1
Obiectul si problemele psihologiei scolare
1. Obiectul psihologiei scolare
2. Domeniul si sarcinile psihologiei scolare
3. Locul psihologiei scolare în cadrul stintelor psihologice
4. Necesitatea studierii psihologiei scolare
1. Obiectul psihologiei scolare
Psihologia scolară este o ramură aplicativă a psihologiei generale, stiintă,
care, asa cum desprindem din analiza etimologică a cuvântului psihologie (psychepsihic,suflet, spirit si logos-cuvânt, cunoastere) este centrată pe studierea activitătii
psihice (regăsită în procese, însusiri, mecanisme si capacităti) în scopul explicării si
optimizării existentei umane.
La rândul ei, psihologia scolară studiază procesul instructiv-educativ din punct
de vedere psihologic în perspectiva îmbunătătirii activitătii profesionale a cadrului
didactic si favorizării autorealizării personalitătii elevului.
Principalele probleme care configurează obiectul psihologiei scolare sunt:
a) legile activitătii psihice si psihosociale ale elevilor, caracteristicile
dezvoltării acestora de-a-lungul vârstelor scolare;
b) formele specifice de manifestare a proceselor, functiilor, însusirilor, trăirilor
psihice, în raport cu continuturile învătării si cu particularitătile înfluentelor
educationale (ex. dacă în învătarea matematicii, gramaticii este implicată
mai ales gândirea, în învătarea biologiei, istoriei prioritate au memoria sau
natura si consistenta intereselor scolare în raport cu învătarea disciplinelor
obligatorii si a celor optionale);
c) studierea teoretico-aplicativă a metodelor de cercetare, a fenomenelor psihopedagogice, a celor de cunoastere a personalitătii elevilor precum si
valorificarea generalizărilor validate în activitatea didactică;
d) analiza psihologică a metodelor de predare-învătare, de educatie;
e) evolutia comportamentelor si a variabilelor educationale în relatia profesorelev, în grupul scolar si la nivelul activitătilor cu caracter integrativ (sociale,
cultural-artistice, profesionale);
f) dinamica si importanta conduitei didactice ca modalitate specifică de
autoprezentare si totodată de influentare a altora în raport cu competenta
profesională;
Oricât de complete si actuale sunt pregătirea de specialitate si cea
metodologică, în mod curent, conduita didactică apelează atât la dimensiunea
intrapersonală, de interioritate psihică a personalitătii (dispozitii, inteligenta, etc.) cât
si la cea interpersonală (elev-cadru didactic, grup, clasă-cadru didactic).
2
O pregătire psihopedagogică institutionalizată devine un argument profitabil
în favoarea tezei de evidentă actualitate profesorul trebuie să fie, prin definitie o
personalitate eficientă.
2. Domeniul si sarcinile psihologiei scolare
Pