate forţele, într-un ritm înalt, fără opriri pe zi şi noapte, în orice
timp, cu o cooperare strînsă a unităţilor, tuturor genurilor de arme şi trupe speciale. Unităţile trebuie să
folosească iscusit localitatea (terenul) pentru manevre cu scopul ieşirii în flancul şi spatele inamicului,
petrecerii atacurilor fulgerătoare, dezbinării ordinei sale de luptă şi nimicirii pe parte.
În timpul studierii temelor la capitolul “Ofensiva” vom întîlni mai multe noţiuni. Unele dintre
ele sînt:
21
Atacul – deplasarea rapidă şi fără opriri în DL a subunităţilor de infanterie şi tancuri în
combinare cu focul intensiv din tunurile tancurilor şi MLI (TAB), şi pe măsura apropierii de inamic din
alte tipuri de armament cu scopul de nimicire a inamicului.
Misiunea de luptă – misiunea, pusă subunităţii de către comandantul superior, pentru atingerea
scopurilor determinate în luptă într-un termen stabilit. ML se aduce la cunoştinţă prin ordin, sub o
formă clară şi precisă, însoţită de principalele elemente care contribuie la îndeplinirea ei (mijloacele de
întărire, cooperare, sprijin).
În misiunea de luptă plutonului se indică obiectivul de atac şi direcţia de continuare a ofensivei.
Ora “C” – indicarea convenţională a momentului ofensivei exprimat prin ora la care infanteria
şi tancurile atacă simultan LDA inamicului şi în raport cu care se organizează activităţile legate de
începerea ofensivei (pregătirea de foc, deplasarea ş.a.).
În timpul forţării unui curs de apă este momentul cînd infanteria îmbrăcată în mijloacele de
trecere, se desprinde de modul propriu.
Pentru desanţii aerieni – momentul lansării.
Ofensiva asupra inamicului ce înaintează se execută prin lupta de întîlnire. Aşa dar, lupta de
întîlnire este o varietate a ofensivei, în care ambele părţi opozante au scopul de a îndeplini misiunea
pusă prin lupta de ofensivă.
Lupta de întîlnire e posibilă în diferite condiţii ale situaţiei de luptă:
- din marş;
- în timpul contraatacurilor în apărare;
- la dezvoltarea ofensivei.
Scopul luptei de întîlnire este zdrobirea rapidă a inamicului ce înaintează, preluarea iniţiativei şi
crearea condiţiilor favorabile pentru acţiunile viitoare.
Lupta de întîlnire se caracterizează prin:
- schimbarea rapidă a situaţiei şi petrecerea repede a acţiunilor de luptă;
- apropierea repede a părţilor şi întrarea lor în lupta din mers;
- lupta încordată pentru cîştigarea timpului, ocuparea şi menţinerea iniţiativei, formarea superiorităţii
de foc asupra inamicului;
prezenţa în dispozitivul de luptă a părţilor intervalurilor şi flancurilor deschise care permit
libertatea manevrei.
Devansarea inamicului în desfăşurare în dispozitiv de luptă, deschiderea focului şi trecerea la
atac are o importanţă mare în atingerea scopurilor de luptă apropiată.
Înaintarea asupra inamicului care se retrage se realizează în general prin intermediul urmăririi.
Scopul urmăririi – finisarea distrugerii inamicului ce se retrage, evitarea trecerii sale organizate
la apărare pe poziţii convenabile sau unirea cu rezervele care vin. Pentru aceasta unităţile de infanterie
motorizată şi tancuri, folosind înaltă capacitate de trecere a tancurilor, TAB şi maşinilor blindate,
ocolesc inamicul ce se retrage pe rute paralele, iese în drumul retragerii şi atacă în flanc şi spate în
interacţiune cu vecinii nimicindu-l. Dacă urmărirea pe rute paralele este imposibilă, atunci subunitatea
îl urmăreşte din front cu acţiuni hotărîte distrugîndu-i subunităţile de pază, pătrunde spre forţele
principale şi-l atacă pe inamic din marş.
3. Termenii de bază a marşului şi staţionării
3. 1. Deplasarea trupelor este acţiunea desfăşurată în mod organizat de către subunităţi pentru
dislocarea dintr-un raion în altul, intrarea în luptă sau executarea manevrei, păstrîndu-şi capacitatea de
luptă completă, şi fiind în permanenţă să îndeplinească o misiune de luptă.
Subunităţile de infanterie se deplasează prin următoarele procedee:
- marş (ML, TAB, autovehicole sau pe jos);
- transport (pe comunicaţii feroviare, fluviale, aeriene, maritime şi rubiere (autotren);
- combinat.
Procedeul de bază pentru deplasare este marşul.
Marşul este deplasarea organizată a trupelor în coloane, pe drumuri de coloane în scopul ieşirii
în raionul stabilit sau la aliniamentul indicat.
22
Scopul principal al marşului constă în sosirea la timp a subunităţilor în raionul stabilit sau
aliniamentul indicat cu capacitatea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii ordonate.
Misiunile ordonate pot fi:
- acoperirea frontierei de stat:
- executarea ofensivă asupra inamicului;
- respingerea atacului lui;
- întărirea (amplificarea eforturilor) subunităţilor, care acţionează înainte;
- înlocuirea subunităţilor, care au pierdut capacitatea de luptă;
concentrarea într-un nou raion pentru completarea, formarea, executarea diferitor lucrări sau
odihnă.
În dependenţă de condiţiile de deplasare, locul subunităţii la începutul marşului relativ liniei de
contact de luptă a părţilor, caracterul de acţiuni a lor şi depărtarea inamicului, marşul se poate executa:
- în condiţiile cînd se prevede întîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă;
- în afara pericolului întîlnirii cu el.
După direcţie poate fi:
- spre front;
- de-a lungul frontului;
- dinspre front.
În orice situaţie marşul trebuie să se execute în ascuns, de regulă, noaptea sau în alte condiţii de
vizibilitate redusă. Pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, atunci cînd este impus de condiţiile
situaţiei şi la depărtări mari înapoia dispozitivului forţelor proprii marşul se execută şi ziua.
În condiţiile luptei contemporane, luînd în consideraţie numărul mare de aviaţie în trupe,
întrebuinţarea pe larg a desanţilor aerieni şi grupurilor diversioniste, precum şi caracterul posbil de
desfăşurare a acţiunilor de luptă la mai multe focare izolate de luptă, subunităţile pe timpul marşului
trebuie să menţină permanent gradul înalt al pregătirii în vederea luptei, capacitatea de a desfăşura
acţiunile de luptă neprevăzută.
Cînd se prevede întîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă cu el marşul se execută, de regulă, în
timpul deplasării subunităţilor spre front la ultima etapă de marş, în timpul deplasării de-a lungul
frontului la o depărtare mică (neînsemnată) de linia de contact a părţilor opozante, precum şi în timpul
luptei. El se caracterizează cu o lungime nu prea mare, în zona razei de acţiunile aviaţiei şi artileriei
inamicului.
Toate activităţile cu privire la organizarea unui astfel de marş sunt supuse intereselor luptei care
va avea loc, iar construirea dispozitivului de marş în acest caz trebuie în întregime să corespundă
concepţiei luptei, care va urma să asigure posibilitatea de a devansa inamicul în executarea loviturilor
cu foc, desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă, intrarea în lupta din mişcare şi producerea inamicului
unei lovituri puternice.
Pericolul permanent de întîlnire cu inamicul prin surprindere obligă de a destina siguranţa de
marş şi nemijlocită, cere ca subunităţile să fie întotdeauna gata pentru desfăşurarea rapidă şi intrarea în
luptă fără schimbări complicate a dispozitivului.
Marşul din afara pericolului întîlnirii cu inamicul se execută mai des în spatele trupelor proprii.
Dispozitivul de marş în acest caz trebuie să asigure comoditatea (uşurinţa) deplasării, conducerii,
realizarea unei viteze înalte de marş a coloanei, consumul minim de eforturi fizice a personalului şi
păstrarea tehnicii de luptă. Astfel de marş se execută, de regulă, la distanţe mari.
Batalionul execută marşul pe o singură coloană. Compania (plutonul) execută marşul în cadrul
batalionului (companiei), iar uneori şi independent în siguranţa de marş.
Halta – oprirea planificată care se execută pe timpul desfăşurării marşului, pentru odihna
efectivului, primirii hranei, controlul tehnicii ş.a.
Itinerar de deplasare – traseul stabilit în vederea deplasării unui vehicol, unei coloane ş.a.
3. 2. Staţionarea.
23
În timpul acţiunilor de luptă, subunităţile de infanterie nu întotdeauna vor duce acţiunile de
luptă active. Ele pot să se dispună în raioanele destinate lor pînă la primirea misiunii de luptă sau avînd
misiunea de luptă să se pregătească pentru îndeplinirea ei.
Subunităţile dispuse în raionul iniţial sau de concentrare se pregătesc pentru lupta de ofensivă.
În lupta de apărare subunităţile din primul eşalon şi din rezervă, un timp oarecare pot să se
dispună în raionul de concentrare.
Raioanele de aşteptare, de odihnă, de concentrare, de adunare se numesc în timpul deplasării
trupelor. Aşa acţiuni se numesc staţionarea trupelor.
Scopul staţionării poate fi desăvîrşirea măsurilor cu privire la punerea subunităţilor în starea
pregătirii de luptă, pregătirea pentru luptă, restabilirea capacităţii de luptă, odihna personalului,
completarea stocurilor şi rezervelor cu mijloace materiale, executarea întreţinerii (deservirii) şi
reparării tehnicii, închegarea acţiunilor subunităţilor.
Cerinţele prezentate în faţa raionului de staţionare şi modul lui de dispunere a subunităţilor
depind de depărtarea raionului dat de linia frontului, de activitatea acţiunilor de luptă a părţilor pe
direcţia dată precum şi de caracterul acţiunilor viitoare şi durata de aflare a subunităţilor în staţionare.
Deaceea raionul staţionării este necesar de ales pe un teren, care are adăposturi naturale: păduri,
fîşii de păduri, dumbrăvi, rîpi, debleuri (văgăuni), cartiere, cutele terenului, localităţi nu mari,
construcţii, tufărişuri, peşteri ş.a.
Pentru dispunerea batalionului (companiei) se stabileşte raionul de staţionare de bază, iar
uneori şi de rezervă – pentru companie în afara raionului brigăzii.
Suprafaţa raionului de staţionare a batalionului poate atinge pînă la 10 km.
Subunităţile de infanterie împreună cu cele de întărire în raion se dispun dispersat pe companii,
iar companiile pe plutoane, în aşa mod ca să asigure construirea rapidă a coloanei pentru deplasare sau
executarea manevrei, şi odată cu începerea mişcării (deplasării) să nu execute deplasări de prisos.
4. Termenii de bază a siguranţei
Siguranţa – formă a asigurării de luptă prin care se urmăreşte interzicerea pătrunderii
elementelor de cercetare a inamicului în DL, DM, staţionare, preînîmpinarea unui atac prin surprindere
din partea inamicului şi asigurarea condiţiilor pentru intrarea organizată a trupelor în luptă.
În condiţiile luptei moderne de arme întrunite, luînd în consideraţie caracterul mobil al
acţiunilor, întrebuinţarea pe larg a desanţilor aerieni şi grupurilor diversioniste, desfăşurarea acţiunilor
pe o suprafaţă imensă cu mai multe focare de luptă izolate şi ca urmare pericolul permanent de a fi
atacaţi de inamic prin surprindere obligă subunităţile de a organiza în timpul ducerii luptelor de apărare
siguranţa de luptă, iar în timpul marşului siguranţa marşului.
4. 1. Siguranţa de luptă.
Plutonul de infanterie motorizată în apărarea în afara contactului nemijlocit cu inamicul poate
fi numit în siguranţa de luptă. Siguranţa de luptă se trimite, de regulă, de la batalioanele eşalonului întîi
pe direcţiile probabile de ofensivă a inamicului.
Siguranţa de luptă ocupă aliniamentul indicat în faţa LDA şi are scopul de a asigura paza
subunităţilor de atacul prin surprindere a inamicului şi de interzis inamicul ducerea cercetării terestre,
de dus pe inamic în eroare faţă de limita dinainte de apărare adevărată. Plutonul apără poziţia pînă la
500 m pe front la depărtarea, care asigură susţinerea lui cu foc şi poate fi pînă la 2 km.
Comandantul de pluton organizează lupta (siguranţa) în teren. Misiunea comandantului de
pluton primeşte de la comandantul de batalion.
4. 2. Siguranţa de marş.
Siguranţa de marş trebuie să asigure deplasarea rapidă şi nestingherită a forţelor principale
aflate în marş, să preîntîmpine (excludă) atacul prin surprindere din partea inamicului terestru, să
asigure condiţii favorabile pentru intrarea organizată în luptă a subunităţilor proprii, precum şi să
interzică pătrunderea elementelor de cercetare (cercetare – diversiunei) ale inamicului spre forţele
principale. Subunităţilor de siguranţă la marş li se încredinţează şi executarea cercetării.
Siguranţa de marş se organizează pe direcţia de deplasare, în faţă, pe flancurile ameninţate în
spatele coloanelor de trupe aflate în marş.
24
Pentru siguranţa coloanei batalionului la marş, care acţionează ca avangarda, detaşament
înaintat sau execută marşul independent se destină (se trimit):
- pe direcţia de deplasare în faţa coloanei – pichetul mobil de cap în valoare de o companie de
infanterie motorizată întărită sau un pluton de infanterie întărit la depărtarea 5 – 10 km (faţă de
forţele principale) coloanei păzite;
- spre flancul ameninţat – pichetul mobil de flanc sau pichetul fix de flanc de valoare unei companii
sau pluton întărit la distanţa de pînă la 5 km sau patrula de siguranţă de flanc, în valoare pluton sau
grupă întărită, iar pe sectoarele deosebit de periculoase se instalează pichetul fix de flanc de
aceeaşi valoare şi la aceeaşi depărtare;
- în spatele coloanei – pichetul mobil de spate de valoarea unei companii sau pluton întărit la
distanţa pînă la 5 km, iar uneori patrule de siguranţă în valoare de pluton, grupă.
Pichetul mobil de cap de valoarea unei companii întărite trimite o patrulă de siguranţă de cap
de valoare unui pluton la depărtarea 3 – 5 km, pichetul mobil de cap de valoarea unui pluton – patrula
de siguranţă în componenţa unei grupe la depărtarea care asigură observarea după ea şi sprijinul ei cu
foc, iar dacă este necesar, în calitate de siguranţă nemijlocită a forţelor principale a PMC şi pentru
cercetarea terenului, se trimit grupe de siguranţă pe itinerarul de deplasare la flancuri şi în spate, la
distanţa de observare după ele şi sprijinul lor cu foc.
În cadrul pichetului mobil de cap (flanc, spate), patrula execută observarea circulară asupra
inamicului terestru şi aerian, se numesc observatori după semnalele trimise de o grupă de siguranţă şi
se menţine pregătirea de luptă permanentă în caz de întîlnire cu inamicul.
4. 3. Siguranţa staţionării.
În condiţiile contemporane, subunităţile de infanterie, chiar dacă se dispun la o distanţă mare de
inamic, pot fi expuse unui atac al acestuia. Atacul poate fi executat din aer, cu forţele terestre, cu
desanţi paraşutaţi precum şi cu grupurile de cercetare – diversioniste, lansate în spatele flancului.
Deaceea, în scopul de a interzice pătrunderea sau infiltrarea elementelor de cercetare ale
inamicului spre raionul de staţionare a trupelor sale, de a preîntîmpina (exclude) atacul prin
surprindere asupra lor din partea inamicului terestru, desanţilor aerieni, grupurilor de cercetare –
diversiune (grupurilor aeromobile) şi de a asigura subunităţile cărora le face siguranţa, timp şi condiţii
favorabile pentru intrarea organizată a lor în luptă, în raionul de staţionare se organizează siguranţa
nemijlocită şi siguranţa de staţionare.
Numărul şi componenţa subunităţilor destinate pentru siguranţă depind de depărtarea
inamicului de la raionul de staţionare, de importanţa direcţiei supravegheate, de timpul necesar pentru
desfăşurare şi intrare în luptă a subunităţilor păzite, de caracterul terenului şi condiţiile de observare.
În staţionare batalionul organizează siguranţa nemijlocită, iar dacă există pericolul de a fi atacat
de inamic, se organizează şi siguranţa de staţionare.
Siguranţa nemijlocită se organizează în limitele raionului de staţionare în cadrul batalionului şi
a companiei.
În batalion ea include:
patrule de doi oameni, care execută patrularea în jurul raionului de staţionare;
observatori, care permanent execută observarea la PCO al batalionului;
- subunitatea de serviciu de valoarea unui pluton care se dispune în locul indicat de către
comandantul de batalion şi se află în permanenţă gata pentru nimicirea grupelor de cercetare –
diversiune, pentru sprijinul acţiunilor de luptă ale subunităţilor din siguranţă, îndeplinirea altor
misiuni apărute prin surprindere, precum şi pentru stingerea incendiilor în raionul de staţionare şi
în apropierea lui. Ea execută misiunea timp de 24 ore.
În companie siguranţa nemijlocită se realizează prin:
patrularea în jurul raionului de staţionare a companiei;
prin executarea serviciului permanent a observatorilor la PCO a companiei;
serviciul de zi pentru paza efectivului, armamentului şi tehnicii.
Siguranţa de staţionare se organizează în afara raioanelor de staţionare, atunci cînd există
pericolul de atac al inamicului, pe direcţiile ameninţate. Ea trebuie să fie circulară şi să intercepteze
toate drumurile principale şi căile de acces spre raionul de staţionare al batalionului.
25
Siguranţa de staţionare a batalionului se execută de către:
- posturile de pază de valoare a cîte o grupă, care se instalează pe direcţiile ameninţate la distanţa de
pînă la 1,5 km;
- pînde în componenţa a 2-3 militari la depărtarea de 400 m de raionul de dispunere care se
instalează pe căile de acces ascunse.
În afară de aceasta subunităţile de infanterie pot să constituie elemente ale siguranţei de
staţionare organizate de eşaloanele superioare.
Aceste elemente de siguranţă sînt:
- detaşamentele de pază;
- pichetele de pază.
Detaşamentul de pază, de regulă, este de valoarea unei companii întărite la distanţa pînă la 10
km.
Pichetul de pază de valoarea unui pluton întărit pînă la 5 km.
În unele situaţii, pe direcţia cea mai importantă, ca detaşament de pază se poate destina şi
batalionul de infanterie la distanţa pînă la 15 km. În acest caz detaşamentul de pază poate destina din
componenţa sa un pichet de pază de valoare unei companii întărite, care se instalează lateral sau în faţa
dispozitivului de luptă al detaşamentului.
PARTEA FINALĂ
-
anunţ tema şi scopul lecţiei;
anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
indic literatura pentru pregătirea individuală.
TEMA 3. Organizarea şi înzestrarea grupei (plutonului, companiei, batalionului) de
infanterie.
ŞEDINŢA 1: Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei şi plutonului de infanterie
motorizată.
SCOPURILE:
1. De a studia şi a însuşi obiectul şi sarcinile tacticii generale.
2. De a dezvolta la militari gîndirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
3. De a educa la militari hotărîrea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
______
FORMA DE EVALUARE:
prelegere
LOCUL DE DESFĂŞURARE:
clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA:
ASIGURAREA
MATERIALĂ:
1. Tactica, pag.8 - 15,
2. Programul de Învăţămînt la disciplina “Tactica generală”
pag.2 - 11.
- slaiduri;
- planşe;
PROBLEMELE DE STUDIU:
1.
Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Gr.IMo.
26
2.
Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Pl.IMo.
3.
Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Cp.IMo.
Repartizarea timpului:
1. Secvenţa introductivă
- 5 min
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
2. Secvenţa de bază:
3. Secvenţa finală
min
- 5 min
II.
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Gr.IMo.
1.1. Trupele de uscat sînt cele mai numeroase şi diverse după compunerea de luptă şi forţe. Ele
posedă o mare putere de foc şi forţă de lovire, înalte capacităţi de manevră şi independenţă de acţiuni.
Trupele de uscat sînt destinate pentru respingerea loviturilor şi zdrobirea (înfrîngerea) inamicului. Ele
sînt înzestrate cu diferită tehnică de luptă, armament şi includ în componenţa sa:
- unităţile de infanterie motorizată;
- subunităţile de tancuri;
- unităţile de desant aerian;
- artilerie;
- unităţile de apărare antiaeriană;
- subunităţile speciale;
- subunităţile de cercetare;
- subunităţile de geniu;
- subunităţile de protecţie chimică;
- subunităţile de transmisiuni;
- subunităţile de luptă radioelectronică;
- subunităţile de asigurare tehnică;
- subunităţile de geodezie;
- subunităţile de hidrometeorologie;
- subunităţile de asigurare materială;
- subunităţile de logistică.
Trupele de infanterie motorizată alcătuiesc baza trupelor de uscat şi îndeplinesc următoarele
misiuni:
În apărare – menţinerea raioanelor, aliniamentelor şi poziţiilor ocupate, respingerea loviturilor
inamicului şi producerea înfrîngerii trupelor lui ce înaintează;
În ofensivă – ruperea apărării inamicului, zdrobirea grupărilor de trupe ce se apără, cucerirea
raioanelor, aliniamentelor şi obiectelor importante, urmărirea inamicului
care se retrage, ducerea luptelor de întîlnire.
Trupele de infanterie, posedînd de o mare independenţă de luptă, sînt capabile să îndeplinească
misiunile stabilite în diferite condiţii ale terenului, în orice condiţii de stare a vremii, pe direcţii
principale sau secundare, în primul sau al doilea eşalon în componenţa rezervelor şi desantului aerian.
27
Subunităţile de infanterie sînt înzestrate cu armament şi tehnică militară, dispune de mare
putere de foc, mare mobilitate şi capacitate de manevră. Ele sînt capabile să ducă o luptă dîrză şi de
lungă durată, în orice condiţii de teren, ziua sau noaptea, acţionînd în cadrul eşalonului superior, în
cooperare cu alte unităţi şi subunităţi, independentă sau izolată de trupele proprii, pentru nimicirea
inamicului pătruns pe teritoriul naţional.
Infanteria, ca gen de armă din cadrul trupelor de uscat este constituită din unităţi şi subunităţi
de infanterie.
Subunitatea este un grup de militari bine instruiţi, întruniţi sub un comandament unic înzestrat
cu armament, muniţii şi tehnică de luptă, destinat pentru ducerea cu succes a acţiunilor de luptă.
1.2. Cea mai mică subunitate primară (inferioară) tactică este grupa de infanterie. Grupa de infanterie
motorizată intră în componenţa plutonului de infanterie motorizată. De obicei, ea acţionează în cadrul
plutonului, iar uneori poate acţiona şi independent:
- în siguranţa de marş (grupa de patrulare);
- în siguranţa staţionării (post de pază);
- în cercetare (ambuscadă).
Grupa de infanterie motorizată avînd în dotare armament contemporan este în stare:
- cu succes să folosească rezultatele focului artileriei şi aviaţiei;
- să nimicească forţa vie a inamicului, mijloacele de foc, tancurile, mijloacele aeriene care
zbor la înălţimi mici şi altă tehnică a inamicului;
- să ducă cu succes ofensiva;
- să se apere cu dîrzenie şi fermitate;
- să acţioneze în cercetare şi siguranţă;
- să îndeplinească alte misiuni de luptă.
Să examină acum componenţa grupei de infanterie motorizată pe TAB. În componenţa sa ea
are:
Efectivul Gr.IMo
Armamentul şi tehnica
Total
– 9 oameni
Sergenţi – 1
Soldaţi – 8
TAB – 1 un
KPVT – 1 buc
PKT – 1 buc
AK – 6 buc
RPK – 1 buc
SVD – 1 buc
AG – 1 buc
2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Pl.IMo.
Plutonul de infanterie motorizată este o subunitate tactică de luptă, care acţionează, de regulă,
în cadrul companiei în cooperare cu subunităţile de tancuri şi de celelalte arme, precum şi independent
sau izolat, fiind în stare:
- să lupte cu succes împotriva inamicului superior în forţe şi mijloace, folosind din înzestrare,
mijloacele împotrivă sau alte resurse locale, precum şi terenul;
- să ducă acţiuni în toate formele luptei, inclusiv în cadrul apărării zonale, în cooperare cu
subunităţi de alte arme, cu grăniceri, carabinieri, cu alte formaţiuni de apărare teritorială, să
folosească judicios focul armamentului, să execute manevre iscusite în scopul loviturii
inamicului în flanc şi spate, să-i producă cît mai multe pierderi prin lupte dîrze de apărare
pentru respingerea atacului acestuia, să se organizeze repede şi să treacă prin surprinderi la
acţiuni de înaintare hotărîtoare pentru a-l nimici sau hărţui permanent;
- să lupte în situaţiile cele mai complexe, în condiţii variate, de teren, anotimp şi starea
vremii, de efort fizic prelungit, ziua şi noaptea, în condiţiile întrebuinţării armelor de
nimicire în masă şi mijloacelor incendiare;
28
-
să efectueze oportun şi cu eficacitate pentru nimicirea blindatelor şi mijloacelor de atac ale
inamicului, folosind focul armamentului şi mijloacelor din înzestrare;
să ducă acţiuni de luptă în mod independent şi izolat, timp îndelungat, cu asigurarea tehnică
şi materială de care dispune uneori incomplect şi să îndeplinească frecvent misiuni de
cercetare şi siguranţă în toate formele luptei;
să ducă lupta în localităţi, în teren împădurit şi deluros, cu cursuri de apă şi culturi înalte, în
zone industriale, în raioane fortificate, contaminate radioactiv, chimic şi biologic cu baraje
şi fugase incendiare, în adîncimea dispozitivului propriu.
Din aceasta putem evidenţia unele misiuni care poate să le îndeplinească plutonul în
principalele forme de luptă.
2.1. În apărare:
- de produs inamicului lovituri în faţa LDA printr-un foc organizat;
- de respins atacul tancurilor şi infanteriei inamicului;
- de dus lupta cu ţintele aeriene ale inamicului care zboară la înăţimi mici;
- de apărat cu dîrzenie şi fermitate punctul de sprijin.
2.2. În ofensivă:
- de atacat fulgerător pe inamic folosind cu iscusinţă focul şi deplasarea;
- de nimicit forţa vie şi mijloacele lui de foc;
- de dus lupta cu mijloacele aeriene ale inamicului;
- în ritm de dezvoltare ofensivă de răspuns contra atacurile, de urmărit inamicul care se
retrage;
- de forţat cursurile de apă din mers, de trecut barajele şi distrugerile, precum şi de întărit
aliniamentele cucerite.
În timpul îndeplinirii misiunilor de luptă plutonul de infanterie acţionează de obicei în cadrul
companiei. Plutonul poate acţiona:
- în cercetare (patrula de cercetare, patrula de cercetare de luptă, ambuscada de cercetare);
- în siguranţa de luptă;
- în siguranţa de marş (pichet mobil de cap, patrula de cap);
- în siguranţa de staţionare (pichet de pază);
- în grupa de asalt.
2.3. Independent de misiunea îndeplinită, caracterul terenului şi alte condiţii de situaţie plutonul de
infanterie motorizată poate acţiona:
- pe jos (pe timp de iarnă pe schiuri);
- pe maşini de luptă;
- ca desant pe tancuri.
2.4. Plutonului infanterie motorizată i se pot da ca întărire:
- subunitate de grenade;
- o subunitate antitanc;
- o subunitate antiaeriană;
- o subunitate pioneri – genişti (în unele cazuri);
- cercetaşi chimici (în unele cazuri);
- tanc.
2.5. Plutonul infanterie motorizată este constituit din:
- conducerea plutonului;
- 3 grupe de infanterie motorizată.
29
Conducerea plutonului este compusă din:
- comandantul plutonului;
- puşcaş sanitar.
Efectivul plutonului
Total – 29 oameni
Ofiţeri – 1
Sergenţi – 3
Soldaţi – 25
Armamentul
AK – 20
PM
– 1 buc
SVD – 3 buc
RPK – 3 buc
AG-7 – 3 buc
PKT – 3 buc
KPVT – 3 buc
(Grom – 3 buc)
Tehnica
TAB – 3 un
(MLI – 3 un)
3. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Cp.IMo.
Compania de infanterie motorizată este o subunitate tactică de luptă care organizatoric intră în
componenţa batalionului de infanterie. Compania acţionează, de regulă, în componenţa batalionului.
Ea are în dotare MLI (BMD) TAB, automobile.
Posedînd de înalte posibilităţi de luptă, compania de infanterie moto este în stare să
îndeplinească misiuni de luptă în diferite condiţii de situaţie.
3.1. Acţionînd în componenţa batalionului, compania poate să se afle în eşalonul întîi sau să constituie
al doilea eşalon (rezervă de arme întrunite).
3.2. Compania de infanterie motorizată poate îndeplini misiuni de luptă şi independent, aflîndu-se în
acest caz:
- în rezerva brigăzii;
- în rezerva antidesant;
- în siguranţa de marş (PMC) şi de staţionare (detaşament de pază);
- ca detaşamentul de ocolire;
- ca detaşamentul special;
- ca detaşamentul de cercetare;
- în calitate de subunitate de acoperire în timpul ieşirii din luptă şi retragerii (PMF, PMS);
- ca desant tactic aerian;
- poate să se apere pe poziţia înaintării.
3.3. Compania de infanterie poate fi dată ca întărire batalionului de tancuri. În acest caz ea, de regulă,
se repartizează pe plutoane, companiilor de tancuri.
3.4. Pentru ducerea cu succes a luptei, companiei de obicei se dă subunităţi de alte genuri de armă şi
armă specială. Cantitatea lor depinde de caracterul misiunilor îndeplinite de către companie şi de
condiţiile situaţiei. Companiei de infanterie poate să i se dea:
- baterie de aruncătoare (de artilerie);
- o subunitate antitanc;
- o subunitate de aruncătoare de grenade;
- o subunitate de pioneri – genişti;
- o subunitate de aruncători de flăcări;
- pluton de tancuri.
30
3.5. Compania de infanterie, folosind posibilităţile sale de luptă precum şi în cooperare cu vecinii şi
subunităţile date ca întărire şi de sprijin, este în stare să îndeplinească diferite misiuni în lupta de
apărare şi ofensivă.
3.5.1.
În lupta de apărare compania de infanterie motorizată este în stare:
- să producă inamicului pierderi maximale cu un foc organizat din toate mijloacele pe căile
de acces spre LDA;
- să respingă atacul tancurilor şi infanteriei, loviturilor avioanelor şi elicopterelor;
- să menţină cu fermitate punctul de sprijin ocupat.
3.5.2.
În lupta de ofensivă compania de infanterie e în stare:
- să atace fulgerător inamicul;
- să nimicească forţa vie, tancurile, MLI, mijloacele antitanc, avioane, elicoptere şi alte
mijloace;
- să cucerească poziţiile inamicului şi într-un ritm rapid să dezvolte ofensiva în adîncime;
- să ducă lupta de întîlnire;
- să forţeze din mers curs de apă;
- să respingă contraatacul inamicului;
- să treacă prin baraje şi distrugeri;
- să urmărească inamicul care se retrage.
3.6. Compania de infanterie motorizată este compusă din:
- conducerea companiei;
- 3 plutoane de infanterie moto.
Efectivul
Tehnica şi armamentul
Total
– 93
Ofiţeri – 6
Plutonieri – 1
Sergenţi – 10
Soldaţi – 76
TAB (MLI) – 10
KPVT
– 10
PKT
– 10
PM
–7
AK
– 66
SVD
–9
AG
–9
PARTEA FINALĂ
-
anunţ tema şi scopul lecţiei;
anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
indic literatura pentru pregătirea individuală.
31
TEMA 4. Conducerea subunităţilor în luptă.
ŞEDINŢA 1. Cerinţele prezentate către conducerea subunităţilor în luptă. Conţinutul conducerii.
SCOPURILE:
1. Însuşirea şi cunoaşterea temeinică de către studenţi a cerinţelor prezentate în faţa conducerii,
succesiunii şi conţinutul activităţii comandantului de pluton (companie) pentru organizarea luptei.
2. De a face cunoştinţă cu conţinutul şi principiile de bază a conducerii.
3. Formarea şi dezvoltarea gîndirii tactice, inventivităţii, iscusinţei.
4. Formarea şi dezvoltarea la studenţi a unor înalte calităţi morale şi de luptă ca hotărîrea, curajul,
dîrzenia, spiritul de sacrificiu, voinţei neclintite şi disciplinei.
DURATA:
_______.
FORMA DE EVALUARE:
prelegere
LOCUL DE DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA: 1. RLTU (p.II), pag.37 – 52.
2. RLTU (p.III), pag.19 – 29.
3. Tactica (pluton, grupă, tanc), pag.65 – 80.
ASIGURAREA
MATERIALĂ: - planşe;cretă;caiete; tocuri;plan – conspect;arătător;RLTU.
PROBLEMELE DE STUDIU
1.
2.
3.
4.
Conţinutul şi condiţiile conducerii subunităţilor.
Cerinţele şi principiile de bază a conducerii.
Obligaţiunile comandantului în conducerea subunităţilor.
Forţele şi mijloacele de conducere. Procedeele de conducere cu subunităţile în luptă.
Repartizarea timpului:
1. Secvenţa introductivă
- 5 min
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
2. Secvenţa de bază:
3. Secvenţa finală
min
- 5 min
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Conţinutul şi condiţiile conducerii subunităţilor.
Esenţa conducerii constă într-o activitate special orientată a comandanţilor pentru:
1. Menţinerea unei capacităţi înalte de luptă a subunităţilor.
2. Pregătirea lor pentru luptă.
3. Conducerea (dirijarea) cu ele în timpul îndeplinirii misiunii primite.
De regulă, conducerea include următoarele activităţi:
1.
Organizarea şi executarea măsurilor pentru menţinerea (ridicarea) stării pregătirii de luptă şi
asigurarea (restabilirea) capacităţii de luptă a lor;
32
2.
Obţinerea continuă şi oportună, culegerea şi analiza datelor, situaţiei îndeosebi a inamicului şi
terenului;
3. Luarea hotărîrii;
4. Darea misiunilor de luptă subordonaţilor la timp;
5. Asigurarea multelaterală a acţiunilor de luptă;
6. Organizarea şi menţinerea cooperării;
7. Organizarea conducerii;
8. Lucrul practic (controlul şi îndrumarea permanentă) în subunităţile subordonate în conducerea
(dirijarea) cu pregătirea nemijlocită a lor pentru luptă;
9. Organizarea îndeplinirii misiunilor primite în timpul luptei:
- precizarea misiunilor de luptă;
- executarea cu rapiditate a acţiunilor;
- realizarea surprinderii în executarea loviturilor asupra inamicului;
- transmiterea misiunilor şi comenzilor la timp;
- cucerirea şi menţinerea iniţiativei;
- executarea manevrelor necesare;
- restabilirea rapidă a capacităţii de luptă.
Baza conducerii o alcătuieşte hotărîrea comandantului.
Conducerea constituie un proces complex, foarte complicat şi cu un înalt spirit de prevedere
care cuprinde activitatea comandanţilor de subunităţi pentru pregătirea şi ducerea luptei de la primirea
misiunii şi pînă la îndeplinirea acesteia. Şi toate aceste activităţi se desfăşoară în condiţii deosebit de
complexe.
Care sînt aceste condiţii ? Ele rees din trăsăturile caracteristice a luptei moderne de arme
întrunite.
1. Apariţia noilor genuri de armă şi trupelor speciale.
2. Apariţia în dotarea trupelor noilor tipuri de armament şi tehnică de luptă.
3. Creşterea mobilităţii şi capacităţilor de manevră a subunităţilor.
4. Desfăşurarea acţiunilor de luptă independente pe direcţii separate sau chiar izolat, pe teren
contaminat în zone de distrugeri, incendii şi inundaţii.
5. Trecerea frecventă şi rapidă de la o formă a acţiunilor de luptă la alta determină necesitatea de a
organiza lupta pe parcursul acţiunilor de luptă precedente sau în timpul deplasării trupelor.
6.
Conducerea deseori se efectuiază într-o claritate insuficientă a situaţiei, comandantul luînd
hotărîrea nu întotdeauna dispune de date precise despre unele elemente importante ale situaţiei.
7. Uneori comandantul este nevoit concomitent (simultan) să organizeze acţiunile subunităţii pentru
îndeplinirea misiunii primite şi să conducă cu nimicirea punctelor de rezistenţă a inamicului în
dispozitivul propriu, lichidarea urmărilor întrebuinţării de către inamic a armelor de nimicire în
masă şi mijloacelor incendiare.
8. Creşterea amploarei spaţiale a acţiunilor de luptă aduce la majorarea distanţelor dintre punctele de
conducere, la necesitatea de a coordona eforturile subunităţuilor dispuse pe suprafeţe imense.
9. Ritmurile înalte de desfăşurare a acţiunilor de luptă, schimbările rapide şi bruşte ale situaţiei cer o
frecvenţă mutare a punctelor de comandă şi impun comandanţii să conducă cu subunităţile din
mers, în ritmul luptei – să culeagă (să adune) date (informaţii) despre situaţie, să ia hotărîri şi să le
transmită executanţilor nemijlociţi în termen scurt.
10. Necesitatea executării rapide a unor calcule tactice complicate cu o mare precizie.
11. Creşterea vulnerabilităţii punctelor de comandă şi mijloacelor de conducere în rezultatul
întrebuinţării ANM, armelor de precizie înaltă, grupurilor de cercetare – diversioniste, sistemelor
de neutralizare a mijloacelor radiotehnice.
12. Necătînd că volumul activităţilor (măsurilor) pentru conducerea subunităţilor incomparabil a
crescut, termenul de îndeplinire a lor permanent se reduce.
2. Cerinţele şi principiile de bază a conducerii.
33
Odată cu complicarea condiţiilor conducerii, considerabil au crescut şi cerinţele prezentate în
faţă conducerii subunităţilor în lupta modernă de arme întrunite.
Conducerea trebuie să fie:
1. Stabilă (şi fermă).
2. Continuă.
3. Operativă şi suplă (oportună şi suplă).
4. Să se realizeze în secret.
5. Gradul necesar de centralizare să se combine cu acordarea iniţiativei subordonaţilor în îndeplinirea
misiunii primite.
Stabilitatea conducerii înseamnă rezistenţa sau menţinerea capacităţii de lucru a forţelor şi
mijloacelor de conducere împotriva acţiunii diferitor mijloace de nimicire a inamicului, precum şi
mijloacelor de luptă radioelectronică.
Continuitatea conducerii constă în influenţa permanentă a comandantului asupra desfăşurării
luptei cu scopul de a îndeplini cu succes misiunile primite.
Stabilitatea şi continuitatea conducerii sînt cerinţe indivizibile şi trebuie analizate (examinate)
ca un ansamblu unic.
Ele se realizează prin:
- cunoaşterea pemanentă de către comandant a situaţiei reale şi prevederea schimbărilor posibile;
- însuşirea corectă a misiunii primite;
- luarea la timp a hotărîrii argumentate, raportarea ei comandantului superior şi darea corectă a
misiunilor de luptă subordonaţilor;
- asigurarea unor legături stabile cu subordonaţii, subunităţile cu care cooperează şi comandantul
superior, precum şi cu vecinii;
- folosirea cu pricepere a diferitor mijloace de transmisiuni;
- dispunerea judicioasă (dispersată şi în secret) a punctelor de comandă şi deplasarea lor oportună
pe timpul ducerii luptei;
- protecţia sigură a forţelor şi mijloacelor de conducere împotriva mijloacelor de nimicire a
inamicului;
- restabilirea rapidă a conducerii dezorganizate şi mijloacelor de transmisiuni (legătură) deteriorate;
- posedarea deprinderilor la comandaţi de a lucra cu mijloacele de transmisiuni;
- pregătirea (gătinţa) permanentă a comandanţilor subordonaţi să ia asupra sa conducerea în cazul
ieşirii din funcţie (deteriorării) a PC;
- prezentarea la timp a rapoartelor;
- hotărîrea şi consecvenţa, perseverenţa, curajul şi simţul de răspundere cu care se execută misiunile
de luptă întocmai şi la timp;
- cotrolul permanent după executarea misiunilor date.
Operativitatea constă în capacitatea de a executa repede, devansînd inamicul, activităţile cu
privire la conducerea subunităţilor în cadrul pregătirii şi în timpul ducerii luptei, de a se adopta rapid
(de a reacţiona) la orice situaţie şi schimbare a ei.
Aceasta se realizează prin:
- cunoaşterea permanentă a situaţiei (obţinerea rapidă a datelor despre inamic, oportunitatea
rapoartelor subordonaţilor, mai ales despre schimbările bruşte şi neaşteptate (prin surprindere) a
situaţiei, existenţa unei informaţii bine organizată din partea comandantului superior şi a
vecinilor).
- reacţia rapidă a comandantului la schimbările situaţiei (luarea în timp scurt cu iniţiativă şi
îndrăzneală a măsurilor corespunzătoare noii situaţii).
- elaborarea sau precizarea în timp scurt a hotărîrii luate, darea la timp (precizarea) a misiunilor de
luptă (ordinilor, dispoziţiunilor, comenzilor, semnalelor) şi a modului lor de cooperare în funcţie
de schimbările intervenite;
- deprinderile comandanţilor de a lucra cu mijloacele de transmisiuni, de a duce convorbirile scurt şi
folosirea documentelor codificate;
34
-
cunoştinţele temeinice şi iscusinţa profesională a comandantului de a pregăti şi duce lupta;
concordanţa şi organizaţia acţiunilor tuturor organelor de conducere.
Păstrarea secretului înseamnă a păstra secretul de inamic asupra tuturor activităţilor
referitoare la pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă.
Ea se realizează prin:
respectarea unei vigilenţe sporite a întregului efectiv;
- respectarea întocmai a regulilor de întocmire şi mînuire a documentelor de luptă şi a celor privind
executarea convorbirilor prin mijloacele de transmisiuni;
- limitarea strictă a numărului de persoane informaţi (înştiinţaţi) cu concepţia viitoarelor acţiuni de
luptă;
- păstrarea în secret activităţii celor, care iau nemijlocit parte la elaborarea şi realizarea celor mai
importante documente de conducere;
- respectarea cu stricteţe a regulilor traficului radio în convorbirile prin mijloacele de trnasmisiuni;
- codificarea tuturor comunicărilor cu conţinut secret, folosind hărţile codificate şi tabelele de
indicative şi semnale;
- dispunerea şi deplasarea PC în ascuns şi asigurarea pazei cu siguranţă;
- mascarea tuturor acţiunilor şi elementelor în special a elementelor de conducere;
- înlăturarea posibilităţilor care duc la deconsperarea viitoarelor acţiuni;
- folosirea reperelor şi detaliilor din teren codificate (denumite convenţional);
- limitarea după posibilitate a lucrului mijloacelor tehnice de conducere în special de transmisiuni;
- ş.a.
2. 1. Care sînt principiile de bază a conducerii ?
Organizarea şi metodele de lucru ale comandanţilor în fiecare caz concret depind de situaţia
creată, adică de foarte multe condiţii concrete. Însă acestui lucru îi sînt specific şi unele principii de
bază, înţelegerea şi respectarea cărora este necesar în orice condiţii ale situaţiei.
Experienţa războaielor trecute şi aplicaţiilor tactice ne permit să afirmăm că principalele
principii de bază a conducerii sînt:
- conducerea unică;
- răspunderea personală a comandantului de hotărîrea luată şi rezultatele îndeplinirii misiunilor
primite;
- centralizarea conducerii în combinarea cu iniţiativa subordonaţilor;
- caracterul ştiinţific;
- prevederea (preveziunea) acţiunilor;
- cunoaşterea permanentă şi analiza profundă a situaţiei;
- fermitatea şi perseverenţa în realizarea hotărîrilor luate şi planurilor;
- gradul înalt de organizare şi activitatea creatoare a comandanţilor;
- cunoaşterea efectivului, sprijinul pe comandanţii subordonaţi;
- ş.a.
3. Obligaţiunile comandantului în conducerea subunităţilor.
Comandantul este figura centrală în conducerea subunităţii. El conduce cu subunitatea în
conformitate cu drepturile acordate lui de legile statului şi reglementate de regulamentele militare,
instrucţiuni şi ordine ale comandanţilor superiori.
Concentrarea celor mai importante funcţii de conducere în mîinile comandantului – ca
conducător unic prezintă şi cerinţe mai ridicate (mai mari) către calităţile morale şi profesionale ale lui,
către iscusinţa de a închega (a uni) colectivul şi a-l mobiliza la acţiuni cu succes în orice condiţii
complexe ale situaţiei.
Comandantul de subunitate poartă întreaga răspundere pentru capacitatea de luptă, asigurarea
conducerii neîntrerupte a forţelor subordonate, pregătirea subunităţilor, întrebuinţarea lor judicioasă
(corectă) şi pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă în termenile stabilite, precum şi pentru
ducare, disciplină, pregătirea psihologică şi moralul efectivului.
În cadrul pregătirii luptei şi desfăşurării (ducerii) ei comandantul este obligat:
35
-
-
să menţină capacitatea de luptă permanentă şi coeziunea înaltă a subunităţilor în luptă;
să cunoască permanent situaţia de pe cîmpul de luptă, starea şi posibilităţile subunităţii pe care o
comandă, ale celor primite ca întărire şi în sprijin, ale formaţiunilor cu care cooperează, precum şi
ale inamicului împotriva căruia duce lupta;
să ia repede hotărîrea şi să dea la timp misiuni subordonaţilor şi mijloacelor primite ca întărire şi
în sprijin şi să facă tot posibil pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor;
să observe personal permanent cîmpul de luptă;
să execute cercetarea inamicului în faţa frontului subunităţii şi la flancuri;
să organizeze sistemul de foc şi de baraje;
să organizeze şi să menţină cooperarea neîntreruptă;
să ia măsuri pentru asigurarea acţiunilor de luptă;
să se preocupe pentru întărirea continuă a moralului subordonaţilor;
să conducă acţiunile de luptă şi să folosească eficient mijloacele de foc din înzestrare;
să exploateze efectele loviturilor aviaţiei, focului artileriei şi altor mijloace;
să stabilească măsurile de protecţie şi de înlăturare a efectelor în cazul întrebuinţării armelor de
nimicire în masă mijloacelor incendiare de către inamic;
să cunoască şi să organizeze întreţinerea tehnicii şi a armamentului, iar în caz de deteriorare să
raporteze comandantului superior şi să organizeze reparaţia;
să folosească cu pricepere terenul;
să raporteze comandantului superior despre rezultatele luptei şi toate schimbările în situaţie;
să urmărească consumurile muniţiei şi carburanţilor – lubrifianţilor, să ia măsuri pentru
completarea plinurilor şi să urmărească primirea lor, să raporteze comandantului superior despre
consumarea a ½ şi ¾ din unitatea de foc şi plinul de carburanţi.
Stocul intangibil poate fi folosit numai cu aprobarea (permisiunea) comandantului superior.
să fie exemplu de activitate, vitejie, rezistenţă, voinţă, spirit de organizare, mai ales în minutele
grele a luptei.
După cum vedeţi comandantul are foarte multe obligaţiuni referitor la conducerea subunităţii.
Şi numai acel comandant poate obţine victorie, poate să îndeplinească cu succes şi cinste misiunile
primite, care are o pregătire temeinică profesională şi posedă mari capacităţi organizatorice.
4. Forţele şi mijloacele de conducere.
Procedeele de conducere cu subunităţile în luptă.
Pentru conducerea sigură a subunităţilor care acţionează într-un spaţiu mare este nevoie de
unele forţe şi mijloace prin intermediul cărora se efectuiază această conducere.
În general pentru trupe sistemul de conducere se alcătuieşte din 4 elemente (componente) strîns
legate funcţional între ele.
Aceste elemente sînt:
1. Organele de conducere.
2. Mijloacele de conducere.
3. Puntele de comandă.
4. Sistemul de legătură (transmisiuni).
Aceste patru elemente sînt specifice numai pentru unităţi şi mari unităţi.
Prin organele de conducere se înţelege persoanele din comandament care îndeplinesc funcţiile
de conducere a subunităţilor în timpul pregătirii şi ducerii luptei.
În pluton şi în companie aceste persoane sînt comandanţii şi locţiitorii lor.
Prin mijloacele de conducere se înţelege un ansamblu mare de maşini, aparate, dispozitive,
instalaţii, mecanisme şi obiecte folosite în procesul de conducere a subunităţilor în scopul măririi
eficacităţii ei şi reducerii timpului.
36
-
Pentru nevoile conducerii în lupta de arme întrunite se folosesc:
mijloacele de transmisiuni (legătură);
mijloacele de observare;
maşinile de conducere;
mijloacele de mecanizare a conducerii;
mijloacele de automatizare a conducerii.
Punctele de comandă – sînt locuri speciale amenajate şi înzestrate (echipate) cu mijloace de
conducere, din care se efectuează conducerea în timpul pregătirii şi ducerii luptei. Denumirea, numărul
şi componenţa PC sînt diferite şi depind de proporţiile subunităţilor.
În subunităţi se amenajează PCO.
În eşaloanele superioare (se amenajează) se organizează cîteva PC care funcţionează în acelaşi
timp (simultan): PC, PCS (punctul de comandă al serviciilor), PCA (punct de comandă auxiliar), PCÎ
(punct de comandă înaintat), PCR (punct de comandă de rezervă), ş.a.
Prin sistemul de transmisiuni (legături) se înţelege ansamblul mijloacelor de transmisiuni,
care asigură schimbul la timp şi calitativ de date şi informaţii în procesul de conducere a trupelor.
Baza sistemului de transmisiuni îl constituie centrele de transmisiuni mobile. Fiecare centru de
transmisiuni include în componenţa sa diferite mijloace tehnice.
Legătura este mijlocul principal de conducere.
În subunităţi sistemul de legătură este ralativ simplu.
Aceasta este structura sistemului de conducere în linii generale.
Iar acum trecem la studierea forţelor şi mijloacelor de conducere în subunităţi mici: pluton,
companie.
Pentru conducerea subunităţilor se folosesc următoarele forţe şi mijloace:
1. Punctul de comandă şi observare (PCO).
2. Persoanele de conducere şi deservire.
3. Mijloacele de conducere.
1.
Punctul de comandă şi observare (PCO) al subunităţii este destinat pentru conducerea
subunităţilor şi focului, precum şi pentru observarea asupra terenului, inamicului, acţiunilor
subunităţilor sale şi vecinilor. El este înzestrat (echipat) cu mijloacele tehnicii necesare, se dispune
(se instalează) într-un loc anumit sau se află în mişcare.
PCO poate fi în maşinile de luptă sau pe jos (în apărare, ofensivă).
2.
Persoanele (organele) de conducere şi deservire.
Componenţa PCO al comandantului de pluton (companie) în fiecare caz concret se determină de
forma de luptă şi prezenţa forţelor şi mijloacelor.
În componenţa PCO al Pl. IMo intră:
a) Comandantul plutonului
b) Locţiitorul lui (unde el este)
c) Puşcaşul sanitar
d) Lunetistul (unde el este)
În componenţa PCO al Cp. IMo intră:
În TAB (MLI)
a) Comandantul companiei
b) Ajutorul comandantului pentru lucrul cu efectivul
c) Instructorul sanitar
37
d) Mitraliorul TAB (comandantul MLI)
e) Mecanicul – conductor superior
Pe jos
a) Comandantul companiei
b) Ajutorul pentru lucru cu efectivul
c) Instructorul sanitar
3. Mijloacele de conducere.
În pluton, companie se întrebuinţează:
a) Mijloacele de transmisiuni radio (şi cu fir)
b) Mijloacele de semnalizare
c) Mijloacele mobile
a) Mijloacele de transmisiuni radio este principalul, iar uneori şi unicul mijloc ce asigură
conducerea subunităţii în momentele hotărîtoare şi mai ales în mişcare. În pluton şi în companie se
întrebuinţează staţiile radio instalate pe TAB (MLI) şi cele portative repartizate de batalion. Toate
staţiile radio în batalion lucrează într-o reţea radio.
b) Mijloacele de semnalizare se întrebuinţează pentru transmiterea semnalelor optice (vizuale) şi
acustice (prin ascultare) condiţionate din timp şi cunoscute de toţi.
Mijloacele optice (vizuale):
Mijloacele acustice:
- panouri (pînze) de identificare
- sirenă
- fanioare
- fluiere
- indicatoare
- goarnă
- reflectoare
- sirena maşinelor
- lumînări fumigene
- proectele fumigene
- grenade fumigene de mînă
- cartuşe şi mine de semnalizare
- cartuşe şi proiectile trasoare
- lanterne de semnalizare
- semne luminate şi luminiscente
- ruguri
- surse de raze infraroşii
- cu arma
- cu lopata mică
- cu braţele
c) Mijloacele mobile se întrebuinţează pentru transmiterea dispoziţiunilor şi rapoartelor.
agenţii de legătură
maşini (TAB, MLI, automobilul)
motociclete
biciclete
cai
Să vedem acum ce procedee se întrebuinţează pentru conducerea subunităţilor.
Comandantul de pluton şi de companie conduce cu subunitatea prin staţia radio, mijloacele cu
fir (telefon), cu ajutorul semnalelor, agenţii de legătură, prin voce (prin comenzi) şi prin exemplul
personal.
Conducerea focului este o obligaţiune importantă a comandantului. Ea include:
cercetarea inamicului şi descoperirea obiectivelor;
aprecierea importanţei lor şi stabilirea urgenţei (ordinei) de nimicire;
- stabilirea categoriei de armament, felul muniţiei şi procedeului de executare a focului;
indicarea corectă a obiectivelor, darea comenzii de deschidere a focului sau darea misiunii de
foc;
38
-
observarea efectului focului şi corectarea tragerii;
manevra focului;
controlul şi evidenţa consumului de muniţii.
Pentru conducerea focului şi a subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere
unice şi se fixează semnale, se codifică hărţile topografice şi obiectele din teren, se aduce la cunoştinţa
comandanţilor datele radio şi semnalele.
Ca repere se aleg obiecte şi detalii bine vizibile din teren ziua şi noaptea, rezistenţa împotriva
distrugerilor. Ele se numerotează de la dreapta spre stînga şi pe aliniamente de la trupele proprii către
inamic la adîncimea:
în apărare – la distanţa maximă de tragere a mijloacelor de foc;
în ofensivă – la adîncimea misiunii de luptă, dar pot fi fixate şi la o distanţă mai mare.
Unul din aceste repere se consideră de bază.
Reperele fixate (stabilite) de comandantul superior nu pot fi schimbate.
Indicarea obiectivelor se execută de la repere (obiectele din teren) şi relativ direcţiei de
deplasare cu glonţe şi proiectile trasoare, exploziile proiectilelor şi mijloacele de semnalizare precum
şi prin orientarea aparatelor de ochire şi îndreptarea armamentului asupra obiectivelor.
Comandantul de subunitate conduce subunitatea de la PCO, care se alege în aşa loc de unde se
asigură o observare mai bună asupra terenului, inamicului, acţiunilor subunităţii pe care o comandă şi
vecinilor, precum şi o conducere neîntreruptă. El nu trebuie să se evidenţieze cu nimic din dispozitivul
de luptă, iar pentru amplasarea şi deplasarea lui se folosesc proprietăţile de protecţie şi mascare ale
terenului şi a obiectelor din teren. Comandanţii subunităţilor date ca întărire şi în sprijin de regulă se
află la PCO acelei subunităţi cărei ele sînt supuse.
PCO se deplasează în ascuns la fel folosind proprietăţile terenului.
Cînd se acţionează pe jos comandantul conduce lupta folosind staţia radio portativă, pentru
legătura cu comandantul superior şi subordonaţi, precum şi cu echipajele permanente de pe TAB
(MLI). În acest caz comandantul mai foloseşte semnalele şi agenţii de legătură.
Cînd se acţionează cu infanterie îmbarcată comandantul se găseşte în TAB (MLI), iar legătura
pentru conducerea acţiunilor de luptă se realizează prin staţia de radio de pe acesta.
Îe timpul folosirii staţiei radio se vor respecta cu stricteţe regulile executării traficului radio în
fonie (recepţie) de serviciu.
În luptă toate comenzile prin radio se transmit în clar, subunităţile, comandanţii şi comenzile se
transmit prin indicativele şi detaliile din teren – prin denumiri codificate convenţional sau faţă de
repere, iar obiectivele se indică faţă de repere.
În cazuri urgente: pericolul atacului prin surprindere al inamicului terestru sau aerian, despre
pericolul contaminării radioactive sau chimice, întrebuinţării ANM, alarmarea şi înştiinţarea se execută
prin semnalele de alarmare şi înştiinţare, care acţionează permanent. Aceste semnale trebuie să fie
unice, cunoscute de toţi militarii şi uşor de transmis şi recepţionat. Comandantul subunităţii din timp
stabileşte ordinea de acţiuni a subunităţilor pe semnalele de alarmare (înştiinţare), iar cînd le primeşte
dă comenzile corespunzătoare.
Înăuntru TAB (MLI) comandantul conduce cu echipajul prin instalaţia de intercomunicaţie
(interfon), prin voce şi semnalele stabilite.
Raportarea situaţiei comandantului superior şi informarea oportună a subordonaţilor şi
vecinilor asupra acesteia, reprezintă una din cele mai de seamă îndatoriri ale comandanţilor în luptă.
În raportare se indică, la ce timp, unde şi ce misiune îndeplineşte subunitatea, situaţia vecinilor,
valoarea şi caracterul de acţiuni ale inamicului, pierderile, hotărîrea.
-
Indiferent de situaţie, comandanţii subunităţilor sînt obligaţi să raporteze fără întîrziere despre:
atacul prin surprindere al inamicului sau apariţia lui acolo unde el nu se aşteaptă;
barajele şi zonele contaminate descoperite;
39
-
capturarea de prizonieri, documente, armament şi tehnică militară;
mijloacele şi procedeele noi folosite de inamic în luptă;
schimbările bruşte în acţiunile desfăşurate de inamic (retragerea, trecerea în apărare, ş.a.);
schimbările bruşte situaţiei vecinilor şi pierderea cooperării cu ei;
fiecare hotărîre de luptă din iniţiativa proprie în legătură cu schimbările situaţiei.
III.
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Activităţile comandantului de subunitate pentru luarea hotărîrii şi conţinutul lor.
Practica războaielor trecute arată în mod convingător că succesul în luptă depinde de calitatea
pregătirii, organizării ei.
Succesiunea activităţilor comandantului pentru organizarea luptei, conţinutul lor în fiecare caz
concret va depinde de: situaţia creată, misiunea primită şi existenţa timpului.
Comandantul subunităţii, de regulă, organizează lupta în teren, iar cînd situaţia nu permite
deplasarea în teren, acest lucru se efectuează în raionul iniţial pe hartă (schemă, pe macheta terenului).
În acest caz precizarea misiunilor de luptă subunităţilor şi organizarea cooperării se execută în teren în
timpul ocupării poziţiilor (sau deplasării lor către aliniamentul de trecere la atac). În toate cazurile
comandantul de subunitate neaşteptînd indicaţii de la comandanţii superiori şi primirea misiunii,
trebuie să organizeze pregătirea armamentului şi tehnicii de luptă pentru întrebuinţarea în luptă.
Activitatea comandanţilor pentru pregătirea luptei constituie un proces complex, desfăşurat în
condiţii de timp limitate şi de existenţă a unui volum incomplet de informaţii tactice.
Lucrul concret pentru organizarea acţiunilor de luptă de către comandantul subunităţii se începe
odată cu primirea misiunii de luptă.
Comandantul companiei începe activitatea pentru organizarea luptei, de regulă, odată cu
primirea ordinului de luptă sau dispoziţiunilor de luptă preliminare.
Primind misiunea de luptă comandantul plutonului desfăşoară următoarele activităţi:
Însuşeşte misiunea primită.
Calculează şi planifică timpul la dispoziţie.
Analizează situaţia.
Ia hotărîrea.
Execută recunoaşterea.
Dă ordinul de luptă verbal.
Organizează cooperarea, asigurarea acţiunilor de luptă şi conducerea.
Controlează şi îndrumează activităţile de pregătire a personalului, armamentului şi tehnicii pentru
luptă.
9. Raportează comandantului superior despre pregătirea subunităţii pentru îndeplinirea misiunii de
luptă.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
Comandantul de companie desfăşoară activitatea în următoarea succesiune:
1. Însuşirea misiunii primite.
2. Stabilirea măsurilor ce trebuie luate imediat pentru pregătirea rapidă a subunităţilor pentru
îndeplinirea misiunii de luptă.
3. Calculul timpului.
4. Darea dispoziţiunilor comandanţilor subunităţilor proprii şi primite ca întărire şi în sprijin cu
privire la pregătirea subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de luptă şi despre timpul şi ordinea
de lucru în teren.
5. Analiza situaţiei.
6. Luarea hotărîrii.
7. Raportarea hotărîrii comandantului de batalion şi anunţarea ei comandanţilor de plutoane.
8. Executarea recunoaşterii şi precizarea hotărîrii.
9. Darea ordinului de luptă.
10. Organizarea cooperării, asigurării multilaterale a acţiunilor de luptă şi conducerii.
40
11. Dirijarea şi conducerea nemijlocită a subunităţilor pentru luptă.
12. Raportarea comandantului superior despre pregătirea companiei pentru luptă.
În funcţie de situaţie şi existenţa timpului succesiunea activităţii comandantului pentru
organizarea luptei poate fi alta. În toate cazurile activitatea pentru organizarea luptei trebuie
desfăşurată aşa, ca să fie asigurată conducerea continuă (neîntreruptă) a subunităţilor, luarea la timp a
hotărîrii, darea misiunilor şi de a acorda cea mai mare parte a timpului subunităţilor subordonate
pentru pregătirea către îndeplinirea misiunii.
În cazul cînd este primită numai dispoziţiunea de luptă preliminară activitatea comandantului
pentru organizarea luptei se execută în aceeaşi succesiune cu deosebirea că după analiza situaţiei
comandantul de subunitate stabileşte concepţia luptei, o raportează comandantului superior, o aduce la
cunoştinţa locţiitorilor, dă dispoziţiuni de luptă preliminare verbale comandanţilor subunităţilor şi
indicaţii pentru organizarea cooperării, multelaterale a acţiunilor de luptă şi conducerii.
Odată cu primirea ordinului de luptă el desăvîrşeşte luarea hotărîrii, execută recunoaşterea, dă
ordinul de luptă şi organizează cooperare. După aceasta el dirijează cu pregătirea subunităţilor pentru
luptă şi la timp stabilit raportează despre pregătirea în vederea luptei.
1. 1. Însuşindu-şi misiunea comandantul subunităţii trebuie să înţeleagă:
- misiunea eşalonului superior;
- misiunea subunităţii proprii;
- ce obiective şi ţinte pe direcţia acţiunilor subunităţii se nimicesc cu mijloacele
comandantului superior;
- misiunile subunităţilor vecine şi ordinea de cooperare cu ele;
- termenul pregătirii în vederea îndeplinirii misiunii de luptă.
Analizînd misiunea de luptă a plutonului (companiei) comandantul trebuie să înţeleagă:
- conţinutul misiunii (valoarea inamicului care este necesar de nimicit, adîncimea de
înaintare şi lărgimea frontului de ofensivă (punctului de sprijin), mijloacele de întărire şi de
sprijin, unde şi cînd sosesc ele).
În acelaş timp comandantul trebuie să înţeleagă locul plutonului (companiei) în dispozitivul de
luptă a companiei (batalionului) (în I, al II eşalon sau în rezervă) şi rolul lui în luptă (pe ce direcţie
acţionează: principală sau secundară); cum se schimbă poziţia plutonului (companiei) în dispozitivul
de luptă a companiei (batalionului) pe parcursul luptei şi ce inamic este necesar de nimicit.
Scopul însuşirii misiunii vecinilor constă în aprecierea influienţei lor la îndeplinirea de către
pluton (companie) a misiunii primite.
Însuşind misiunile vecinilor şi ordinei de cooperare cu ei comandantul plutonului (companiei)
trebuie să înţeleagă:
- conţinutul misiunilor de luptă ale lor;
- de la ce aliniamente şi de la ce timp încep ei să îndeplinească misiunile de luptă;
- ce inamic trebuie să nimicească;
- unde vecinii concentrează eforturile principale;
- ce manevră execută ei cu subunităţile de la flancuri în timpul îndeplinirii misiunii.
Însuşind termenul pregătirii în vederea îndeplinirii misiunii (ora cînd trebuie să fie gata pentru
îndeplinirea misiunii de luptă) comandantul trebuie să înţeleagă cît timp are la dispoziţie plutonul
(compania) şi reeşind din aceasta să planifice ce măsuri şi cînd este necesar de executat pentru
pregătirea pentru luptă.
Însuşirea corectă şi deplină a misiunii de luptă are o mare importanţă pentru planificarea şi
organizarea justă a acţiunilor de luptă.
41
1.
2. După însuşirea misiunii de luptă comandantul stabileşte măsurile de prima urgenţă ce
trebuie luate pentru pregătirea mai rapidă a subunităţilor pentru luptă. Numărul şi conţinutul acestor
măsuri pot fi diferite în funcţie de situaţie şi starea subunităţii.
1.
-
Aceste măsuri pot fi legate cu:
organizarea cercetării;
pregătirea efectivului
pregătirea tehnicii şi armamentului pentru luptă;
completarea stocurilor şi rezervelor de mijloace materiale, tehnică de luptă, armament,
combustibil şi a efectivului;
evacuarea bolnavilor şi răniţilor;
protecţia efectivului contra ANM;
instalarea barajelor;
mascarea poziţiilor
amenajarea genistică;
ş.a.
3. Calculul timpului se efectuează cu scopul planificării mai concrete a activităţii
comandantului.
Datele iniţiale pentru calculul timpului sînt:
ora primirii misiunii;
ora cînd trebuie să fie gata pentru îndeplinirea misiunii de luptă;
ora raportării hotărîrii (concepţiei luptei) comandantului superior;
termenul ocupării poziţiei iniţiale;
ş.a.
În calculul timpului comandantul stabileşte:
timpul la dispoziţia subunităţii pentru pregătirea acţiunilor de luptă;
cîte ore de lumină sînt pentru pregătirea luptei;
cît timp de repartizat pentru analiza situaţiei, luarea hotărîrii, darea dispoziţiunilor pentru
pregătirea subunităţilor, executarea recunoaşterii, darea ordinului de luptă, organizarea cooperării,
asigurării acţiunilor de luptă şi conducerii ş.a.;
timpul rămas în dispoziţia comandantului pentru a verifica pregătirea subunităţii în vederea
îndeplinirii misiunilor de luptă.
În toate situaţiile comandantul trebuie să lase la dispoziţia subordonaţilor timp cît mai mult
pentru pregătire în vederea îndeplinirii msiunilor primite.
1. 4. Dispoziţiunile preliminare cu privire la pregătirea subunităţilor se dau în scopul luării din
timp a măsurilor ce se impun şi stabilite de către comandant pentru pregătirea subunităţilor în vederea
acţiunilor care urmează să aibă loc. Dispoziţiunile cu caracter urgent pot fi date imediat după primirea
misiunii de luptă.
1. 5. Prin situaţie se înţelege ansamblu de condiţii şi factori în care va acţiona subunitatea şi care
influenţează nemijlocit la îndeplinirea misiunii primite. Fără analizarea acestor elemente nu este
posibil de a lua o hotărîre argumentată.
Analizînd situaţia comandantul subunităţii studiază:
inamicul;
trupele proprii;
vecinii;
terenul;
42
-
situaţia de radiaţie chimică şi bacteriologică (biologică);
se ţine seama de starea vremii, de anotimp şi timpul zilei.
O atenţie deosebită trebuie acordată studierii direcţiilor probabile de acţiune a avioanelor,
elicopterelor şi altor ţinte aeriene, desantului aerian, grupurilor de cercetare – diversiune.
1. 5. 1. Analiza inamicului.
-
La analiza inamicului comandantul trebuie să studieze în mod deosebit:
natura;
valoarea;
situaţia (poziţia);
starea;
gradul de protecţie;
sistemul de fortificaţii de foc şi baraje (dispunerea mijloacelor de foc);
părţile slabe şi tari ale lui;
caracterul probabil de acţiuni ale acestuia.
4.
Din analiza inamicului face concluzii şi determină:
Densitatea probabilă a forţelor şi mijloacelor ale inamicului pe direcţia de acţiune a subunităţii.
Ce inamic se află în faţa subunităţii şi caracterul probabil de acţiuni ale lui.
Principalele grupări de forţe şi mijloace, care pot acţiona mai puternic asupra trupelor proprii
(obiectivele cele mai importante) de la nimicirea cărora brusc se va reduce capacitatea de luptă a
inamicului.
Părţile slabe şi tari ale inamicului.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
Aceste concluzii dau posibilitate comandantului să stabilească:
Ce forţe şi mijloace este necesar de atras pentru nimicirea obiectivelor inamicului.
Direcţia de concentrare a eforturilor principale.
Ce inamic, prin ce procedee şi în ce consecutivitate se nimiceşte.
Ordinea nimicirii inamicului cu focul mijloacelor din dotare şi primite ca întărire.
Constituirea dispozitivului de luptă.
Conţinutul misiunilor de luptă subunităţilor.
Principalele probleme de cooperare şi ordinea asigurării acţiunilor de luptă.
Organizarea conducerii.
Ce şi în ce termen trebuie suplimentar de cercetat.
1.
2.
3.
1. 5. 2. La analiza trupelor proprii comandantul trebuie să studieze în principal:
- compunerea;
- situaţia (poziţia) tactică;
- starea;
- posibilităţile;
- gradul de protecţie;
- gradul de asigurare multilaterală.
-
Din analiza trupelor proprii comandantul face concluzii:
care este starea generală, gradul de protecţie, capacitatea de luptă a subunităţilor subordonate;
cum corespunde situaţia subunităţii cu caracterul misiunii de luptă primită;
de ce regrupare este necesar şi timpul necesar pentru aceasta;
unde de concentrat eforturile principale ale plutonului (companiei);
cum de constituit dispozitivul de luptă şi repartizat forţele şi mijloacele;
ce misiuni de stabilit subunităţilor, reeşind din posibilităţile lor;
ce măsuri de luat pentru organizarea cooperării, asigurării multelaterale a acţiunilor de luptă;
43
-
cum de organizat conducerea;
determină raportul forţelor şi mijloacelor.
1. 5. 3. La analiza vecinilor comandantul studiază:
- componenţa;
- situaţia (poziţia);
- caracterul de acţiuni;
- condiţiile de cooperare.
-
Pe baza analizei vecinilor comandantul face următoarele concluzii:
cum influenţează acţiunile vecinilor la îndeplinirea misiunilor;
unde este mai raţional de concentrat eforturile principale;
ce inamic este necesar de nimicit în cooperare cu vecinii;
ce obiective ale inamicului trebuie nimicite cu mijloacele de foc la flancurile cu vecinii;
constituirea dispozitivului de luptă;
cu cine din vecini, la nimicirea căror obiective, la ce etapă a luptei este necesar de avut o
cooperare mai strînsă;
ce ajutor trebuie de acordat vecinilor pe timpul nimicirii în comun a inamicului;
ce date de la vecini trebuie de primit suplimentar şi ce întrebări trebuie concordate în scopul
menţinerii cooperării şi legăturii cu ei în timpul luptei.
1. 5. 4. Analiza terenului.
Comandantul studiază terenul în scopul determinării influienţei lui la întrebuinţarea în luptă a
trupelor proprii şi a inamicului, precum şi direcţiilor probabile de acţiune a mijloacelor de atac aerian
care zboară la înălţime mică şi forţe mici.
La început se studiază terenul în dispozitivul inamicului, apoi în dispozitivul propriu.
-
-
La analiza terenului comandantul studiază:
caracterul general al terenului;
condiţiile de observare şi tragere;
condiţiile de amplasare şi mascare;
condiţiile de accesibilitate;
caracteristicile de protecţie;
schimbările care pot avea loc în timpul luptei.
Determină:
existenţa şi starea drumurilor, căilor de manevră, aprovizionare şi evacuare;
caracterul solului şi accesibilităţii în afara drumurilor;
caracterul obstacolelor naturale şi barajelor genistice;
existenţa cursurilor de apă şi construcţii tehnice pe ele, distrugerea cărora ar îngreuia acţiunile
subunităţilor.
Pe baza analizei terenului comandantul face concluzii:
cum influenţează terenul la îndeplinirea misiunii de luptă;
direcţiile favorabile pentru apropierea de inamic sau a acestuia de trupele proprii;
reeşind din aceasta unde este mai raţional de concentrat eforturile principale;
cum de constituit dispozitivul de luptă şi unde de dispus elementele lui;
unde de instalat PCO şi direcţia lui de deplasare;
sectoarele de forţare a cursurilor de apă.
44
1. 5. 5. Analiza situaţiei de radiaţie chimică şi bacteriologică.
Ea se execută în scopul de a aprecia influenţa ei asupra capacităţii de luptă a subunităţilor şi de
a determina direcţiile raţionale şi procedeele de acţiuni, precum şi de a stabili măsurile cu privire la
protecţia efectivului.
-
În concluziile făcute se apreciază:
misiunile cercetării de radiaţie chimice şi bacteriologice;
măsurile pentru aprovizionarea efectivului cu mijloace de protecţie;
ordinea şi procedeele de acţiuni a subunităţii în terenul contaminat;
acţiunile pentru lichidarea urmărilor întrebuinţării ANM şi restabilirea capacităţii de luptă.
1.
5. 6. La analiza situaţiei se ia în consideraţie starea vremii, anotimpul şi timpul zilei fiindcă
aceşti factori au o mare influenţă asupra acţiunilor de luptă, îndeosebi atunci cînd starea vremii se
schimbă brusc.
Însuşirea misiunii şi analiza situaţiei sînt etape a procesului de gîndire a comandantului pentru
luarea hotărîrii.
1. 6. Însuşind misiunea, analizînd situaţia şi făcînd concluziile, comandantul execută calculele tactice
necesare şi ia hotărîrea.
1.
2.
3.
4.
5.
-
În hotărîre comandantul stabileşte:
Concepţia luptei.
Misiunile de luptă a subunităţilor.
Principalele elemente ale cooperării.
Organizarea conducerii.
Organizarea asigurării acţiunilor de luptă.
Baza hotărîrii o alcătuieşte concepţia luptei în care se stabileşte:
direcţia de concentrare a eforturilor principale;
procedeele de zdrobire (nimicire) a inamicului (ce inamic, unde şi în ce succesiune, cum şi prin ce
procedee) (se nimiceşte indicînd ordinea nimicirii cu foc şi măsurilor de înşelare a inamicului);
dispozitivul de luptă.
1. 7. Hotărîrea se formulează pe hartă şi se raportează comandantului superior. Ea se aprobă de el.
1. 8. O etapă importantă în activitatea comandantului o constituie recunoaşterile, care se execută în
scopul precizării hotărîrii luate în teren. La recunoaştere se atrag comandanţii de grupe (plutoane), iar
uneori şi mecanicii – conductori.
-
La executarea recunoaşterii comandantul în teren:
indică reperele;
situaţia (poziţia) inamicului;
caracterul probabil de acţiuni ale inamicului;
precizează în teren misiunile de luptă a subunităţilor;
precizează alte elemente care au legătură cu folosirea terenului (PT, barajele şi culoarele în ele);
itinerarele de deplasare şi căile de acces;
ş.a.
2. Activităţile comandantului de subunitate executate în teren.
45
Misiunile de luptă a subunităţilor, de regulă, se dau înaintea luptei prin ordinul de luptă, iar în
timpul luptei – prin dispoziţiuni de luptă. După darea ordinului de luptă hotărîrea devine lege
obligatorie pentru cei cărora le este destinat.
În ordinul de luptă comandantul indică:
(reperele)
1.
Scurte date din concluziile analizei despre inamic (natura, valoarea, situaţia, gruparea forţelor şi
caracterul de acţiuni).
2.
Obiectele şi ţintele care se nimicesc cu mijloacele comandantului superior pe direcţia acţiunilor
subunităţii, precum şi misiunile vecinilor (în batalion şi liniile de despărţire cu ei).
3.
Misiunile de luptă a companiei (plutonului) şi concepţia luptei.
4.
După cuvintele ORDON se dau misiunile de luptă:
plutoanelor (grupelor) de infanterie motorizată din primul eşalon;
plutoanelor (grupelor) din eşalonul doi sau rezervă;
- mijloacelor de foc şi efectivului subordonat nemijlocit (lunetistului şi puşcaşului sanitar);
subunităţilor de artilerie;
tunurilor şi tancurilor destinate pentru tragere prin ochire directă;
altor subunităţi de întărire şi de sprijin.
5.
Consumul de rachete şi muniţii pentru îndeplinirea misiunii de luptă.
6.
Termenul cînd subunităţile trebuie să fie gata pentru îndeplinirea misiunii.
7.
Locul PCO şi locţiitorii.
Organizarea cooperării, asigurării acţiunilor de luptă şi a conducerii
Cooperarea comandantul organizează cu participarea locţiitorilor, comandanţilor subunităţilor
subordonate şi date ca întărire şi în sprijin. Ea se organizează de obicei în teren la adîncimea
vizibilităţii, iar pe hartă (pe macheta terenului) la toată adîncimea misiunii de luptă.
La organizarea cooperării comandantul trebuie:
- să concordeze eforturile subunităţilor subordonate date ca întărire şi în sprijin pentru îndeplinirea
misiunii primite;
- să obţină o înţelegere unică şi corectă de către toţi comandanţii a scopului luptei, misiunilor de
luptă şi procedeelor de îndeplinire a lor;
- să planifice şi să concordeze variantele acţiunilor subunităţilor şi măsurilor de înşelare a
inamicului, reeşind din caracterul acţiunilor posibile ale lui;
- să indice semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi ordinea de acţiune pe ele.
Conţinutul principal al cooperării constă în conducerea acţiunilor tuturor forţelor şi mijloacelor:
1. Pe misiuni.
2. Pe aliniamente.
3. Pe timp (pe episoade tactice).
În timpul luptei cooperarea se execută neîntrerupt şi se precizează permanent, iar în caz de
schimbări bruşte se organizează din nou.
Asigurarea acţiunilor de luptă se organizează în scopul:
46
-
evitării acţiunilor executate prin surprindere de către inamic;
reducerea eficacităţii focului lui asupra subunităţilor proprii;
creării condiţiilor pentru ca subunităţile să intre în luptă la timp şi în mod organizat şi îndeplinirii
cu succes a misiunilor primite.
Formele asigurării acţiunilor de luptă în subunitate sînt:
- cercetarea;
- siguranţa;
- mascarea;
- protecţia împotriva ANM, mijloacelor incendiare şi armelor de precizie înaltă (APÎ);
- asigurarea genistică;
- asigurarea chimică;
- asigurarea tehnico – materială (lupta radioelectronică).
La organizarea asigurării acţiunilor de luptă comandantul indică ordinea de observare şi acţiuni
a efectivului în cazul întrebuinţării de către inamic a ANM şi APÎ, ordinea amenajării genistice a
poziţiilor, măsurilor de mascare, pentru siguranţa şi modul de îndeplinire a lor.
Organizînd conducerea comandantul indică:
- locul şi timpul instalării PCO, ordinea de deplasare a lor în timpul luptei;
- datele radio, ordinea de menţinere a legăturii traficului radio şi folosirea mijloacelor de
transmisiuni de semnalizare;
- metodele şi termenele de prezentare a rapoartelor;
- gradul de amenajare genistică a PCO şi modul de pază.
PARTEA FINALĂ
-
anunţ tema şi scopul lecţiei;
anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
indic literatura pentru pregătirea individuală.
TEMA Nr. 5. Bazele apărării subunităţilor de infanterie.
ŞEDINŢA 1. Esenţa, scopul şi formele apărării.
OBIECTIVE DE STUDIU:
1.
De a studia şi însuşi locul, misiunile de luptă de apărare.
2. De a studia şi însuşi posibilităţile de luptă şi constituirea apărării.
3. De a dezvolta la militari gândirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
4. De a educa la militari hotărârea, disciplina şi organizarea.
DURATA: _______.
LOCUL DE DESFĂŞURARE:
FORMA DE DESFĂŞURARE:
clasa de studiu.
prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA MATERIALĂ:
- conspect;
- regulament de luptă;
- cretă;
- caiete de lucru;
indicator.
BIBLIOGRAFIA:
AN – 4 Regulamentul de luptă al infanteriei şi vînătorilor de munte (pluton,
grupă, soldat), Editura Militară, Bucureşti 1989.
** „Boievoi ustav Suhoputnîh voisc” p III (vzvod, otdelenie, tanc), Editura Militară, Moscova
1989.
** „Tactica” cartea I (vzvod, otdelenie, tanc), Editura Militară, Moscova 1985.
47
** Andrucenco I.M „Motostrelcovîi (tancovîi) vzvod v boiu”, Editura Militară, Moscova 1989.
** „Regulamentul de luptă al trupelor de uscat” partea III (pluton, grupă), (Proiect, catedra „Tactica
generală” – Institutul Militar „Alexandru cel Bun
I. SECVENŢĂ INTRODUCTIVĂ
- Primesc raportul şi verific prezenţa efectivului;
- Anunţ tema, şedinţa şi scopurile didactice şi fundamentale;
- Verificarea cunoştinţelor.
II.
SECVENŢA FUNDAMENTALĂ
1.1. Bazele apărării
Formele principale ale luptei de arme întrunite sînt apărarea şi ofensiva.
La începutul războiului, apărarea va fi tipul cel mai important şi răspîndit al luptei.
Apărarea este forma de luptă de bază care se adoptă în scopul:
– respingerii atacului unui inamic superior numeric şi ca înzestrare tehnică şi interzicerii
pătrunderii lui în dispozitivul de apărare;
– menţinerii cu fermitate a poziţiilor încredinţate;
- producerii de pierderi cît mai mari, slăbirii continue a capacităţii de luptă, limitării pătrunderii
în adîncime şi opririi ofensivei inamicului;
- cîştigării iniţiativei, creînd condiţii favorabile trecerii la ofensivă.
Apărarea dă posibilitatea de a cîştiga timp, a economisi forţe şi mijloace pe unele direcţii şi a crea
condiţii pentru trecerea la ofensivă pe alte direcţii sau chiar pe direcţia pe care s-a trecut temporar la
apărare.
Scopurile apărării se realizează prin:
- pregătirea temeinică a acţiunilor de luptă ale subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor
primite, îndeosebi în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare;
- angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi mijloacelor existente pe direcţiile de
acţiune a inamicului;
- hărţuirea permanentă a inamicului;
- manevra oportună de foc, forţe şi mijloace;
- amenajarea genistică a punctelor de sprijin (poziţiilor de apărare), folosind avantajele terenului
pentru interzicerea pătrunderii inamicului;
- organizarea sistemului de foc al tuturor categoriilor de armament, îndeosebi a celui împotriva
blindatelor, combinat cu barajele de tot felul;
- organizarea punctelor de sprijin (poziţiilor de apărare) înapoia obstacolelor, luarea măsurilor
pentru prevenirea acţiunilor prin surprindere;
- menţinerea cooperării permanente în cadrul subunităţilor, cu subunităţile vecine;
- asigurarea la timp a subunităţilor cu materialele necesare şi conducerea continuă şi fermă a
acestora.
Căile principale pentru obţinerea scopurilor apărării sînt:
- nimicirea inamicului cu loviturile armei nucleare, de aviaţie şi cu focul mijloacelor de nimicire
obişnuite;
- executarea unei manevre de foc, forţe şi mijloace pentru concentrarea eforturilor pe o direcţie
mai importantă;
- menţinerea strînsă a raioanelor importante din teren;
- folosirea pe larg a barajelor.
Posibilitatea îndeplinirii acestei misiuni se determină prin aceea, că subunităţile care se apără au
un şir de avantaje, care joacă un rol important în lupta cu forţele superioare ale inamicului. Ele aleg
locul pentru luptă, adică aliniamentele şi raioanele favorabile, pot cu mai multă eficacitate să
48
folosească mijloacele de foc, capacităţile de protecţie ale terenului, amenajarea genistică a lui, mai
bine să studieze terenul şi să pregătească manevra.
Apărarea trebuie să fie stabilă, fermă şi activă, capabilă să reziste loviturilor aviaţiei, rachetelor şi
focului artileriei, să nimicească (respingă) inamicul care atacă, îndeosebi mijloacele blindate; în cazul
pătrunderii inamicului în dispozitivul de apărare, să-l nimicească în timp scurt.
Subunităţilor care se apără le este interzis să părăsească punctele de sprijin (poziţiile de apărare)
ocupate şi să se retragă fără ordinul comandantului superior.
Pentru asigurarea stabilităţii, fermităţii şi caracterului activ al apărării comandantul trebuie să ia
toate măsurile pentru cunoaşterea în permanenţă a situaţiei, descoperirea la timp şi lovirea inamicului
cu toate mijloacele de foc pe care le are la dispoziţie, organizarea şi menţinerea cooperării, precum şi
conducerea neîntreruptă a trupelor.
Condiţiile de trecere la apărare. Condiţiile de trecere la apărare – totalitatea factorilor situaţiei
tactice în care se vor executa organizarea apărării şi trecerea la apărare (situaţia, starea şi caracterul
acţiunilor inamicului şi ale subunităţilor proprii, de asemenea ale vecinilor, condiţiile terenului,
mijloacele de nimicire folosite ş.a.). Factorul principal, de regulă, este situaţia şi caracterul de acţiuni
ale inamicului.
În dependenţă de aceasta şi de misiunea primită apărarea poate fi pregătită din timp sau în timpul
luptei, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul sau în afara contactului.
La apărarea din contact nemijlocit cu inamicul lupta se pregăteşte în timp scurt, concomitent cu
ducerea acţiunilor de luptă în curs de desfăşurare.
Complexitatea trecerii la apărare din contact nemijlocit cu inamicul constă în aceia, că plutonul
va fi nevoit să întărească un aliniament nepregătit în raport genistic în termene scurte, sub presiunea
puternică de foc, de asemenea în cursul respingerii contraatacurilor tancurilor şi infanteriei inamicului.
În unele cazuri, pe timpul trecerii la apărare din contact nemijlocit cu inamicul, situaţia poate fi
complicată prin aceia, că plutonul va avea ambele flancuri descoperite, pierderi în personal, muniţie şi
alte mijloace materiale. Ocuparea apărării în astfel de condiţii îngreunează executarea lucrărilor pe
limita dinainte pentru organizarea sistemului de foc, amenajării genistice a poziţiilor.
În condiţiile de contact nemijlocit cu inamicul plutonul poate trece la apărare:
- pentru respingerea contraatacurilor a forţelor superioare ale inamicului în cursul ofensivei;
- pentru întărirea şi menţinerea aliniamentelor cucerite;
- pentru acoperirea flancului pe direcţia ameninţată;
- în rezultatul neobţinerii succesului în lupta de întîlnire cu forţele superioare ale inamicului.
Prin trecerea la apărarea în afara contactului cu inamicul se asigură timp suficient pentru
realizarea dispozitivului de luptă, organizarea completă a sistemului de foc şi amenajarea genistică a
terenului.
În afara contactului cu inamicul plutonul poate trece la apărare:
pentru asigurarea deplasării, desfăşurării şi trecerii la ofensivă a forţelor principale;
pe direcţiile unde nu se prevede ofensiva;
– în cursul ofensivei, în cazul cînd acţionează în eşalonul doi sau în rezervă;
- în cazul apărării punctului de sprijin în eşalonul doi al batalionului;
- în cazul trecerii la apărare sub acoperirea subunităţilor, care se apără în fîşia de asigurare;
- în cazul apărării unui litoral maritim, atunci cînd se aşteaptă debarcarea desantului maritim;
- pentru acoperirea frontierei de stat în perioada ameninţării.
În cazul trecerii la apărare în afara contactului cu inamicul, se creează condiţii cu mult mai
avantajoase pentru organizarea apărării şi amenajării genistice a terenului. Comandantul de pluton va
dispune de mai mult timp şi condiţii mai bune pentru studierea terenului, alegerea poziţiilor de apărare
favorabile, petrecerea recunoaşterii, iar efectivul pentru amenajarea genistică a poziţiilor şi punctului
–
–
49
de sprijin. În aceste condiţii, în scopul accelerării lucrărilor de amenajare genistică a punctului de
sprijin pot fi exploatate pe larg tehnica de geniu şi alte mijloace mecanizate.
Însă în astfel de situaţie este necesar de luat în consideraţie, că inamicul poate în orice timp să
treacă la întrebuinţarea ANM NBC, să execute lovituri cu artileria, aviaţia, să mineze terenul cu
mijloace de minare la distanţă, să execute debarcarea(lansarea) desantului aerian tactic sau grupelor de
cercetare-diversiune în adîncimea apărării.
Toate acestea impun ca comandantul de pluton şi întregul personal al plutonului să fie permanent
gata pentru luptă, să organizeze neîntrerupt observarea, siguranţa nemijlocită şi mascarea punctului de
sprijin.
În raport cu situaţia concretă apărarea poate fi pregătită în grabă sau din timp.
Apărarea în grabă se pregăteşte, de regulă, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul, sub
presiunea continuă a acestuia, precum şi a timpului puţin la dispoziţia comandantului pentru a da
misiuni subunităţilor, desfăşurarea acestora în dispozitiv de luptă, organizarea sistemului de foc,
executarea locaşurilor şi poziţiilor de tragere, pentru consolidarea aliniamentelor ocupate (executarea
sumară a lucrărilor genistice). În funcţie de timp, comandantul trebuie să precizeze misiunile
subunităţilor şi, dacă este necesar, să aducă îmbunătăţiri dispozitivului de luptă şi sistemului de foc, să
dezvolte lucrările genistice.
Apărarea din timp se pregăteşte pe cele mai bune aliniamente oferite de teren, de regulă, cînd
subunităţile nu sînt în contact cu inamicul şi se dispune de mai mult timp pentru pregătirea luptei.
Comandantul este obligat să execute recunoaşterile, să precizeze misiunile, să realizeze dispozitivul de
apărare, să organizeze sistemul de foc şi cooperarea, concomitent cu executarea lucrărilor genistice şi
barajelor.
Cerinţele prezentate către apărare
Existenţa armelor de nimicire în masă, armei cu precizie înaltă, o cantitate esenţială de artilerie,
tancuri, avioane şi elicoptere de luptă, mijloace de minare la distanţă şi exploatarea acestora de către
inamic pe cîmpul de luptă determină trăsăturile caracteristice ale luptei de apărare şi cerinţele de bază
către aceasta.
Cerinţele înaintate către apărare sînt calităţile de bază pe care trebuie să le posede aceasta ca să
asigure obţinerea scopurilor propuse.
Întrebuinţarea noilor categorii de armament şi a tehnicii de luptă de către inamic în ofensivă
amplifică puterea de foc şi puterea de lovire a acestuia, care, la rîndul său, înaintează unele cerinţe mai
mari acelor calităţi şi proprietăţi ale apărării, pe care aceasta trebuie să le posede, pentru ca să reziste
trupelor care înaintează.
La timpul actual dezvoltarea mijloacelor de luptă se caracterizează prin perfecţionarea de către
inamic a armei nucleare, înzestrării pe larg a trupelor cu astfel de armament. Întrebuinţarea armei
nucleare se presupune de a fi executată prin surprindere, masat şi pe întreaga adîncime a dispozitivului
de luptă a trupelor din apărare. De aceea apărarea trebuie să reziste loviturilor nucleare. Aceasta
presupune în primul rînd capacitatea ei de a depista şi a nimici mijloacele de atac nuclear ale
inamicului încă pînă la începutul aplicării de către acesta, de asemenea de a păstra un număr maximal
de forţe şi mijloace după ce inamicul va întrebuinţa loviturile nucleare.
Reducerea pierderilor în apărare în urma aplicării armei nucleare şi altor mijloace de nimicire în
masă se obţine prin:
- dispersarea subunităţilor şi schimbul periodic de către acestea a raioanelor de dispunere;
- amenajarea genistică a poziţiilor ocupate;
- exploatarea maşinilor blindate, proprietăţilor de protecţie şi mascare a terenului;
- înştiinţarea subunităţilor despre pericolul nemijlocit şi începutul aplicării de către inamic a
ANM;
- înlăturarea la timp a consecinţelor aplicării de către inamic a ANM.
În ultimii ani, au primit o dezvoltare amplă trupele de blindate şi tancuri. Se acordă o atenţie
deosebită perfecţionării tancurilor, confecţionării maşinilor de luptă a infanteriei şi transportoarelor
50
blindate, care vor fi exploatate pe cîmpul de luptă în cantităţi mari. De aceea apărarea trebuie să fie în
stare de a respinge loviturile masate de tancuri şi alte maşini blindate ale inamicului, fiind astfel
antitanc.
Perfecţionarea ulterioară a avioanelor şi dotarea trupelor de uscat cu elicoptere permit inamicului
de a executa lovituri cu armament obişnuit şi nuclear asupra obiectivelor importante, în special asupra
celor mobile şi de dimensiuni mici. Avînd în componenţa sa trupe aeromobile şi elicoptere de luptă,
inamicul este în stare să rezolve misiuni diverse cum sînt:
- susţinerea acţiunilor trupelor proprii prin nimicirea diferitor ţinte pe cîmpul de luptă;
- desantarea prin paraşutare a desantului aerian şi susţinerea acţiunilor acestuia;
- ducerea cercetării aeriene şi acoperirea trupelor proprii contra loviturilor inamicului.
Elicopterele prezintă mijloace eficace pentru rezolvarea pe cîmpul de luptă a diferitor misiuni cum
sînt:
- lupta cu tehnica blindată;
- transportarea personalului şi a diferitor încărcături;
- debarcarea desantului aerian;
- ducerea cercetării aeriene;
- ducerea observării asupra cîmpului de luptă şi
corectarea focului;
- evacuarea răniţilor.
Toate acestea impun ca apărarea să fie antiaeriană şi antidesant.
Îndeplinirea scopurilor principale ale apărării – zădărnicirea sau respingerea ofensivei forţelor
superioare ale inamicului şi producerea acestuia unor pierderi esenţiale – se poate realiza printr-o luptă
fermă cu exploatarea tuturor mijloacelor de nimicire, impunînd ca apărarea să fie stabilă şi activă.
Prin stabilitatea apărării se înţelege:
- capacitatea acesteia de a rezista la loviturile inamicului cu toate categoriile de mijloace de
nimicire;
- respingerea ofensivei forţelor superioare ale inamicului;
- interzicerea debarcării şi acţiunilor desantului aerian;
- menţinerea raioanelor importante şi nimicirea inamicului în cazul pătrunderii acestuia în
dispozitivul de apărare în timp scurt.
Caracterul activ al apărării constă în:
- nimicirea continuă a trupelor inamicului care înaintează cu toate mijloacele;
- impunerea inamicului a voinţei proprii;
- crearea condiţiilor dezavantajoase pentru inamic de ducere a luptei;
- executarea manevrei şi contraatacurilor.
Caracterul stabil şi activ al apărării se află în legătură reciprocă între ele: activitatea înaltă a
apărării nu poate fi atinsă fără stabilitatea acesteia, iar stabilitatea va fi mai mare numai atunci
când acţiunile de apărare se duc într-un mod mai activ.
Stabilitatea şi caracterul activ al apărării se obţin prin:
- rezistenţa, stăpânirea şi îndârjirea trupelor din apărare;
- crearea unei apărări iscusite şi organizarea chibzuită a sistemului de foc, îndeosebi a celui
antitanc, în combinare cu barajele de tot felul;
- realizarea stabilă a apărării antiaeriene;
- executarea la timp a manevrei de foc, forţe şi mijloace pe direcţiile ameninţate;
- acţiuni active şi îndrăzneţe ale subunităţilor în combinare cu menţinerea fermă a poziţiilor
ocupate;
- executarea de contraatacuri hotărâtoare, nimicirea rapidă a inamicului pătruns în apărare, de
asemenea a desantului paraşutat a acestuia;
- exploatarea chibzuită a proprietăţilor favorabile ale terenului, prin amenajarea genistică şi
mascarea minuţioasă a acestuia;
- executarea măsurilor privind protecţia contra armei incendiare şi pregătirea subunităţilor pentru
ducerea luptei în teren contaminat, în timp îndelungat;
51
- cooperarea stabilă;
- asigurarea multilaterală a luptei;
- conducerea fermă şi neîntreruptă cu subunităţile.
Trăsăturile caracteristice ale luptei de apărare
Trăsăturile caracteristice ale apărării sînt:
- acţiunile hotărîtoare;
- acţiuni executate prin surprindere;
- existenţa abatizelor, raioanelor cu distrugeri, incendii şi inundaţii, zonelor contaminate cu
substanţe radioactive şi chimice;
- dezvoltarea neuniformă a luptei pe front şi în adîncime, ducerea luptei de apărare pe direcţiile
de ofensivă ale inamicului în adîncimea apărării şi în raioanele de debarcare (lansare) a desantului
aerian şi a trupelor aeromobile;
- independenţa tactică a subunităţilor;
- schimbările rapide ale situaţiei;
- dinamism, încordare înaltă şi caracter de scurtă durată;
- tendinţa permanentă pentru preluarea şi menţinerea iniţiativei;
- creşterea importanţei factorului moral-psihologic.
În condiţiile contemporane, luptei de apărare îi sînt caracteristice acţiunile hotărîtoare.
Importanţă primordială vor avea loviturile nucleare şi de foc asupra inamicului pe căile de acces
îndepărtate, în scopul zădărnicirii ofensivei încă pînă la trecerea trupelor la atac şi întrebuinţarea de
către acestea a mijloacelor de nimicire în masă. Asupra inamicului care înaintează vor fi executate
lovituri nucleare, lovituri cu aviaţia, ciocane de foc din toate mijloacele, vor fi întreprinse contraatacuri
hotărîtoare, manevre de forţe şi mijloace cu tempuri înalte, în scopul devansării inamicului de a ieşi pe
poziţiile, aliniamentele (în raioanele) preconizate.
Pentru aceasta este necesar de acţiuni prin surprindere în lupta de apărare, care constă în
inducerea inamicului în eroare, relativ la dispunerea reală a forţelor şi mijloacelor proprii şi care
impune inamicul de a produce lovituri asupra spaţiilor goale sau obiectivelor secundare, ceea ce va
slăbi acţiunea asupra grupării principale din apărare.
În urma întrebuinţării de către ambele părţi a armei nucleare şi a altor mijloace de nimicire în
masă vor apărea dărîmături, raioane cu distrugeri, incendii şi inundaţii, zone contaminate, în rezultatul
cărora acţiunile de apărare se vor desfăşura neuniform de-a lungul frontului şi în adîncime, se vor duce
pe direcţiile de ofensivă a inamicului şi, concomitent, în adîncimea apărării, în raioanele de debarcare
(lansare) a desantului aerian şi grupelor de cercetare-diversiune.
În astfel de condiţii o importanţă deosebită o are independenţa tactică a subunităţilor, capacitatea
lor de a duce apărarea circulară şi gătinţa pentru acţiuni în zona contaminată, de asemenea în
încercuire deplină.
Întrebuinţarea de către ambele părţi a armei nucleare şi altor mijloace moderne de nimicire,
debarcarea (lansarea) desantului aerian tactic şi grupelor de cercetare-diversiune, întrebuinţarea
trupelor aeromobile, de asemenea scopurile hotărîtoare ale ambelor părţi şi alţi factori atribuie luptei
de apărare dinamism, încordare înaltă şi caracter de scurtă durată, de asemenea schimbări rapide ale
situaţiei.
Succesul în lupta de apărare contemporană va depinde mult de calităţile morale şi de luptă a
fiecărui luptător, de măiestria de luptă şi de pregătirea psihologică a acestora. Organizarea şi disciplina
militară înaltă, fermitatea, îndîrjirea, caracterul activ al acţiunilor şi tendinţa de a îndeplini misiunea de
luptă cu orice preţ vor exclude panica şi nimicirea subunităţilor în apărare. Personalul plutonului
trebuie să fie în stare de a rezista în luptă la cele mai grele încercări, de a suporta eforturi mari morale
şi fizice.
Exploatînd cu pricepere condiţiile terenului, mijloacele de foc, în special acele antitanc, maşinile
de luptă (transportoarele blindate) şi barajele de tot felul, plutonul este în stare în termene scurte de a
organiza o apărare puternică şi cu succes de a respinge ofensiva inamicului.
52
1.2. Locul şi misiunile plutonului în apărare
Plutonul de infanterie motorizată acţionează în componenţa companiei în cooperare cu
plutoanele vecine şi susţinut de mijloacele comandantului eşalonului superior.
Plutonul poate să se apere în componenţa companiei în eşalonul întîi sau doi, pe direcţia
principală sau secundară. De asemenea, el poate să se afle în rezerva batalionului. În acest caz,
plutonul se dispune, de regulă, în adîncimea apărării batalionului şi este destinat pentru executarea
misiunilor apărute prin surprindere. În afară de aceasta plutonul poate fi numit în siguranţa de luptă, în
patrula de cercetare de luptă sau în ambuscadă. De asemenea, plutonul cu o parte din forţe sau în
întreaga componenţă poate să constituie grupa blindată a batalionului(companiei). În fiecare caz
concret locul plutonului va fi determinat de misiunea de luptă pusă de către comandantul superior.
Misiunea de luptă – misiunea pusă subunităţii de către comandantul superior pentru obţinerea
unui scop determinat în luptă către termenul stabilit.
Conţinutul misiunii de luptă depinde de:
- destinaţia subunităţii;
- mijloacele de nimicire întrebuinţate;
- compunerea forţelor şi mijloacelor;
- posibilităţile de luptă a subunităţii proprii şi a inamicului;
- condiţiile terenului şi de alţi factori.
Rolul şi locul plutonului în apărare este determinat de destinaţia lui, locul în dispozitivul de luptă
al companiei. De multe ori rolul plutonului în apărare depinde de direcţia pe care el se apără şi de
caracterul misiunii. Plutonul, care acţionează din contact nemijlocit cu inamicul pe direcţia expusă
atacului cu tancuri, îndeplineşte cea mai complicată misiune: el primul primeşte asupra sa partea de
bază a focului tuturor mijloacelor de nimicire ale inamicului, iar apoi cea mai puternică lovitură a
tancurilor şi a infanteriei.
Asupra plutonului, care se apără în primul eşalon pe direcţia principală, se pune misiunea:
- cu toate tipurile de foc, în cooperare cu vecinii, de a produce nimicirea hotărîtoare inamicului
în faţa limitei dinainte;
- de a respinge atacul acestuia şi de a menţine punctul de sprijin ocupat;
- în caz de pătrundere a inamicului în punctul de sprijin sau în intervalul cu vecinul, cu focul
tuturor mijloacelor, de a-i produce pierderi maximale şi de a-i nu da posibilitatea pătrunderii în
adîncimea apărării, prin aceasta creînd condiţii favorabile pentru nimicirea acestuia cu rezervele
comandantului eşalonului superior.
Pentru pluton, în acest caz, se numeşte un punct de sprijin mai mic după dimensiuni, el primeşte
mai multe mijloace de întărire şi se sprijină cu o cantitate mai mare de artilerie şi aruncătoare. În afară
de aceasta, în apropierea punctului de sprijin se concentrează eforturile principale a mijloacelor de foc
a comandanţilor eşalonului superior.
Aşadar, plutonului care se apără în primul eşalon pe direcţia principală, îi revine rolul hotărîtor în
respingerea atacurilor tancurilor şi infanteriei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării şi
menţinerea primei poziţii.
Acţionînd pe direcţia secundară, plutonul are misiunea de a apăra cu fermitate punctul de sprijin
şi prin aceasta de a nu permite pătrunderea inamicului pe cele mai importante direcţii şi de a interzice
infiltrarea acestuia în flanc şi în spatele subunităţilor, care se apără pe direcţia principală. În cazul dat
plutonul va primi un punct de sprijin mai mare şi mai puţine mijloace de întărire sau nu le va primi.
Plutonul din adîncimea punctului de sprijin al companiei pregăteşte şi apără punctul său de
sprijin, iar în cooperare cu plutoanele de pe limita dinainte, cu alte plutoane din adîncime, participă cu
foc şi baraje la oprirea inamicului pătruns în punctul de sprijin al companiei, interzice infiltrarea sau
limitează pătrunderea acestuia în adîncimea apărării şi în intervale.
53
Plutonul care se apără în componenţa companiei din eşalonul doi al batalionului, organizează
apărarea în adîncime. Misiunea plutonului constă în menţinerea punctului de sprijin şi nimicirea
inamicului pătruns în apărare, de asemenea de a fi gata pentru schimbul subunităţilor primului eşalon,
în cazul cînd acestea şi-au pierdut capacitatea de luptă şi pentru executarea de contraatacuri împreună
cu eşaloanele doi şi rezervele comandantului eşalonului superior.
Plutonul de infanterie motorizată, din rezerva batalionului, este destinat pentru îndeplinirea
misiunilor apărute prin surprindere în cursul luptei sau să întărească (schimbe) subunităţile din primul
eşalon, în cazul cînd acestea şi-au pierdut capacitatea de luptă. În acest caz plutonului i se indică un
raion de concentrare, unde el pregăteşte un punct de sprijin.
Misiunile apărute prin surprindere pot fi:
- respingerea atacului inamicului pătruns în apărare;
- nimicirea desantului aerian, grupelor aeromobile şi de cercetare-diversiune ale inamicului, care
au fost lansate(debarcate) în adîncimea raionului de apărare a batalionului.
Plutonului, care este numit în rezerva antidesant (fig.4), i se indică un raion, în care el duce
cercetarea inamicului aerian, execută baraje genistice şi pregăteşte ambuscade în locurile unde este
posibilă lansarea desantului aerian tactic sau a grupelor de cercetare-diversiune, de asemenea, pe
direcţiile posibile de acţiuni a acestora.
Cînd apărarea se organizează în afara contactului cu inamicul, pe direcţiile pe care nu acţionează
alte elemente de siguranţă, după dispoziţiunile comandantului de batalion, plutonul din compania care
acţionează în eşalonul doi (rezervă) poate fi trimis în siguranţa de luptă cu misiunea:
- de a produce pierderi în personal şi tehnică de luptă inamicului;
- a-1 obliga să se desfăşoare prematur;
- a interzice acţiunile elementelor de cercetare şi siguranţă ale acestuia;
- de a face siguranţa eşalonului superior împotriva atacului prin surprindere al inamicului.
Plutonul de infanterie moto, care este numit în siguranţa de luptă, se deplasează la poziţia
indicată, execută amenajarea genistică a acesteia şi se află în gătinţă pentru nimicirea cercetării
inamicului şi interzicerea atacului prin surprindere din partea inamicului asupra forţelor principale ale
batalionului.
Distanţa la care se trimite siguranţa de luptă variază în funcţie de teren, misiunea primită,
mijloacele de întărire şi poate fi de 1-2 km faţă de limita dinainte a apărării. Pe aliniamentul stabilit
plutonul ocupă şi amenajează un punct de sprijin cu o dezvoltare frontală de pînă la 500 m.
Plutonul poate fi întărit cu 1-3 tunuri antitanc, un pluton de aruncătoare, 1-2 mitraliere,
1-2 cercetaşi chimici şi 1-2 pionieri. El poate fi sprijinit cu focul aruncătoarelor şi artileriei din
poziţii de tragere vremelnice.
Plutonul de infanterie moto pe MLD poate fi numit în ambuscada de foc pentru nimicirea
inamicului cu foc la distanţă mică, cu foc executat prin ochire directă şi exploatarea barajelor de mine
şi explozive.
Plutonul în ambuscadă ocupă poziţia indicată şi o maschează minuţios.
Plutonul numit în ambuscadă poate fi întărit cu subunităţi de aruncătoare de flăcări şi de genişti.
Plutonul de infanterie moto, cu o parte din forţe sau în întreaga componenţă, poate să intre în
grupa blindată a batalionului (companiei) (fig.4).
Grupa blindată a batalionului se formează din cîteva MLD şi TAB (de obicei fără desant),
repartizate din plutoanele eşaloanelor întîi şi doi, care se apără în afara direcţiei de concentrare a
eforturilor principale. Ea este destinată pentru amplificarea în cursul luptei a rezistenţei şi a
caracterului activ al apărării pe cele mai ameninţate direcţii, închiderea breşelor, rezultate a loviturilor
de foc ale inamicului şi îndeplinirea altor misiuni, care necesită acţiuni hotărîtoare şi manevriere, de
asemenea, o nimicire eficace cu foc a inamicului.
54
Plutonul de infanterie, care este destinat să acţioneze ca patrulă de cercetare de luptă, în cursul
luptei de regulă acţionează la unul din flancurile batalionului(companiei) la distanţa, care asigură
observarea asupra acţiunilor acesteia şi susţinerea cu foc. În condiţiile de lipsă a contactului nemijlocit
cu inamicul patrula de cercetare de luptă poate să acţioneze la o distanţă mai mare de la forţele
principale ale batalionului(companiei).
În cazul trecerii la apărare în condiţii de lipsă a contactului cu inamicul, patrula de cercetare de
luptă are misiunea:
descoperirea inamicului;
– determinarea naturii şi valorii inamicului;
– determinarea direcţiei de deplasare şi aliniamentelor de desfăşurare a coloanelor inamicului, în
special acelor de tancuri;
– determinarea poziţiilor de tragere a artileriei, locurilor de desfăşurare a punctelor de conducere.
În cursul luptei de apărare acesta determină forţele inamicului, pătruns în apărare sau care
încearcă să execute o manevră de ocolire.
–
Plutonul de infanterie trece la apărare într-un punct de sprijin cu o dezvoltare frontală pînă la
400 m şi pînă la 300 m în adîncime.
Plutonului de infanterie moto pot fi date ca întărire subunităţi de aruncătoare de grenade,
antitanc, de aruncătoare de flăcări, antiaeriene, iar uneori subunităţi de pioneri - genişti,
cercetaşi-chimişti.
1.3. Manevra în apărare
Succesul apărării se asigură prin:
– manevră;
– concentrarea efortului;
– dinamism;
– cunoaşterea inamicului şi zădărnicirea acţiunilor acestuia;
– flexibilitate;
– lovirea repetată şi prin surprindere a inamicului;
– menţinerea comenzii şi cooperării neîntrerupte a forţelor;
– susţinerea logistică oportună şi eficientă.
În apărare, manevra se execută pentru îndeplinirea următoarelor scopuri:
−realizarea surprinderii inamicului şi preluarea iniţiativei;
−scoaterea plutonului de sub loviturile inamicului;
−întărirea apărării pe direcţia ameninţată;
−nimicirea inamicului pătruns şi respingerea atacului acestuia;
−mutarea efortului în funcţie de direcţia pe care va ataca inamicul, îndeosebi cu blindate;
−participarea la nimicirea desantului aerian şi a forţelor aeromobile ale inamicului;
−închiderea unor breşe din dispozitivul propriu;
−înlocuirea unor subunităţi care şi-au pierdut puterea de luptă.
Formele manevrei de forţe şi mijloace sunt:
−lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării;
−mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta, din faţă spre adâncime şi invers;
−executarea contraatacurilor;
−manevra pe verticală.
Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării se execută, de regulă, prin manevre
specifice ofensivei, cu forţele din primul eşalon întărite şi urmăreşte zădărnicirea trecerii inamicului la
ofensivă, îmbunătăţirea aliniamentului limitei dinainte a apărării, distrugerea sau nimicirea unor
obiective importante, capturarea de tehnică şi modele noi de armament. Această formă de manevră se
desfăşoară, de regulă, noaptea, fără pregătire de foc.
55
Mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta vizează regruparea unor subunităţi din raioanele
neatacate (slab atacate) şi folosirea acestora pentru întărirea apărării, acolo unde s-a concentrat efortul
ofensiv al inamicului sau în alte raioane ori pe direcţii ameninţate.
Mutarea eforturilor din spate spre front se realizează prin aducerea din adâncime a forţelor din
eşalonul doi (rezervei) spre limita dinainte a apărării pentru:
−întărirea apărării pe direcţia ameninţată;
−închiderea unor breşe realizate de inamic;
−ocuparea unor aliniamente de apărare favorabile opririi ofensivei inamicului în adâncimea
apărării;
−executarea contraatacurilor;
−înlocuirea unor subunităţi din primul eşalon care şi-au pierdut puterea de luptă.
Mutarea eforturilor dinspre front spre spate se execută în scopul:
−scoaterii forţelor de sub loviturile puternice ale inamicului şi mutării apărării pe un aliniament
mai favorabil;
−regrupării forţelor pentru constituirea unor grupări necesare executării contraatacurilor pe alte
direcţii sau efectuării de subordonări şi resubordonări;
−nimicirii desantului aerian sau forţelor aeromobile ale inamicului;
−reconstituirii forţelor din eşalonul doi (rezervei).
Contraatacul se declanşează în raport cu situaţia creată, precum şi cu forţele şi mijloacele la
dispoziţie, în una din variantele stabilite prin planul de acţiune, adaptată la situaţia concretă sau într-o
altă variantă impusă de situaţie.
Gruparea de contraatac se constituie din subunităţi din eşalonul doi, subunităţi regrupate de pe
direcţiile unde inamicul nu acţionează cu forţe puternice, iar în situaţii deosebite, din rezervă.
Plutonul de infanterie participă la executarea manevrei pe verticală pentru:
a)
interceptarea comunicaţiilor sau lovirea inamicului care urmează să fie introdus în luptă
pentru dezvoltarea ofensivei;
b)
sprijinul contraatacurilor şi crearea condiţiilor de trecere la ofensivă;
c)
participarea la nimicirea desantului aerian al inamicului şi a forţelor aeromobile;
d)
închiderea unor breşe create de către inamic.
1.4. Constituirea apărării plutonului
Realizarea structurii apărării constituie baza pregătirii luptei plutonului. Elementele principale
ace acesteia sînt:
- dispozitivul de luptă;
- punctul de sprijin;
- sistemul de foc.
Dispozitivul de luptă. Dispozitivul de luptă al plutonului se constituie în corespundere cu
hotărârea comandantului pentru ducerea luptei de apărare. El trebuie să corespundă misiunii primite,
situaţiei concrete în care se trece la apărare şi caracteristicilor terenului.
Dispozitivul de luptă trebuie să asigure:
- stabilitatea apărării;
- concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţia importantă de apărare;
- manevra de forţe, mijloace şi de foc;
- posibilitatea de a atrage inamicul în pungi de foc, ambuscade, capcane, cîmpuri de mine, baraje
antiinfanterie şi antiblindate, în scopul nimicirii acestuia prin foc şi contraatacuri.
În funcţie de situaţie şi misiunea primită dispozitivul plutonului se constituie, de regulă, din
dispozitivele de luptă ale grupelor şi mijloacelor de întărire (sprijin).
Poziţiile grupelor de infanterie moto în apărare se dispun, de regulă, într-o tranşee pe o linie
(fig.1). În punctele de sprijin, care sînt dispuse pe cele mai posibile direcţii de ofensivă a inamicului,
56
poziţia uneia din grupe a plutonului poate fi amenajată în adîncimea punctului de sprijin (pe linia doua)
la 100 – 200 m în urma tranşeei, în scopul întăririi stabilităţii apărării (fig.2). În cazul cînd există
pericolul de a fi atacaţi din flanc, dispozitivul de luptă poate fi constituit eşalonat spre dreapta sau
stînga (fig.3,4).
MLD se dispun în punctul de sprijin al plutonului de-a lungul frontului şi în adîncime cu un
interval de pînă la 200 m. Poziţiile de tragere pentru ele se aleg, ţinînd cont de caracteristicile
terenului, cum pe pantele dinainte cît şi pe pantele din urma înălţimilor din aşa calcul, ca să se asigure
executarea observării asupra inamicului şi ducerea focului la distanţa maximă prin ochire directă din
tunuri, mitraliere şi cu RAD, susţinerea reciprocă cu foc şi posibilitatea de ducere a focului concentrat
în faţa limitei dinainte şi la flancurile punctului de sprijin, de asemenea apărarea circulară, dispunerea
în ascuns a mijloacelor de foc şi mascarea.
TAB ocupă poziţiile de tragere, de obicei, în adîncimea punctului de sprijin în aşa mod ca să se
asigure posibilitatea de ducere a focului din mitraliere, îndeosebi în direcţia flancurilor şi în intervale.
Subunităţile antitanc şi de aruncătoare de flăcări care sînt afectate plutonului de infanterie moto
se dispun pe poziţiile grupelor de infanterie moto, iar grupa de aruncătoare de grenade – în intervalele
dintre ele sau la flancul punctului de sprijin al plutonului. În cursul luptei se prevede, de asemenea,
posibilitatea de executare a manevrei de către aceste grupe pe cele mai periculoase direcţii şi pentru
ocuparea apărării circulare.
În punctul de sprijin al plutonului şi la flancurile acestuia pot ocupa poziţiile de tragere
mijloacele antitanc, care nu se află în subordinea comandantului de pluton. Comandantul de pluton
trebuie să cunoască misiunile acestor mijloace şi să menţină cu ele o cooperare strînsă.
Punctul de sprijin. Punctul de sprijin al plutonului – raion al terenului, unde plutonul împreună
cu mijloacele de întărire se dispune în dispozitiv de luptă, creează sistemul de foc, îl amenajează în
raport genistic şi se află în gătinţă pentru respingerea inamicului care înaintează.
Punctul de sprijin al plutonului se pregăteşte pentru o apărare circulară mai întîi de toate pentru
lupta cu tancurile inamicului şi minuţios se maschează.
Punctul de sprijin al plutonului de infanterie moto este compus din:
- poziţiile grupelor de infanterie moto;
- poziţiile de tragere pentru MLD (TAB);
- poziţiile de tragere pentru mijloacele de foc afectate.
Lărgimea frontului şi adîncimea punctului de sprijin al plutonului se determină în corespundere
cu posibilităţile plutonului de infanterie moto pentru producerea nimicirii inamicului pe o porţiune de
front şi pentru menţinerea punctului de sprijin.
Mărimea frontului a poziţiei pentru fiecare grupă depinde de numărul militarilor care o apără,
condiţiile terenului şi ale situaţiei. În scopul neadmiterii nimicirii întregii grupe cu un proiectil (mină)
de calibru mijlociu poziţia grupei trebuie să fie nu mai puţin de 50 m, iar necesitatea conducerii cu
subordonaţii prin voce nu permite dispersarea militarilor pe poziţie mai mult de 100 m. În pluton sînt
trei grupe, fiecare din care apără o poziţie de pînă la 100 m. Luînd în consideraţie două intervale dintre
poziţiile grupelor de pînă la 50 m, lărgimea frontului a punctului de sprijin al plutonului va constitui
pînă la 400 m.
Plutonul de infanterie moto apără un punct de sprijin cu o dezvoltare frontală de pînă la 400 m
şi o adîncime de pînă la 300 m.
Intervalele dintre punctele de sprijin ale plutoanelor pot fi pînă la 300 m, iar între poziţiile
pentru grupe – pînă la 50 m. Ele trebuie să se afle sub observare neîntreruptă, să fie bătute cu foc şi
baraje.
57
Pe întregul front al punctului de sprijin al plutonului de infanterie moto se sapă o tranşee
neîntreruptă, care uneşte locaşele individuale (duble) pentru infanterişti, amplasamentele pentru MLD,
instalaţiile RAD, alte mijloace de foc şi adăposturile pentru personal. De la punctul de sprijin în
adîncimea apărării se sapă şanţul de comunicaţie, care se amenajează pentru ducerea focului. Tranşeea,
locaşele şi şanţul de comunicaţie trebuie să asigure ducerea focului de flanc şi încrucişat asupra
inamicului care atacă, executarea manevrei în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc, de asemenea
inducerea inamicului în eroare referitor la construirea apărării de către pluton.
MLD (TAB) ocupă poziţiile de tragere, care se amenajează în centrul poziţiei grupei, la flancuri
sau în spatele poziţiei grupei la distanţa de pînă la 50 m, iar în punctul de sprijin al plutonului se
dispun de-a lungul frontului şi în adîncime cu intervalele de pînă la 200 m.
Pentru asigurarea apărării circulare a punctului de sprijin se pregătesc poziţiile de tragere de
rezervă pentru MLD (TAB), RAD, aruncătoare de grenade îndeosebi pentru ducerea focului în direcţia
flancurilor şi în spate.
Adîncimea punctului de sprijin al plutonului se creează în urma dispunerii MLD (TAB) şi a
mijloacelor de întărire în adîncime, de asemenea, în urma creării poziţiilor de rezervă pentru grupe şi
tehnica de luptă.
Punctul de comandă al comandantului de pluton se dispune în punctul de sprijin în aşa loc, de
unde se asigură cele mai bune condiţii de observare asupra inamicului, acţiunilor subordonaţilor,
vecinilor şi terenului, de asemenea conducerea neîntreruptă cu plutonul. De regulă, punctul de
comandă al comandantului de pluton de infanterie moto se amenajează în calea de comunicaţie. El cu
nimic nu trebuie să se deosebească în dispozitivul de luptă. Pentru aceasta chibzuit sînt exploatate
capacităţile de protecţie ale terenului.
Prima tranşee este limita dinainte a apărării şi se apără de plutoanele din primul eşalon. În faţa
ei se creează baraje antitanc şi antiinfanterie. Limita dinainte se numeşte de către comandantul
eşalonului superior. Prima tranşee trebuie să asigure o observare bună asupra inamicului, cele mai bune
condiţii pentru crearea focului continuu a tuturor mijloacelor în faţa limitei dinainte, în intervale, la
flancuri şi ducerea focului din adîncimea apărării.
Tranşeea a doua este apărată de plutonul din eşalonul doi (rezerva) companiei. Ea se
amenajează la depărtarea de 300 – 600 m de la prima tranşee din aşa calcul, ca plutonul care o apără să
fie în stare de a susţine cu focul său subunităţile care ocupă prima tranşee, de asemenea, să ducă focul
spre căile de acces spre limita dinainte a apărării şi să acopere cu foc barajele în faţa ei.
Tranşeea a treia (patra) se apără de plutoanele companiei din eşalonul doi al batalionului. Ea se
amenajează la depărtarea de 600 – 1000 m de tranşeea a doua (a treia) din aşa calcul, ca mijloacele de
foc dispuse în ea să poată duce focul în fîşia dintre tranşeea a doua şi a treia (a patra), iar pe unele
porţiuni şi în faţa limitei dinainte a apărării.
Calea de comunicaţie este folosită pentru executarea manevrei în ascuns de către subunităţi,
ducerea luptei cu inamicul pătruns în apărare, evacuarea răniţilor şi aducerea muniţiilor şi a
alimentelor.
În scopul scăderii pierderilor de la acţiunea focului artileriei, loviturilor de aviaţie şi a
armamentului nuclear ale inamicului, tranşeele şi căile de comunicaţie trebuie să fie săpate de profil
deplin, iar pe unele porţiuni se întăresc cu taluze căptuşite. În tranşee şi în căile de comunicaţie pentru
personal se amenajează porţiuni acoperite, adăposturi, iar pentru rachete, muniţii şi alte mijloace
materiale se sapă nişe şi şanţuri.
Sistemul de foc. În apărare focul este mijlocul principal pentru nimicirea inamicului. Pentru ca
el să fie eficace, acesta trebuie să fie organizat într-o sistemă unică, care ar răspunde concepţiei luptei.
58
Apărarea se organizează, luînd în consideraţie ducerea luptei cu forţele superioare ale
inamicului. După cantitatea mijloacelor de foc, inamicul va depăşi plutonul de infanterie moto. De
aceea superiorităţii cantitative este necesar de contrapus un foc calitativ.
Aşadar, sistemul de foc în apărare constă în amplasarea judicioasă a armamentului în teren şi
stabilirea corectă şi completă a misiunilor pentru fiecare categorie de armament, realizarea nimicirii
inamicului, respingerea atacurilor şi nimicirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, nimicirea
inamicului pătruns în dispozitivul de luptă, sprijinul subunităţilor vecine şi a celor care execută
contraatacuri. Se realizează prin concentrări de foc, barajul de foc executat cu toate categoriile de
armament în faţa limitei dinainte a apărării, foc dens executat la flancuri şi în adîncimea apărării,
combinat cu baraje şi obstacole.
Sistemul de foc al plutonului în apărare include:
- sectoarele de foc concentrat ale plutonului, pregătite în faţa limitei dinainte a apărării;
- zonele focului antitanc din MLD şi focului continuu din restul mijloacelor de foc ale plutonului
în faţa limitei dinainte, în intervale, la flancuri şi în adîncimea apărării;
- manevra de foc pregătită din MLD pe direcţiile ameninţate.
Organizînd sistemul de foc ca element de care depinde stabilitatea apărării, comandantul de
pluton trebuie să stabilească pentru fiecare mijloc de foc locaşuri (poziţii) de tragere, iar pentru
armamentul principal (puşti mitraliere, mitraliere, tunuri, aruncătoare de grenade şi instalaţii de rachete
antitanc), poziţii de tragere de bază, de rezervă şi vremelnice, din care să poată participa:
- în sectoarele de foc concentrat, la distanţa eficace – tunurile MLD, mitralierele de companie şi
de pe TAB, puştile mitraliere şi puştile semiautomate cu lunetă;
- în zona focului eficace, exploatînd razanţa traiectoriilor pentru a asigura continuitatea focului –
tunurile MLD, mitralierele de companie, mitralierele de pe TAB, puştile mitraliere, întregul armament
al plutonului.
Poziţiile de tragere ale aruncătoarelor de grenade antitanc se aleg în funcţie de direcţia cea mai
probabilă de atac cu tancuri a inamicului.
Comandantul de pluton va urmări ca armamentul să fie astfel amplasat, ca să se poată asigura o
manevră rapidă a focului pe toate căile favorabile apropierii inamicului de limita dinainte a apărării, pe
cele care duc spre flancuri şi în intervale.
Baza sistemului de foc o constituie focul executat din MLD, aruncătoarele de grenade antitanc şi
mitraliere.
Sistemul de foc trebuie să asigure:
- nimicirea forţelor principale ale inamicului pe timpul deplasării spre aliniamentele de
desfăşurare şi pe baza de plecare la ofensivă;
- sprijinirea subunităţilor care duc lupta în fîşia de asigurare, pe poziţia înaintată şi cea a
siguranţei de luptă;
- respingerea atacurilor şi nimicirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, în special al
blindatelor acestuia;
- realizarea nimicirii inamicului în faţa şi la flancurile punctului de sprijin al plutonului;
- nimicirea inamicului pătruns în adîncimea apărării, a subunităţilor de desant aerian şi
aeromobile;
- participarea la pregătirea de foc şi sprijinul subunităţilor pe timpul executării contraatacurilor;
- executarea manevrei de foc prin repartizarea, transferarea şi concentrarea lui în timp scurt în
orice sector şi pe orice direcţie ameninţată;
- acoperirea cu foc a flancurilor şi intervalelor, barajelor genistice şi obstacolelor naturale;
- apărarea circulară a punctului de sprijin.
59
Nemijlocit, în faţa limitei dinainte, se pregăteşte zona continuă de foc suprapus: tot terenul în
fîşia de 400 m în faţa limitei dinainte se află sub focul eficace al plutonului, iar porţiunile nebătute de
focul plutonului trebuie să fie nimicite cu focul de artilerie şi aruncătoare de mine de pe poziţiile de
tragere acoperite.
Toate mijloacele de foc trebuie să fie gata pentru ducerea focului şi executarea manevrei pe timp
de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Pentru organizarea sistemului de foc comandantul plutonului indică în detaliu:
- fîşia de tragere;
- sectorul de tragere complementar(suplimentar);
- sectoarele de foc concentrat.
Pentru MLD (TAB), tunuri, instalaţiile de rachete antitanc, aruncătoare de grenade, aruncătoare
de flăcări şi mitraliere se indică:
- poziţiile de tragere de bază şi de rezervă (pentru mijloacele de foc de serviciu şi vremelnice);
- sectoarele de tragere de bază şi complementare(suplimentare) de pe fiecare poziţie la distanţa
focului eficace.
Focul aruncătoarelor de grenade antitanc portative se pregăteşte în fîşia de tragere a grupelor
sale.
Focul de pe poziţiile de tragere de bază se execută pentru îndeplinirea misiunii principale, de
regulă, pentru participarea la trageri în zona focului eficace;
- de pe poziţiile de tragere de rezervă – cînd poziţia de bază a fost descoperită şi bătută cu foc
intens de către inamic sau pe timpul pătrunderii inamicului la flancuri, prin intervale, în spatele
punctului de sprijin al plutonului. Cînd nu se organizează poziţii de tragere vremelnice, din acestea se
pot executa şi unele concentrări de foc la distanţe mari;
- de pe poziţiile de tragere vremelnice – pentru inducerea în eroare a inamicului asupra
dispunerii mijloacelor principale de foc proprii, pentru participarea în concentrările de foc şi pentru
sprijinul cu foc al siguranţei de luptă (poziţiei înaintate).
Poziţiile de tragere de bază pentru aruncătoarele de grenade antitanc, puştile mitraliere şi
locaşurile de tragere ale puştilor semiautomate cu lunetă se stabilesc pe poziţiile de apărare.
Pentru MLD (TAB) şi pentru mitralierele de companie primite ca întărire se stabilesc în cadrul
punctului de sprijin al plutonului astfel:
- către limita dinainte a punctului de sprijin – cele care participă cu foc în zona focului eficaci;
- în adîncimea punctului de sprijin – cele care participă cu foc la nimicirea inamicului pătruns în
interiorul punctului de sprijin, la flancuri şi în intervale.
Poziţiile de tragere de rezervă pentru MLD (TAB) se stabilesc, faţă de poziţiile de tragere de
bază, la o depărtare de aproximativ 150 – 200 m în adîncime şi 50 – 100 m în direcţie, iar pentru puşti
mitraliere, aruncătoare de grenade antitanc 100 m în direcţie şi 50 – 100 m în adîncime.
Poziţiile de tragere vremelnice se stabilesc cît mai aproape de limita dinainte sau în faţa
punctelor de sprijin, pînă la 200 m depărtare de poziţiile de tragere de bază.
Pentru ducerea focului în apărare pentru MLD (TAB), mitraliere şi alte mijloace de foc se
numesc poziţiile de tragere de bază şi de rezervă, sectoarele de tragere de bază şi complementare
(suplimentare) la distanţa focului eficace a fiecărui mijloc de foc. Focul aruncătorului de grenade
antitanc se pregăteşte în fîşia de tragere a grupei. Pentru grupă şi pluton se indică fîşia de tragere, în
afară de aceasta, li se indică sectoarele de tragere complementare(suplimentare).
Fîşia de tragere este porţiunea de teren delimitată lateral spre stînga şi spre dreapta
dispozitivului de luptă al plutonului (grupei) în care subunitatea trebuie să execute misiunile de foc
stabilite pentru nimicirea sau respingerea inamicului care atacă.
60
Fîşia de tragere se indică în teren prin patru repere (puncte), începînd de la flancul drept al
punctului de sprijin, iar sectorul de tragere – prin două puncte.
Dezvoltarea frontală a fîşiei de tragere măsurată pe limita dinainte a zonei focului eficace poate
fi:
- pentru pluton – pînă la 700 m;
- pentru grupă – pînă la 150 m.
Adîncimea fîşiei de tragere este determinată de bătaia maximă eficace în concentrări de foc.
Nimicirea obiectivelor ale inamicului poate fi efectuată prin tragerea din mijloacele de foc
separate sau cu focul concentrat al grupei, plutonului.
Focul concentrat este focul mitralierelor, puştilor mitraliere, aruncătoarelor de grenade şi a
armamentului MLD (TAB), care se duce pe un obiectiv sau asupra unei părţi a dispozitivului de luptă
al inamicului.
Sectorul de foc concentrat este suprafaţa sau aliniamentul de tragere pe care se pregăteşte
concentrarea focului întregului armament principal (sau cel puţin a 2/3 din acesta) al subunităţii asupra
personalului inamicului care va ocupa sau se va desfăşura pe acest aliniament.
Densitatea focului în sectorul de foc concentrat trebuie să fie de 1,5 – 2 ori mai mare decît
densitatea obişnuită în faţa punctului de sprijin, şi poate fi de 10 – 12 gloanţe într-un minut pe un
metru de front. Reieşind din aceste cerinţe sectorul de foc concentrat pentru pluton se numeşte 150 –
200 m pe front, iar sectorul de foc concentrat pentru grupă poate fi pînă la 50 m.
Focul concentrat al plutonului se pregăteşte în faţa celor mai periculoase căi de acces ascunse,
acolo unde inamicul poate să se concentreze în ascuns şi să treacă în atac.
Focul concentrat asupra ţintelor terestre se execută din armele cu glonţ la distanţa:
- din AK, RPK – 400-600 m;
- din PK, PKT – pînă la 1000 m;
- din KPVT – pînă la 2000 m.
Pentru MLD sectoarele de foc concentrat se numesc aparte şi pot fi la depărtarea de 2 – 3 km de
la limita dinainte a apărării. Dezvoltarea frontală a sectorului de foc concentrat poate fi pînă la 75 m
(cîte 25 m pentru fiecare tun), iar adîncimea – pînă la 50 m. Tragerea se execută cu grenade
explozive.
Pentru nimicirea organizată a inamicului se numesc aliniamentele de deschidere a focului din
instalaţiile de rachete antitanc, tunuri, MLD şi armele cu glonţ. Distanţa focului eficace constituie:
- din armele cu glonţ – 400-600 m;
- din MLD – 1000-1300 m;
- din TAB – 2000 m.
Sectorul de tragere de bază este porţiunea de teren delimitată lateral spre stînga şi spre dreapta
în care militarii execută focul cu armamentul din înzestrare la distanţa maximă eficace a acestuia.
Sectorul de tragere complementar(suplimentar) este porţiunea de teren din dreapta sau stînga
sectorului de tragere de bază în care militarii execută focul în folosul subunităţii (militarilor) vecine cu
care cooperează, sau pentru acoperirea cu foc a intervalelor dintre acestea.
Dezvoltarea frontală a sectorului de tragere complementar(suplimentar) poate cuprinde de la 1/3
pînă la 2/3 din dezvoltarea frontală a sectorului de tragere de bază.
Sistemul de foc se organizează de către comandantul de pluton pe baza misiunii primite,
participării tuturor mijloacelor de foc, inclusiv a celui antitanc, combinat cu obstacole şi baraje şi
trebuie să asigure condiţii optime pentru executarea focului cu toate categoriile de armament şi în toate
direcţiile, în special a focului frontal, de flanc şi încrucişat, precum şi posibilitatea realizării manevrei
mijloacelor de foc, a focului de front şi în adîncime.
61
Mijloacele de foc se dispun în funcţie de misiunea primită, de caracteristicile terenului şi direcţia
de acţiuni a inamicului, în aşa fel ca toate căile de acces către limita dinainte a apărării şi către flancuri
să fie văzute şi bătute cu foc.
Pentru a asigura nimicirea inamicului în faţa limitei dinainte a punctului de sprijin la distanţa de
pînă la 400 m, trebuie să se realizeze o pînză de foc continuu cu densitatea de minimum 3-4 gloanţe pe
metru liniar într-un minut. Aceasta se obţine prin suprapunerea focului mai multor categorii de
armament pe aceeaşi porţiune de teren, pe toată durata acţiunii inamicului. În acest scop, comandantul
de pluton stabileşte pentru mitralierele, puştile mitraliere, puştile semiautomate cu lunetă şi pistoalele
mitraliere, sectoare sau direcţii de tragere.
Sistemul de foc este unic (atît pe timp de zi, cît şi pe timp de noapte), fiecare militar avînd
misiunea de a trage constant într-un anumit sector sau pe o direcţie.
În acest scop, tot armamentul trebuie pregătit să execute focul atît pe timp de zi, cît şi pe timp de
noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Sistemul de foc se consideră realizat după ce:
- MLD (TAB), tunurile şi alte mijloace de foc au ocupat poziţiile de tragere;
- s-au pregătit datele (elementele) pentru tragere;
- s-au luat toate măsurile pentru pregătirea muniţiei.
1.5. Amenajarea genistică a punctului de sprijin al plutonului
Amenajarea genistică a punctului de sprijin – una din misiunile asigurării genistice a luptei,
care cuprinde totalitatea măsurilor şi lucrărilor ce se execută în scopul creării condiţiilor favorabile
pentru luptă, executarea focului, manevra subunităţilor, protecţia şi mascarea personalului şi tehnicii
militare împotriva armelor de nimicire în masă, mijloacelor incendiare şi focului de tot felul executat
de inamic. De exploatarea chibzuită a terenului şi de amenajarea genistică a acestuia depind stabilitatea
apărării şi îndeplinirea misiunii de luptă în întregime.
Amenajarea genistică trebuie să corespundă concepţiei luptei, să asigure stabilitatea apărării,
protecţia trupelor şi tehnicii de luptă împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi dispunerea lor
în ascuns, precum şi întrebuinţarea cu eficacitate maximă a armamentului de toate categoriile.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin include:
- realizarea locaşelor, şanţurilor de tragere şi de comunicaţie pentru personalul subunităţilor;
- amenajarea poziţiilor de tragere de bază şi de rezervă pentru maşinile de luptă, alte mijloace de
foc;
- amenajarea punctului de comandă;
- amenajarea lucrărilor de adăpostire pentru personal;
- amenajarea barajelor genistice;
- mascarea.
Plutonul începe amenajarea genistică a punctului de sprijin îndată ce comandantul de pluton a
ales poziţiile de apărare pentru grupe, poziţiile de tragere pentru MLD(TAB), instalaţiile de lansare a
rachetelor antitanc, aruncătoarele de grenade şi a determinat fîşiile de tragere pentru grupe, iar pentru
alte mijloace de foc sectoarele de tragere.
Comandantul de pluton personal execută trasarea locaşelor pentru grupe, şanţurile de tragere şi
de comunicaţie, atrăgînd la această activitate comandanţii de grupe; conduce cu amenajarea genistică a
punctului de sprijin şi poartă răspunderea pentru îndeplinirea calitativă a misiunii de zi, stabilită de
către comandantul de companie.
Amenajarea genistică a poziţiilor se execută cu încordarea maximă a forţelor, asigurîndu-se în
acelaşi timp capacitatea de luptă necesară pentru respingerea atacului inamicului.
62
Cînd se trece la apărare în afara contactului cu inamicul pentru săparea amplasamentelor pentru
MLD(TAB), şanţurilor de tragere şi de comunicaţie, se pot exploata mijloacele mecanizate şi muniţiile
de geniu.
În punctul de sprijin al plutonului de infanterie moto, în primul rînd se execută următoarele
lucrări genistice:
- se instalează barajele genistice în faţa limitei dinainte a punctului de sprijin al plutonului;
- se curăţă fîşiile de vedere şi de tragere;
- se sapă locaşele individuale (pentru doi oameni) de tragere pentru puşcaşi, mitraliori, lunetişti
şi agheişti, care apoi se unesc într-un şanţ pentru grupă, ulterior se amenajează o tranşee continuă;
- se amenajează amplasamentele pe poziţiile de tragere de bază pentru MLD(TAB), instalaţiile
de rachete antitanc şi alte mijloace de foc;
- se amenajează punctul de comandă al plutonului;
- se sapă şi se amenajează şanţ-adăposturile acoperite pentru fiecare grupă, echipaj sau calcul;
- se execută baraje la flancuri şi în adîncimea punctului de sprijin al plutonului.
În al doilea rînd se execută următoarele lucrări:
- se sapă amplasamentele pe poziţiile de tragere de rezervă (vremelnice) pentru MLD(TAB),
instalaţiile de rachete antitanc şi alte mijloace de foc;
- se sapă şanţurile de comunicaţie spre poziţiile de tragere pentru MLD(TAB), spre punctul de
comandă al plutonului şi în adîncime;
- se execută adăposturile pentru fiecare grupă, echipaj, calcul;
- se amenajează o tranşee continuă în raionul de apărare al batalionului;
- adăugător se instalează baraje în faţa limitei dinainte, la flancuri şi în intervalele dintre punctele
de sprijin vecine.
Ulterior se execută următoarele lucrări:
- punctul de sprijin al plutonului, poziţiile de apărare pentru grupe şi mijloacele de foc se
perfecţionează din punct de vedere de ducere a luptei şi gospodăresc, şanţul de comunicaţie se
adaptează pentru ducerea focului;
- se execută adăpostul la punctul de comandă al plutonului;
- se amenajează poziţiile de tragere false, porţiunile de tranşei şi alte obiecte.
Cînd se trece la apărare din contact (în grabă), amenajarea genistică a punctului de sprijin începe
imediat după ce comandantul plutonului a precizat în teren poziţiile de apărare pentru grupe, poziţiile
de tragere pentru MLD(TAB), instalaţiile de rachete antitanc şi alte mijloace de foc. Lucrările genistice
se execută manual şi în ascuns, ziua şi noaptea, fără întrerupere, cu încordarea maximă a forţelor.
Plutonul amenajează punctul de sprijin, de regulă, sub acoperirea cu foc a mijloacelor proprii, de
asemenea a mijloacelor afectate şi de sprijin. Lucrările genistice se execută în aceeaşi succesiune cum
s-a trecut la apărare în afara contactului cu inamicul.
Toate poziţiile (construcţiile) în punctul de sprijin al plutonului trebuie să fie pregătite pentru
protecţia împotriva armei de aprindere şi să fie minuţios mascate. Pentru aceasta sînt exploatate
mijloacele de stingere a incendiilor şi de mascare din dotare şi materialele din zonă.
În scopul protecţiei contra armei de precizie înaltă deasupra MLD(TAB) se creează măşti, se
creează streşini şi ecrane. În acelaşi timp, conform planului comandantului eşalonului superior, se
instalează reflectoare şi imitatoare (capcane) termice.
Comandantul de pluton personal conduce cu amenajarea genistică a punctului de sprijin,
asigurînd în acelaşi timp capacitatea de luptă a plutonului pentru respingerea atacului inamicului.
1.6. Posibilităţile de luptă a plutonului de infanterie motorizată în apărare
63
Posibilităţile de luptă sînt indicii cantitativi şi calitativi, care caracterizează capacitatea
subunităţii pentru îndeplinirea misiunilor de luptă într-un timp stabilit şi într-o situaţie concretă.
Posibilităţile de luptă nu sînt mărimi permanente. Ele depind de:
- completarea cu efectiv, armament şi tehnică de luptă;
- nivelul de pregătire a personalului;
- starea morală şi de luptă a personalului;
- calităţile personale şi măiestria comandanţilor;
- nivelul de completare cu muniţii şi cu alte mijloace materiale;
- tactica de acţiuni şi posibilităţile inamicului;
- condiţiile terenului, ora zilei şi starea vremii.
Posibilităţile de luptă ale plutonului în apărare sînt caracterizate prin:
- posibilităţile de foc;
- posibilităţile de manevră.
Prin posibilităţile de foc se înţelege capacitatea plutonului de a nimici tancurile inamicului în
ofensivă cu focul mijloacelor antitanc şi cu focul armelor cu glonţ, de a nimici forţa vie şi mijloacele
de foc.
Posibilităţile de manevră determină capacitatea plutonului de a executa deplasări pe cîmpul de
luptă, de a se desfăşura pentru ocuparea aliniamentului de tragere şi alte acţiuni, care sînt caracterizate
de indici ai timpului.
Cunoaşterea posibilităţilor de luptă permit comandantului de pluton de a determina iscusit
misiunile de luptă şi de a exploata corect armamentul în luptă.
Calculul în lupta cu tancurile inamicului în apărare se bazează pe întrebuinţarea coieficienţilor
eficacităţii de luptă a mijloacelor antitanc.
Indicii coieficienţilor eficienţei de luptă
a mijloacelor antitanc în apărare
Denumirea
mijloacelor antitanc
Pe un aliniament
pregătit (în locaşe)
Pe un aliniament
nepregătit
RPG - 7
SPG - 9
RAD
MLD - 1
0,3
1,0
2,0
2,0
0,2
0,8
1,5
1,5
Notă: La executarea focului asupra MLI, TAB coeficienţii se măresc de 1,5 – 2 ori.
Posibilităţile plutonului sînt exprimate prin numărul de tancuri şi alte mijloace blindate, atacul
cărora acesta este în stare de a le respinge, păstrîndu-şi capacitatea de luptă, adică de a nu pierde mai
mult de 50% din mijloace antitanc. Pentru a determina posibilităţile plutonului pentru nimicirea
tancurilor, este necesar de a porni de la numărul mijloacelor antitanc avute în pluton(MLD, AG-7),
exprimate prin coeficienţii respectivi ai eficacităţii de luptă, care arată capacitatea mijloacelor antitanc
de a nimici tancurile şi alte maşini blindate ale inamicului, pînă cînd ele singure vor fi nimicite.
În plutonul de infanterie moto pe TAB sînt trei AG-7, coieficientul eficacităţii de luptă al căruia
constituie 0,3. Pentru a efectua calcului posibilităţilior, este necesar de a înmulţi numărul de mijloace
antitanc la coieficienţii acestora. În cazul dat, vom primi (3 x 0,3 = 0,9) pînă la un tanc al inamicului.
Posibilităţile plutonului pe MLD vor constitui (AG-7=3 x 0,3= 0,9; MLD – 1=3 x 2 = 6) aproximativ 7
tancuri.
Calculele sînt efectuate în condiţiile apărării pe un aliniament pregătit. Prin urmare, din datele
prezentate se vede, că avînd 100% de mijloace antitanc plutonul pe transportoare blindate este în stare
de a nimici pînă la un tanc, iar plutonul pe maşini de luptă a desantului – pînă la şapte tancuri.
Pentru a respinge atacul inamicului, plutonul în apărare trebuie să nimicească 50 – 60% din
tancurile acestuia.
64
Plutonul apără un punct de sprijin cu o dezvoltare frontală pînă la 400 m, iar luînd în consideraţie
asigurarea de foc a intervalelor cu vecinii(2 x 150=300) pînă la 700 m (400 + 300=700). Pe un front de
700 m pot înainta pînă la două plutoane de tancuri ale inamicului (şapte-opt tancuri). În cazul pierderii
a 50% din tancuri subunităţile în ofensivă, de regulă, renunţă la continuarea atacului. Reeşind din
acestea, plutonul trebuie să nimicească nu mai puţin de patru tancuri ale inamicului.
Plutonul, înarmat cu maşini de luptă a desantului, este în stare să îndeplinească o astfel de
misiune, păstrîndu-şi capacitatea de luptă, iar plutonul de infanterie moto pe transportoare blindate
necesită de a fi întărit cu mijloace antitanc. De regulă, subunităţile de infanterie moto pe transportoare
blindate sînt întărite cu mijloace antitanc ale comandantului eşalonului superior, care ocupă poziţiile de
tragere în punctul de sprijin al plutonului sau în apropierea acestuia.
În afară de aceasta, efectivul plutonului de infanterie moto pentru lupta cu tancurile dispune de
mijloace puternice de luptă apropiată: grenade de mînă antitanc RPG-18 şi RKG-3. În calculele
posibilităţilor de foc mijloacele indicate nu se iau. Reieşind din acestea, plutonul de infanterie moto cu
mijloacele sale antitanc, în cooperare cu vecinii şi mijloacele antitanc ale comandantului superior, este
în stare de a duce cu succes lupta cu tancurile şi transportoarele blindate ale inamicului, apărînd un
punct de sprijin cu o dezvoltare frontală de pînă la 400 m.
Pentru nimicirea infanteriei care atacă a inamicului plutonul întrebuinţează focul
pistoalelor-mitralieră AKM, puştilor-mitralieră RPK şi mitralierelor, care sînt instalate pe maşinile de
luptă a desantului (transportoarele blindate). La baza calculului posibilităţilor de foc pentru nimicirea
forţei vii a inamicului stă densitatea focului.
Densitatea focului este cantitatea de gloanţe, care revine la 1 m de front pe un aliniament, trase
de către subunitate într-o unitate de timp(o minută) din toate categoriile de armament. Densitatea
focului depinde de cantitatea armamentului, categoria şi cadenţa de tragere a acestuia, de asemenea de
lăţimea sectorului asupra cărui se duce focul.
Avînd la înarmare armament contemporan şi tehnică de luptă, plutonul pe MLD(TAB) este în
stare să creeze o densitate înaltă de foc din armamentul cu glonţ. Cadenţa de tragere a armelor cu glonţ
din pluton constituie:
⮚pistol-mitralieră AKM – 100 lovituri pe minut;
⮚puşca-mitralieră RPK – 150 lovituri pe minut;
⮚puşca semiautomată cu lunetă SVD - 40 lovituri pe minut;
⮚mitraliera PKT – 250 lovituri pe minut.
Reieşind din frontul de apărare a plutonului (pînă la 400 m) şi intervalele dintre punctele de
sprijin vecine (pînă la 300 m), frontul pe care se va duce focul va constitui 700 m. Pe un front de 700
m poate înainta pînă la o companie de infanterie, care este în stare să creeze o densitate de foc de
12-15 gloanţe pe 1 m de front.
Densitatea focului a plutonului va constitui 3-4 gloanţe într-o minută pe 1 m (2750 : 700 = 3,9).
Însă este necesar de accentuat, că eficacitatea focului în apărare este mai mare decît în ofensivă. Pentru
nimicirea unei ţinte, alergînd la distanţa de 300 m, este necesar de 4 cartuşe, iar pentru nimicirea
infanteriei în locaş din mişcare este necesar de 25 cartuşe. Aşadar, focul în apărăre este mai eficace de
4-5 ori, decît în ofensivă.
Pentru respingerea atacului infanteriei inamicului subunitatea în apărare, trebuie să creeze o
densitate de foc în faţa frontului de apărare şi la flancuri de 3-5 gloanţe pe 1 m de front pe minut.
Densitatea focului asigură nimicirea infanteriei inamicului în cantitate de 50%. Aşadar, plutonul în
apărare, exploatînd armele din dotare şi armamentul MLD(TAB), este în stare să respingă atacul pînă
la 1 – 2 plutoane de infanterie.
Posibilităţile de manevră în apărare sînt puţin limitate, deoarece misiunea de bază a plutonului
este de a menţine cu fermitate poziţiile ocupate.
65
TEMA 6. Bazele ofensive subunităţilor de infantere.
ŞEDINŢA 1. Esenţa şi scopul ofensivei.
OBIECTIVE DE STUDIU:
1.
De a studia şi însuşi locul, misiunile ofensivei.
2. De a studia şi însuşi posibilităţile de luptă.
3. De a dezvolta la militari gândirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
4. De a educa la militari hotărârea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
LOCUL DE
DESFĂŞURARE:
FORMA DE
DESFĂŞURARE:
_________ min.
clasa de studiu.
prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA
MATERIALĂ: - conspect;
- regulament de luptă;
- cretă;
- caiete de lucru;
indicator.
BIBLIOGRAFIA: 1. Tactica generală.
2. Manual “Principiile de bază ale luptei de arme întrunite”
3. RLTU (III).
4. Manual “Tactica” (I).
STRUCTURA ŞEDINŢEI
I. SECVENŢA INTRODUCTIVĂ ................................. ...5 min.
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
II. SECVENŢA DE BAZĂ ..............................................
min
III. SECFENŢA FINALĂ ................................................. 5 min.
66
1. Partea pregătitoare
- primesc raportul
- verific prezenţa, ţinuta, gătinţa către oră
anunţ tema, şedinţa, scopul.
- Verific cunoştinţele însuşite anterior.
2. Partea fundamental
BAZELE LUPTEI DE OFENSIVĂ
Ofensiva este o formă principală a luptei. Ea se efectuează în scopul zdrobirii inamicului şi
cuceririi unor raioane (aliniamente, poziţii, obiective) importante din teren. Ofensiva constă în
înfrîngerea inamicului cu toate mijloacele disponibile, atacul hotărîtor, avansarea impetuoasă a trupelor
în adîncimea dispunerii acestuia, nimicirea forţei vii şi capturarea prizonierilor, armamentului, tehnicii
militare, cucerirea şi ocuparea raioanelor (aliniamentelor) importante din teren.
Numai printr-un atac hotărîtor, executat în ritmuri rapide, se atinge distrugerea desăvîrşită a
inamicului. Efectivul subunităţilor, folosind rezultatele nimicirii cu foc a inamicului, trebuie să ducă
ofensiva neîntrerupt ziua şi noaptea, pe orice timp, în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în
masă şi mijloacelor incendiare, cu maximă încordare a forţelor şi strînsă cooperare cu subunităţi de
diferite genuri de arme.
Succesul acţiunilor de luptă ofensive se obţine prin folosirea cu iscusinţă a armamentului şi
celorlalte mijloace din înzestrare şi a caracteristicilor terenului, executarea unor manevre îndrăzneţe în
flancul şi spatele inamicului, cooperarea neîntreruptă,realizarea surprinderii, precum şi prin îmbinarea
tuturor procedeelor de luptă specifice războiului.
Condiţiile de trecere la ofensivă:
Prin condiţiile de trecere la ofensivă se subînţelege o situaţie tactică concretă, conform căreia se
organizează şi se duce lupta. Situaţia tactică este determinată de diferiţi factori. Unii dintre cei mai
importanţi este situaţia, componenţa, caracterul de acţiuni şi dispozitivul inamicului, componenţa şi
posibilităţile subunităţilor proprii şi a vecinilor, folosirea armamentului nuclear şi celui obişnuit,
terenul pe care se va duce lupta, condiţiile climaterice ş.a.
Reieşind din aceşti factori, ofensiva se poate executa asupra inamicului care:
înaintează – prin lupta de întîlnire, care se duce pînă cînd una dintre părţi va refuza la
ofensivă;
se retrage – prin urmărire, care se execută atît din front, cît şi pe itinerare paralele de
retragere a inamicului;
se apără – prin lupta de ofensivă din mişcare sau din contact nemijlocit cu inamicul.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul
Cînd acţiunile de luptă, îndeosebi cele de apărare, se desfăşoară favorabil trupelor proprii, în
funcţie de situaţia concretă, la ordin, subunităţile pregătesc şi duc ofensiva din contact nemijlocit cu
inamicul. Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul trebuie dusă cu toată fermitatea, iar inamicul
nimicit atît pe timpul pregătirii de foc, cît şi pe timpul atacului. Plutonul execută ofensiva, de regulă, în
cadrul companiei, uneori şi în mod independent. În compunerea plutonului pot intra şi luptători sau
grupe de gărzi patriotice. În unele situaţii, acesta poate să ducă acţiuni împreună cu subunităţi de
grăniceri ale Ministerului de Interne, de gărzi patriotice şi alte formaţiuni de apărare, fără să intre în
compunerea lui.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul se poate executa după o regrupare sau chiar după o
deplasare din adîncime şi înlocuirea subunităţilor care se apără în faţă. Esenţa acestui procedeu este că
67
subunităţile din timp şi în ascuns ocupă poziţiile iniţiale de plecare la atac. Avantajul procedeului
constă în faptul că este posibilă studierea mai minuţioasă a inamicului, pregătirea şi organizarea mai
detailată a luptei. Dezavantajul principal este aflarea într-un pericol permanent de folosire de către
inamic a armamentului obişnuit şi cel nuclear, concentrarea forţelor şi mijloacelor pe un front îngust,
păstrarea în secret a măsurilor de pregătire.
Plutonului la ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul i se indică:
poziţia de plecare la ofensivă;
obiectivul de atac;
direcţia de continuare a ofensivei.
Pentru plecarea la ofensivă se folosesc tranşeele, şanţurile şi locaşurile de tragere, şanţurile de
comunicaţie şi adăpostirile existente sau cele care se amenajează pe timpul pregătirii luptei. Poziţiile
de plecare la ofensivă se ocupă în ascuns şi, de regulă, noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate
redusă. Pe poziţia de plecare la ofensivă se organizează sistemul de foc şi cooperarea, se maschează
minuţios lucrările, respectîndu-se regimul de luptă anterior ocupării acesteia, se iau măsuri pentru
respingerea acţiunilor ofensive şi încercărilor de infiltrare ale inamicului. Plutoanele din primul eşalon
ocupă poziţia iniţială de plecare la ofensivă în prima tranşee. Plutoanele din eşalonul doi – în tranşeea
doi şi trei, dar se pot afla şi în dispozitiv premărgător de luptă sau de marş.
În misiunea subunităţilor, în funcţie de natura, valoarea şi caracterul apărării inamicului se
indică direcţia şi obiectivul de atac, care se precizează în amănunt pe poziţia de plecare la ofensivă.
Obiectivul de atac al subunităţilor constă în nimicirea personalului şi mijloacelor de foc ale
inamicului de pe frontul lor de atac din prima tranşee şi cucerirea unui aliniament situat înapoia
acesteia, care să asigure desfăşurarea cu succes a acţiunilor ulterioare.
După cucerirea obiectivului subunităţile continuă atacul pe direcţia indicată, fără oprire,
primind noi misiuni (obiective de atac).
Pe timpul atacului limitei dinainte a apărării inamicului şi în adîncimea dispozitivului de luptă
subunităţile trebuie să combine cu pricepere focul cu mişcarea, să manevreze punctele de sprijin şi
mijloacele de foc ale inamicului, trecînd cu repeziciune din dispozitiv de luptă în dispozitiv
premergător de luptă şi invers, menţinînd permanent cooperarea; după caz, să treacă oportun de la
acţiuni pe jos, la acţiuni pe transportoare amfibii blindate (maşini de luptă, automobile) şi invers,
pentru a nu da posibilitatea inamicului să se retragă şi să organizeze noi aliniamente de apărare.
Ofensiva din mişcare
Ofensiva din mişcare constă în deplasarea subunităţilor din raionul iniţial, de concentrare (de
plecare) spre limita dinainte a apărării inamicului, desfăşurarea în dispozitiv premergător de luptă şi
dispozitiv de luptă şi atacul forţelor şi mijloacelor acestuia trecute în grabă la apărare. Se execută cu
succes, îndeosebi, cînd pe timpul pregătirii de foc s-a reuşit să se scoată din luptă majoritatea
mijloacelor antitanc ale inamicului.
În raionul de plecare la ofensivă comandanţii dispun subunităţile în ascuns, de-a lungul şi în
apropierea itinerarelor, folosind proprietăţile naturale de protecţie şi mascare ale terenului (văi, rîpe,
tufari, păduri). În raion se amenajează adăposturi pentru personal, tehnică militară şi materiale.
Deplasarea spre limita dinainte a apărării se execută în cadrul eşalonului superior.
Pentru asigurarea deplasării organizate şi oportune, desfăşurarea şi trecerea simultană la
ofensivă a tuturor subunităţilor se stabilesc itinerarul de deplasare, aliniamentul (punctul) iniţial,
aliniamentele de coordonare: aliniamentul de desfăşurare pe coloane de companii, aliniamentul de
desfăşurare pe coloane de plutoane, aliniamentul de trecere la atac, iar cînd ofensiva se execută de
către infanterie pe jos, în afară de aceasta, se indică aliniamentul de debarcare şi de siguranţă.
Plutonului la ofensivă din mişcare i se indică:
itinerarul de deplasare;
punctul iniţial;
68
aliniamentul de desfăşurare pe coloane de plutoane;
aliniamentul de trecere la atac;
aliniamentul de debarcare.
Itinerarul de deplasare se alege pe drumurile, care au capacităţile naturale de mascare, în aşa
raport, ca subunităţile să poată executa deplasarea pe ascuns faţă de inamic şi cu viteza la cuvînt.
Aliniamentul (punctul) iniţial se stabileşte în scopul începerii oportune a deplasării din
raionul ocupat şi se determină de către comandantul superior. Depărtarea lui de la raionul ocupat
trebuie să asigure încolonarea şi intrarea coloanei în viteza stabilită de deplasare. Depărtarea
aliniamentului (punctului) iniţial de la limita raionului iniţial poate atinge 5 – 10 km.
Aliniamentul de desfăşurare pe coloane de companii se stabileşte pentru începerea
desfăşurării coloanei batalionului pe coloane de companii şi deplasarea lor pe direcţiile lor de atac. În
dependenţă de condiţiile terenului el se stabileşte la depărtarea, care asigură securitatea subunităţilor
împotriva nimicirii cu foc prin ochire directă a tunurilor, tancurilor şi RATD. Depărtarea acestui
aliniament de la limita dinainte a apărării inamicului poate atinge 4 – 6 km.
Aliniamentul de desfăşurare pe coloane de plutoane se stabileşte după posibilitate, după
cutele terenului la 2 – 3 km de la limita dinainte a apărării inamicului şi trebuie să excludă nimicirea
coloanelor cu focul mijloacelor antitanc de la distanţă mică de tragere, tunurilor, MLI şi altui
armament de infanterie. El se numeşte în scopul asigurării desfăşurării organizate a companiei din
dispozitivul premergător de luptă în dispozitivul de luptă. Cu ieşirea la acest aliniament plutonul
continuă deplasarea pe itinerarul său separat.
Aliniamentul de trecere la atac se duce cît mai aproape de LDA a inamicului folosindu-se
cutele terenului în aşa mod, ca deplasarea plutoanelor spre acest aliniament să se poată executa în
ascuns, iar depărtarea lui să asigure executarea focului eficace din tipurile principale de armament şi să
permită plutoanelor neîncetat, într-un teren scurt şi cu o viteză maximă să atingă limita dinainte a
apărării inamicului la ora stabilită (ora “C”). El se stabileşte la depărtarea pînă la 600 m, iar uneori şi
mai mult de la limita dinainte a apărării inamicului.
Aliniamentul de debarcare se stabileşte cît mai aproape de limita dinainte a apărării
inamicului, de regulă, în locurile adăpostite faţă de focul mitralierelor şi mijloacelor antitanc de luptă
apropiată. În afară de aceasta, depărtarea minimă a lui trebuie să asigure siguranţa efectivului în timpul
debarcării de exploziile proiectilelor şi minelor artileriei proprii.
În dependenţă de condiţiile terenului, aliniamentul de debarcare poate să coincidă cu
aliniamentul de trecere la atac sau să se afle considerabil mai aproape de inamic. Din experienţa
aplicaţiilor depărtarea acestui aliniament de la limita dinainte a apărării inamicului poate fi de 300 –
400 m.
Debarcarea de pe autovehicule se execută la 1 – 2 km de la limita dinainte a apărării
inamicului. După debarcare autovehiculele se adună în locurile de adunare stabilite, la o depărtare de 2
– 4 km de la limita dinainte a apărării inamicului. În orice caz, el trebuie să asigure o viteză înaltă de
atac, un consum scăzut de eforturi a efectivului cînd acţionează pe jos, precum să se reducă la
minimum pierderile de la focul inamicului.
În cazul cînd atacul inamicului este prevăzut pe jos, în scopul protecţiei efectivului şi tehnicii
contra obuzelor artileriei proprii, plutonului i se indică aliniamentul de siguranţă.
Distanţa de siguranţă contra schijelor obuzelor artileriei proprii constituie:
pentru tancuri – 200 m;
MLI (TAB)
– 300 m;
infanterie pe jos – 400 m.
Trecerea punctelor şi aliniamentelor sus-numite se determină de către comandant, reieşind din
ora stabilită de atac “C”, depărtarea subunităţilor de la limita dinainte a apărării inamicului şi viteza de
deplasare a subunităţilor.
Îmbarcarea pe tancuri se efectuează la aliniamentul îmbarcării ca desant pe tancuri.
La atingerea acestui aliniament plutonul şi tancurile se opresc şi efectivul, conform calculului,
respectînd măsurile de securitate, efectuează îmbarcarea. Tancurile se deplasează spre ATA, iar
automobilele în locul stabilit.
69
Pe timpul pregătirii de foc subunităţile se apropie de limita dinainte a apărării inamicului pe
transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) sau ca desant pe tancuri.
Misiunile de luptă se dau în raionul iniţial, de concentrare (de plecare) şi se precizează pe
timpul apropierii subunităţilor de limita dinainte a apărării inamicului sau pe timpul unei scurte opriri
de 10-15 minute înapoia acoperirilor din teren.
Ofensiva din mişcare asigură secretul pregătirii acţiunilor, surprinderea inamicului,
vulnerabilitate redusă faţă de loviturile şi focul acestuia.
Obiectivul de atac al subunităţilor se stabileşte în funcţie de tăria apărării pe direcţia lor de
acţiune şi de gradul de neutralizare a armamentului antitanc, fiind uneori mai adînc decît în ofensiva
din contact nemijlocit.
Locul, misiunile şi dispozitivul de luptă a plutonului în ofensivă.
Mijloacele date ca întărire.
Locul plutonului în lupta de ofensivă se determină de către comandantul superior.
O influienţă esenţială la determinarea locului plutonului în dispozitivul de luptă vor avea:
completarea plutonului cu efectiv, armament, tehnică, muniţii şi alte mijloace materiale;
starea tehnică a armamentului şi tehnicii;
gradul de pregătire a efectivului, experienţa lui de luptă;
gradul de pregătire a efectivului şi iscusinţa comandanţilor.
De regulă plutonul acţionează în cadrul companiei, iar în unele cazuri poate să acţioneze şi
independent.
În componenţa companiei:
în primul eşalon al batalionului pe direcţia concentrării eforturilor principale;
în componenţa subunităţilor din eşalonul doi al batalionului.
Independent:
să constituie rezerva batalionului;
în patrula de cercetare de luptă;
în componenţa grupului de asalt;
în grupa înaintată a desantului tactic aerian.
Plutonul din eşalonul întîi al batalionului pe direcţia concentrării eforturilor principale
îndeplineşte rolul principal în luptă. De acţiunile cu succes ale plutonului vor depinde, într-o mare
măsură, îndeplinirea misiunii nu numai de către companie, ci şi de către batalion. Misiunea constă în
nimicirea forţei vii şi mijloacelor de foc amplasate pe poziţiile de apărare ale grupelor inamicului,
asigurînd mai apoi îndeplinirea misiunii imediate a companiei.
Plutonul din eşalonul doi al batalionului are misiunea să dezvolte succesul subunităţilor din
primul eşalon şi să desăvîrşească îndeplinirea misiunii puse batalionului. La necesitate, el poate întări
sau înlocui parţial sau în componenţă deplină o subunitate din primul eşalon, care şi-a pierdut
capacitatea de luptă.
Plutonul, care acţionează în rezerva batalionului, poate să îndeplinească cele mai diverse
misiuni apărute prin surprindere:
să se introducă în luptă pentru amplificarea eforturilor batalionului;
să respingă contraatacurile împreună cu subunităţile din primul eşalon;
să înlocuiască subunităţile care au suferit pierderi mari;
să acopere flancurile deschise contra loviturilor posibile ale inamicului, închiderea
breşelor apărute în dispozitiv;
să ducă lupta cu grupurile de cercetare – diversiune.
Depărtarea rezervei de la subunităţile primului eşalon poate fi pînă la 3 km. Aceasta asigură
comandantului de batalion menţinerea unei legături stabile cu plutonul şi introducerea rapidă a lui în
luptă.
70
Pe parcursul îndeplinirii misiunii primite de către batalion în adîncimea apărării inamicului,
plutonul poate fi destinat în patrula de cercetare de luptă în scopul executării, cercetării inamicului
şi terenului în fîşia de ofensivă a batalionului. În acest caz, depărtarea lui de subunităţile primului
eşalon poate atinge pînă la 10 km.
Plutonul de infanterie moto în grupul de asalt poate acţiona în timpul ofensivei în oraş sau
într-un raion fortificat pentru cucerirea unor clădiri şi construcţii deosebit de rezistente pregătite pentru
apărare. Pe lîngă pluton, în componenţa grupului de asalt pot fi incluse la fel tancuri, tunuri (obuziere)
autopropulsate, aruncătoare de mine, instalaţii de lansare, rachete antitanc, aruncătoare de flăcări,
precum şi subunităţi de pioneri explozive.
Pl.IMo destinat în grupul înaintat de la batalionul care acţionează în desantul tactic
aerian, de regulă, are misiunea de a cuceri terenul de aterizare şi trebuie să asigure desantarea forţelor
principale a desantului aerian.
Pl.IMo poate să fie dat ca întărire unei subunităţi de tancuri, iar plutonul de tancuri unei
subunităţi de infanterie şi să îndeplinească misiunile de ofensivă într-o cooperare strînsă între ele.
În ofensivă plutonul poate primi misiunea să treacă temporar la apărare pentru respingerea
unui contraatac sau consolidarea unui obiectiv cucerit. În acest scop, se deplasează repede pe
aliniamentul stabilit şi organizează în grabă apărarea. Comandantul de pluton trebuie să acorde o
atenţie deosebită organizării apărării antitanc, folosind mijloacele de foc antitanc primite ca întărire,
precum şi obstacolele şi barajele realizate cu materiale din zonă.
Una din principalele probleme, care le rezolvă comandanţii la luarea hotărîrii în ofensivă este
determinarea (stabilirea) misiunii de luptă subunităţilor subordonate.
Misiunea de luptă este baza executării tuturor activităţilor a comandanţilor organizatori
conducerii, cooperării, asigurării multelaterale a acţiunilor de luptă şi acţiunilor subunităţilor.
Îndeplinirea misiunii de luptă este criteriul de bază, care apreciază acţiunile subordonaţilor. De
aceea, în timpul organizării luptei pentru comandant, este foarte important să stabilească corect
misiunile de luptă.
Misiunea de luptă subordonaţilor se determină, reieşind din:
caracterul apărării inamicului (constituirea apărării);
caracterul terenului;
valoarea, starea inamicului şi gradul de neutralizare cu foc;
componenţa, starea şi posibilităţile de luptă a subunităţilor subordonate, locul şi rolul lor
în lupta de ofensivă;
existenţa mijloacelor de întărire;
componenţa, starea şi posibilităţile de luptă a vecinilor, misiunile lor şi altele.
Frontul de atac al plutonului în ofensivă poate să fie pînă la 300 m, iar al grupei cînd acţionează
pe jos – pînă la 50 m. Intervalele dintre grupe sînt de pînă la 50 m.
Ca misiune de luptă plutonului în ofensivă i se indică obiectivul de atac şi direcţia de
continuare a ofensivei. Atunci cînd misiunile de luptă se dau prin radio, plutonului poate să i se indice
numai direcţia de continuare a atacului (direcţia de atac).
Obiectivul de atac al plutonului, de regulă, constă în nimicirea efectivului şi mijloacelor de foc
ale inamicului amplasate în locaşuri şi în alte lucrări de fortificaţie a punctului de sprijin, precum şi
tancurile, tunurile, mitralierele şi alte mijloace de foc ale inamicului dispuse izolat pe frontul lui de
apărare din prima tranşee şi cucerirea unui aliniament situat înapoia acestuia care să asigure
desfăşurarea cu succes a acţiunilor ulterioare. Obiectivul de atac al plutonului în condiţia ofensivei din
mişcare constă în nimicirea efectivului şi mijloacelor de foc ale inamicului amplasate în locaşuri şi în
alte lucrări de fortificaţie a poziţiei de apărare a grupei inamicului şi cucerirea unui aliniament în
spatele acesteia, iar în condiţia ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul obiectivul de atac al
plutonului constă în nimicirea efectivului şi mijloacelor de foc ale inamicului amplasate în locaşuri şi
în alte lucrări de fortificaţie, chiar şi a punctului de sprijin al plutonului inamic. Adîncimea
obiectivului de atac de la prima tranşee de apărare a inamicului, în dependenţă de misiunea primită şi
condiţia de executare a ofensivei, poate fi pînă la 200-300m.
71
Direcţia de continuare a ofensivei în ambele condiţii constă în nimicirea forţei vii şi
mijloacelor de foc amplasate în adîncimea apărării inamicului, respingerea contraatacurilor inamicului,
asigurând îndeplinirea misiunii imediate de către companie. Astfel, după cucerirea obiectivului,
plutonul continuă atacul pe direcţia indicată, fără oprire, primind noi misiuni (obiective de atac).
Misiunea de luptă a plutonului se stabileşte de către comandantul superior.
În dependenţă de misiunea primită, locul în dispozitivul de luptă, plutonului i se pot da ca
întărire:
pînă la o grupă de mitraliere;
aruncătoare de grenade automate;
aruncătoare de flăcări;
1-2 genişti;
1-2 cercetaşi-chimişti;
Dispozitivul de luptă
Pentru îndeplinirea cu succes a misiunii primite şi executarea în timpul luptei a manevrei,
subunitatea de infanterie trebuie să aibă o formaţie corespunzătoare – dispozitiv de luptă – aranjarea
subunităţilor în teren pentru ducerea luptei.
El depinde de:
misiunea primită;
caracterul apărării inamicului;
existenţa forţelor şi mijloacelor;
condiţiile terenului.
Dispozitivul de luptă al subunităţii se constituie în aşa mod, ca:
să asigure nimicirea cu succes a inamicului;
îndeplinirea misiunii primite în termenul stabilit;
combinarea focului cu mişcarea şi manevra în timpul ofensivei;
cooperarea strînsă a subunităţilor;
conducerea cu ele.
Dispozitivul de luptă al plutonului în ofensivă, cînd acţionează pe MLI (TAB), constă din:
linia de luptă a MLI (TAB) cu intervalele dintre ele pînă la 100 m;
mijloacele de întărire, care acţionează în linia de luptă sau în urma ei.
În acest caz, Pl.IMo acţionează în linie de luptă după tancuri la distanţa de 100–200 m.
Dispozitivul de luptă al plutonului, cînd acţionează pe jos, este lanţul de trăgători şi se
compune:
din dispozitivele de luptă ale grupelor (în lanţ) de trăgători;
din MLI (TAB), (linia de luptă a MLI (TAB));
mijloacele de întărire.
Cînd se acţionează pe jos, efectivul acţionează în lanţ de trăgători în urma liniei de luptă a
tancurilor, la distanţa care asigură siguranţa lui contra exploziilor proiectilelor artileriei proprii şi
sprijinul tancurilor, care atacă cu focul armelor cu glonţ.
MLI (TAB) în acest caz, folosind acoperire (cutele) terenului, prin salturi de pe un aliniament
pe altul (de la un adăpost la altul) se deplasează din urma grupelor din care fac parte la distanţa, care
asigură sprijinul atacului acestora şi tancurilor prin foc executat cu mitraliere, cu armamentul de pe
MLI, prin intervale, pe la flancuri şi pe deasupra trupelor, atunci cînd permit condiţiile terenului.
Uneori MLI (TAB) pot acţiona şi nemijlocit în lanţurile de trăgători ale grupelor sale.
În timpul îndeplinirii misiunii de luptă Pl.IMo, în dependenţă de situaţie, poate acţiona în
dispozitiv de luptă, dispozitiv premergător de luptă şi dispozitiv de marş.
În dispozitivul de luptă plutonul atacă, de regulă, cu grupele în linie. Uneori, ca urmare a unor
manevre executate, plutonul poate adopta dispozitivul de luptă eşalonat spre dreapta (stînga) sau în
triunghi cu vîrful înainte (înapoi).
72
Cînd se acţionează pe jos, după debarcarea din MLI (TAB) precum şi pe timpul luptei în
adîncime, plutonul poate acţiona în dispozitivul premergător de luptă (în linie de grupe în coloană,
triunghi cu vîrful înainte sau înapoi, eşalonat spre dreapta sau spre stînga).
În timpul atacului pe jos executat de infanterie, comandantul de pluton se deplasează în urma
lanţului de trăgători al plutonului la distanţa de pînă la 50 m în aşa loc, de unde este comod de observat
acţiunile plutonului şi de condus cu ele. Conducerea cu focul şi deplasarea MLI (TAB) comandantul de
pluton le execută prin locţiitorul său care se află în maşină.
Dispozitivul de luptă al grupei de infanterie, cînd acţionează pe jos, este lanţul de trăgători cu
intervalul dintre soldaţi de 6 – 8 m (8 – 12 paşi) şi MLI (TAB). Pentru comoditatea executării focului
şi folosirea mai judicioasă a terenului, militarii, în lanţul de trăgători, pot să se deplaseze puţin înainte
sau într-o parte, respectînd direcţia de bază a frontului de atac a lanţului, neîmpiedicînd acţiunile
vecinilor. MLI (TAB) acţionează în urma grupei, la flancul ei sau nemijlocit în lanţ.
Pe timpul luptei în adîncime grupele pot fi dispuse în dispozitivul de luptă al plutonului în
modul cel mai diferit.
Cele mai raţionale forme ale dispozitivelor de luptă pe timpul dezvoltării succesului în
adîncimea apărării inamicului vor fi acelea care sînt mai puţin vulnerabile împotriva focului de flanc şi
încrucişat, asigură manevra rapidă, folosirea condiţiilor favorabile ale terenului, înaintarea în direcţia
indicată şi folosirea simultană cu eficacitate a unui număr maxim de armament.
În dependenţă de misiunea primită, posibilităţile inamicului, caracterul terenului, dispozitivul
de luptă al plutonului poate avea o formă variată:
aranjarea grupelor pe o linie;
triunghi cu vîrful înainte ( înapoi );
eşalonat dreapta ( stînga ).
În atacul executat cu infanteria pe jos comandantul de pluton se deplasează înapoia lanţului de
trăgători, la distanţa de pînă la 50 m sau în lanţul de trăgători în aşa loc, de unde este mai comod de
observat şi de condus cu acţiunile plutonului. În unele cazuri el poate să acţioneze în lanţul de
trăgători. Conducerea cu focul şi cu deplasarea maşinilor comandantul de pluton le execută prin
locţiitorul său care se află în maşină.
Atacul este mişcarea impetuoasă şi fără opriri a subunităţilor de tancuri şi infanterie motorizată
în dispozitivul de luptă, în combinare cu focul intensiv din tancuri, MLI, TAB, iar pe măsură de
apropiere cu inamicul şi din alte tipuri de armament, în scopul nimicirii lui.
În dependenţă de caracterul apărării inamicului şi terenului, de înzestrarea şi situaţia concretă în
care se află subunitatea, plutonul poate executa atacul pe jos sau pe MLI (TAB), precum şi ca desant
pe tancuri. Locurile de îmbarcare a infanteriei ca desant pe tancuri, de regulă, se aleg la depărtarea de 2
– 4 km de la limita dinainte a apărării inamicului pe un teren, care asigură îmbarcarea ascunsă şi
rapidă.
Atacul cu infanteria îmbarcată pe MLI (TAB) se execută atunci cînd apărarea inamicului este
neutralizată cu siguranţă în timpul pregătirii de foc şi s-a reuşit să se scoată din luptă majoritatea
mijloacelor antitanc, precum şi împotriva inamicului trecut în grabă la apărare, neavînd o apărare
dezvoltată în raport genistic.
Subunităţile de infanterie, în acest caz, atacă pe MLI (TAB) în dispozitiv de luptă în urma
tancurilor la distanţa de 100 – 200 m, executînd focul din toate mijloacele de foc. Împotriva apărării
pregătite şi dezvoltate în raport genistic, neavînd un număr necesar de mijloace pentru nimicirea cu
foc, precum şi pe un teren puternic frămîntat şi greu accesibil pentru MLI (TAB), ofensiva se execută
pe jos. Efectivul, în acest caz, se debarcă şi atacă inamicul în lanţ de trăgători nemijlocit în urma
tancurilor, la distanţa care asigură siguranţa lui de la exploziile proiectilelor artileriei proprii şi sprijinul
tancurilor cu focul armelor cu glonţ. MLI (TAB), în acest caz, folosind cutele terenului, prin salturi de
la un aliniament la altul, de la adăpost la adăpost acţionează în urma subunităţilor sale la distanţa care
asigură sprijinul eficient cu focul armamentului sau tancurile şi infanterie care atacă.
Plutonul, care este dotat pe automobile, atacă inamicul de regulă pe jos, iar cînd timpul este
ploios, glod sau cu strat mare de zăpadă şi în alte cazuri, infanteria poate ataca inamicul pe unele
sectoare ca desant pe tancuri.
73
III. PARTEA FINALĂ
-
Reamintesc denumirea temei şi a lecţiei.
Dau indicaţii pentru pregătirea individuală.
Anunţ dacă s-au atins obiectivele prelegerii, cum a fost pregătit plutonul de prelegere.
Anunţ şi explic notele.
74
TEMA 7. Marşul şi siguranţa marşului.
ŞEDINŢA 1. Procedeele de deplasare a trupelor şi caracteristica concisă a lor.
SCOPURILE:
1. Însuşirea şi cunoaşterea temeinică de către studenţi a procedeelor de deplasare a trupelor şi
caracteristica concisă a lor.
2. De a face cunoştinţă cu conţinutul, scopul, condiţiile şi procedeele de executare a marşului.
3. Formarea şi dezvoltarea gîndirii tactice, inventivităţii, iscusinţei.
4. Formarea şi dezvoltarea la studenţi a unor înalte calităţi morale şi de luptă ca hotărîrea, curajul,
dîrzenia, spiritul de sacrificiu, voinţei neclintite şi disciplinei.
DURATA: ______
FORMA DE
EVALUARE:
prelegere
LOCUL DE
DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA: 1. RLTU (p.II), pag.37 – 52.
2. RLTU (p.III), pag.19 – 29.
3. Tactica (pluton, grupă, tanc), pag.65 – 80.
ASIGURAREA
MATERIALĂ: - cretă;
- caiete;
- tocuri;
- RLTU.
STRUCTURA ŞEDINŢEI
I. SECVENŢA INTRODUCTIVĂ ................................. ...5 min.
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
II. SECVENŢA DE BAZĂ ..............................................
min
III. SECFENŢA FINALĂ ................................................. 5 min.
1. Partea pregătitoare
- primesc raportul
- verific prezenţa, ţinuta, gătinţa către oră
anunţ tema, şedinţa, scopul.
- Verific cunoştinţele însuşite anterior.
2. Partea fundamentală
MARŞUL
Art. 292. Marşul constă în deplasarea organizată a subunităţilor în coloană, cu mijloace proprii,
pe drumuri amenajate sau neamenajate, în scopul de a ajunge în raionul (pe aliniamentul) fixat, la timp
şi cu capacitatea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Se execută, de regulă,
noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă. Ziua marşul se execută numai cînd este impus de
condiţiile situaţiei, pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, cînd se execută deplasări la depărtări mari
înapoia dispozitivului forţelor proprii din contact cu inamicul.
75
Marşul pe timp de zi se execută pe coloane de subunităţi, cu distanţe mari între ele şi
necesită măsuri de siguranţă eficace, în special în punctele obligate de trecere.
Plutonul (grupa) de infanterie execută marşul fie pe TAB sau MLD, fie pe jos, în cadrul
eşalonului superior sau independent.
Art. 293. În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut personalului şi viteza de
deplasare, marşul poate să fie normal sau forţat.
Marşul normal se execută, de regulă, pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă
(ceaţă, ploi şi ninsori abundente, viscole), cu respectarea vitezei medii de deplasare.
Marşul forţat se execută cînd situaţia impune trecerea în timp scurt la îndeplinirea unei misiuni
de luptă, precum şi atunci cînd se prevede întîlnirea cu inamicul, pe timpul retragerii şi în toate
cazurile cînd există pericolul de întrebuinţare de către inamic a armelor de nimicire în masă şi
mijloacelor incendiare. Se execută cu viteze maxime admise de teren, fără opriri, folosindu-se pentru
deplasare majoritatea timpului de zi şi de noapte.
Art. 294. Marşul se execută în condiţiile când se prevede sau nu întâlnirea cu inamicul.
Când se prevede întâlnirea cu inamicul, marşul trebuie pregătit şi executat, astfel încât forţele
să fie în permanenţă gata de acţiune, capabile să se desfăşoare cu repeziciune şi să intre la timp
în luptă; în acest scop, se iau măsuri pentru constituirea unui dispozitiv de marş adecvat.
Când nu se prevede întâlnirea cu inamicul, marşul se pregăteşte şi se execută, astfel încât
subunităţile să ajungă în noul raion în condiţiile unor eforturi normale; pentru aceasta se aleg
cele mai bune drumuri care se pregătesc din timp; coloanele se formează din subunităţi care au
aceeaşi viteză de marş şi capacitate de trecere.
Art. 295. Indicii posibilităţilor de marş sunt etapa de marş şi viteza medie de marş.
Etapa de marş este distanţa parcursă de pluton în 24 ore.
Viteza medie de marş este media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni de itinerar şi se
exprimă în km/oră.
Mărimea etapei şi a vitezei medii de marş depinde de misiune, pregătirea comandanţilor,
antrenamentul militarilor, pregătirea conducătorilor de autovehicule (mecanicilor-conductori), starea
tehnică a autovehiculelor şi a itinerarului, condiţiile de timp şi stare a vremii, precum şi modul de
pregătire şi asigurare a plutonului (grupei) pentru marş.
În teren şes şi deluros etapa de marş pe autovehicule poate fi de pînă la 250 km, uneori mai
mare, iar în teren deluros-împădurit pînă la 150 km.
Cînd subunitatea se deplasează pe jos, mărimea etapei de marş poate fi pînă la 30 km.
Viteza medie de marş a plutonului (grupei), cînd se deplasează pe transportoare amfibii blindate
(maşini de luptă sau automobile) în teren şes sau deluros, ziua este de 30-40 km/oră, iar noaptea - de
20-30 km/oră. Cînd se deplasează în cadrul coloanelor mixte viteza medie ziua este de 20-30 km/oră,
iar noaptea - de 15-20 km/oră. Cînd subunităţile se deplasează pe jos viteza medie de marş este de 4-5
km/oră, iar pe schiuri - de 5-7 km/oră. Deplasarea pe drumuri cu pante mari sau cu obstacole
(bolovani, grohotiş) se execută cu viteză redusă, ajungînd pînă la
1 km/oră.
În teren deluros-împădurit viteza de marş se reduce cu 20-30% faţă de cea din teren şes sau
deluros.
Pe timp de îngheţ (dezgheţ), pe drumuri desfundate şi în condiţii de vizibilitate redusă, viteza
medie de marş pe autovehicule poate fi de
10-15 km/oră; la urcarea pantelor cu declivitate de
6-8% viteza este de pînă la 10 km/oră, iar la coborîre de pînă la 15-20 km/oră.
Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul trecerii prin localităţi mari, pe ceaţă şi ninsoare
sau noaptea, viteza de marş se reduce cu 15-20% şi chiar mai mult.
Noaptea, când autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere pe timp de noapte sau
când luminează luna, pe drumurile cu indicatoare luminoase şi cu circulaţie într-un singur sens
viteza medie de marş poate fi aceeaşi ca pe timpul zilei.
În toate cazurile, marşul trebuie efectuat cu viteză maximă posibilă în condiţiile date.
Art. 296. Pentru ca marşul să înceapă la timp şi să se execute în ritmul stabilit, se indică
punctul iniţial şi puncte de coordonare.
76
Punctul iniţial se stabileşte la 5-10 km (lungimea coloanei batalionului) de raionul de dispunere
(staţionare), iar punctele de coordonare – la 3-4 ore de marş.
Punctul iniţial şi punctele de coordonare nu se stabilesc pe rîuri şi în locurile obligate de trecere.
Marşul se consideră început o dată cu trecerea capului coloanei forţelor principale pe la punctul
iniţial la ora stabilită. Această oră trebuie respectată cu rigurozitate.
Pentru menajarea forţelor militarilor, verificarea stării tehnice a autovehiculelor, executarea
întreţinerilor tehnice şi înlăturarea defecţiunilor, se fixează halte mici, halte mari şi odihna de zi
(noapte).
Haltele, în cazul deplasării pe autovehicule, se fixează după fiecare 3-4 ore de marş (iarna după
2-3 ore de marş). Cînd marşul se execută pe jos, se fixează: prima haltă după 30 minute de la
începerea acestuia, iar următoarele din 50 în 50 minute de marş şi au o durată de 10 minute.
Haltele mici au durata de pînă la 1 oră, iar halta mare se fixează în a doua jumătate a etapei de
marş şi are o durată de 2-3 ore.
Cînd distanţa de parcurs este mai mică de o etapă de marş, noaptea şi iarna pe geruri puternice,
de regulă, nu se fixează halte mari.
Pe timpul haltelor mari se serveşte hrana militarilor, se completează plinurile la autovehicule, se
verifică armamentul, tehnica militară, se execută întreţinerea tehnică a autovehiculelor, iar în funcţie de
rulajul TAB sau MLD – reglajele dispozitivelor de comandă.
Odihna de zi (noapte) se fixează după executarea unei etape de marş.
Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care oferă condiţii favorabile de
protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă.
Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de zi (noapte) plutonul (grupa) părăseşte drumul şi se
dispune în raionul stabilit, astfel încît să fie permanent gata de luptă şi să poată continua în timp scurt
marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a acţiunilor de luptă, se distribuie
hrană caldă, se completează plinurile cu carburanţi şi lubrifianţi şi se execută lucrările prevăzute la
halta mare.
După 2-3 etape de marş se dau 24 ore de odihnă.
În raionul odihnei de zi (noapte), pentru respingerea inamicului terestru (a elementelor de
cercetare-diversiune ale inamicului), după ce se iau măsuri corespunzătoare de observare, mascare şi
siguranţă pe aliniamentul indicat de comandantul de companie (batalion), se amenajează locaşuri
(şanţuri) şi poziţii de tragere pentru mijloacele antitanc, folosindu-se în acest scop adăpostirile naturale
şi denivelările din teren.
Pe timpul odihnei de zi (noapte) se pot schimba elementele de siguranţa marşului.
Art. 297. Plutonul (grupa) în permanenţă trebuie să fie gata pentru executarea marşului pe jos
sau pe mijloacele de transport, în condiţiile pericolului permanent de folosire de către inamic a armelor
de precizie înaltă şi a mijloacelor de minare la distanţă, acţiunile aviaţiei lui, a desantelor aeriene şi
grupurilor de cercetare-diversiune, de distrugere a drumurilor şi trecerilor peste cursurile de apă.
Aceasta necesită o pregătire minuţioasă a armamentului, tehnicii şi efectivului pentru marş sau
transportare, înaltă disciplină de marş şi instruire a efectivului.
Art. 298. Plutonul (grupa) poate executa marşul în coloana companiei (plutonului) sau în
siguranţa marşului.
Distanţa dintre autovehicule se stabileşte în funcţie de viteza de marş şi condiţiile de vizibilitate
şi poate fi de 25-50 m.
În cazul deplasării pe drumuri cu praf, polei, gheţuş, în condiţii de vizibilitate redusă, pe drumuri
cu pante abrupte, coborâşuri periculoase şi curbe cu rază mică, precum şi în cazul deplasării cu viteză
mare şi pe timpul trecerii zonelor contaminate, distanţa între autovehicule se măreşte până la 100 m,
uneori şi mai mult.
Noaptea, cînd autovehiculele folosesc dispozitive de camuflare a luminilor, distanţa între
acestea se reduce până la 25 m.
În cazul deplasării în teren deschis, în condiţiile pericolului folosirii de către
inamic a
complexelor de cercetare – lovire distanţa dintre maşini se măreşte şi poate fi 100-150 m.
77
Dispozitivul de marş al plutonului este coloana. El se constituie în funcţie de situaţie, locul în
coloana companiei, condiţiile în care are loc marşul (cînd se prevede sau nu întîlnirea cu inamicul),
misiunea primită şi starea drumului.
Cînd se prevede întîlnirea cu inamicul, dispozitivul de marş trebuie să corespundă concepţiei
acţiunilor care vor avea loc, să ofere condiţii pentru desfăşurarea rapidă a plutonului pentru angajarea
în luptă şi să asigure executarea manevrei.
Mijloacele de întărire se dispun în cadrul coloanei plutonului în locurile care le asigură condiţii
optime de intrare în luptă.
Art. 299. Primind misiunea pentru executarea marşului în coloana companiei, comandantul de
pluton execută următoarele activităţi:
- însuşeşte misiunea primită;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea;
- dă ordinul de luptă;
- organizează cooperarea şi asigurarea multilaterală a marşului.
Pe timpul însuşirii misiunii comandantul de pluton trebuie să înţeleagă:
- misiunea companiei şi a plutonului (scopul marşului, modul de acţiuni în caz de intrare în luptă,
constituirea dispozitivului de marş);
- care subunităţi se deplasează în faţa şi în spatele plutonului, şi modul de menţinere a cooperării
şi legăturii cu acestea;
- ora cînd trebuie să fie gata pentru marş.
La analiza situaţiei comandantul de pluton trebuie să studieze (să determine):
- natura, valoarea, situaţia şi caracterul acţiunilor, intenţiile şi posibilităţile inamicului;
- starea, gradul de asigurare, posibilităţile şi ordinea de pregătire a plutonului către marş;
- pe hartă (schemă) itinerarul de deplasare, condiţiile de executare a marşului şi pentru care
acţiuni să fie gata;
- componenţa mijloacelor de foc de serviciu şi observatorilor.
În hotărîre comandantul de pluton determină:
- constituirea dispozitivului de marş şi ordinea de îndeplinire a misiunii primite;
- misiunile grupelor, mijloacelor de întărire şi mijloacelor de foc;
- organizarea conducerii.
Ordinul de luptă la marş comandantul de pluton îl dă, de regulă, pentru întregul personal al
plutonului.
În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:
- informaţii despre inamic şi eventualele acţiuni terestre şi aeriene ale acestuia pe timpul
executării marşului;
- misiunea plutonului: itinerarul de deplasare, raionul de concentrare (de odihnă) sau
aliniamentul şi ora cînd plutonul trebuie să ajungă la locul fixat, constituirea coloanei, distanţa dintre
maşini, viteza de deplasare, iar cînd marşul urmează să se execute în condiţiile cînd se prevede
întîlnirea cu inamicul şi modul de acţiuni în caz de întîlnire cu acesta;
- care subunităţi se deplasează în faţa şi în spatele plutonului, şi modul de menţinere a cooperării
şi legăturii cu acestea;
- ora cînd trebuie să fie gata pentru marş;
- locul său şi locţiitorul.
La organizarea cooperării comandantul de pluton indică:
- modul de observare şi legătură;
- modul de acţiune a plutonului la apariţia ţintelor aeriene ale inamicului care zboară la înălţime
mică şi în caz de întrebuinţare de către acesta a mijloacelor incendiare;
- modul de exploatare a aparatelor de vedere pe timp de noapte (a dispozitivelor de camuflare a
luminii), de respectare a măsurilor de mascare şi a disciplinei în cursul marşului;
78
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare, iar în cazul cînd marşul urmează să se execute
în condiţiile cînd se prevede întîlnirea cu inamicul şi modul de coordonare a acţiunilor între grupe şi cu
vecinii.
În timpul pregătirii către marş comandantul de pluton organizează asigurarea multilaterală a
marşului care include: asigurarea de luptă, asigurarea tehnică şi materială.
La organizarea asigurării de luptă comandantul de pluton indică:
- componenţa observatorilor asupra inamicului terestru şi aerian, asupra terenului şi asupra
semnalelor comandantului de companie;
- modul şi procedeele de executare a cercetării de radiaţie, chimică şi biologică; modul de
înştiinţare a efectivului despre infectarea radioactivă, chimică şi biologică;
- modul de acţiuni la apariţia ţintelor aeriene ale inamicului, care zboară la înălţime mică şi
modul de executare a focului din armamentul de infanterie şi alte mijloace pentru lupta cu acestea;
- modul de întrebuinţare a mijloacelor din dotare şi improvizate pentru mascarea maşinilor de
luptă în timpul deplasării, la halte şi în raioanele de odihnă;
- indicii de demascare şi măsurile de înlăturare şi de reducere a acestora;
- modul de întrebuinţare a aparatelor de vedere pe timp de noapte (dispozitivelor de camuflare a
luminii);
La organizarea asigurării tehnice şi materiale comandantul de pluton indică:
- volumul întreţinerii tehnice, locul şi ora de executarea acesteia;
- termenii, locurile şi modul de completare a plinurilor cu carburanţi, lichidului de răcire, cu
alimente şi alte mijloace materiale;
- locul şi modul de deplasare a subunităţilor de asigurare tehnico-materială în cursul marşului;
- modul de evacuare şi de reparaţie a autovehiculelor deteriorate şi de organizare a primirii hranei
de către personal.
Comandantul de pluton (grupă) este obligat să raporteze comandantului de companie (pluton)
cînd este gata pentru marş.
Art. 300. Pe timpul pregătirii plutonului (grupei) către marş comandantul de pluton (grupă) este
obligat:
- să controleze dacă transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă, automobilele),
armamentul, mijloacele de protecţie şi stingere a incendiilor, aparatele de vedere pe timp de noapte,
mijloacele de legătură şi de camuflare a luminii sînt în stare bună, dacă asupra plutonului se află
cantitatea de muniţie ordonată, dacă sînt făcute plinurile la autovehicule şi dacă materialele sînt
aranjate în acestea;
- să controleze completarea plinurilor cu carburanţi la autovehicule, mijloacele de tratare
specială, uneltele de geniu, completul de deminare, existenţa şi corectitudinea stivuirii muniţiilor;
- să verifice dacă autovehiculele sînt asigurate cu mijloace pentru mărirea capacităţii de
deplasare (bîrne, grile, fascine şi alte materiale);
- să ia măsuri ca militarii să primească la timp hrana caldă şi să-şi completeze apa în bidoane;
- să organizeze observarea aeriană şi terestră pe timpul marşului, haltelor şi în raioanele odihnei
de zi (noapte), să stabilească modul de executare a focului asupra avioanelor şi elicopterelor care
zboară la înălţime mică şi să controleze dacă militarii cunosc semnalele de alarmare;
- să verifice dacă militarii cunosc semnalele de înştiinţare şi
alarmare despre pericolul întrebuinţării armelor de nimicire în masă
şi mijloacelor incendiare, precum şi modul de acţiune în cazul folosirii acestora.
Cînd marşul urmează să se execute pe jos, comandantul de pluton (grupă) este obligat să
controleze dacă subordonaţii au respectat regulile de igienă, cum s-au pregătit şi şi-au ajustat (aranjat)
echipamentul. Dacă marşul se execută pe schiuri - să controleze legarea acestora la picioare pentru a
asigura circulaţia normală a sîngelui şi a nu provoca degerături.
Art. 301. Comandantul de pluton (grupei), în timpul marşului este obligat să respecte cu stricteţe
ordinea stabilită de deplasare şi mascare, să evite reţinerile în locurile de trecere peste cursurile de apă,
în tunele, strîmtori de teren, localităţi, să ducă încontinuu observarea circulară asupra inamicului
terestru, aerian şi asupra semnalelor date de către comandantul de companie (pluton), să înştiinţeze la
79
timp efectivul despre inamic, de asemenea despre infectarea radioactivă, chimică şi biologică
(bacteriologică).
Art. 302. Compania (batalionul) trebuie să treacă cu capul coloanei forţelor principale pe la
punctul iniţial la ora stabilită; pichetul mobil de cap (patrula de siguranţă) precede forţele
principale la distanţa ordonată.
Pe timpul marşului plutonul (grupa) se conduce prin comenzi şi semnale - cu fanioane
(noaptea - semnale optice şi mijloace acustice). Comandantul se găseşte în cadrul plutonului, iar atunci
cînd grupa numită ca patrulă de siguranţă a descoperit inamic de valoare apropiată sau mai mare, acesta
se deplasează la locul acţiunii şi conduce lupta pentru a-1 nimici.
Pentru transmiterea informaţiilor, semnalelor, datelor sau rapoartelor se folosesc mijloace mobile
(automobile, transportoare amfibii blindate, maşini de luptă, motociclete, biciclete) şi agenţi.
Mijloacele mobile se prevăd cu semne distinctive de recunoaştere şi au dreptul de a depăşi coloana.
Staţiile radio rămîn pe recepţie şi pot fi folosite pînă la întîlnirea cu inamicul numai pentru transmiterea
semnalelor de alarmare, precum şi pentru conducerea elementelor de siguranţă cu luarea măsurilor
pentru protecţia legăturii împotriva cercetării inamicului.
Art. 303. Autovehiculele pe timpul marşului se deplasează numai pe partea dreaptă a
drumului, respectînd viteza stabilită pentru deplasare, intervalele şi măsurile de siguranţă.
Coloana nu se opreşte în locuri înguste, pe poduri, în vaduri, pe pante mari, în curbe cu
rază mică.
La poduri se iau măsuri de asigurare a securităţii deplasării şi, la nevoie, pentru întărirea
capacităţii de suport a acestora.
În scopul protecţiei contra armei de precizie înaltă a inamicului, se folosesc pe larg zonele
invizibile pentru radiolocaţie, formate de cutele terenului şi de obiectele din zonă, de asemenea şi de
fîşiile forestiere de la marginea drumului. Pe sectoarele deschise ale itinerarului se interzic
aglomerarea şi oprirea autovehiculelor, iar viteza de marş şi distanţa dintre autovehicule se măresc.
Depăşirea nu este admisă fără aprobarea comandantului coloanei. Autovehiculele care din
diferite cauze s-au oprit pe partea carosabilă a drumului se scot imediat în afara acestuia, pe partea
dreaptă.
După înlăturarea defecţiunilor, autovehiculele se încolonează în coada coloanei care trece în acel
moment şi îşi ocupă locul în coloana subunităţii respective pe timpul haltelor mici (dacă este posibil),
în raionul haltelor mari sau în raionul odihnei de zi (noapte).
Noaptea autovehiculele se deplasează cu întrebuinţarea aparatelor de vedere pe timp de noapte
sau a dispozitivelor de camuflare a luminii; iar dacă se deplasează pe sectoarele aflate în cîmpul de
vedere al inamicului sau în nopţile luminoase - fără lumini şi fără aparatele de observare pe timp de
noapte.
Art. 304. La semnalul de alarmare despre inamicul aerian, plutonul (grupa) care se
deplasează pe autovehicule, în funcţie de ordinul dat de comandantul coloanei, continuă deplasarea,
mărind viteza şi distanţa dintre autovehicule, se opreşte sau se dispersează.
Cînd se opreşte, la comandă sau din proprie iniţiativă, personalul debarcă repede din
autovehicule, le maschează, după care se adăposteşte.
Asupra avioanelor şi elicopterelor inamicului care zboară la înălţime mică se execută foc de
baraj cu mitralierele de pe transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) şi foc de salvă cu
armamentul individual la comanda comandantului de pluton.
Cercetarea de radiaţie, chimică şi biologică se execută de toate elementele din siguranţa
marşului şi de către forţele principale.
La semnalul de înştiinţare despre contaminarea radioactivă, chimică şi biologică se
continuă deplasarea, iar militarii îmbracă neîntîrziat masca contra gazelor şi completul de protecţie.
Plutonul (grupa) trece prin porţiunile de teren contaminat, în funcţie de natura substanţelor chimice, cu
viteza cea mai mare. Dacă este praf se închid obloanele, vizoarele şi jaluzelele transportoarelor amfibii
blindate (maşinilor de luptă). Cînd deplasarea se execută pe automobile, se măresc distanţele între
acestea.
80
Dacă plutonul (grupa) se deplasează pe jos, porţiunile de teren contaminat se ocolesc, iar dacă nu
este posibil se trec în pas viu, cu intervale mărite între militari, avînd îmbrăcate mijloacele de protecţie
individuală. După ieşirea din raionul contaminat se execută decontaminarea iniţială, de regulă, la
ajungerea plutonului (grupei) la halta mică. Decontaminarea totală se execută, de regulă, la ordinul
comandantului de companie.
Art. 305. Cîmpul minat cu mijloacele de minare de la distanţă, plutonul îl ocoleşte sau îl trece în
componenţa coloanei companiei prin culoarul executat. Minele, care se află în calea autovehiculelor
plutonului, se nimicesc cu completul de deminare şi prin alte metode.
Art. 306. În cazul folosirii de către inamic a armelor incendiare, precum şi în cazul trecerii
obligatorii prin raioanele incendiate obloanele, vizoarele şi jaluzelele transportoarelor amfibii blindate
(maşinilor de luptă) se închid. După ieşirea din raionul incendiat comandantul de pluton (grupă)
organizează stingerea cuiburilor de incendiu de pe autovehicule, salvarea efectivului şi acordarea
ajutorului medical celor care au avut de suferit, după care plutonul (grupa) continuă deplasarea.
Răniţii şi bolnavii după acordarea primului ajutor medical, sînt transportaţi imediat la punctul
medical al batalionului.
Art. 307. Pe timpul haltelor autovehiculele se opresc pe partea dreaptă a drumului, la cel puţin
10 m una de alta sau la intervalele stabilite de comandant.
Maşinile de luptă se amplasează în măsura posibilităţilor sub coroanele copacilor, în umbra de
radiolocaţie a obiectivelor din zonă, iar pe teren deschis se maschează cu plase de mascare din dotare şi
cu materiale din zonă. Debarcarea se efectuează numai la ordinul (semnalul) comandanţilor.
Pentru odihnă efectivul se dispune în partea dreaptă a drumului. În maşini rămîn numai
observatorii şi trăgătorii la mitraliere (ochitori-operatori) de serviciu, iar în maşinile comandanţilor şi
militarii de serviciu la mijloacele radio.
Mijloacele de foc, numite pentru respingerea inamicului aerian, se află în stare de gătinţă pentru
ducerea focului.
Echipajele autovehiculelor (şoferilor) execută inspecţia tehnică a armamentului şi tehnicii de
luptă, desfăşoară întreţinerea tehnică şi înlătură defecţiunile depistate.
Pe timpul opririlor din diferite cauze şi lichidării difecţiunilor maşinilor de luptă pe itinirarul de
deplasare, întoarcerea turelei direcţia părţii carosabile este strictinterzisă.
Art. 308. Pe timp de iarnă cu zăpadă mare şi temperaturi scăzute, executarea marşului necesită:
pregătirea şi menţinerea drumurilor în stare practicabilă; luarea măsurilor pentru prevenirea degerării
efectivului; pregătirea tehnicii militare pentru funcţionare în condiţiile cu temperaturi scăzute;
asigurarea autovehiculelor cu accesorii şi mijloace necesare măririi capacităţii de trecere, acoperirea cu
prelatele autovehiculelor destinate pentru transportul militarilor.
În siguranţa de marş se includ autovehicule înzestrate cu echipament de buldozer pentru
curăţirea zăpezii; autovehiculele cu capacitate mare de trecere se repartizează de-a lungul
întregii coloane.
Pe ger puternic militarii se asigură cu hrană caldă.
Art. 309. Când marşul se execută iarna la temperaturi scăzute, pe jos, se impune ca:
- nici o parte a corpului să nu fie strânsă, în special încheieturile şi extremităţile (degetele
mâinilor şi picioarelor să se mişte în mănuşi, respectiv în încălţăminte);
- să nu se strângă excesiv curelele de la raniţă, schiuri;
- executarea marşului cât mai uniform şi dozarea efortului spre a se evita transpiraţia
corpului, alternativ cu răcirea sa;
- marşul să se execute în veston, iar scurtele să fie îmbrăcate numai în timpul haltelor;
- să nu se bea apă rece şi să nu se mănânce zăpadă; apa se va înlocui cu ceai sau cafea şi se
va bea cu înghiţituri mici (rare);
- deschizătorii de pârtii să fie înlocuiţi cât mai des;
- să nu se stea jos pe timpul haltelor mici, haltele mari să se facă pe cât posibil în clădiri.
Art. 310. Iarna, înainte de începerea marşului, comandantul de pluton (grupă) este obligat:
81
- să ia măsuri pentru asigurarea efectivului cu mijloacele pentru evitarea degerăturilor şi să
controleze dacă militarii cunosc regulile de prevenire a degerăturilor şi dacă ştiu să-şi acorde ajutor în
asemenea cazuri;
- să se convingă că există motorină de iarnă şi lichide speciale în autovehicule şi, la necesitate,
să ia măsuri pentru completarea plinurilor;
- să verifice starea şi funcţionarea mijloacelor de încălzire a autovehiculelor, a jaluzelelor,
precum şi existenţa preşurilor termostate;
- să indice mecanicilor-conductori (şoferilor) măsurile necesare pentru prevenirea îngheţării
sistemului de răcire al motorului pe timpul opririlor (haltelor, odihnei de zi sau de noapte);
- să verifice dacă armamentul este pregătit pentru funcţionare la temperaturi scăzute;
- să organizeze, în funcţie de posibilităţi şi atunci cînd este cazul, uscarea echipamentului pe
timpul haltelor mari şi în raionul odihnei de zi (noapte);
- să ia măsuri pentru mărirea capacităţii de deplasare a autovehiculelor, în cazul cînd se prevede
deplasarea pe sectoare cu un strat gros de zăpadă şi întinderea şenilelor;
La ordinul comandantului de pluton se execută, de regulă, încălzirea periodică a motoarelor cîte
4-5 minute la fiecare jumătate de oră, iar pentru încălzirea militarilor se execută cu aceştia alergări şi
mişcări.
Cînd deplasarea se execută pe jos în afara drumurilor sau pe drumuri înzăpezite, plutonul
(grupa) din capul coloanei se schimbă după fiecare 20-30 minute.
Pe timpul haltelor mici se interzice ca militarii să stea în poziţia culcat pe zăpadă.
Art. 311. În teren deluros-împădurit marşul se pregăteşte şi execută ţinînd seama de
caracteristicile drumului, de timp şi starea vremii. O atenţie deosebită trebuie acordată cercetării şi
amenajării drumului la curbele periculoase, urcuşurilor şi coborîşurilor, poienilor şi defrişărilor. La
punctele obligate de trecere se iau măsuri pentru apărarea antiaeriană şi îndrumarea circulaţiei.
În locurile înguste şi greu accesibile se lărgeşte partea carosabilă, la nevoie, se amenajează
drumuri ocolitoare, se prevăd măsuri pentru stingerea incendiilor, înlăturarea obstacolelor şi
posibilităţilor de producere a avalanşelor.
Drumurile de vale şi din defileuri devin impracticabile pe timpul ploilor abundente sau la topirea
zăpezilor. Cînd stratul de zăpadă depăşeşte 30 cm subunităţile execută marşul pe schiuri, iar
armamentul greu, muniţia şi materialele se transportă pe sănii.
Plutonul va executa marşul, de regulă, combinat - pe autovehicule, până la limita maximă
accesibilă, atât cât permit capacitatea şi panta drumurilor - iar când acesta se îngustează şi devine
poteci militarii debarcă de pe autovehicule şi continuă marşul pe jos.
Când au fost semnalate grupuri de cercetare-diversiune, se iau măsuri pentru întărirea
siguranţei.
Art. 312. Acţiuni în zone de pericol. O zonă de pericol este orice loc de pe itinerar în care
comandantul estimează că plutonul său ar putea fi expus la foc, la observare sau la amândouă
din partea inamicului; plutonul încearcă să evite zonele de pericol; dacă un pluton trebuie să
traverseze o zonă de pericol, execută acest lucru cu mare atenţie şi cât mai rapid posibil.
DEPLASAREA MARILOR UNITĂŢI ŞI UNITĂŢILOR DIN FORŢELE TERESTRE
Termeni şi definiţii
Deplasarea este definită în literatura de specialitate ca “o acţiune asociată luptei desfăşurată de
trupe pentru mutarea dintr-un raion în altul, intrarea în luptă sau efectuarea unei manevre, cu păstrarea
completă a capacităţii de luptă în vederea îndeplinirii unei misiuni” şi ,,este cel mai important tip de
mişcare, în scopul desfăşurării şi realizării dispozitivului trupelor de uscat pentru îndeplinirea
misiunilor”.
Bineînţeles că această definiţie a suferit diferite modificări de formă, însă, în fond, fiecare
exprimă acelaşi lucru.
Deplasarea, ca operaţie intermediară, reprezintă „acţiunea prin care marile unităţi (unităţile,
subunităţile) şi grupările de forţe sunt dislocate dintr-un loc în altul”, ori pentru „intrarea în luptă sau
82
pentru efectuarea unei manevre, cu păstrarea completă a capacităţii de luptă, în vederea îndeplinirii
unei misiuni”.
În ultimii ani, deplasarea trupelor a căpătat o importanţă deosebită care impune acordarea unei
atenţii pe măsură datorită influenţelor pe care realizarea sau, dimpotrivă, nerealizarea sa le poate avea
în cadrul tuturor operaţiilor desfăşurate, fie la război, în situaţii de criză, în perioada postconflict, sau
chiar pe timp de pace. Luând în considerare reducerea forţelor armate ale României, tendinţele
mondiale de reorganizare a armatelor şi de ducere a războaielor, riscurile şi ameninţările la adresa
securităţii naţionale care impun intervenţia armatei, consider că dislocarea marilor unităţi şi unităţilor
dintr-o zonă în alta, sau în cadrul aceleiaşi zone de operaţii va fi inevitabilă şi va implica deplasări pe
distanţe mari, cu traversarea unor obstacole naturale puternice (lanţuri muntoase, cursuri de apă etc).
Într-o altă ordine de idei, în confruntările militare ale ultimei jumătăţi de secol, deplasarea a ocupat un
timp din ce în ce mai mare în ansamblul operaţiilor desfăşurate de către trupe (circa 2/3 din timpul
total). Dislocările de mari proporţii, care presupun deplasările unităţilor şi marilor unităţi pe diferite
distanţe, în situaţii complexe, în diferite teatre de operaţii, folosind procedee diferite constituie
adevărate „operaţii de deplasare”.
Prin urmare, concluzionez că deplasarea marilor unităţi şi unităţilor precede introducerea
acestora în operaţie, fie de apărare, fie ofensive, ori în alte tipuri de operaţii. În situaţie de pace sau de
criză, finalitatea deplasărilor va consta în angajarea marilor unităţi (unităţilor) în operaţii de stabilitate
şi de sprijin, acest tip de operaţii fiind preponderente în acest secol, după cum o arată majoritatea
conflictelor din deceniul zece al secolului XX.
În funcţie de situaţie, misiunea primită şi operaţiile ce urmează a fi desfăşurate, deplasarea se
execută pentru îndeplinirea următoarelor scopuri:
- dislocarea dintr-un raion în altul;
- intervenţia pe anumite aliniamente (raioane);
- desfăşurarea forţelor în vederea realizării dispozitivelor stabilite;
- introducerea în operaţie;
- realizarea unor manevre rapide;
- constituirea unor noi grupări de forţe sau scoaterii lor de sub loviturile inamicului;
- întărirea apărării sau trecerii la apărare pe un nou aliniament;
- schimbarea raioanelor de dispunere;
- constituirea rezervelor;
- refacerea capacităţii operaţionale.
Pentru a se înţelege foarte clar deplasarea unităţilor şi marilor unităţi, este necesară prezentarea
şi definirea următorilor termeni:
●
elementul de marş – eşalonul care se deplasează sub comanda unui singur comandant; de
obicei este o companie, uneori un batalion;
●
seria de marş – un grup de elemente de marş aflate sub comanda unui singur comandant,
desemnat printr-o cifră sau literă pentru a uşura planificarea şi coordonarea acţiunilor;
●
momentul sosirii – data (ora, minutul) la care capul coloanei trece pe la un punct de
coordonare sau pe la un aliniament stabilit;
●
momentul trecerii – data (ora, minutul) la care coada coloanei trece pe la un punct de
coordonare sau pe la un aliniament stabilit;
●
golul – spaţiul, timpul sau distanţa dintre două elemente de marş consecutive, care se
deplasează pe aceeaşi rută; se măsoară în metri sau minute de la coada unui element până în faţa
următorului element;
●
distanţa dintre vehicule – depărtarea dintre două vehicule, dispuse unul după celălalt;
●
punctul iniţial – un loc de pe o rută (un itinerar), bine definit, de unde elementele de marş
trec sub comanda conducătorului deplasării şi încep deplasarea; din acest loc, coloana se formează prin
trecerea succesivă a unităţilor (subunităţilor);
●
punctul final – un loc bine definit de pe o rută, de unde elementele de marş revin sub
comanda şefilor direcţi;
●
momentul final – data ( ora, minutul) în care coada coloanei trece de punctul final;
83
●
punctul de coordonare –un loc pe ruta de deplasare, cum ar fi o intersecţie aglomerată,
luat drept reper când se dau instrucţiuni; poate fi, de asemenea, un loc unde apar interferenţe în
deplasarea forţelor;
●
lungimea coloanei – drumul ocupat de o coloană, inclusiv golurile;
●
timpul de trecere – intervalul de timp dintre momentul în care primul element trece pe la
un anumit punct şi momentul în care ultimul element trece prin acelaşi loc;
●
ritmul de marş –distanţa medie parcursă într-o perioadă dată de timp (viteza în km/h)
incluzând scurtele opriri şi întârzierile;
●
distanţa în timp – perioada necesară capului unei coloane pentru a se deplasa dintr-un
punct în altul într-un anumit timp;
●
densitatea traficului – numărul mediu de vehicule care au trecut pe un km dat, exprimată
în vehicule/km (v/km);
●
ZIUA C.- ziua în care începe sau este pe punctul de a începe dislocarea forţelor pentru o
operaţie;
●
ZIUA / ORA G.- ziua şi/sau ora la care se dă ordinul (în mod normal pe linie de comandă
naţională) de deplasare a unei unităţi;
●
ZIUA /ORA T.- ziua şi /ora de transfer a autorităţii.
Art.18 În funcţie de situaţiile şi condiţiile în care se execută deplasarea, scopul acesteia,
timpul afectat, starea comunicaţiilor şi existenţa mijloacelor de transport, marile unităţi şi
unităţile din forţele terestre se deplasează folosind următoarele procedee de deplasare:
- marş (pe autovehicule sau pe jos);
- transport (pe mijloace rutiere, feroviare, navale sau aeriene);
- combinat (prin marş şi transport).
Procedeul de deplasare se adoptă în funcţie de:
- situaţia concretă;
- scopul, distanţa şi timpul afectat deplasării;
- starea căilor de comunicaţie; cantitatea şi capacitatea mijloacelor de transport la dispoziţie.
Marile unităţi execută, de regulă, deplasarea combinată.
Marşul este procedeul de bază pentru executarea deplasării. Prin marş se înţelege deplasarea
organizată, în coloană a trupelor folosind mijloacele de transport din înzestrare sau pe jos. Acesta se
execută, de regulă, noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă şi numai în situaţii de urgenţă pe timp
de zi.
Marşul va fi adoptat de către unităţi şi mari unităţi pentru deplasarea pe distanţe scurte (până la o
etapă de marş) când este posibilă întâlnirea cu inamicul sau căile de comunicaţii feroviare au fost
blocate (întrerupte), iar timpul necesar restabilirii circulaţiei pe acestea este mai mare decât cel impus
de nevoile operative, precum şi atunci când scopul deplasării îl reprezintă introducerea în operaţie sau
desfăşurarea altor operaţii urgente.
În raport de situaţia creată, efortul pe care trebuie să-l depună personalul şi viteza de deplasare
necesară, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal, de regulă, se execută pe timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă,
cu viteze medii de deplasare şi cu respectarea tuturor elementelor deplasării (halte mari, odihna de zi
sau de noapte), în condiţiile când marea unitate (unitatea) se află la depărtare mare de linia frontului şi
nu este posibilă întâlnirea cu forţe importante ale inamicului, folosind cele mai bune drumuri pentru a
menaja trupele şi tehnica.
Marşul forţat se execută când situaţia impune trecerea în timp scurt la îndeplinirea unei misiuni
de luptă, pe distanţe mici, cu viteze maxime admise de tehnica militară şi teren, de regulă, fără oprire,
folosindu-se pentru deplasare majoritatea timpului de zi şi de noapte. El are loc atunci când se prevede
întâlnirea cu inamicul, la introducerea în operaţie, pe timpul urmăririi şi retragerii, precum şi în toate
cazurile când există pericol de întrebuinţare de către inamic a A.D.M.N.B.C. şi a sistemelor incendiare.
Marşul forţat presupune eforturi deosebite din partea personalului, în special a conducătorilor de
84
autovehicule, tehnica este supusă unor mari solicitări iar trupele trebuie să fie gata de acţiune, capabile
să se desfăşoare rapid pentru a intra în operaţie.
În funcţie de direcţia generală de desfăşurare, marşul se poate executa:
- spre front;
- de-a lungul frontului;
- dinspre front.
Indiferent de procedeu, elementele caracteristice marşului sunt:
- etapa de marş;
- viteza de marş;
- itinerarele de marş;
- halta mică;
- halta mare;
- odihna de zi (noapte);
- punct (aliniament) iniţial;
- punct (aliniament) de coordonare;
- punct (aliniament) final.
Etapa de marş este distanţa parcursă în 24 de ore; în teren şes şi deluros, etapa de marş pe
autovehicule poate fi de până la 250 km, uneori mai mare; în teren muntos-împădurit până la 150 km.
Viteza de marş reprezintă media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni de itinerar şi se
exprimă în km pe oră; în teren şes sau deluros, ziua, este de 20-30 km pe oră, iar noaptea de 15-20 km
pe oră; când deplasarea se execută pe drumuri cu pante mari sau cu obstacole (bolovani, grohotiş)
viteza de deplasare se micşorează până la 1 km pe oră. În teren muntos - împădurit viteza de marş se
reduce cu 30- 40% faţă de cea din teren şes şi deluros.
Pe timp de îngheţ (dezgheţ), pe drumuri desfundate şi în condiţii de vizibilitate redusă viteza
medie de marş poate fi de 10-15 km pe oră; la urcarea pantelor de 6-8 % viteza este de până la 10 km
pe oră, iar la coborâre, de până la 15-20 km pe oră. Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul
trecerii prin localităţi mari, pe ceaţă şi ninsoare sau noaptea, viteza de marş se reduce cu 15-20% şi
chiar mai mult. Noaptea, când autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere sau când luminează
luna, pe drumurile cu indicatoare luminoase şi cu circulaţie într-un singur sens, viteza medie de marş
poate fi aceeaşi ca pe timpul zilei.
Pentru executarea marşului, unităţii i se stabilesc 1-2 itinerare de marş iar marii unităţi 2-3
itinerare de marş; acestea ocolesc, de regulă, localităţile mari, nodurile de comunicaţii importante şi
punctele obligatorii de trecere.
Itinerarele pot fi:
- de bază;
- de rezervă;
- de rocadă.
Pentru menajarea forţelor militarilor, verificarea stării tehnice a autovehiculelor, executarea
întreţinerilor tehnice şi înlăturarea defecţiunilor, se fixează halte mici, halte mari şi odihna de zi
(noapte).
În cazul deplasării pe autovehicule (pe tancuri), haltele mici se fixează astfel: prima după 1-2 ore
de marş, iar următoarele, după fiecare 2-3 ore de marş (iarna după 1-1,5 ore de marş); ele au durata de
20-30 minute
Halta mare se fixează la sfârşitul primei jumătăţi a etapei de marş şi are o durată de 2-4 ore.
Când distanţa de parcurs este mai mică decât o etapă de marş, noaptea şi iarna pe geruri puternice, de
regulă, nu se fixează haltă mare.
Pe timpul haltei mari se serveşte hrana şi se completează plinurile la autovehicule, se verifică
armamentul şi tehnica militară, se execută întreţinerea tehnică a autovehiculelor, iar în funcţie de
rulajul tehnicii, se fac reglajele necesare.
Odihna de zi (noapte) se fixează după executarea unei etape de marş.
Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care oferă condiţii favorabile de
protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă. Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de
85
zi (noapte) forţele părăsesc drumul şi se dispun în raioanele stabilite, astfel încât să fie permanent gata
de operaţie şi să poată continua în timp scurt marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a operaţiilor şi de protecţie a
forţelor, se distribuie hrană caldă, se completează plinurile de carburanţi şi lubrifianţi, se
verifică armamentul şi tehnica militară, se execută întreţinerea tehnică a autovehiculelor şi se
execută odihna personalului. De asemenea se pot schimba elementele de siguranţa marşului.
Punctul iniţial reprezintă un loc de pe o rută (un itinerar), bine definit, de unde elementele de
marş trec sub comanda conducătorului deplasării şi încep deplasarea; din acest loc, coloana se
formează prin trecerea succesivă a subunităţilor şi unităţilor.
Punctul final reprezintă un loc bine definit de pe o rută, de unde elementele de marş revin sub
comanda şefilor direcţi.
Punctul de coordonare reprezintă un loc pe ruta de deplasare, (exemplu: o intersecţie), luat drept
reper când se dau instrucţiuni; poate fi de asemenea, un loc unde apar interferenţe în deplasarea
forţelor.
Transportul se va executa, preponderent, pe căile de comunicaţie feroviare. În funcţie de situaţia
concretă, zona de operaţii şi mijloacele de transport avute la dispoziţie, unele unităţi şi chiar mari
unităţi tactice vor executa transportul pe comunicaţii rutiere, pe comunicaţii fluviale (navale) şi pe
comunicaţii aeriene (pentru trupele de paraşutişti, unităţi cu misiuni speciale, comandamente etc).
Transportul pe mijloace feroviare constituie principalul procedeu de deplasare pe distanţe mari a
unităţilor şi marilor unităţi care au în dotare tehnică grea, dar poate fi folosit şi pentru deplasarea pe
distanţe mici, atunci când căile de comunicaţie rutieră sunt impracticabile sau când se impune
economisirea motoresurselor ori menajarea stării operative a tehnicii.
Transportul pe mijloacele rutiere din parcul public se organizează şi se execută pentru eşaloanele
ale căror mijloace auto din dotare au fost avariate şi nu satisfac nevoile de deplasare a materialelor şi
tehnicii militare.
La nivel mare unitate se va folosi, de regulă, deplasarea combinată, executată simultan sau
succesiv, folosind căile de comunicaţii rutiere, feroviare, maritime (fluviale) şi aeriene, în special
pentru trupele care urmează a fi dislocate în teatre de operaţii la mare depărtare de ţară.
În opinia noastră, deplasarea numai prin transport a unităţilor şi marilor unităţi de infanterie,
vânători de munte nu este eficientă decât atunci când se execută pe distanţe mai mari de 500-600 km.
Pentru unităţile şi marile unităţi de tancuri şi mecanizate transportul este indicat în cazul distanţelor
mai mari de 100 km. Am în vedere următoarele considerente:
- distanţa de 500-600 km necesită 2-3 etape de marş, adică atât cât poate parcurge o mare unitate
cu plinul la carburanţi făcut, după care este necesară refacerea acestuia;
- pentru refacerea plinului unei mari unităţi sunt necesare 1-2 zile, ţinând seama şi de
completarea stocului trupelor;
- la tancuri, după aproximativ 500 km, se impune executarea intervenţiei de mentenanţă nr.2, în
urma căreia tehnica este repusă în stare de funcţionare, de regulă, în ziua următoare;
- după două etape de marş, circa 10 % din blindate au nevoie de reparaţii.
Experienţa în urma unor operaţii militare şi aplicaţii a demonstrat că la nivelul mare unitate
deplasarea combinată constituie procedeul de bază folosit pentru deplasare, deoarece răspunde atât
criteriilor de eficienţă economică (consumuri mai mici de piese de schimb, carburanţi şi lubrifianţi,
uzură mai mică a tehnicii etc), cât şi criteriilor de operativitate impuse de situaţia strategică şi
operativă care cere executarea acestei operaţii.
Cerinţe ale pregătirii desfăşurării operaţiei
Pregătirea şi desfăşurarea deplasării impune aplicarea următoarelor cerinţe:
- planificarea deplasării forţelor trebuie să ţină seama de:
- misiunea şi concepţia comandantului eşalonului superior;
- timpul disponibil şi distanţa pe care se face deplasarea;
- compunerea dispozitivului de marş;
86
- regulile privind îndrumarea circulaţiei şi măsurile de control necesare;
- operaţiile ulterioare;
- situaţia inamicului (terestru şi aerian), inclusiv pericolul întrebuinţării A.D.M.N.B.C.;
- gradele relative de mobilitate;
- disponibilitatea fâşiilor, numărul şi capacitatea itinerarelor disponibile;
- condiţiile de teren, timp, anotimp şi stare a vremii;
- alte deplasări, inclusiv traficul populaţiei civile;
- capacitatea de a întreţine şi repara drumurile şi alte căi de comunicaţie;
- deplasarea nu trebuie confundată cu manevra;
- executarea recunoaşterilor la toate eşaloanele;
- folosirea eficientă a terenului, condiţiilor de timp şi stare a vremii;
- deplasarea pe unităţi şi subunităţi. Aceasta are ca avantaje o securitate mai bună, permite o
deplasare rapidă şi o dispersare mare. Dezavantajele constau într-o regrupare greoaie a unităţilor şi în
cazul atacului inamicului, se menţin mai dificil legăturile între elementele de marş iar realizarea
dispozitivului operativ necesită o durată de timp mai mare;
- menţinerea securităţii pe timpul deplasării. Aceasta se poate realiza prin folosirea formaţiei de
marş şi a procedeului de deplasare corespunzător;
- deplasarea cu viteza impusă de situaţie, starea căilor de comunicaţie, timp şi anotimp;
- instruirea şi dispunerea corectă a elementele de siguranţă de cap, flanc şi de spate;
- întărirea disciplinei privind camuflarea personalului, echipamentului, folosirea luminilor şi
evitarea zgomotelor;
- luarea contactului cu inamicul prin cea mai mică subunitate posibilă; astfel se vor reduce
pierderile, iar comandantul are posibilitatea să manevreze cu forţele principale pentru distrugerea
acestuia;
- locul comandantului depinde de situaţie, formaţia de marş, tehnica de deplasare şi organizarea
unităţilor/marilor unităţi;
- subunităţile/unităţile primite în întărire (alocate/ataşate) se dispun acolo de unde pot sprijini cel
mai bine operaţiile forţelor principale;
- serviciul de comenduire şi îndrumare a circulaţiei se organizează atât pe itinerarele de deplasare
cât şi în raioanele haltelor mari şi ale odihnei de zi (noapte), în raioanele de îmbarcare (debarcare) şi pe
căile rutiere de comunicaţii ce duc spre acestea;
- folosirea mijloacelor de comunicaţii are loc la ordin şi cu respectarea regulilor de trafic;
- sistemul de comunicaţii trebuie să asigure conducerea forţelor atât pe timpul deplasării cât şi la
ajungerea în noul raion (trecerea la îndeplinirea unei misiuni);
- păstrarea secretului asupra scopului şi destinaţiei deplasării.
Organizarea şi desfăşurarea deplasării
Dispozitivul reprezintă gruparea de forţe şi mijloace (sau ordonarea forţelor şi mijloacelor),
constituită conform variantei optime asupra căreia comandantul s-a decis, în scopul deplasării forţelor.
Un dispozitiv modern este determinat de procedeul de deplasare a trupelor, scopul acesteia,
numărul itinerarelor de marş şi al direcţiilor de transport, condiţiile în care se desfăşoară şi trebuie să
asigure ajungerea unităţilor şi marilor unităţi în raioanele/zonele de concentrare sau pe aliniamentul de
angajare în operaţie cu puterea de luptă completă. În practică s-au stabilit chiar unele norme pentru
constituirea dispozitivului. El trebuie să corespundă concepţiei deplasării şi operaţiilor viitoare, să
ofere posibilitatea respingerii eventualelor atacuri ale inamicului cu trupele terestre şi/sau cu aviaţia, să
evite aglomerarea trupelor în punctele obligatorii de trecere şi să asigure protecţia acestora.
Referindu-se la dispozitivul de deplasare, Carl von Clausewitz arăta: ”…este un principiu
general al artei militare moderne că, peste tot unde posibilitatea unei lupte este cât de cât de închipuit,
adică în întreg domeniul războiului propriu-zis, coloanele să fie astfel organizate încât să fie apte de o
luptă independentă.”
Organizarea dispozitivului de marş se face astfel încât acesta să asigure:
87
- conducerea neîntreruptă şi deplasarea forţelor în timpul stabilit şi cu întreaga putere de luptă;
- trecerea rapidă în dispozitiv premergător de operaţie şi ulterior în dispozitiv de operaţie, în
vederea desfăşurării acesteia în condiţii favorabile;
- vulnerabilitate redusă faţă de loviturile inamicului;
- deplasarea cu viteza stabilită pentru fiecare porţiune de itinerar.
În situaţia în care marea unitate (unitatea) se deplasează prin marş, dispozitivul acesteia va
cuprinde: elemente de cercetare; elemente de siguranţă şi de asigurare a marşului; forţele principale;
formaţiunile logistice.
Dacă există posibilitatea întâlnirii cu inamicul, dispozitivul de marş trebuie să corespundă
concepţiei operaţiilor următoare, să ofere condiţii pentru desfăşurarea rapidă a forţelor în ordinea
angajării lor în operaţie şi să asigure desfăşurarea manevrei preconizate.
Elementele de cercetare se vor constitui pe fiecare itinerar de marş, de către marea unitate
(unitate) şi vor cuprinde, în funcţie de eşalon, patrule de cercetare independente, patrule de cercetare
şi, uneori, detaşamente de cercetare. Acestea vor acţiona în faţa elementelor de siguranţă astfel:
- până la 15 km - patrula de cercetare independentă;
- până la 5 km - patrula de cercetare;
- până la 25 km - detaşamentul de cercetare.
Distanţele la care se trimit elementele de cercetare sunt determinate de următorii factori:
- posibilităţile de asigurare a legăturii cu punctul de comandă al structurii care le-a trimis;
- asigurarea timpului minim necesar ca elementele de siguranţă a marşului să se poată desfăşura
şi intra în operaţie în mod organizat, dacă situaţia o impune;
- asigurarea timpului necesar comandantului marii unităţi pentru precizarea modului de acţiune
în cazul întâlnirii cu inamicul, deoarece oprirea coloanelor nu este indicată.
Aceste distanţe pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de caracteristicile terenului în care se
execută marşul şi cele ale tehnicii din dotarea trupelor, precum şi de condiţiile de timp, anotimp şi
stare a vremii. Uneori elementele de cercetare pot acţiona nemijlocit în faţa subunităţilor (unităţilor)
din siguranţa marşului.
Elementele de siguranţă se trimit în faţa, în spatele şi la flancul trupelor care se deplasează,
precum şi în aer, în scopul asigurării fluidităţii deplasării şi securităţii coloanelor forţelor principale.
Apreciem că, în funcţie de situaţia tactică, numărul şi caracteristicile căilor de comunicaţii,
siguranţa în faţă se poate organiza diferenţiat de la o etapă la alta. Astfel, pe timpul deplasării în zone
depărtate de raionul/zona de operaţie se vor folosi pichete mobile de cap de valoare mică
(pluton-companie întărite). După ajungerea în zona de operaţie, pe direcţia principală se va trimite ca
element de siguranţă o avangardă (batalion întărit). La rândul ei, avangarda îşi va trimite în faţă un
pichet mobil de cap, pentru siguranţa nemijlocită.
Pichetele mobile de cap vor acţiona la o depărtare de 10 km, în faţa coloanelor forţelor
principale cărora le fac siguranţa, pentru a asigura timpul şi spaţiul necesar acestora să se desfăşoare
din dispozitivul de marş în cel de operaţie. În faţa coloanei forţelor principale, marea unitate trimite
avangardă, de valoare batalion întărit, la o distanţă de până la 30 km, iar unitatea pichet mobil de cap,
de valoare companie întărită.
La flancul ameninţat siguranţa se face prin flancgărzi de valoare până la un batalion întărit, care
se trimit la o distanţă de până la 10 km, sau prin pichete mobile (fixe) de flanc de valoarea unei
companii (infanterie, tancuri), care se trimit la o depărtare de 5 km de coloana forţelor cărora le face
siguranţa.
Pentru respingerea atacurilor inamicului executate în flancul forţelor principale, în anumite
situaţii, flancgărzile (pichetele mobile de flanc) pot acţiona prin ocuparea unor aliniamente (poziţii), în
scopul angajării de pe loc a acestuia.
Siguranţa de spate se va realiza prin pichete mobile de spate de valoare companie/pluton care
acţionează până la 5 km înapoia forţelor principale.
Distanţele la care se trimit elementele de siguranţă sunt determinate, în principal, de puterea lor
de luptă, care trebuie să asigure forţelor principale cărora le fac siguranţa timpul necesar pentru
88
precizarea modului de acţiune, transmiterea misiunilor la unităţi (subunităţi), desfăşurarea şi, dacă
situaţia o impune, intrarea lor în operaţie în mod organizat.
Evident că aceste norme sunt orientative, iar la stabilirea lor statul major va ţine seama de
condiţiile concrete în care se va execută deplasarea: viteza medie de marş; natura, valoarea şi
posibilităţile de luptă ale inamicului terestru şi aerian; caracteristicile terenului din raionul probabil de
întâlnire cu adversarul; timpul minim necesar pentru precizarea misiunilor subordonaţilor.
În situaţia în care marea unitate primeşte resursă de elicoptere de luptă, pentru asigurarea
deplasării se va realiza siguranţa în aer cu patrule de elicoptere, care vor acţiona pe direcţia de marş a
forţelor principale, cu misiuni de cercetare şi de sprijin ale elementelor de siguranţă terestre, precum şi
pentru angajarea luptei cu elicopterele de atac ale inamicului. Acestea vor fi întrebuinţate numai în
momentele critice ale marşului, la traversarea unor obstacole importante şi după ajungerea în zona de
operaţii.
Uneori, când este posibilă întâlnirea cu inamicul, marea unitate care execută marşul pe o direcţie
depărtată de forţele principale ale grupării de forţe poate trimite un detaşament înaintat de valoarea
unui batalion întărit, care va devansa forţele principale la o depărtare mai mare decât avangarda.
Distanţa la care poate fi trimis detaşamentul înaintat trebuie să corespundă unui timp de 1-2 ore de
marş (cât se apreciază că detaşamentul poate duce lupta independent cu forţele inamicului, până la
sosirea forţelor principale), şi poate fi de 30-50 km. Detaşamentul înaintat se trimite pentru devansarea
inamicului în cucerirea şi menţinerea unor aliniamente sau raioane favorabile, cucerirea unor treceri
permanente peste cursuri de apă, neutralizarea unor grupări paramilitare ostile care ar putea periclita
continuarea marşului în siguranţă, asigurând condiţii favorabile de acţiune forţelor principale ale marii
unităţi.
Când deplasarea se execută pe timp de pace sau în situaţii de criză, elementele de siguranţă şi de
cercetare vor avea valoarea minimă (uneori pot chiar să lipsească), iar distanţele la care vor acţiona vor
fi stabilite în funcţie de traficul existent pe comunicaţiile respective. Coloanele vor fi însoţite de organe
ale poliţiei rutiere, pentru a asigura fluenţa circulaţiei şi o viteză corespunzătoare de marş.
Elementele de asigurare a marşului se constituie în scopul creării condiţiilor necesare pentru
executarea marşului fără întreruperi, cu viteză optimă, în ritm constant şi pentru asigurarea ocolirii
porţiunilor de itinerar distruse ori pentru efectuarea manevrei de pe itinerarele de bază pe cele de
rocadă şi de rezervă sau invers. Pe fiecare itinerar de marş se constituie câte un detaşament de
asigurare a mişcării, din subunităţi de geniu (drumuri-poduri), eventual întărite cu subunităţi de
infanterie de valoare pluton, dotate cu mijloace corespunzătoare pentru efectuarea unor reparaţii la
drumuri, poduri, podeţe sau pentru deblocarea acestora (autogredere, buldozere transportate pe trailere,
macarale, excavatoare, mijloace de prelucrat lemnul etc.), precum şi pentru asigurarea posibilităţilor de
varientare a porţiunilor de itinerar distruse. Dacă asemenea mijloace nu sunt în înzestrarea trupelor şi
este absolut necesară folosirea lor, ele vor fi rechiziţionate, potrivit legii, de la agenţii economici care
deţin asemenea mijloace. De asemenea, în porţiunile greu accesibile şi la punctele obligatorii de
trecere se trimit grupe de evacuare-reparare.
Forţele principale ale marii unităţi se constituie în 1-3 coloane, în funcţie de numărul
itinerarelor de marş, în cadrul fiecăreia din acestea fiind coloanele de batalioane, subunităţi de mare
unitate (unitate) şi de logistică, la o distanţă de 3-5 km una de alta.
Atunci când marşul are ca finalitate concentrarea marii unităţi (unităţii) în vederea angajării
ulterioare în operaţie, coloanele de marş ale forţelor principale se vor constitui din unităţi (subunităţi)
organice, eventual pe categorii de autovehicule, în funcţie de caracteristicile tehnice ale acestora.
Tancurile, tractoarele şi alte autovehicule pe şenile, precum şi cele cu viteză mai mică vor intra, de
regulă, în aceeaşi coloană şi se vor deplasa pe itinerare separate, dacă nu există posibilitatea
transportului. În alcătuirea şi eşalonarea coloanelor de marş se va ţine seama de numărul şi
caracteristicile căilor de comunicaţie, de dispunerea marilor unităţi (unităţilor) în zonele (raioanele) de
concentrare, precum şi de misiunile ulterioare ale acestora.
În situaţia în care este posibilă întâlnirea cu inamicul sau la introducerea în operaţie, coloanele
forţelor principale vor fi alcătuite ţinând seama de concepţia operaţiilor viitoare, în funcţie de
89
succesiunea angajării lor în operaţie, precum şi de dispozitivul de operaţie ce urmează a fi adoptat
pentru aceasta.
Companiile şi batalioanele logistice, subunităţile de mentenanţă, formaţiunile medicale şi cele
sanitar-veterinare vor fi repartizate proporţional pe itinerarele de marş, pentru ca pe timpul haltelor
mari şi odihnei de zi (noapte) să poată execută completarea stocurilor la trupe, în special la
carburanţi-lubrifianţi, şi să acorde asistenţa tehnică şi medicală necesară, ţinându-se seama, totodată, şi
de dispunerea acestora în raionul de concentrare.
În funcţie de scop, distanţă, timpul la dispoziţie pentru deplasare, starea comunicaţiilor, existenţa
şi starea tehnică a mijloacelor de transport, marea unitate se poate deplasa prin transport pe
comunicaţii rutiere, feroviare, aeriene, navale, sau printr-o combinare a acestora.
Pentru executarea transportului, marii unităţi (unităţii) i se atribuie:
a)
raionul/zona de concentrare sau de dispunere înaintea (după) executării transportului
(când este cazul);
b)
direcţia de transport, de bază şi de rezervă;
c)
raionul/zona de îmbarcare şi debarcare (de bază şi de rezervă) care cuprinde: staţii de
cale ferată (porturi maritime sau fluviale, aerodromuri sau aeroporturi) de îmbarcare (debarcare), de
bază şi de rezervă; raioane/zone de aşteptare pentru îmbarcare (adunare după debarcare), de bază şi de
rezervă; itinerare de deplasare din raioanele/zonele de aşteptare pentru îmbarcare până la staţiile de
îmbarcare (din staţiile de debarcare până la raioanele/zonele de adunare după debarcare).
d)
itinerarele (fâşia de marş) de la raionul de concentrare până la raionul de îmbarcare şi de
la raionul de debarcare până la raionul/zona de operaţie sau de dispunere după deplasare.
Comandamentul, personalul, tehnica şi materialele unei unităţi se îmbarcă, de regulă, întrunit,
evitându-se fracţionarea acestora pe trenuri şi convoaie diferite.
Transportul pe mijloacele rutiere din parcul public se organizează şi se execută pentru structurile
ale căror mijloace auto din dotare au fost avariate şi nu satisfac nevoile de deplasare a personalului,
tehnicii militare şi materialelor.
Apreciez că forţele şi mijloacele marii unităţi nu pot fi transportate concomitent pe comunicaţiile
rutiere, deoarece nu există suficiente transportoare de tehnică; numai pentru transportul tancurilor unui
batalion de tancuri sunt necesare 54 de transportoare de tancuri.
Procedeul este indicat în cazul deplasării combinate.
Experienţa de război şi aplicaţiile executate au evidenţiat faptul că, pentru marile unităţi şi
unităţile de blindate, transportul pe calea ferată este cel mai utilizat procedeu.
Avantajele transportului feroviar constau în: economisirea motoresurselor, în special a tancurilor
şi tehnicii şenilate de geniu; economisirea carburanţilor şi menţinerea tehnicii în stare de funcţionare;
asigurarea condiţiilor bune de transport al efectivelor; independenţă relativ mare faţă de starea vremii;
reducerea volumului de lucrări genistice necesare asigurării deplasării prin marş a şenilatelor, lucrări
care pot crea discontinuităţi în executarea acesteia.
În funcţie de misiunea ce urmează să o îndeplinească după deplasare, capacitatea de tranzit a
liniilor de cale ferată şi procedeul de transport adoptat (în totalitate sau parţial pe calea ferată), marea
unitate se transportă pe una sau două direcţii de transport pe calea ferată, având nevoie, în funcţie de
situaţia concretă, de 4-6 staţii de îmbarcare şi de 3-5 staţii de debarcare. Având în vedere limitele
impuse de constituirea unui tren militar – lungimea = 650 m, tonajul brut = 1600 t – se apreciază că
pentru transportul unei brigăzi de tancuri în întregime pe calea ferată sunt necesare 39 de trenuri.
Staţiile care au capacitatea rampelor redusă pot fi asigurate cu rampe mobile, îndeosebi pentru tehnica
blindată pe şenile.
În situaţia în care zona de operaţii este la mare distanţă de zona de dispunere a unităţilor şi
marilor unităţi şi există posibilitatea deplasării acestora pe mare (fluviu) este indicat transportul naval.
Acesta beneficiază de unele avantaje nete comparativ cu celelalte procedee: capacitate mare de
încărcare; condiţii bune de odihnă pentru trupe; păstrarea capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor
unităţi; posibilitatea de încărcare şi descărcare concomitentă a mai multor nave; capacitate de tranzit
mai mare în comparaţie cu cea a comunicaţiilor rutiere şi feroviare; posibilitatea transporturilor la
distanţe mari cu preţ de cost redus.
90
Transportul pe comunicaţiile navale are şi unele dezavantaje, dintre care cele mai importante ar
fi: viteza mică de circulaţie în comparaţie cu celelalte procedee de transport (pe Dunăre: până la
10km/h în aval şi 5-6km/h în amonte); dependenţa de starea timpului, în special iarna; orientarea
comunicaţiilor navigabile nu coincide întotdeauna cu direcţiile de transport, iar continuarea deplasării
trebuie să se facă cu alte mijloace sau prin marş; mare vulnerabilitate la loviturile din aer şi posibilităţi
reduse de mascare.
Având în vedere că acest procedeu este impus de numărul de nave pus la dispoziţia marii unităţi
de către eşalonul superior, trebuie stabilit ce se îmbarcă în fiecare navă, avându-se în vedere suprafaţa
şi capacitatea de transport a acesteia. Navele de pasageri sunt autopropulsate, cu o capacitate variind
între 60 şi 300 de locuri. Navele de mărfuri sunt de diferite tipuri (barje, ceamuri, şlepuri, găbare,
bacuri de trecere) şi sunt, în general, nepropulsate, cu capacităţi variind între 200 şi 3000 de tone.
Pentru transportul fluvial al tehnicii, cele mai indicate mijloace sunt găbarele de 500 şi 1000 t,
bacurile de trecere şi ceamurile puntate, ambarcarea făcându-se la mal, cu propriile motoare, prin
intermediul unor rampe sau schele-pod de încărcare.
Ambarcarea marii unităţi trebuie să se execute dispersat, în mai multe puncte de ambarcare, iar
deplasarea unităţilor şi subunităţilor spre punctele de ambarcare trebuie să se facă pe mai multe căi de
acces şi, pe cât posibil, ferită de observarea din aer a inamicului. Fiecare batalion are la dispoziţie câte
un punct de ambarcare cu câte 3-4 dane de acostare a navelor şi drumuri de acces către fiecare dană.
Ordinea de ambarcare este: tehnica, muniţia, materialele şi apoi personalul. Brigada se ambarcă în 4-6
puncte de ambarcare iar timpul total este estimat la 3-4 ore.
Organizarea transportului pe nave fluviale/maritime (ambarcarea, constituirea convoiului şi
asigurarea acestuia) se face de către comandantul şi comandamentul unităţii fluviale/maritime, iar în
perioada de la ambarcare şi până la debarcare, forţele ce se transportă se subordonează comandanţilor
de nave. De regulă, pe o navă se îmbarcă o unitate sau o subunitate cu întregul efectiv şi cu dotarea de
care dispune.
Pentru dispunerea în ascuns a unităţilor înainte de ambarcare şi după debarcare, se stabilesc
raioane de aşteptare (adunare) pentru eşaloanele militare de transport la 0,5-2 km faţă de porturi, în
raport cu condiţiile locale (drumuri de acces, posibilităţi de mascare etc.).
Deplasarea din raionul de concentrare spre raioanele de aşteptare se face pe coloane de eşaloane
militare de transport, iar la danele de ambarcare se deplasează pe reprize de ambarcare, conform
planului de ambarcare (cargoplanul).
Transportul aerian se execută atunci când celelalte căi de comunicaţie sunt insuficient
dezvoltate, au suferit distrugeri sau au fost contaminate, devenind impracticabile, când se impun
deplasări urgente de forţe şi mijloace pentru executarea unor manevre, precum şi pentru evacuarea
răniţilor, aprovizionarea urgentă cu muniţii, alimente şi carburanţi şi transportul unor ofiţeri de legătură
şi curieri. Datorită capacităţii mici de transport, transportul aerian nu este caracteristic marilor unităţi
însă, în funcţie de situaţia tactic-operativă, anumite categorii de forţe (paraşutişti, desantul aerian) şi
mijloace din compunerea sa pot fi transportate folosind acest procedeu, ţinându-se cont de următorii
factori de eficienţă: rentabilitatea folosirii transportului aerian; importanţa încărcăturii care se
transportă; numărul de militari şi cantitatea de tehnică de luptă şi materiale transportate într-o ieşire sau
într-o zi de luptă; depărtarea aerodromurilor sau terenurilor de decolare-aterizare de raioanele de
îmbarcare (debarcare).
Marile unităţi, de regulă, execută deplasări combinate adoptând, concomitent sau succesiv, atât
marşul cât şi transportul.
În situaţia executării concomitente a marşului şi transportului, planificarea deplasării trebuie să
fie întocmită astfel încât forţele şi mijloacele să ajungă în raionul stabilit, pe cât posibil, în acelaşi
timp.
La acest tip de operaţie se recurge cel mai frecvent atunci când se execută deplasarea pe distanţe
mari şi nu se prevede întâlnirea cu forţe importante ale inamicului.
În cazul deplasării combinate, dispozitivul trupelor va cuprinde şi eşaloanele de transport pe
comunicaţiile feroviare, navale şi/sau aeriene, formate din subunităţile şi unităţile care se transportă pe
acestea.
91
Deplasarea prin transport şi marş succesiv poate fi adoptată de la început sau pe timpul
executării acesteia când, datorită acţiunilor inamicului sau altor cauze, continuarea transportului nu
mai este posibilă.
În situaţia deplasării combinate prin adoptarea procedeului succesiv care presupune transbordări,
acestea trebuiesc planificate din timp stabilindu-se staţiile (aerodromurile, porturile) de îmbarcare
(debarcare), drumurile de afluire (defluire) în (din) raioanele de aşteptare (îmbarcare, debarcare, de
adunare) şi luându-se toate măsurile de asigurare a operaţiilor şi de protecţie a forţelor.
În concluzie, deplasarea marilor unităţi şi unităţi din Forţele Terestre este o operaţie
intermediară importantă, care se execută prin mai multe procedee, în funcţie de distanţa până la zona
de operaţii, de capacităţile şi posibilităţile tehnicii şi personalului, precum şi de timpul la dispoziţie.
5. Marşul şi siguranţa marşului
Generalităţi
Marşul poate să fie executat la prevederea ofensivei în luptă sau în afara pericolului de ciocnire
cu inamicul. De regulă, marşul se desfăşoară noaptea sau în alte condiţii cu vizibilitate redusă. În
timpul acţiunilor de luptă şi în spatele trupelor proprii poate fi desfăşurat şi ziua.
Grupa execută marşul în coloana plutonului pe maşina de luptă pentru infanterie (transportor
blindat, automobil), iar uneori şi pe jos (pe schiuri).
Distanţele dintre maşini în coloana de marş a plutonului în marş pot fi de 25-50 m. La deplasarea
pe drumurile de pămînt, cu gheţuş, pe marşurile care au urcuşuri abrupte, pante accentuate şi curbe
strînse, de asemenea, la deplasarea cu viteze excesive pot fi stabilite şi distanţele mari. Marşul se
execută cu viteza maximală posibilă pentru condiţiile date.
La executarea marşului, de către subunităţi, pe maşinile de luptă pentru infanterie (transportoare
blindate) în componenţa coloanei comune viteza medie de deplasare (fără a ţine cont de timpul la
halte) poate fi de 25-30 km/oră, pe automobile – 30-40 km/oră, iar la executarea de către subunitate a
unei misiuni de sine stătătoare – respectiv mai mare. La deplasarea pe jos viteza medie poate fi de 4-5
km/oră, iar pe schiuri – 5-7 km/oră. În munţi, pustiuri, raioanele de nord şi în terenul împădurit –
mlăştinos, de asemenea, iarna, în timpul de desfundare a drumurilor şi ceaţă viteza medie de deplasare,
în dependenţă de condiţiile situaţiei, poate să se micşoreze.
Comandantul grupei pînă la începutul marşului verifică starea bună de funcţionare a maşinii,
armamentului, mijloacelor de protecţie şi de stingere a incendiului, aparatelor de vedere pe timp de
noapte, mijloacelor de legătură şi mascare a luminii, existenţa mijloacelor de tratare specială,
alimentarea cu combustibil, existenţa şi corectitudinea stivuirii muniţiei, uneltele de amenajare
genistică a terenului şi mijloacelor pentru mărirea capacităţii de trecere, cunoaşterea de către subalterni
a semnalelor de înştiinţare şi conducere, modul de conducere conform acestora, numeşte observatori şi
raportează comandantului plutonului privind starea gata a grupei pentru marş.
Pentru asigurarea măsurilor de securitate în timpul marşului mecanicul-conductor (şoferul)
conduce maşina numai pe partea dreaptă a carosabilului, respectînd vitezele de circulaţie şi vitezele
stabilite. În cazul opririi neprevăzute el duce maşina pe marginea dreaptă a caosabilului, raportează
comandantului grupei şi înlătură neajunsurile. După înlăturarea neajunsurilor grupa continuă marşul
alăturîndu-se coloanei care trece. Locul său în dispozitivul de marş al plutonului ea îl ocupă la haltă.
Noaptea la marş mecanicul-conductor (şoferul) conduce maşina folosind aparatele de vedere pe
timp de noapte sau dispozitivul de camuflaj, iar pe sectoarele de teren care se observă de către inamic
şi în timpul nopţilor albe – cu lumina şi cu aparatele de vedere pe timp de noapte complet deconectate.
La semnalul de înştiinţare despre inamicul aerian grupa continuă deplasarea. Obloanele din
maşina de luptă pentru infanterie se închid. Efectivul pune măştile antigaz în poziţia gata întrebuinţate.
Atacul inamicului aerian se respinge la comanda comandantului grupei cu focul mitralierelor şi altor
mijloace. La executarea marşului pe jos grupa la comanda comandantului ocupă amplasamentul din
apropiere şi cu foc nimiceşte avioanele şi elicopterele care zboară la înălţime mică.
În cazul folosirii de către inamic a substanţelor incendiare, de asemenea, la trecerea forţată a
zonei de incendii se închid jaluzelele şi obloanele maşinilor de luptă pentru infanterie. După ieşirea din
92
focarele de incendiu comandantul grupei organizează stingerea focului pe maşină şi acordarea primului
ajutor medical victimelor.
La halte mecanicul-conductor (şoferul) opreşte maşina la o distanţă nu mai mică de 10 m de cea
care se află înainte, sau la distanţa stabilită de către comandantul plutonului. La comanda
comandantului grupei efectivul iese din maşină şi se amplasează pentru odihnă pe partea dreaptă a
drumului.
Observatorul şi mitraliorul de serviciu rămîn în maşină. Mecanicul-conductor (şoferul)
efectuează controlul maşinii şi în caz de necesitate, împreună cu soldaţii numiţi pentru ajutorul lui,
înlătură defectele depistate.
La pregătirea de marş iarna comandantul grupei este obligat să organizeze uscarea
echipamentului şi încălţămintei, să verifice starea bună de funcţionare a mijloacelor de încălzire a
motorului maşinii, de asemenea, existenţa covoraşelor izolante, să dea indicaţii mecanicului-conductor
(şoferului) despre măsurile de prevenire a îngheţării sistemului de răcire a motorului, să verifice starea
bună de funcţionare a armamentului pentru acţiunile în condiţii cu temperaturi scăzute. Dacă urmează
a se deplasa pe stratul adînc de zăpadă, trebuie verificate tensiunile şenilelor, de asemenea, echiparea
maşinii cu mijloace de mărire a capacităţii de trecere.
La pregătirea de marş în munţi comandantul grupei acordă o atenţie deosebită verificării stării
bine de funcţionare a aparatelor de rulare şi mecanismelor de comandă ale maşinii. În maşină trebuie
să existe dispozitive pentru frînare şi de ţinere la opriri în timpul trecerii pantelor accentuate şi
urcuşurilor abrupte. La trecerea unor locuri primejdioase efectivul grupei, de obicei, coboară din
maşină.
Trecerile, văgăunile, canioanele grupa le trece fără opriri cu viteză maximală. În caz de oprire
forţată mecanicul-conductor (şoferul) opreşte maşina în acel loc pentru a nu încurca deplasării
coloanei.
La halte efectivul şi tehnica se amplasează în locuri cu siguranţă de surpături.
La pregătirea de marş în pustiu se face o rezervă suplimentară de apă. În timpul foarte călduros,
cu scopul de a proteja efectivul şocurile termice şi insolaţii comandantul grupei trebuie să urmărească
cu rigurozitate asupra respectării regimului de consum al apei şi stării bune de funcţionare a sistemului
de ventilare din maşinile de luptă pentru infanterie. În timpul marşului noaptea şi în timpul furtunilor
de nisip mecanicul-conductor (şoferul) trebuie cu stricteţe să urmeze maşinile care se deplasează
înaintea lui.
Grupa la siguranţa marşului
La marş grupa poate fi numită pentru siguranţa nemijlocită a subunităţii care este repartizată la
siguranţa marşului sau care execută marşul în capul coloanei. Grupa repartizată la marş, pentru
siguranţa nemijlocită se numeşte grupă de patrulare. Sarcina ei este de a preveni subunitatea păzită de
atacul prin surprindere al inamicului.
Sarcina grupei de patrulare o dă comandantul plutonului sau companiei, din partea cărora ea se
repartizează. La darea misiunii grupei, de obicei, se indică datele despre inamic şi unde poate fi
posibilă întîlnirea cu el, misiunea grupei, marşrutul şi viteza de deplasare, existenţa sau lipsa trupelor
sale înaintate, modul acţiunilor la întîlnirea cu inamicul şi semnalele de înştiinţare, dirijare şi
cooperare.
Comandantul grupei de patrulare repartizată pentru siguranţa marşului este obligat: să însuşească
după (hartă) itinerarul de deplasare, locurile unei posibile întîlniri cu inamicul, să stabilească modul
deplasării, modul observării în timpul deplasării şi modul acţiunilor la întîlnirea cu inamicul, iar apoi
să dea ordinul de luptă.
Varianta ordinului de luptă a comandantului grupei.
„Inamicul ... Întîlnirea cu el este posibilă peste ... ore. Înainte trupe de-ale noastre nu sînt.
Misiunea companiei (plutonului) ... Grupa noastră de patrulare are sarcina să se deplaseze pe itinerarul
... cu viteza ... şi să nu permită atacul inopinat asupra subunităţii păzită.
În timpul deplasării operatorul-ochitor să execute observarea înainte, pistolarul Plugarul –
înainte şi la dreapta, pistolarul Marinescu – înainte şi la stînga, pistolarul – Popescu – înapoi şi asupra
semnalelor comandantului.
93
Mecanicul-conductor (şoferul) să conducă maşina conform itinerarului indicat cu viteza de ...
km/oră.
Semnalele: de înştiinţare .., dirijare .., şi cooperare ...
Timpul de pregătire pentru marş ...
Locţiitor – caporal Popescu.
Deplasarea începe la comanda comandantului plutonului. Comandantul grupei urmăreşte asupra
aceea, ca mecanicul-conductor (şoferul) să conducă maşina pe itinerarul indicat, menţinînd cu stricteţe
viteza de deplasare stabilită. Grupa, de obicei, se depărtează de coloana păzită la distanţa care asigură
sprijinul cu foc subunitatea şi legătura vizuală cu ea, excluzînd bătaia cu foc a coloanei subunităţii
apărate cu focul ochirii directe şi asigurînd condiţiile pentru desfăşurarea coloanei în dispozitivul de
luptă.
Pînă la întîlnirea cu inamicul grupa se deplasează fără opriri astfel încît să nu reţină înaintarea
coloanei subunităţii apărute. Opririle în timpul deplasării se fac doar la comanda comandantului
subunităţii păzite. În timpul deplasării efectivul cu atenţie observă terenul şi obiectele din teren cu
scopul depistării la timp a inamicului. Îndată ce inamicul va fi depistat, comandantul grupei imediat,
despre această, dă semnalul stabilit, indică mecanicului-conductor (şoferului) un loc ascuns pentru
oprirea maşinii, dă comanda grupei să debarce, indică obiectivele operatorului-ochitor mitraliorilor şi
grenadierului. Îndată ce inamicul va intra în zona focului eficace, grupa prin surprindere deschide
focul, asigurînd prin aceasta desfăşurarea şi intrarea de luptă a subunităţii apărate.
În cazul care grupa de patrulare, executînd marşul pe un teren acoperit şi noaptea, prin
surprindere va fi bătută cu foc de către inamic, ea imediat debarcă şi intră în luptă.
6. Staţionarea subunităţii şi siguranţa staţionării
În raionul de dispunere indicat subunitatea staţionează, de obicei, pe marginea drumurilor
existente, dar la o oarecare depărtare de ele folosind proprietăţile de mascare ale terenului.
Maşina de luptă pentru infanterie (transportorul blindat) se dispune în locul indicat. Efectivul
grupei se dispune în apropierea maşinii lui, face o săpătură şi instalează cortul, amenajează o colibă
sau un adăpost-tavan pentru odihnă şi adăpostire în caz de timp nefavorabil. În dependenţă de durata
aflării în raion pentru maşina de luptă (transportorul blindat) poate fi săpat un adăpost.
Sosind în raionul de dispunere, comandantul grupei anunţă subalternilor datele despre inamic,
indică locul pentru maşina de luptă pentru infanterie (transportorul blindat) şi efectiv, organizează
observarea inamicului aerian, săparea amplasamentului şi amenajarea adăpostului pentru efectiv, de
asemenea, mascarea şi întreţinerea tehnică a maşinilor, anunţă modul acţiunilor grupei în caz de atacul
inopinat al inamicului.
La executarea întreţinerii tehnice a maşinii, în primul rînd se efectuează alimentarea cu
combustibil, se completează pînă la normă cu muniţii, se efectuează controlul armamentului,
mecanismelor şi aparatelor, reglarea lor, ungerea şi înlăturarea defecţiunilor depistate în timpul
marşului.
Despre lucrările efectuate şi starea pregătirii de luptă a grupei comandantul raportează
comandantului plutonului.
Siguranţa staţionării. Siguranţa staţionării se organizează la dispunerea subunităţii la odihnă cu
misiunea de a descoperi la timp inamicul, preveni despre el subunităţile păzite şi asigura desfăşurarea
lor şi intrarea în luptă.
Grupa, totodată poate executa misiunea în componenţa plutonului repartizat în pichetul de pază
sau poate şi instalată pe direcţia de deplasare posibilă a inamicului în calitate de post de pază.
Postul de pază se instalează la distanţa de 1500 m de subunitatea păzită. Comandantul grupei
alegînd poziţia în raionul indicat dispune pe el grupa, numeşte unul-doi observatori, organizează
amenajarea genistică şi mascarea poziţiei, indică modul de executare a serviciului, executării focului şi
acţiunilor în cazul care va apărea inamicul. Anunţă întregului efectiv parola. Postul de pază execută
serviciul, de obicei în decurs de 24 ore.
În caz de necesitate în direcţia cu mai mare pericol şi care nu se observă de pe poziţia postului
de pază comandantul grupei trimite patrule pe jos. În patrulă sînt trimişi, de obicei, doi soldaţi, unul
94
dintre care este numit şef. Patrulei el indică direcţia deplasării, misiunile şi modul acţiunilor în caz de
descoperire a inamicului.
Patrula mişcîndu-se conform direcţiei indicate execută observarea asupra terenului şi căilor de
acces spre raionul de dispunere a postului şi subunităţii păzite.
La descoperirea inamicului şeful patrulei printr-un semnal stabilit sau prin trimiterea unui soldat
din patrulă imediat raportează despre aceasta comandantului grupei, el însă personal prelungeşte
observarea asupra inamicului. Soldaţii separaţi şi grupările mici ale inamicului, care se apropie de
poziţiile postului de pază, grupa le capturează sau nimiceşte cu foc.
La apropierea de poziţia postului de pază a inamicului superior în forţe grupa duce lupta şi
menţine poziţia ocupată pînă la apropierea subunităţilor apărate sau pînă la primirea ordinului de
retragere.
PARTEA FINALĂ
- anunţ tema şi scopul lecţiei;
- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
- indic literatura pentru pregătirea individuală.
TEMA 8. Staţionarea şi siguranţa staţionării.
ŞEDINŢA 1. Scopul dispunerii subunităţilor în staţionare.
DURATA: ____.
FORMA DE
EVALUARE:
Prelegere
LOCUL DE
DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA: 1. RLTU (p.II), pag.37 – 52.
2. RLTU (p.III), pag.19 – 29.
3. Tactica (pluton, grupă, tanc), pag.65 – 80.
ASIGURAREA
MATERIALĂ: - planşe;
- cretă;
- caiete;
- tocuri;
- arătător;
- RLTU.
STRUCTURA ŞEDINŢEI
I. SECVENŢA INTRODUCTIVĂ ................................. ...5 min.
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
95
-
trec la expunerea materialului de învăţămînt
II. SECVENŢA DE BAZĂ ..............................................
min
III. SECFENŢA FINALĂ ................................................. 5 min.
1. Partea pregătitoare
- primesc raportul
- verific prezenţa, ţinuta, gătinţa către oră
anunţ tema, şedinţa, scopul.
- Verific cunoştinţele însuşite anterior.
2. Partea fundamentală
1. PLUTONUL (GRUPA) ÎN STAŢIONARE
Art. 345. Dispunerea plutonului (grupei) într-un raion în vederea pregătirii unor acţiuni de luptă,
marşului sau refacerii capacităţii de luptă se numeşte staţionare.
Plutonul (grupa) se dispune în staţionare într-un raion (loc), în cadrul companiei (plutonului) sau
independent.
Art. 346. Raionul de staţionare reprezintă porţiunea de teren pe care staţionează temporar
forţele şi tehnica din dotare. Terenul se alege, de regulă, în afara localităţilor sau taberelor
permanente, în păduri, pe lângă o sursă de apă, iar forţele se adăpostesc în corturi izoterme sau
adăposturi improvizate cu materiale din dotare sau din zonă.
La organizarea raionului de staţionare trebuie să se ţină seama de următoarele condiţii:
- să fie mascat pentru evitarea descoperirii de către inamic atât prin observare terestră cât şi
aeriană;
- să ofere condiţii de instalare a siguranţei nemijlocite pentru evitarea surprinderii;
- să fie instalat în apropierea unei căi de comunicaţii practicabile pentru autovehicule;
- locurile alese trebuie să fie uscate, adăpostite de vânt;
- să fie în apropierea unei surse de apă potabilă şi a surselor de aprovizionare cu lemne;
- să nu fie dispus pe văile râurilor care pot produce inundaţii pe timpul ploilor abundente.
Raionul (locul) de staţionare al plutonului (grupei) se stabileşte, de obicei, de către eşalonul
superior şi trebuie să asigure: existenţa unui adăpost; dispunerea mascată a grupelor în clădiri, păduri;
protecţia împotriva ADM NBC; să aibă căi de intrare şi de ieşire cît mai repede din acesta şi să ofere
posibilitatea de încălzire şi de asigurare cu apă a personalului.
În raionul de staţionare plutonul (grupa) se dispune dispersat în lungul itinerarelor de deplasare
sau în afara acestora, folosind proprierăţile de mascare şi cele de protecţie ale terenului, ţinându-se
seama de dispozitivul care trebuie realizat în vederea ducerii acţiunilor de luptă şi fiind permanent gata
pentru respingerea atacului inamicului terestru şi aerian, de asemenea pentru nimicirea grupelor de
cercetare-diversiune ale acestuia.
Transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) se dispun dispersat la 25-50 m de la un la
altu autovehicul în locurile indicate de
comandantul de pluton sub coroanele copacilor, în văgăuni,
în umbrele de radiolocaţie ale obiectelor din teren, iar în teren deschis, cînd există pericolul folosirii de
către inamic a armei de precizie înaltă la 100-150 m, în aşa fel ca personalul să se îmbarce repede şi să
poată ieşi oportun din raion pe orice timp, ziua şi noaptea şi în orice condiţii de stare a vremii.
Armamentul individual, muniţia necesară, precum şi mijloacele de protecţie individuală se găsesc
permanent asupra militarilor.
În raionul de staţionare, pentru protecţia personalului şi a tehnicii militare, se sapă şanţuri şi
locaşuri de tragere, şanţuri-adăpost. Cînd staţionarea este de lungă durată, se construiesc adăpostiri sub
parapet şi adăposturi împotriva efectelor armelor de nimicire în masă.
96
Locurile dispunerii efectivului şi amplasării tehnicii de luptă se maschează minuţios. În
apropierea blindatelor se amenajează obiective false (capcane termice).
Pentru comoditatea conducerii cu grupele şi autovehiculele de asemenea pentru asigurarea unui
grad necesar de dispersare, suprafaţa raionului de staţionare a plutonului poate fi de 500 – 1000 m2.
Art. 347. Primind misiunea pentru staţionare, comandantul de pluton execută următoarele
activităţi: însuşeşete misiunea; analizează situaţia; ia hotărîrea; dă ordinul de luptă; organizează
amenajarea genistică, mascarea şi protecţia contra armei de distrugere în masă NBC şi armei
incendiare; organizează întreţinerea tehnică a armamentului şi tehnicii de luptă; efectuează controlul
privind gătinţa permanentă de luptă a plutonului.
Însuşind misiunea de luptă pentru staţionare, comandantul de pluton trebuie să înţeleagă:
- care este raionul de staţionare a companiei şi locul de dispunere a plutonului în acesta;
- la ce acţiuni să fie gata;
- ce organe de siguranţă nemijlocită şi de staţionare se repartizează de la pluton şi la ce oră;
- care este volumul amenajării genistice şi termenul executării;
- locul de dispunere al subunităţilor vecine şi modul de menţinere a legăturii cu aceştia.
Analizînd situaţia, comandantul de pluton studiază:
- depărtarea inamicului şi caracterul probabil de acţiuni a acestuia, direcţiile probabile de acţiune
a grupurilor de cercetare-diversiune, avioanelor şi elicopterelor;
- starea, asigurarea şi posibilităţile plutonului şi subunităţilor date ca întărire;
- componenţa şi locurile de dispunere a subunităţilor vecine, modul de cooperare cu aceştia pe
timpul respingerii atacului inamicului terestru;
- terenul, proprietăţile de protecţie şi mascare a acestuia, condiţiile de ducere a observărilor şi
executare a focului;
- anotimpul, starea vremii şi timpul.
În hotărîre comandantul de pluton determină:
- ordinea de dispunere a efectivului şi tehnicii în locurile indicate plutonului; locurile de
dispunere a grupelor şi de amenajare a şanţurilor, locaşelor de tragere şi şanţurilor-adăpost;
- modul de ducere a observărilor asupra inamicului aerian şi terestru, precum şi după semnalele
comandantului de companie;
- modul de acţiuni în caz de atac a inamicului.
Ordinul de luptă la staţionare comandantul de pluton, de regulă, îl dă pentru întregul efectiv al
plutonului. În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:
- date despre inamic;
- misiunea plutonului;
- locurile de dispunere a vecinilor;
- misiunile grupelor, locurile de dispunere a lor, locurile de amenajare a şanţurilor, locaşelor de
tragere şi şanţurilor-adăpost pentru efectiv şi tehnica de luptă; modul de ducere a observărilor după
inamicul terestru şi aerian, precum şi după semnalele comandantului de companie; modul de acţiuni al
grupelor în caz de atac al inamicului; semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi modul de
acţiuni la ele;
- ora ocupării raionului de staţionare şi termenii de amenajare genistică a acestuia;
- locul său şi locţiitorul.
La organizarea amenajării genistice comandantul de pluton indică:
- locurile de amenajare a şanţurilor, locaşelor de tragere şi şanţurilor-adăpost pentru efectiv,
tehnica de luptă şi termenii de executare;
- locul dispunerii punctului de comandă şi observare al plutonului, efectivul care se repartizează
pentru amenajarea acestuia şi termenul gătinţei;
- care mijloace din dotare şi din zonă să se folosească la amenajarea genistică.
La organizarea mascării comandantul de pluton indică:
- care mijloace din dotare şi din zonă să se folosească la mascare;
- termenii de executare a lucrărilor de mascare;
- modul de respectare a măsurilor de mascare în raionul de dispunere a plutonului.
97
Pe timpul organizării protecţiei contra armei de distrugere în masă NBC şi armei
incendiare, în afară de lucrările amenajării genistice a raionului de staţionare privind folosirea
proprietăţilor de protecţie şi mascare a terenului, comandantul de pluton mai indică:
- termenii de desfăşurare a activităţilor medicale;
- măsurile de siguranţă în caz de infectare a raionului de staţionare cu substanţe radioactive şi
toxice, apariţiei focarelor de incendii şi inundarea terenului.
Pe timpul organizării întreţinerii tehnice a armamentului şi tehnicii de luptă comandantul de
pluton indică:
- timpul şi modul de completare a plinurilor cu carburanţi-lubrifianţi a tehnicii de luptă;
- ordinea de completare a armamentului şi tehnicii de luptă cu muniţie;
- modul de verificare a armamentului, mecanismelor şi aparatelor de ochire şi de vedere pe timp
de noapte, reglarea şi întreţinerea acestora, precum şi modul de lichidare a defecţiunilor.
După organizarea activităţilor privind dispunerea plutonului, comandantul de pluton efectuează
controlul pentru menţinerea plutonului în gătinţă permanentă de luptă privind acţiunile ulterioare.
Art. 348. Comandantul de grupă, primind misiunea la staţionare, verifică cunoaşterea de
către efectiv a modului de respingere a atacului inamicului terestru şi aerian, a semnalelor de
înştiinţare, conducere şi cooperare, ordinii de acţiuni pe ele şi conduce personal cu amenajarea locului
de staţionare pentru efectiv şi adăpostului pentru maşina de luptă, cu mascarea şi întreţinerea tehnică a
armamentului şi maşinii de luptă.
Art. 349. Comandantul de pluton, după ce a sosit în locul de staţionare este obligat:
- să indice locurile grupelor, transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă);
- să organizeze observarea şi siguranţa locului de dispunere şi să stabilească modul de legătură şi
de acţiune la semnalele comandantului de companie;
- să organizeze activitatea pentru executarea lucrărilor de amenajare genistică necesare
dispunerii militarilor, tehnicii militare, mascarea lor, precum şi întreţinerea tehnică a autovehiculelor.
Comandantul de grupă este obligat să asigure realizarea adăposturilor pentru militari şi
autovehicul, mascarea şi întreţinerea tehnică şi să raporteze despre executarea lor comandantului de
pluton.
Art. 350. Raionul de staţionare se ocupă, de regulă, pe întuneric sau în alte condiţii de
vizibilitate redusă.
Oprirea coloanelor subunităţilor pe comunicaţii pentru a aştepta intrarea în raionul de staţionare,
este interzisă.
Amenajarea genistică a raionului începe imediat după sosirea în acesta, iar când este posibil, se
execută din timp; pentru protecţia personalului, tehnicii militare şi stocurilor de materiale împotriva
armelor de distrugere în masă şi sistemelor incendiare se amenajează adăposturi.
Pe timpul întreţinerii tehnice a autovehiculelor şi pregătirii lor pentru luptă, în primul rînd, se
completează carburanţii, lubrifianţii şi muniţia, se verifică starea de funcţionare a motoarelor, a
armamentului şi aparaturii, se execută reglarea şi întreţinerea lor, remediindu-se defecţiunile
constatate.
Art. 351. Plutonul (grupa) în staţionare trebuie să fie permanent gata pentru respingerea atacului
terestru şi aerian a inamicului şi nimicirea grupurilor lui de cercetare-diversiune .
Pentru siguranţa staţionării comandantul de pluton la ordin şi, după caz, din proprie iniţiativă
destină este o parte din forţe ca: post de pază, post de pază independent, pînde şi patrule.
În funcţie de teren şi mărimea pădurii, subunităţile de siguranţă pot ocupa aliniamente în
faţă, pe marginea sau în interiorul acesteia.
Art. 352. Pentru respingerea inamicului terestru se sapă locaşuri de tragere, se amenajează
poziţii de tragere pentru grupe şi mijloace antitanc. Cînd există pericolul unui atac al inamicului,
subunităţile ocupă poziţiile de tragere şi se pregătesc pentru respingerea atacului.
Pentru protecţia împotriva incendiilor şi prevenirea extinderii acestora se pregătesc căi de
evacuare pentru părăsirea raionului de staţionare în timp cât mai scurt.
98
La semnalul de alarmare despre inamicul aerian militarii se adăpostesc în şanţuri-adăpost sau, la
comandă, execută foc grupat cu armamentul individual şi cu mitraliere asupra avioanelor care zboară
la înălţime mică.
Aprovizionarea cu armament, echipament, diverse materiale şi medicamente, precum şi
evacuarea răniţilor şi bolnavilor se execută în ascuns, pe căile de acces către raion.
Art. 353. Pe timp de iarnă, corturile se instalează, în funcţie de grosimea stratului de zăpadă,
astfel:
- când stratul de zăpadă este subţire, se curăţă mai întâi terenul de zăpadă, se aşterne un strat de
cetină sau fân (paie), după care se instalează cortul;
- când stratul de zăpadă este mare, se amenajează în zăpadă o groapă de dimensiunile cortului,
adâncă de 30-40 cm, se aşterne un strat de cetină de brad sau fân (paie) gros de minim 20 cm, după
care se instalează cortul.
Pe timp de ger puternic sau pe timp nefavorabil îndelungat plutonul (grupa) poate fi cantonat în
localitate. În acest caz plutonului (grupei) i se repartizează, după posibilităţi, o casă sau un alt adăpost.
Art. 354. În localităţi staţionarea se realizează pe cartiere şi cvartale şi începe numai după
delimitarea şi repartizarea acestora pe companii şi plutoane.
Staţionarea în localităţi, staţiuni poartă denumirea de cantonare.
Raioanele de cantonare se aleg şi se indică din timp, iar ocuparea acestora presupune
următoarele:
- cercetarea comunicaţiilor, clădirilor care duc către localităţi, cursurilor de apă şi a versanţilor
din imediata apropiere a localităţilor;
- identificarea, stabilirea şi recunoaşterea clădirilor necesare staţionării;
- identificarea, localizarea şi anihilarea elementelor care ar putea perturba cantonarea forţelor;
- identificarea, controlul, avizarea şi asigurarea pazei surselor de apă potabilă;
- stabilirea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor, de salvare şi evacuare a personalului
şi tehnicii.
În cooperare cu unităţile de pompieri şi formaţiile de protecţie civilă se iau măsuri pentru
localizarea şi stingerea incendiilor, limitarea efectelor provocate de dărâmături şi inundaţii.
2. PLUTONUL ÎN SIGURANŢA STAŢIONĂRII
Art. 355. În staţionare plutonul poate fi numit pichet de pază independent organizat şi
trimis de către unitatea din care face parte sau pichet de pază în cadrul detaşamentului de pază.
Pichetul de pază ocupă şi pregăteşte un punct de sprijin de bază şi de rezervă – dacă se dispune
de timp cu o dezvoltare frontală
de 500—1000 m, primeşte o fîşie de siguranţă cu o lărgime de
pînă la 2 km şi poate fi trimis la o distanţă de pînă la 5 km faţă de subunităţile cărora le face
siguranţa, cu misiunea:
- să descopere la timp apariţia inamicului terestru şi să prevină subunităţile cărora le face
siguranţa;
- să interzică pătrunderea subunităţilor de cercetare, înaintate sau de diversiune ale inamicului
în raionul de staţionare, apărînd cu dîrzenie poziţia pe care o ocupă;
- să interzică trecerea peste aliniamentul siguranţei de staţionare a persoanelor izolate sau în
grupuri care nu cunosc parola.
Pichetul de pază se instalează în locurile probabile de acţiuni ale inamicului, pe un
aliniament favorabil apărării, pe cât posibil protejat de obstacole antiblindate şi care să asigure
un câmp de vedere spre inamic pe o distanţă cât mai mare, observarea circulară, executarea
focului pe toate direcţiile şi o bună mascare.
Plutonul numit ca pichet de pază poate primi ca întărire
1-2 mitraliere, 1-2 tunuri antitanc sau
aruncătoare de grenade antitanc, iar în unele cazuri şi o grupă de mitraliere antiaeriene.
Acţiunile plutonului sînt sprijinite, de regulă, cu focul artileriei.
99
Art. 356. În punctul de sprijin plutonul execută locaşuri de tragere individuale şi poziţii de
tragere pentru mitraliere, tunuri (aruncătoare de grenade antitanc), transportoare amfibii blindate
(maşini de luptă) care se acoperă cu baraje, folosind în mod judicios şi avantajele terenului.
Transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă), tunurile, aruncătoarele de grenade antitanc,
mitralierele se găsesc pe poziţii de tragere, fiind în permanenţă gata pentru deschiderea focului.
Ziua, cînd vizibilitatea este bună, jumătate din militarii pichetului se pot odihni.
Noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, observarea se intensifică şi se completează cu
ascultarea; militarii plutonului stau de veghe şi sînt gata de luptă în orice moment.
Art. 357. Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte
secretul, care se comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi elementelor de cercetare
trimise în faţa acesteia; secretul constituie mijlocul de recunoaştere a militarilor subunităţilor
proprii de cei ai inamicului; el se comunică, de regulă, pentru 24 ore, dar poate fi schimbat
oricând situaţia impune; secretul este compus din parolă (denumirea unei categorii de armament
sau tehnică de luptă) şi răspuns (denumirea unei localităţi), ambele să înceapă cu aceeaşi literă
(exemplu: MITRALIERĂ - parola, MĂRCULEŞTI - răspunsul). Parola se comunică pentru întreg
efectivul, iar răspunsul – comandanţilor de subunităţi care sunt numiti în cercetare sau
siguranţă, de asemenea persoanelor care sunt trimise pentru transmiterea dispoziţiunilor
verbale.
Parola se cere tuturor persoanelor care trec aliniamentul siguranţei de staţionare în ambele
sensuri, precum şi persoanelor care se deplasează noaptea în raionul de dispunere a subunităţii;
parola şi răspunsul se pronunţă cu voce înceată; cei care nu cunosc parola vor fi reţinuţi şi se va
raporta comandantului de pluton; acesta îi interoghează personal pe cei reţinuţi şi în funcţie de
împrejurări, le permite să meargă mai departe sau îi trimite sub escortă la comandantul care a
trimis siguranţa.
Art. 358. Primind misiunea de luptă pentru acţiunile în siguranţa staţionării ca pichet de pază,
comandantul de pluton însuşeşte misiunea; dă indicaţii comandanţilor de grupe pentru pregătirea mai
rapidă privind îndeplinirea misiunii; analizează situaţia; deplasează în ascuns plutonul către
aliniamentul ordonat, îl dispune într-un loc adăpostit, organizează observarea (instalează observatori)
şi siguranţa nemijlocită; desfăşoară recunoaşterea cu comandanţii de grupe pe timpul căreia ia
hotărîrea; dă ordinul de luptă; organizează sistemul de foc, cooperarea, conducerea şi amenajarea
genistică a punctului de sprijin; organizează ocuparea poziţiilor de către grupe; organizează siguranţa
poziţiilor şi executarea serviciului în punctul de sprijin ocupat; conduce cu pregătirea plutonului pentru
luptă, verifică gătinţa către îndeplinirea misiunii de luptă şi, la timpul stabilit raportează
comandantului, care a trimis siguranţa.
Pe timpul desfăşurării recunoaşterii comandantul de pluton trebuie:
- să indice reperele;
- să determine direcţiile probabile de acţiuni ale inamicului;
- să determine misiunile grupelor, poziţiile de apărare ale lor, fîşiile de tragere şi sectoarele de
tragere suplimentare, poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a maşinilor de luptă (transportoarelor
amfibii blindate), sectoarele de tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie;
- să stabilească aliniamentele de deschidere a focului din maşinile de luptă (transportoarele
amfibii blindate), mitraliere, aruncătoare de grenade;
- să indice itinerarul de deplasare a patrulelor, misiunile lor, ordinea de executare a serviciului şi
modul de acţiuni în caz de descoperire a inamicului;
- să determine pentru pîndă (dacă se instalează) componenţa, misiunea, locul, modul de
executare a misiunii, de menţinere a legăturii şi de efectuare a schimbului;
- să determine succesiunea amenajării genistice a poziţiilor, locul adăposturilor pentru efectiv şi
locul de instalare a barajelor;
- să determine activităţile privind asigurarea acţiunilor de luptă pe timp de noapte şi în alte
condiţii de vizibilitate redusă.
În hotărîre comandantul de pluton determină:
- modul de îndeplinire a misiunii primite;
100
- misiunile grupelor, poziţiile de apărare ale lor, fîşiile de tragere şi sectoarele de tragere
suplimentare, poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a maşinilor de luptă (transportoarelor amfibii
blindate), sectoarele de tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie;
- pentru pîndă – componenţa, misiunea, locul, modul de executare a misiunii, de menţinere a
legăturii şi de efectuare a schimbului;
- itinerarul de deplasare pentru patrule, misiunile lor, ordinea de executare a serviciului şi modul
de acţiuni în caz de descoperire a inamicului;
- misiunile subunităţilor date ca întărire şi mijloacelor de foc.
În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:
- reperele;
- componenţa, situaţia şi caracterul posibil de acţiuni a inamicului;
- misiunea subunităţii păzite şi misiunea plutonului;
- obiectivele şi ţintele de pe direcţia de acţiuni ale plutonului, care vor fi nimicite cu mijloacele
comandantului superior şi misiunile vecinilor;
- misiunile de luptă pentru grupe: poziţiile de apărare ale lor, fîşiile de tragere şi sectoarele de
tragere suplimentare, poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a maşinilor de luptă (transportoarelor
amfibii blindate), sectoarele de tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie, sectoarele de foc
concentrat a plutonului şi locurile în ele ale grupelor; pentru mijloacele date ca întărire: poziţiile de
tragere de bază şi de rezervă, sectoarele de tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie; pentru
lunetist: misiunea, poziţia de bază şi de rezervă, modul de ducere a observărilor şi de executare a
focului; pentru puşcaşul sanitar: misiunea şi modul de acordare a ajutorului medical răniţilor;
- ora ocupării poziţiilor de tragere şi gătinţei sistemului de foc, succesiunea şi termenii
amenajării genistice a punctului de sprijin;
- locul său şi locţiitorul.
La organizarea cooperării comandantul de pluton indică:
- modul de executare a serviciului (numărul mijloacelor de foc de serviciu şi observatorilor,
succesiunea de executare a serviciului şi de odhnă, modul de trecere prin punctul de sprijin, la ce de
atras o atenţie deosebită);
- modul de acţiuni în caz de atac a inamicului;
- aliniamentele de deschidere a focului din maşinile de luptă, mijloacele antitanc şi alte mijloace
de foc;
- succesiunea de ducere de către pluton a focului concentrat, precum şi a focului asupra
avioanelor, elicopterelor şi alte ţinte aeriene, care zboară la înălţimi mici din armamentul de infanterie;
- activităţile privind protecţia contra ADM NBC şi armei de precizie înaltă, precum şi măsurile
de mascare;
- semnalele de înştiinţare, cooperare şi conducere, şi modul de acţiuni pe ele;
- parola.
Dacă pichetul este instalat pe timp de noapte, comandantul de pluton este obligat ca în zori să
verifice toate poziţiile grupelor, să execute schimbările necesare în amplasarea lor şi să precizeze
misiunile.
Art. 359. După ocuparea punctului de sprijin, comandantul de pluton numeşte un observator,
organizează lucrul pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la
apariţia inamicului şi comunică semnalele şi secretul.
Observarea se execută neîntrerupt, ziua şi noaptea; pe timpul activităţii ca pichet de pază se evită
producerea de zgomote inutile (ţipete, râsete şi cântece) sau folosirea excesivă a luminii (se indică
folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivelor de vedere pe timp de noapte de tip pasiv).
Art. 360. Pentru prevenirea pichetului de pază asupra apariţiei inamicului şi pentru realizarea
legăturii, pe poziţia fiecărei grupe, comandantul organizează observarea şi cercetarea.
Pentru executarea cercetării, comandantul de pluton trimite periodic, în special pe timp de noapte
sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, patrule din 2-3 militari, dintre care unul se numeşte superior,
în faţa punctului de sprijin şi în intervalele cu pichetele de pază vecine.
101
La trimiterea patrulelor, comandantul de pluton indică itinerarul de deplasare, misiunile,
ordinea executării serviciului, modul de acţiuni în caz de descoperire a inamicului şi parola.
Patrula se deplasează în ascuns pe itinerarul indicat, cercetînd în mod amănunţit terenul. Cînd
descoperă grupuri de militari ai inamicului, superiorul patrulei înştiinţează imediat pichetul de pază şi
continuă să observe acţiunile lor; cînd inamicul se apropie, patrula deschide focul şi îl nimiceşte.
Superiorul patrulei îi reţine pe cei care nu cunosc parola, îi dezarmează şi îi trimite la
comandantul pichetului de pază însoţiţi de către un militar. În caz de rezistenţă sau încercare de fugă,
se face uz de armă.
Dacă în faţa punctului de sprijin al pichetului de pază sau în intervalele cu pichetele de pază
vecine există drumuri care trec prin terenuri acoperite, comandantul trimite pînde pentru a descoperi la
timp apariţia inamicului pe aceste direcţii.
Pînda este formată din 2-3 militari, dintre care unul este numit superior şi se instalează la o
depărtare de pînă la 400 m de pichetul de pază.
La instalarea pîndei comandantul de pluton indică componenţa, misiunea, locul, ordinea de
ducere a serviciului, de menţinere a legăturii şi de efectuare a schimbului şi parola. Pînda se ocupă în
ascuns, se şi amenajează locul indicat şi se supraveghează necontenit inamicul şi terenul.
Superiorul pîndei stabileşte ordinea de observare, menţine starea de pregătire în vederea luptei a
pîndei şi legătura cu comandantul, care 1-a trimis în misiune. Pînda duce serviciul fără schimb, pe timp
de zi sau noapte, în ascuns, fără a se descoperi. Ea nu reţine pe nimeni şi nu interoghează.
La apariţia inamicului sau persoanelor civile pînda observă acţiunile acestora şi raportează
imediat comandantului prin procedeul stabilit din timp. Dacă militarii izolaţi ai inamicului pătrund
către locul de dispunere al pîndei, aceasta îi capturează sau îi nimiceşte cu foc dacă nu se predau. În
cazul cînd pînda este atacată de inamic, deschide focul şi se retrage, continuînd să ducă observare.
După expirarea timpului de serviciu sau la ordinul (semnalul) comandantului, care a numit pînda,
efectivul se întoarce la pichetul de pază.
Art. 361 Comandantul de pluton trebuie să organizeze temeinic serviciul de pază, să stabilească
rîndul militarilor la odihnă şi să ia măsuri pentru ca personalul de pază să fie permanent gata de luptă.
Pentru a îngreuia pătrunderea inamicului şi a uşura lupta elementelor de siguranţă, pe
comunicaţii se pregătesc din timp avalanşe şi distrugeri.
O atenţie deosebită se acordă asigurării flancurilor elementelor de siguranţă şi luptei
împotriva grupurilor de cercetare-diversiune.
În caz de atac NBC, foc de artilerie, dacă punctul de sprijin nu este prevăzut cu şanţuri adăpost,
se pot folosi drept protecţie tehnica de luptă; activitatea se reia imediat ce atacul încetează.
Odată cu primirea datelor despre inamic se intensifică observarea, iar pichetul de pază se
pregăteşte pentru luptă. Comandantul de pluton raportează imediat comandantului care a trimis
pichetul despre apariţia inamicului şi, în acelaşi timp, informează şi pichetele de pază vecine.
În cazul unui atac din partea inamicului, pichetul de pază trebuie să apere cu dîrzenie poziţia pe
care o ocupă.
Militarii izolaţi ai inamicului vor fi capturaţi, dacă este posibil, sau nimiciţi, raportându-se
despre aceasta comandantului care a trimis siguranţa.
Pichetul de pază capturează sau nimiceşte grupurile mici ale inamicului.
Când inamicul atacă cu forţe superioare, pichetul de pază deschide focul la distanţa
maximă eficace, provocându-i pierderi şi obligându-l să se desfăşoare prematur; el trebuie să
apere cu dârzenie aliniamentul ocupat pentru a asigura desfăşurarea forţelor principale.
Pichetul de pază se retrage de pe un aliniament pe altul numai cu aprobarea
comandantului eşalonului care l-a trimis.
Art. 362. Cînd staţionarea se realizează în localităţi, siguranţa de staţionare se organizează
în afara localităţii pe principalele comunicaţii de acces; la intrarea în localitate se construiesc
obstacole (baricade) şi se instalează baraje.
3. GRUPA ÎN SIGURANŢA STAŢIONĂRII
Art. 363. În staţionare grupa poate fi numită ca post de pază independent sau post de pază,
acţionând în cadrul plutonului, care acţionează ca pichet de pază (independent), cu misiunea de a face
102
siguranţa nemijlocită a subunităţilor aflate în staţionare. Postul de pază poate fi trimis de către plutonul
pichet de pază sau direct de către subunităţile aflate în staţionare.
Postul de pază se trimite la o distanţă de până la 1,5 km atunci când acţionează pe transportor
blindat (maşină de luptă) sau până la 1 km când acţionează pe jos.
Postul de pază organizează o poziţie de apărare cu o dezvoltare frontală de până la 200 m şi
primeşte o fâşie de siguranţă cu o lărgime de până la 600 m.
Locul de dispunere a grupei trebuie să asigure observarea, executarea focului circular şi o bună
mascare.
Postul de pază ocupă şi execută lucrările genistice pe poziţia ce i s-a indicat.
Postul de pază se schimbă, de regulă, la 24 de ore.
Dacă grupa ajunge noaptea, se instalează provizoriu într-un perimetru defensiv redus; la prima
oră şi după recunoaştere va executa poziţia de siguranţă.
Art. 364. Comandantul de grupă, primind misiunea de luptă ocupă poziţia indicată; instalează
1-2 observatori; determină poziţiile de tragere de bază şi de rezervă pentru maşina de luptă (transportor
amfibiu blindat), mitralieră şi aruncător de grenade, locul de tragere pentru puşcaşi; dă ordinul de
luptă; organizează sistemul de foc, amenajarea genistică şi mascarea poziţiei; determină modul de
executare a serviciului, de ducere a focului şi de acţiuni în caz de descoperire a inamicului.
În ordinul de luptă comandantul de grupă indică:
- reperele;
- componenţa, situaţia şi caracterul de acţiuni ale inamicului;
- misiunea plutonului;
- misiunea grupei: poziţia de apărare, fîşia de tragere şi sectorul de tragere suplimentar, poziţia
de tragere de bază şi de rezervă a maşinii de luptă (transportorul amfibiu blindat), sectorul de tragere
de bază şi suplimentar de pe fiecare poziţie;
- misiunile vecinilor;
- misiunile efectivului: ochitorului-operator la MLD (trăgătorului cu mitralierele de pe TAB)
trăgătorul cu puşca mitralieră, şi trăgătorului cu aruncătorul de grenade antitanc (agheistului) –
poziţiile de tragere de bază şi de rezervă, puşcaşului superior – locul de tragere, succesiunea de
amenajare şi de schimb în timpul luptei; ochitorului-operator la MLD (trăgătorului cu mitralierele de
pe TAB), şi trăgătorul cu puşca mitralieră în afară de aceasta – sectorul de tragere de bază şi
suplimentar de pe fiecare poziţie; mecanicului – conductor (şoferului) – itinerarul de ieşire la poziţia
de tragere de rezervă şi modul de observare, corectare a focului şi itinerarul de retragere;
- semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare şi modul de acţiuni pe ele;
- parola;
- ora gătinţei şi locţiitorul.
Art. 365. După ce a ocupat poziţia, comandantul de grupă numeşte un observator, organizează
lucrul pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la apariţia inamicului
şi comunică semnalele şi secretul.
Postul de pază execută observarea neîntreruptă ziua şi noaptea; pe timpul activităţii în postul de
pază evită producerea de zgomote inutile (ţipete, râsete, cântece) sau folosirea excesivă a luminii (este
indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului de vedere pe timp de noapte de tip pasiv).
Militarii izolaţi ai inamicului sînt capturaţi sau nimiciţi cu foc, raportînd despre aceasta
comandantului.
În cazul unui atac din partea inamicului, postul de pază apără poziţia pe care o ocupă şi nu se
retrage fără ordinul comandantului care 1-a trimis.
III. PARTEA FINALĂ
-
Reamintesc denumirea temei şi a lecţiei.
Dau indicaţii pentru pregătirea individuală.
Anunţ dacă s-au atins obiectivele prelegerii, cum a fost pregătit plutonul de prelegere.
Anunţ şi explic notele.
103
104
TEMA 9. Acţiunile de luptă ale soldatului – infanterist.
Subiecte de studiu:
1. Pregătirea soldatului pentru atac . Observarea câmpului de luptă şi asupra semnalelor date de
comandant şi modul de acţiune la primirea lor.
2. Ieşirea din tranşee şi deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului. Trecerea
cîmpurilor de mine, barajelor şi obstacolelor .
3. Atacul primei tranşei şi lupta în tranşee.
4. Executarea manevrei pentru nimicirea inamicului în adîncimea dispozitivului de luptă.
5. Trecerea raioanelor contaminate şi incendiate sub loviturile de foc a inamicului. Evacuarea
răniţilor de pe cîmpul de luptă.
DURATA: _____.
FORMA DE EVALUARE:
Prelegere
LOCUL DE DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA:
1. AN4. RLTU ( pluton, grupă, soldat ), p.120-160.
2. „Regulamentul de luptă”, (§4), p.112-142.
STRUCTURA ŞEDINŢEI
I. SECVENŢA INTRODUCTIVĂ ................................. ...5 min.
primesc raportul; verific prezenţa şi ţinuta; controlul pregătirii
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei, problemele de învăţămînt (dau înscris).
trec la expunerea materialului de învăţămînt
II. SECVENŢA DE BAZĂ ..............................................
min
III. SECFENŢA FINALĂ ................................................. 5 min.
1. Partea pregătitoare
- primesc raportul
- verific prezenţa, ţinuta, gătinţa către oră
anunţ tema, şedinţa, scopul.
- Verific cunoştinţele însuşite anterior.
2. Partea fundamentală
1. Pregătirea soldatului pentru atac . Observarea câmpului de luptă şi asupra semnalelor
date de comandant şi modul de acţiune la primirea lor.
În lupta de ofensivă soldatul acţionează în cadrul grupei sale, înaintează cu îndrăzneală şi cu
hotărîre în urma tancurilor şi exploatînd rezultatele loviturilor de aviaţie şi artilerie şi ale focului de
sprijin, atacă prin surprindere pe inamic şi-1 nimiceşte.
Pentru a acţiona cu succes în ofensivă soldaţii trebuie să fie rezistenţi, să fie pricepuţi în trecerea
barajelor, să deschidă focul repede şi precis, să folosească cu iscusinţă terenul pe timpul înaintării, să
arunce cu precizie grenadele de mînă şi să nimicească inamicul în lupta corp la corp.
La pregătirea pentru atac soldatul execută următoarele:
- pune baioneta la automat;
- încarcă automatul (puşca-mitralieră) cu un încărcător (bandă) complet;
- pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică de infanterie şi mijloacele de protecţie individuale;
- amenajează trepte pentru ieşirea repede din tranşee sau din locaşul de tragere;
105
- ajustează echipamentul în aşa fel ca să nu-i stînjenească mişcările.
Obligaţiile personalului în lupta de ofensivă:
să înainteze imediat în urma tancurilor în pas viu sau pas alergător, cînd acţionează pe jos, să
distrugă sau să nimicească cu foc mijloacele antitanc ale inamicului şi servanţii acestora, care
îngreunează acţiunea tancurilor;
să indice obiectivele, care trebuie lovite cu foc, culoarele şi obstacolele pe cîmpul de luptă.
-
Din ordinul de luptă dat de către comandantul de grupă fiecare militar trebuie să
cunoască:
- ce s-a descoperit la inamic şi cum trebuie să execute observarea;
- misiunea de luptă a plutonului, a grupei, a sa şi a luptătorilor vecini;
- locul comandantului de grupă în dispozitiv;
- semnalele de înştiinţare şi conducere.
Ofensiva, de regulă, este precedată de pregătirea de foc în timpul acesta fiecare militar execută
intensiv observarea asupra inamicului în sectorul de observare (pe direcţia) indicată şi raportează
comandantului de grupă despre obiectivele care n-au fost neutralizate sau despre cele nou-descoperite.
In acelaşi timp soldatul urmăreşte şi asupra semnalelor date de comandantul de grupă.
Dacă inamicul execută contrapregătire de foc, la ordinul comandantului de pluton (semnalul)
dublat de comandantul de grupă, personalul se adăposteşte în tranşee sau adăpostiri, lăsînd pe poziţie
observatorul şi servantul la armamentul de serviciu.
2. Ieşirea din tranşee şi deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului. Trecerea
cîmpurilor de mine, barajelor şi obstacolelor .
La semnalul stabilit din timp de comandantul de pluton, comandantul de grupă ordonă:
„Pregătirea pentru atac", la care fiecare militar îşi stabileşte traseul de deplasare, avînd baioneta
pusă la automat, arma încărcată, iar grenadele de mînă, lopata mică de infanterie, mijloacele
individuale de protecţie şi sacul de merinde bine ajustate, fiind în măsură să plece la atac.
Odată cu apropierea tancului dat ca întărire, comandantul de grupă indică soldaţilor stabiliţi din
timp să marcheze trecerea peste şanţul de tragere, îndată după trecerea tancului peste poziţia grupei se
dă comanda: „Grupă, la atac -ÎNAINTE!”. La această comandă militarii ies repede din tranşee şi se
deplasează în pas alergător sau în pas viu, executînd trageri din mers, cu opriri scurte şi fără opriri
asupra inamicului descoperit.
Fiecare soldat în ofensivă este obligat:
- să înainteze pe direcţia ordonată;
- să păstreze un interval de 6-8 metri (8-12 paşi) faţă de luptătorii vecini în scopul de a reduce cît
mai mult pierderile pricinuite de focul inamicului;
- să ia corect poziţia de tragere în picioare (genunchi), să ochească şi să execute focul repede
asupra ţintelor descoperite.
Barajele inamicului se trec în fuga cea mai mare; trecerea lor se face, de regulă, prin culoare
create de tancuri, de pionieri şi cu focul artileriei, iar dacă nu există culoare, barajele se trec folosind
scînduri, grile sau alte mijloace.
Trecerea cîmpului de mine, barajelor şi obstacolelor se face astfel:
- cînd s-a apropiat la 20 – 30m de cîmpul de mine (barajul) inamicului, comandantul de grupă
ordonă: „Grupă, pentru trecerea prin culoar, in coloană cîte doi, după mine, fuga -MARŞ!"
militarii trec prin culoar în spatele tancului pe urmele şenilelor sau de sine stătător, în timpul acesta
ochitorul-operator(conducătorul auto) MLD(TAB) execută foc asupra inamicului asigurînd astfel
trecerea grupei prin baraje.
După trecerea prin culoar la comanda: „Grupă pentru luptă", militarii se desfăşoară în
dispozitiv de trăgători, iar la comanda „Înainte" continuă deplasarea spre limita dinainte a apărării
inamicului.
3. Atacul primei tranşei şi lupta în tranşee.
106
După trecerea prin baraje soldatul continuă mişcarea şi execută focul din mers fără oprire. Cînd
ajunge la aproximativ 40 de metri de limita dinainte a apărării inamicului, la comandă sau din propria
iniţiativa, pregăteşte grenadele şi, cînd se apropie la distanţa de 30-25 metri de inamic, aruncă asupra
acestuia grenadele de mînă, şi cu strigăte de „URA" atacă simultan inamicul, îl nimiceşte prin foc
pumnal şi lupta corp la corp, fără a se opri în poziţia inamicului.
In ofensivă înaintarea cu succes, chiar a unui soldat, trebuie sprijinită imediat de ceilalţi soldaţi.
In cazul cînd soldatul primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia cucerită de
trupele proprii , coboară şi se deplasează prin tranşee şi nimiceşte inamicul cu grenade, cu foc pumnal
şi prin lupta corp la corp; cercetează barajele întîlnite (capre, arici) dacă nu sunt minate, după care le
aruncă afară din tranşee, iar dacă sunt minate, le distruge. Militarii care acţionează în afara tranşeei ţin
legătura cu cei care se deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor de înaintare, tăind calea de
retragere a inamicului.
4. Executarea manevrei pentru nimicirea inamicului în adîncimea dispozitivului de luptă.
Descoperind inamicul în adîncimea dispozitivului de luptă, soldatul folosind judicios terenul se
apropie în ascuns de inamic şi-1 atacă prin surprindere în flanc şi spate.
Pe timpul luptei în adîncimea apărării inamicului soldatul trebuie să folosească diferite procedee
de deplasare în teren, după intensitatea focului inamicului şi a focului propriu. El foloseşte cu
pricepere diferite obiecte şi adâposturi din teren (copaci, tufăriş, gropi, movile, cute etc.) pentru
deplasarea adăpostită şi tragere.
Porţiunile de tem ferite de vederea inamicului (care nu sunt bătute cu foc direct) se trec în pas viu
folosind mersul în picioare sau aplecat.
Porţiunile de teren descoperite se trec prin salturi combinînd focul cu mişcarea. Ridicarea pentru
executarea saltului, alergarea şi luarea poziţiei pentru luptă culcat trebuie să se facă cu repeziciune, în
scopul înşelării inamicului, după executarea saltului, prin mers tîrîş înainte sau lateral, se schimbă
locul unde s-a luat poziţia pentru luptă culcat, în funcţie de intensitatea focului inamicului şi teren,
saltul poate să aibă o lungime de 20-40 paşi.
Porţiunile de teren bătute cu foc puternic de către inamic se trec folosind mersul tîrîş (pe burtă, pe
o parte sau pe coate şi pe genunchi). Cînd soldatul a intrat sub focul artileriei şi aruncătoarelor de mine
ale inamicului, el trebuie să iasă din raionul lovit printr-un salt impetuos. Saltul trebuie să înceapă
imediat după explozia proiectilului, cînd se aude zgomotul venirii unui alt proiectil, soldatul ia repede
poziţia culcat în cea mai
apropiată adăpostire (groapă de obuz, muşuroi de pămînt, cută de teren etc.), iar după producerea
exploziei acestuia reia înaintarea prin salturi.
5. Trecerea raioanelor contaminate şi incendiate sub loviturile de foc a inamicului.
Evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă.
Porţiunile de teren infectate cu substanţe toxice de luptă sau cu substanţe radioactive se trec cit
mai repede pe autovehicule, ca desant pe tancuri şi, la nevoie, pe jos, folosind mijloacele individuale
de protecţie. După situaţia de luptă şi teren, porţiunile de teren infectate se pot ocoli.
Cînd inamicul se retrage, soldatul este obligat să treacă imediat la urmărirea acestuia, pînă la
nimicirea lui completă.
Atunci cînd infanteria este oprită, soldatul se îngroapă neîntîrziat în teren, fiind gata să respingă
acţiunile inamicului.
În ofensivă cînd este rănit, militarul îşi aplică pansamentul individual pe care îl are asupra sa,
după care continuă îndeplinirea misiunii de luptă.
Dacă militarul rănit îşi pierde capacitatea de luptă păstrîndu-şi însă toată capacitatea de mişcare,
îşi aplică pansamentul şi se deplasează, cu aprobarea comandantului, către punctul medical al
batalionului, luînd cu el armamentul personal şi mijloacele individuale de protecţie. Direcţia în care se
află punctul medical i se indică de sanitarul plutonului sau a companiei, de comandant sau de
107
plutonier, înapoia companiei se găseşte punctul sanitar de transport trimis de punctul medical al
batalionului. Acest automobil este destinat pentru transportul răniţilor.
În unele situaţii, rănitul cu capacitatea de mişcare păstrată poate primi din partea sanitarului
companiei sarcina de a rămîne la locul unde sunt grupaţi mai mulţi răniţi care nu se pot deplasa şi de a
semnala acest loc conducătorilor mijloacelor de evacuare care vin din spatele frontului.
Răniţii care îşi păstrează numai parţial capacitatea de mişcare, îşi aplică pansamentul şi se
adăposteşte pentru a evita o nouă rănire în punctele de adunare a răniţilor. Pentru aceste puncte se
folosesc posibilităţile de adăpostire pe care le oferă terenul (contrapantele, gropile de obuz, tranşeele,
adăpostirile acoperite etc.).
În cazul cînd comandantul de grupa observă că rănitul nu se poate deplasa către punctul medical
al batalionului, îi ordonă să se adăpostească şi să-şi aplice pansamentul şi să aştepte sosirea sanitarului
plutonului (companiei), sau dacă îndeplinirea misiunii grupei permite, comandantul grupei poate
ordona unuia dintre militari (cel mai aproape de rănit) să-1 ajute la aplicarea pansamentului, la
deplasare şi la adăpostire.
Dacă rănitul îşi pierde complet capacitatea de deplasare, ajutorarea acestuia cade în sarcina
sanitarului plutonului şi a companiei.
De cele mai multe ori răniţii cu capacitatea de deplasare pierdută nu îşi pot aplica singuri
pansamentul. Oricînd este posibil comandantul grupei trebuie să ordone militarului de lîngă rănitul
care nu se poate mişca să se apropie de acesta şi să-i dea ajutor. Uneori poate nu fi vorba de o rănire, ci
de pierderea cunoştinţei din cauza unei explozii din apropiere, din cauza îngropării cu pămînt etc., în
acest caz ajutorul reciproc simplu ca flagelarea uşoară a obrazului, deschiderea la gît şi la centură,
fricţionarea pieptului cu apă, respiraţia artificială, degajarea de pămîntul căzut pot să-1 facă să-şi
revină.
III. PARTEA FINALĂ
-
Reamintesc denumirea temei şi a lecţiei.
Dau indicaţii pentru pregătirea individuală.
Anunţ dacă s-au atins obiectivele prelegerii, cum a fost pregătit plutonul de prelegere.
Anunţ şi explic notele.
TEMA 10. Grupa în ofensivă.
ŞEDINŢA 1-5. Locul şi rolul grupei în lupta de ofensivă a plutonului.
OBIECTIVE DE STUDIU:
2.
De a studia şi însuşi locul, misiunile grupei în lupta ofensivei.
2. De a studia şi însuşi posibilităţile de luptă.
3. De a dezvolta la militari gândirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
4. De a educa la militari hotărârea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
LOCUL DE
DESFĂŞURARE:
FORMA DE
DESFĂŞURARE:
______ min.
clasa de studiu.
prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA
MATERIALĂ:
- conspect;
108
regulament de luptă;
cretă;
caiete de lucru;
indicator.
BIBLIOGRAFIA: 1. Tactica generală.
2. Manual “Principiile de bază ale luptei de arme întrunite”
3. RLTU (III).
4. Manual “Tactica”
109
GRUPA ÎN OFENSIVĂ
Grupa de infanterie pregăteşte şi duce lupta ofensivă, de regulă, în cadrul eşalonului superior – în
dispozitivul de luptă al plutonului. Uneori acţionează independent ca patrulă de siguranţă pe timpul
urmăririi sau luptei de întâlnire.
Obiectivul de atac al grupei constă în nimicirea personalului şi distrugerea mijloacelor de foc ale
inamicului de pe direcţia sa de atac.
Dispozitivul de luptă al grupei de infanterie motorizată pe jos este constituit din lanţul de trăgători şi
maşina de luptă.
Grupa atacă în dispozitiv de luptă pe jos sau pe transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă).
Transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) acţionează în spatele lanţului de trăgători a grupei,
la unul din flancuri sau nemijlocit în linia lanţului de trăgători.
În timpul atacului pe jos, comandantul de grupă se debarcă şi se deplasează în lanţul de
trăgători.
Pentru a micşora vulnerabilitatea faţă de focul inamicului şi a folosi terenul cît mai judicios, militarii
trebuie să plece la atac cu repeziciune spre înainte şi, ulterior, să se deplaseze spre stînga şi dreapta fără a
schimba însă direcţia de acţiune a grupei, menţinînd intervalele şi nestînjenind acţiunile militarilor vecini.
Dezvoltarea frontală a dispozitivului de luptă în ofensivă este variabilă în funcţie de varianta adoptată,
fiind de pînă la 50 m, rezultată din intervalele de 6-8 m (8- 12 paşi) dintre militari.
Primind misiunea de luptă, comandantul de grupă organizează ofensiva.
În ordinul de luptă comandantul de grupă indică:
reperele;
componenţa, situaţia şi caracterul de acţiuni ale inamicului, traseul limitei dinainte a apărării şi
locurile de amplasare a mijloacelor de foc ale acestuia;
misiunea plutonului şi a grupei (obiectivul de atac şi direcţia de continuare a ofensivei);
misiunile vecinilor şi ordinea folosirii focului de artilerie şi a altor mijloace de foc;
misiunile efectivului:
●
pentru tot efectivul: locul şi modul de debarcare, locul fiecărui soldat în lanţul de trăgători al
grupei, ordinea de trecere a barajelor şi obstacolelor;
●
ochitorului operator la MLD (trăgătorului cu mitralierele de pe TAB), mitraliorului şi
trăgătorului cu armamentul de grenade antitanc, iar în caz de necesitate şi restului efectivului: ţintele pentru
nimicire şi modul de executare a focului;
●
mecanicului conductor la MLD (şoferul TAB): direcţia şi modul de deplasare pe timpul
atacului, ordinea de trecere a barajelor şi obstacolelor;
semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare şi ordinea de acţiuni la ele;
ora cînd trebuie să fie gata pentru ofensivă şi locţiitorul.
Comandantul de grupă dă ordinul de luptă în teren, iar în cazul cînd situaţia nu permite acest lucru - pe
schemă (la macheta terenului) şi precizează misiunea de luptă în teren în timpul deplasării spre aliniamentul
de trecere la atac sau odată cu începerea atacului.
La atacul din mişcare sau în alte situaţii, cînd nu există timp suficient pentru darea ordinului de luptă
complet, comandantul de grupă dă subordonaţilor datele strict necesare pentru îndeplinirea misiunii de luptă
(obiectivul, direcţia de atac) a plutonului şi grupei, misiunile grupelor vecine şi semnalele de conducere.
Pînă la începutul ofensivei grupa ocupă în ascuns poziţia de plecare sau locul indicat de comandantul
de pluton. Pe poziţia de plecare efectivul grupei de infanterie motorizată, de obicei, se află în tranşee, iar
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) – pe poziţia de tragere alături de tranşee sau în adîncimea
raionului iniţial, împreună cu alte maşini ale plutonului.
Ocupînd poziţia de plecare (locul indicat) grupa se pregăteşte pentru respingerea atacului posibil al
inamicului (se dispune în teren).
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul grupa o începe de pe poziţia de plecare la ofensivă (din
tranşee, şanţ).
Odată cu începerea pregătirii de foc a atacului, comandantul de grupă duce observările asupra
obiectivului de atac şi raportează comandantului de pluton despre tot ce a fost descoperit la inamic,
precum şi despre rezultatele după executarea focului de artilerie proprie şi altor mijloace de foc. Grupa
110
nimiceşte cu focul armamentului din dotare mitralierele, aruncătoarele de grenade şi alte mijloace de foc
descoperite, precum şi forţa vie a inamicului.
Pe poziţia de plecare, la comanda (semnalul) comandantului de grupă „PREGĂTIREA PENTRU
ATAC”, militarii pun baionetele la arme, le încarcă şi pregătesc grenadele. La comanda (semnalul) „Grupă
la atac – ÎNAINTE”, militarii ţîşnesc din tranşee (şanţul de tragere) şi înaintează în dispozitiv de luptă în
lanţ de trăgători, în pas viu sau pas alergător, executînd foc asupra inamicului şi continuînd ofensiva în
adîncime.
Grupa se deplasează fără oprire. Cînd se acţionează pe jos, militarii execută foc din mers cu scurte
opriri în picioare sau în genunchi, în primul rînd asupra mijloacelor antitanc.
Comandantul de grupă, aflîndu-se în mijlocul lanţului de trăgători, precizează din mers obiectivul de
atac, modul de trecere prin baraje şi pune (precizează) misiunile pentru mitraliori, agheistului şi trăgătorilor.
Cîmpurile de mine grupa le trece, de regulă prin culoarul din baraj în componenţa plutonului sau
independent, în pas alergător (fugă), în coloană cîte unu (doi) sau pe transportorul amfibiu blindat (maşina de
luptă). La trecerea prin culoarul din barajul genistico - chimic (de fugase chimice) militarii trebuie să
folosească mijloacele de protecţie individuală.
Odată cu apropierea de cîmpul de mine, la comanda comandantului de pluton sau de sinestătător,
comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, după mine în coloană cîte unu (cîte doi), prin culoar, fuga
MARŞ”. La această comandă mitraliorul se deplasează înainte spre culoar şi cu foc acoperă deplasarea
grupei, iar restul efectiv se restructurează în coloană şi printr-un salt, sub acoperirea focului maşinii de luptă,
trec cîmpul de mine.
Cînd se acţionează pe transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă), se trage cu armamentul de pe
acesta, iar cu armamentul din înzestrarea militarilor - prin orificiile din pereţii laterali ai cutiei blindate.
După trecerea prin culoar grupa, cînd acţionează pe jos, reia dispozitivul de luptă în lanţ de trăgători şi
continuă atacul cu impetuozitate pe direcţia obiectivului său. Cînd s-au apropiat la 30-25 m de inamic,
comandantul de grupă dă comanda: „Grupă cu grenade, FOC”. La această comandă militarii, aruncînd
grenadele de mînă, asaltează în fugă, cu strigăte de „URA”, poziţia inamicului. Prin foc la distanţă apropiată
şi lupta corp la corp militarii nimicesc inamicul fără a se opri în tranşeele şi locaşurile lui de tragere,
cuceresc obiectivul de atac, după care, dacă inamicul nu opune rezistenţă puternică, se îmbarcă în
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) şi continuă înaintarea pe direcţia ordonată. Folosind cu
pricepere acoperirile şi porţiunile accidentate din teren, acţionînd pe jos sau pe transportorul amfibiu blindat
(maşina de luptă), grupa iese repede în flancul sau în spatele mijloacelor de foc sau a grupurilor inamicului
care opun rezistenţă, le nimiceşte prin foc, cu grenade, precum şi prin lupta corp la corp.
Cînd atacă pe jos, grupa înaintează către limita dinainte a apărării inamicului prin salturi, combinînd
focul cu mişcarea. În funcţie de intensitatea focului inamicului salturile se execută cu toată grupa, pe grupuri
de militari sau om cu om. Înaintarea cu succes, chiar numai a unui soldat sau transportor amfibiu blindat
(maşină de luptă), trebuie sprijinită imediat de ceilalţi militari, de grupă şi pluton. Fiecare militar trebuie să
fie animat de hotărîrea de a se apropia cît mai repede de inamic şi de a-1 nimici.
Nimicind inamicul, grupa, fără a se reţine, se deplasează înainte, pe măsura slăbirii rezistenţei
inamicului, la comanda (semnalul) comandantului de pluton, efectivul grupei se îmbarcă în maşina de luptă
şi continuă ofensiva pe direcţia indicată.
Cînd atacul se execută cu maşini blindate, îmbarcarea efectivului se efectuează la apropierea maşinilor
blindate de poziţia de plecare la ofensivă. Grupa de infanterie motorizată, la comanda comandantului
“La
maşini”, “Pe locuri”, efectuează repede îmbarcarea, se pregăteşte pentru ducerea focului din mişcare şi
atacă inamicul.
În timpul ofensivei în adîncimea apărării inamicului, grupa, fără să se abată de la direcţia ofensivei
şi folosind cutele reliefului, iese în flanc sau spatele inamicului şi printr-un atac hotărît îl nimiceşte.
Deplasările grupei se efectuează la comenzile comandantului de pluton. Pe unele sectoare metoda de
deplasare (cu pas grăbit, alergător, prin salturi, tîrîş) este determinată de comandantul de grupă în funcţie de
relieful terenului şi intensitatea focului inamicului. El trebuie să urmărească ca subordonaţii să se deplaseze
repede înainte, să folosească cu iscusinţă terenul şi să menţină direcţia indicată. Grupa trage din mers şi din
opriri, iar comandantul grupei, mai ales a acelei care acţionează fără blindat, este obligat să stabilească o
astfel de ordine de deplasare şi ducere a focului, încît să nu se oprească mişcarea grupei în general;
111
mitraliorul şi o parte din trăgători duc focul, iar ceilalţi se mişcă înainte apoi soldaţii care s-au deplasat
înainte deschid focul, asigurînd deplasarea celor rămaşi în urmă.
În adîncimea apărării inamicului grupa atacă fără oprire, alternînd acţiunile pe jos, cu cele pe
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă). Prin porţiunile de teren bătut cu foc de artileria inamicului
grupa trece prin salturi repezi, folosind gropile proiectilelor şi alte adăpostiri.
Mijloacele de foc ale inamicului care împiedică înaintarea se nimicesc cu focul concentrat al grupei şi
prin manevre executate în scurt de către grupuri mici de militari pentru apropierea în ascuns de acestea şi
nimicirea lor cu grenade.
Mijloacele blindate ale inamicului se nimicesc cu focul artileriei, mijloacelor antitanc şi de către
militarii instruiţi special. Porţiunile de teren contaminat radioactiv sau chimic se ocolesc sau se trec cît mai
repede, folosindu-se mijloacele de protecţie individuală, militarii acţionînd pe jos sau pe transportor amfibiu
blindat (maşină de luptă).
Cînd grupa primeşte misiunea de a nimici inamicul rămas în poziţiile cucerite de trupele proprii,
comandantul grupei organizează soldaţii în două grupuri.
Un grup se deplasează prin tranşee şi nimiceşte inamicul cu grenade, foc executat la distanţă apropiată
şi lupta corp la corp; barajele întîlnite (capre şi arici de sîrmă ghimpată) se aruncă afară din tranşee, iar dacă
sînt minate se distrug.
Comandantul grupei cu cel de-al doilea grup rămîne în afara tranşeei şi menţinînd legătura de vedere
cu grupul care se deplasează prin tranşee, curăţă cu foc drumul acestuia, nimiceşte inamicul din afara
tranşeei şi interzice căile de retragere.
Dacă este necesar, în tranşee intră toată grupa, rămînînd în afara acesteia un militar observator care îi
face siguranţa.
Descoperind retragerea inamicului, comandantul de grupă raportează despre aceasta comandantului de
pluton, imediat urmăreşte inamicul şi-1 nimiceşte cu foc din toate mijloacele din dotare.
Misiunea grupei de infanterie când acţionează pentru urmărirea inamicului este de a-i devansa forţele
principale, a ocupa un aliniament, nod de comunicaţie de pe direcţia de retragere a acestuia, pentru a-l lovi în
flanc şi spate, a participa la încercuirea şi nimicirea lui în cooperare cu forţele care urmăresc din front.
Comandantul de grupă, acţionînd în lanţul de trăgători al grupei, conduce focul şi deplasarea acesteia
prin comenzi date cu vocea. Cu cartuşe de semnalizare şi gloanţe trasoare indică transportorului amfibiu
blindat (maşinii de luptă) ţintele, care împiedică deplasarea grupei.
Cînd atacul se execută din mişcare, după desfăşurarea plutonului în dispozitiv de luptă, comandantul
conduce grupa în atac pe direcţia ordonată, precizează ochitorului operator (trăgătorului cu mitraliere de pe
TAB) şi mecanicului conductor (şoferului TAB) obiectivul de atac (ţintele), direcţia de continuare a ofensivei
(direcţia ofensivei), locul şi numărul culoarului în barajele genistice şi conduce focul grupei.
În timpul atacului pe maşina blindată grupa, după desfăşurarea plutonului în dispozitivul de luptă, îşi
continuă mişcarea spre limita dinainte a apărării inamicului, nimicind mijloacele de foc antitanc şi alte
mijloace care nu au fost nimicite cu foc din armele instalate pe maşini şi din armele cu glonţ prin crenele
(sau pe deasupra bordului).
În timpul atacului pe jos cu ieşirea transportorului amfibiu blindat (MLD), la locul stabilit de
debarcare a grupei, la comanda comandantului său “La maşină” repede iese din maşină şi la comanda
“Grupă - în direcţia obiectivului cutare, direcţional – soldat cutare - PENTRU LUPTĂ, ÎNAINTE” sau
“Grupă, după mine - PENTRU LUPTĂ”, se desfăşoară în lanţ de trăgători şi cu pas grăbit sau alergător,
executînd foc intens din mers, continuă atacul.
Atacul limitei dinainte a inamicului şi dezvoltarea ofensivei în adîncime grupa o efectuează în aceeaşi
ordine, ca şi în timpul ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul.
III. SECVENŢĂ FINALĂ
-
Reamintesc denumirea temei şi a lecţiei.
Dau indicaţii pentru pregătirea individuală.
Anunţ dacă s-au atins obiectivele prelegerii, cum a fost pregătit plutonul de prelegere.
Anunţ şi explic notele.
112
113
TEMA 11. Grupa infanterie motorizată în apărare.
ŞEDINŢA 1-5. Locul şi rolul grupei (plutonului) în dispozitivul de luptă al plutonului
(companiei) în apărare.
SCOPURILE:
1. Studierea şi însuşirea de către studenţi a modului şi principiilor de întrebuinţare a plutonului de
infanterie motorizată în apărare.
2. De a dezvolta la militari gîndirea tactică şi logică, capacitatea de analiză, sinteză şi iniţiativă.
3. De a educa la militari hotărîrea, disciplina şi organizarea.
DURATA:
_____ min.
FORMA DE EVALUARE:
prelegere.
LOCUL DE
DESFĂŞURARE: clasa de studiu.
BIBLIOGRAFIA: 1. Bazele apărării p.11 – 12.
2. RLTU p.III, p.42 – 52.
ASIGURAREA
MATERIALĂ:
- “Misiunile plutonului în apărare”
- punctul de sprijin a plutonului de infanterie;
- planşetele complectate;
- plan – conspect;
- regulament de luptă;
- cretă;
- caiete de lucru;
indicator.
PROBLEMELE DE STUDIU
5.
6.
7.
8.
Locul şi misiunile de luptă a plutonului infanterie motorizată în apărare. Mijloacele date ca întărire.
Constituirea apărării.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin.
Posibilităţile de luptă a plutonului de infanterie motorizată.
II.
SECVENŢA DE BAZĂ
1. Locul şi misiunile de luptă a plutonului infanterie
motorizată în apărare. Mijloacele date ca întărire.
Plutonul de infanterie motorizată în cooperare cu plutoanele vecine şi fiind sprijinit de
mijloacele comandantului superior, de regulă, duce lupta de apărare în cadrul companiei.
El poate să se apere:
- în I eşalon pe direcţia principală sau secundară;
- în II eşalon;
- poate să se afle în rezerva batalionului;
- să se numească în siguranţa de luptă;
- în patrula de cercetare de luptă;
- în ambuscada de foc;
- cu o parte de forţe sau în întreaga componenţă să intre în grupa blindată a batalionului (companiei);
- să constituie rezerva antidesant;
- în afară de aceasta Pl.IMo poate fi dat în sprijin companiei de tancuri.
În fiecare caz concret locul şi rolul plutonului se vor determina prin misiunea de luptă, dată de
comandantul superior.
114
Misiunea de luptă este misiunea dată de comandantul superior subunităţii pentru obţinerea unui
scop stabilit în luptă într-un termen fixat. Conţinutul misiunii de luptă depind de destinaţia subunităţii,
mijloacele de nimicire care se întrebuinţează, valoarea forţelor şi mijloacelor, capacităţii proprii şi a
inamicului de condiţiile terenului, situaţia tactică şi alţi factori.
Locul şi rolul plutonului în apărare se determină cu destinaţia lui, locul în dispozitivul de luptă
a companiei batalionului, componenţa, caracterul misiunilor şi influenţa, care el o produce asupra
desfăşurării şi rezultatului luptei companiei, batalionului, prin îndeplinirea misiunii sale. Plutonul care
acţionează în contactul nemijlocit cu inamicul pe direcţia expusă atacului cu tancuri, îndeplineşte cea
mai complicată misiune: el primul primeşte asupra sa focul cel mai puternic al diferitor mijloace de
nimicire a inamicului, iar apoi şi cea mai puternică lovitură de tancuri şi infanterie.
Misiunea de luptă a plutonului, care se apasă în primul eşalon pe direcţia principală constă în:
- producerea unei lovituri hotărâtoare inamicului cu focul tuturor mijloacelor de nimicire în faţa
limitei dinainte;
- respingerea atacului lui;
- menţinerea punctului de sprijin ocupat.
În cazul pătrunderii inamicului în punctul de sprijin sau în intervalul, cu vecinii, plutonul
trebuie cu focul tuturor mijloacelor să-i producă pierderi maximale, să interzică înaintarea lui în
adâncimea apărării şi prin acesta să creeze condiţii favorabile pentru nimicirea lui cu ajutorul
rezervelor comandantului superior. În acest caz plutonului se fixează un punct de sprijin mai mic după
dimensiuni, el primeşte mai multe mijloace de întărire şi este sprijinit de un număr mai mare de
artilerie şi aruncătoare de mine. În afară de acesta, lângă punctul de sprijin al plutonului se
concentrează eforturile principale a mijloacelor de foc a comandanţilor superiori.
În aşa mod, plutonului, care se apără în I eşalon pe direcţia principală se oferă rolul hotărâtor în
respingerea atacurilor tancurilor şi infanteriei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării şi
menţinerea primei poziţii.
Acţionând pe direcţia secundară, misiunea plutonului constă în apărarea cu fermitate a
punctului de sprijin, interzicerea pătrunderii inamicului pe direcţii mai importante şi răspunderea lui în
părţile flancului şi spatelui subunităţilor care se apără pe direcţia principală. În cazul acesta plutonul va
primi un punct de sprijin mai mare după dimensiuni şi mai puţine mijloace de întărire sau în genere nu
le va primi.
Plutonul, care se apără în cadrul companiei din eşalonul II al batalionului, va organiza apărarea
în adâncime.
Misiunea lui constă în:
- menţinerea punctului de sprijin;
- nimicirea inamicului pătruns în apărare;
- precum şi să fie dată pentru înlocuirea subunităţilor din I eşalon în caz de pierderea capacităţii de
luptă ale lor;
- executarea contraatacurilor împreună cu eşaloanele II şi rezervele comandantului superior.
Plutonul, care constituie rezerva batalionului se numeşte raionul sau punctul de sprijin, unde el
se află în măsură să îndeplinească misiunile apărute prin surprindere, să participe la oprirea inamicului
pătruns în adâncimea raionului de apărare şi la executarea contraatacului să întărească apărarea
companiilor din eşalonul I, precum şi să înlocuiască subunităţile din I eşalon în cazul pierderii de către
ele a capacităţii de luptă.
Plutonul numit în siguranţa de luptă, se deplasează la poziţia indicată, o amenajează în raport
genistic şi se află în măsură de a nimici elementele de cercetare ale inamicului şi interzicerea atacului
prin surprindere a inamicului asipra forţelor principale ale batalionului.
Plutonul numit în patrula de cercetare de luptă în afara contactului cu inamicul descoperă
inamicul, determină componenţa lui, direcţia de deplasare şi aliniamentele de desfăşurare, PT a
artileriei, locurile de instalare a PC. În timpul luptei de apărare el determină forţele inamicului,
pătrunse în apărare sau care încearcă să execute ocolirea.
115
Plutonul numit în ambuscada de foc, ocupă poziţia favorabilă indicată şi execută mascarea
minuţioasă a ei. El este destinat pentru producerea câtor mai mari pierderi inamicului pe calea de acces
cu focul prin surprindere şi folosind barajele de mine şi exploziv. Ambuscade de foc se organizează în
locurile, care îngreuiază desfăşurarea inamicului şi executarea manevrei de ieşire de sub foc.
Plutonul, care, însă, în componenţa grupei blindate a batalionului (companiei) este destinat
pentru mărirea stabilităţii şi activităţii apărării în timpul luptei pe direcţiile cele mai ameninţate pentru
închiderea breselor care sau creat în rezultatul loviturilor cu foc ale inamicului şi rezolvarea altor
misiuni, care cer acţiuni rapide de manevră şi nimicirea eficientă cu focul.
Plutonului, care este numit în rezerva antidesant i se indică raionul, în care el execută
cercetarea inamicului aerian, instalează baraje genistice şi pregăteşte ambuscade în locurile posibile de
debarcare (desantare) desanţilor tactici aerieni sau grupurilor de cercetare – diversiune şi pe direcţiile
probabile de acţiuni ale lor.
În funcţie de misiunile primite, locul lui în dispozitivul de luptă a companiei plutonul poate să
primească la întărire o grupă de mitraliere, de aruncătore de grenade şi aruncătore de flăcări, precum o
grupă de genişti pioneri, chimişti cercetaşi şi alte mijloace.
2. Constituirea apărării plutonului: dispozitivul de luptă, punctul de sprijin şi sistemul de
foc.
Pentru îndeplinirea misiunilor în apărare plutonul constituie apărarea. Constituirea apărării
plutonului de infanterie trebuie să asigure respingerea atacului inamicului şi nimicirea tancurilor lui şi
forţei vii în faţa limitei dinainte la flancuri şi în adîncimea apărării. Ea include:
- dispozitivul de luptă;
- punctul de sprijin al plutonului;
- sistemul de foc;
- amenajarea genistică a punctului de sprijin.
1.
Dispozitivul de luptă a plutonului se constituie în funcţie de misiunea primită, condiţiile
terenului şi este format din poziţiile grupelor de infanterie şi mijloacelor de foc de întărire.
Poziţiile grupelor ale plutonului de infanterie în apărare, de regulă, se dispun într-o tranşee
(într-un şanţ) în linie. În punctele de sprijin, dispuse pe direcţiile probabile de ofensivă a inamicului
(ameninţate) poziţia unei grupe a plutonului în scopul întăririi stabilităţii (fermităţii) apărării se poate
amenaja în adîncimea punctului de sprijin (pe linia a doua) la 100 – 200 m în spatele (după) tranşeei I.
La ameninţarea atacului din flanc, dispozitivul de luptă poate fi constituit eşalonat spre strînga,
eşalonat spre dreapta.
2. Punctul de sprijin al plutonului este un sector (porţiune) de teren, o parte a poziţiei de apărare
unde sînt dispuse mijloacele de foc cu o mare densitate, amenajată în raport genistic şi adoptată pentru
apărarea circulară. Plutonul cu mijloacele de întărire se dispune în dispozitivul de luptă, organizează
sistemul de foc, îl amenajează în raport genistic, îl maschează şi se află în măsură de a respinge
ofensiva inamicului. Punctul de sprijin a plutonului se pregăteşte pentru apărarea circulară mai întîi de
toate pentru lupta cu tancurile inamicului şi se execută minuţios mascarea. Grupa apără o porţiune de
teren (tranşee) sau şanţul care se numeşte poziţie. Mărimea frontului poziţiei fiecărei grupe depinde de
numărul efectivului care se apără, condiţiile terenului şi de situaţie. Pentru a evita nimicirea întregii
grupe cu un proiectil (mină) de calibru mediu poziţia ei trebuie să fie nu mai mică decît 50 m, iar
necesitatea de a conduce cu subordonaţii prin voce nu permite dispersarea soldaţilor pe poziţia mai
mare decît 100 m.
Aşa dar, în pluton sînt trei grupe, fiecare apărînd poziţia de pînă la 100 m. Luînd în considerare
două intervale a cîte 50 m între grupe, frontul total a punctului de sprijin a plutonului constituie 400 m.
Intervalul între punctele de sprijin a două plutoane trebuie să fie pînă la 300 m. acesta este
condiţionat de necesitatea evitării lovirii cu ajutorul unei încărcături nucleare supra mici (0,1 km) mai
mult decât un pluton.
116
Adâncimea PSPL, se constituie în rezultatul dispunerii TAB (ML) tancurilor, RATcD şi altor
mijloace de foc în adâncimea, precum şi în rezultatul creării (amenajării) poziţiilor de rezervă pentru
grupe şi tehnică de luptă, cea mai raţională se socoate adâncimea punctului de sprijin până la 300 m.
Punctul de sprijin al plutonului de infanterie în apărare este format din:
- poziţiile grupelor;
- poziţiile de tragere a TAB (ML);
- poziţiile de tragere a mijloacelor de întărire.
În dependenţă de teren şi caracterul de acţiuni al inamicului poziţia grupelor poate fi
determinată.
Pentru apărarea circulară a punctului de sprijin se pregătesc PT de rezervă pentru TAB (ML)
tancuri, RATD, aruncătoare de grenade predominant pentru, executarea focului în direcţia flancurilor şi
spatelui.
ML ocupă PT care se amenajează în centrul poziţiilor grupelor, la flancuri sau în urma poziţiei
la distanţa de 50 km, iar în punctul de sprijin al plutonului se dispun pe front şi în adâncime cu
intervale până la 200 m. PT se aleg folosind condiţiile terenului în aşa mod ca să se asigure dispunerea
în ascuns şi mascarea în condiţii favorabile pentru observare şi posibilitatea executării focului cu
RATcD, tunurile şi mitralierile în toate direcţiile şi la distanţa maximă de tragere din fiecare categorie
de armament. La alegerea IT a ML trebuie de acordat atenţie la aceea, ca focul maşinilor vecine în
sectoarele de tragere de bază reciproc să se intersecteze, adică să se asigure susţinerea reciprocă cu foc
şi posibilitatea de a executa focul concentrat în faţa limitei dinainte, la flancurile punctului de sprijin,
precum şi apărarea circulară.
Dispunerea poziţiilor de tragere a ML (TAB) în linie nu se admite.
TAB ocupă poziţiile de tragere de regulă în adâncimea PSpr aşa, ca să se asigure posibilitatea
de a executa tragerea predominant în direcţia flancurilor şi intervalelor. PT trebuie să aibă căile de
acces şi deplasarea în ascuns. În punctul de sprijin se mai amenajează PT temporare (vremelnice)
pentru îndeplinirea unor misiuni particulare vremelnice şi poziţii false, pentru introducerea inamicului
în eroare.
Grupele de mitraliori şi aruncători de flăcări date ca întărire pot să se dispună pe poziţiile
grupelor de infanterie motorizată, iar grupa aruncătoare de grenade în intervalele dintre ele sau la
flancurile PSpr.
Intervalele între grupe şi plutoane trebuie să fie întotdeauna sub observare, să se acopere cu foc
şi baraje.
Punctul de comandă – observare a comandantului de pluton se instalează în punctul de sprijin,
în aşa loc, de unde se asigură cea mai bună observare asupra inamicului şi asupra acţiunilor
subordonaţilor sau, vecinilor şi terenului, precum şi conducerea continuă cu plutonul. De regulă PCO
al comandantului de pluton se amenajează în şanţul de comunicaţie. El nu trebuie să se deosebească cu
nimic în dispozitivul de luptă. Pentru acesta trebuie de folosit cu iscusinţă caracteristicile de protecţie a
terenului. În aşa mod, punctul de sprijin al plutonului de infanterie motorizată în apărare este constituit
din:
- poziţiile grupelor de infanterie motorizată;
- PT ale TAB (ML);
- PT ale mijloacelor de întărire.
3) Sistemul de foc a plutonului în apărare.
Focul este mijlocul principal de nimicire a inamicului în apărare. Pentru ca el să fie eficient
trebuie de organizat într-un sistem unic care ar corespunde concepţiei luptei. După numărul de
mijloace de foc inamicul va depăşi plutonul de infanterie care se apără (3 – 4 ore) de aceea acestei
superiorităţi în mijloacele de foc trebuie de opus eficacitatea focului propriu, care se exprimă printr-un
sistem determinat de folosire a armamentului din dotare.
Sistemul de foc în apărare constă:
- în amplasamente judicioase şi folosirea cu eficacitatea mijloacelor de foc;
117
-
în constituirea zonelor de foc continuă de toate tipurile în faţa limitei dinainte, la flancuri şi în
adâncimea apărării pentru nimicirea în primul rând a tancurilor şi altor blindate;
în concentrarea rapidă a focului pe orice direcţie sau sector ameninţate, adică ea trebuie să asigure
posibilitatea executării focului eficace, frontul de flanc şi încrucişat, precum şi apărarea circulară a
punctului de sprijin.
Sistemul de foc al plutonului se constituie luând în consideraţie posibilităţile de foc ale tuturor
categoriilor de armament ale plutonului şi mijloacelor primite ca întărire, printr-o cooperare strânsă a
focului tuturor tipurilor de arme în combinare cu barajele genistice şi obstacolele naturale.
Toate barajele şi căile de acces spre ele trebuie bine să se observe şi să se bată cu foc.
Sistemul de foc al plutonului în apărare include:
a) Sectoarele de foc concentrat ale plutonului pregătite în faţa limitei dinainte.
b) Zonele de foc antitanc al ML (tancurilor) şi de foc continuu etajat a tuturor celorlalte mijloace de
foc ale plutonului în faţa limitei dinainte, în intervale, la flancuri şi în adâncimea apărării.
c) Manevra pregătită cu foc a ML (tancurilor) şi altor mijloace de foc pe direcţiile ameninţate.
Baza sistemului de foc a plutonului o constituie focul tancurilor, MLI, aruncătoarelor de
grenade antitanc şi mitralierilor.
Nemijlocit în faţa limitei dinainte se pregăteşte zona de foc continuu etajat: tot terenul în fâşia
de 400 m în faţa limitei dinainte trebuie să se afle sub focul eficace al plutonului, iar spaţiul mort
trebuie să se bată cu focul artileriei şi aruncătoarelor de mine de pe PT acoperite.
Eficacitatea focului în apărare se obţine prin precizie, masare şi executarea lui prin surprindere,
precum şi prin conducere cu iscusinţă a lui. Toate mijloacele de foc în apărare trebuie să fie gata pentru
executarea focului şi a manevrei pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Nimicirea ţintelor inamicului se poate efectua cu focul unor mijloace izolate sau cu focul
concentrat a plutonului (grupei). Focul concentrat (FC) – este focul automatelor, mitralierilor,
aruncătoarelor de grenade şi armamentului MLI (TAB), care se execută asupra unui obiectiv sau
asupra unei părţi a dispozitivului de luptă a inamicului.
FC al MLI poate fi stabilit (fixat) la depărtarea (adâncimea) de 2 km de la limita dinainte (focul
se execută cu proiectile explozive).
SFC al Pl. IMo pentru MLI sectorul de FC se fixează în lăţime până la 75 m (câte 25 m la tun),
în adâncime – până la 50 m (în rezultatul împrăştierii naturale (cea mai bună parte a elipsei
împrăştierii)).
FC din armele de infanterie (cu glonţ) asupra obiectivelor fixate (stabilite) se execută:
- din automate şi mitraliere de mine până la 600 m;
- din PK, PKT – până la 1000 m;
- din mitraliere calibrul 14,5 (KPVT) – până la 2000 m.
FC se pregăteşte din timp pe căile probabile de deplasare ale inamicului. Densitatea focului în
acest sector trebuie să fie mai mare decât densitatea medie în fâşia de foc a plutonului şi poate constitui
10 – 12 gloanţe pe 1 m liniar pe minută. Reeşind din aceste cerinţe sectorul de FC al plutonului se
fixează 150 – 200 m frontal (grupa – 50 m). Plutonului de infanterie motorizată se fixează (stabileşte)
1 – 2 sectoare de FC.
Pentru nimicirea organizată a inamicului se stabilesc aliniamente de deschidere a focului a
RATcD, din tancuri, din tunuri a MLI, din armele cu glonţ de infanterie. Distanţa focului eficace a
armelor cu glonţ constituie 400 – 600 m din MLI – 1300 m din tancuri – 1800 – 2500 m.
Acoperirea sectoarelor de tragere de bază şi fixarea sectoarelor suplimentare asigură crearea
(constituirea) zonelor de foc continuu etajat.
În scopul măririi eficacităţii nimicirii inamicului se pregăteşte focul frontal, de flanc, încrucişat
şi pumnal.
Pentru executarea focului în apărare maşinilor de luptă (TAB), mitralierilor şi altor mijloace de
foc se stabilesc sectoare de tragere de bază şi suplimentare la adâncimea focului maxim eficace. Focul
118
aruncătorului de grenade se pregăteşte în fâşia de foc a grupei. Grupei şi plutonului se stabilesc fâşia
de foc. În afară de aceasta, lor li se indică sectoarele de tragere suplimentare.
Fâşia de foc se indică în teren prin patru repere (puncte), începând de la flancul drept al
punctului de sprijin, iar sectorul de tragere cu două. Lăţimea fâşiei de foc se stabileşte mai mare decât
frontul de apărare a plutonului în scopul de a asigura acoperirea cu foc a intervalelor dintre subunităţi.
Fâşiile de foc ale subunităţilor vecine trebuie stabilite astfel, ca tot terenul în faţa limitei dinainte să fie
acoperit cu foc.
În scopul introducerii inamicului în eroare relativ sistemului de foc şi dispunerii forţelor şi
mijloacelor se întrebuinţează ML şi tancuri nomade.
Sistemul de foc se socoate gata (pregătit) atunci când:
- mijloacele de foc se află pe PT;
- sunt pregătite elementele pentru tragere;
- este cantitatea necesară de muniţii;
- efectivul cunoaşte misiunile de foc şi poate să le îndeplinească.
3. Amenajarea genistică a punctului de sprijin.
Scopul amenajării genistice a punctului de sprijin constă:
- în mărirea eficacităţii protecţiei efectivului, armamentului şi tehnicii de luptă împotriva focului
inamicului;
- protecţia subunităţilor contra ANM;
- dispunerea în ascuns a trupelor.
Lucrările genistice neacoperite în formă de diferite amplasamente, locaşuri, porţiuni de tranşee
dau avantaje tactice şi de foc esenţiale subunităţilor care se apără faţă de cele care înaintează.
Eficacitatea lucrărilor genistice în protecţia efectivului şi tehnicii de luptă împotriva
mijloacelor de nimicire obişnuite se poate de examinat, de exemplu amplasamentului pentru tanc.
Amplasamentul acoperă cu un strat de pământ echipamentul de rucare şi cel mai vulnerabil
blindaj al corpului. Înălţimea părţii tancului, care se înalţă deasupra parapetului amplasamentului
constituie 0,9 – 1 m, pe când înălţimea tancului care atacă atinge 2,7 m. Având date balistice
asemănătoare ale tunurilor distanţa loviturii directă asupra tancului care atacă este egală cu 2100 m, iar
distanţa loviturii directă asupra tancului adăpostit în amplasament este de 100 m. De aceea înainte ca
tancul, care atacă, va ajunge la distanţa loviturii directe asupra tancului, dispus în amplasament, el
trebuie să parcurgă aproximativ 1000 m fiind sub focul tancului din amplasament. Este important şi
faptul, că suprafaţa ţintei, pe care o reprezintă tancul care atacă atinge 6 m2, iar suprafaţa tancului, care
se află în amplasament – aproximativ 1,5 m2, adică de 4 ori mai mică.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin trebuie să se înceapă imediat după alegerea de către
comandantul de pluton a poziţiilor pentru grupe, poziţiilor de tragere pentru MLI (TAB).
Amenajarea genistică a punctului de sprijin include:
- săparea locaşelor, tranşeelor, şanţurilor de comunicaţii pentru efectivul subunităţii;
- amenajarea Poz.T (PT) de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB) şi alte mijloace de foc;
- amenajarea şanţurilor acoperite, adăposturilor;
- instalarea barajelor genistice;
- amenajarea PCO;
- mascarea lucrărilor genistice.
Când apărarea se organizează în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul în punctul de
sprijin al Pl.IMo,
în primul rând se execută:
- instalarea barajelor de sârmă şi alte baraje în faţa limitei dinainte;
- curăţirea fâşiei de observare şi tragere;
- săparea locaşurilor individuale (pentru doi) pentru puşcaşi, mitraliori, lunetişti, trăgători cu
aruncătoarele de grenade care se unesc în şanţul pentru grupă, iar apoi se amenajează tranşeea
continuu:
119
-
-
amenajarea amplasamentelor pe PT de bază pentru tancuri, MLI (TAB), RATcD şi alte mijloace de
foc;
instalarea PCO al plutonului;
săparea şi amenajarea şanţurilor acoperite pentru fiecare grupă, echipaj;
instalarea barajelor la flancuri şi în adâncimea PSpr al Pl (5 – 6 ore).
În rândul doi:
se sapă amplasamentele pe PT de rezervă (vremelnică) pentru MLI (TAB), tancuri, RATcD şi alte
mijloace de foc;
şanţurile de comunicaţie spre PT a MLI (TAB) tancurilor, PCO al plutonului şi în spate;
se instalează (amenajează) adăposturi pentru fiecare grupă, echipaj;
se amenajează tranşee continuă în raionul de apărare al batalionului;
se instalează suplimentar baraje în faţa limitei dinainte, la flancuri şi intervalele cu PSnr vecine (5
– 6 ore).
Ulterior (viitor):
PSpr al Pl poziţiile grupelor şi mijloacelor de foc se perfecţionează din punct de vedere de luptă şi
gospodărie;
şanţul de comunicaţie în spate se adoptă pentru executarea focului;
se instalează (amenajează adăpost la PCO;
se amenajează PT porţiuni de tranşee şi alte obiecte false.
Pe tot frontul PSpr al Pl. IMo se sapă o tranşee (şanţ) continuă (neîntreruptă), care uneşte
locaşurile individuale (pentru doi) pentru infanterişti, amplasamentele pentru MLI (TAB) tancuri
RATcD, altor mijloace de foc şi adăposturile pentru efectiv. De la PSpr în adâncimea apărării se sapă
şanţ de comunicare, care se amenajează pentru executarea tragerii. Tranşeea locaşurilor şi şanţul de
comunicaţie trebuie să asigure executarea focului de flanc şi încrucişat asupra inamicului care
înaintează, manevrei în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc, precum şi introducerea inamicului în
eroare relativ apărării constituite a plutonului.
Prima tranşee este limita dinainte a apărării şi se amenajează de către plutoanele din primul
eşalon. Ea trebuie să asigure o observare bună asupra inamicului, cele mai bune condiţii pentru
constituirea zonei de foc continuu etajat de toate tipurile în faţa limitei dinainte, la flancuri în
intervalele şi executarea focului din adâncimea apărării.
Tranşeea a doua se apără de către plutonul din eşalonul II (rezervă) a companiei. Ea se
amenajează la depărtarea de 300 – 600 m de la prima tranşee în aşa mod, ca plutonul care se apără să
poată prin focul său să susţină subunităţile care ocupă prima tranşee, precum şi să execute focul pe
căile de acces către limita dinainte a apărării şi să acopere cu foc barajele din faţa lui.
Tranşeea a treia (a patra) se apără de plutoanele companiei din eşalonul II al batalionului. Ea se
amenajează la depărtarea de 600 – 1000 m de la a doua (a treia) tranşee în aşa mod, ca mijloacele de
foc dispuse în ea să poată executa focul în fâşia (spaţiul, zona) dintre tranşeea a doua şi a treia (a
patra), iar unele porţiuni (sectoare) şi în faţa limitei dinainte.
Şanţul de comunicaţie se foloseşte pentru executarea manevrei în ascuns, ducerea luptei cu
inamicul pătruns în apărare, evacuarea răniţilor şi alimentarea cu muniţii şi hrană. Când se trece în
apărare în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul amenajarea genistică a PSpr, se începe imediat
după precizarea în teren a poziţiilor pentru grupe, PT MLI (TAB) tancurilor. RATcD şi altor mijloace
de foc. Ea se execută în ascuns, în aceiaşi succesiune, în termene strânse şi cere încordarea deplină a
forţelor. Plutonul amenajează PSpr, de regulă, sub acoperirea cu propriul foc, precum şi focul
mijloacelor de întărire, precum amenajarea genistică se întrebuinţează mijloacele de mecanizare. Dar şi
în acest caz efectivul începe amenajarea poziţiilor cu săparea locaşurilor individuale. Cu ajutorul
mijloacelor de mecanizare se unesc locaşurile în tranşee.
După aceasta efectivul perfecţionează tranşeea pentru grupă, execută mascarea şi instalează
şanţul acoperit. Pentru folosirea cu eficacitate a maşinilor de săpat efectivul asigură frontul de lucru:
120
tranşează tranşeele şi indică porţiunile de tranşee, şanţurile de comunicaţie. La amenajarea poziţiilor
grupei care a fost săpate cu maşina este necesar:
- cu lopata mare – 65 ore/om;
- cu lopata mică – 120 ore/om.
Tranşeea, locaşurile şi şanţul de comunicaţii trebuie să asigure executarea focului frontal şi
încrucişat asupra inamicului, manevrarea în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc.
4. Posibilităţile de luptă a plutonului
de infanterie motorizată.
Posibilităţile de luptă – indicii cantitativi şi calitativi, care caracterizează posibilitatea
subunităţii de a îndeplini misiuni de luptă determinate în timpul stabilit în condiţii concrete ale
situaţiei.
Ele depind de mulţi factori cum ar fi: cantitatea efectivului, nivelul pregătirii de luptă, starea
moral – psihologică, prezenţa şi dotarea cu tehnică de luptă şi armament, pregătirea şi calităţile
personale ale comandanţilor, prezenţa muniţiilor şi altor mijloace materiale, tactica acţiunilor,
anotimpul, timpul etc.
Posibilităţile de luptă ale plutonului în apărare se caracterizează în funcţie de componenţa
inamicului în ofensivă, pe care el poate să-l respingă.
Ele includ posibilităţile de FOC şi MANEVRA.
Această delimitare e convenţională, deoarece în luptă ambele părţi componente acţionează
într-un tot întreg şi sunt legate reciproc. Partea componentă principală este posibilitatea de foc.
Posibilităţile de luptă a plutonului se exprimă în numărul de tancuri, maşini de luptă a
infanteriei (TAB) atacul cărora cu forţele proprii poate să-l respingă, păstrîndu-şi în acelaşi timp
capacitatea de luptă.
Indicatorii principali care caracterizează posibilităţile plutonului în lupta cu tancurile, alte
mijloace blindate şi infanteria inamicului, este numărul total de tancuri, MLI,TAB distruse ale
inamicului şi aşteptările matematice a pierderilor în forţe vie.
Metodica calculării se compune din folosirea coeficienţilor eficacităţii tancurilor, MLI, AG – 7
şi altor mijloace antitanc, calculate prin încercări practice (Tabelul).
Indicii convenţionali eficienţei de luptă
a mijloacelor antitanc în apărare
Denumirea mijloacelor
antitanc
AG – 7
AG – 9
RATD
MLI – 1
Tanc
Pe un aliniament pregătit
(tranşeu)
Pe un aliniament nepregătit
(deschis)
0,3
1,0
2,0
2,0
2,5
0,2
0,8
1,5
1,5
2
Notă: La executarea focului asupra TAB, MLI coeficienţii se măresc de 1,5 – 2 ori.
Coeficienţii eficienţei de luptă indică posibilităţile medii a mijloacelor antitanc la distrugerea
tancurilor, MLI, TAB inamicului care atacă pe timpul ducerii luptei de apărare.
Plutonul infanterie moto cu mijloacele antitanc din dotare şi în cooperare cu vecinii şi
mijloacele antitanc a eşalonului superior are posibilitatea să ducă lupta cu tancurile şi TAB a
inamicului, apărînd un punct de sprijin cu un front de 400 m.
121
Pentru determinarea posibilităţilor de luptă a plutonului în apărare la nimicirea forţei vii a
inamicului se folosesc datele iniţiale: cantitatea armamentului de infanterie şi densitatea focului.
Densitatea focului este numărul de gloanţe la 1 metru liniar a unui aliniament determinat, trase
de subunitate într-o minută din toate categoriile de armament. Densitatea depinde de numărul de
armament, cadenţa de tragere şi lăţimea sectorului unde se execută focul. Plutonul infanterie moto,
apărîndu-se pe un front de 400 m poate să respingă atacul a 1 – 2 Pl.I.Mo. inamice. Posibilităţile de
manevră a plutonului în apărare sunt limitate deoarece misiunea principală este menţinerea cu
fermitate a poziţiei.
III.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
SECVENŢA FINALĂ.
Amintesc tema, întrebările de studiu.
Anunţ scopurile şedinţei şi indic gradul de atingere a lor.
Indic neajunsurile, cauzele de apariţie şi metodele de înlăturare a lor.
Indic notele.
Răspund la întrebările neclare.
Organizez deplasarea în punctul permanent de dislocare.
Lector catedra militară
122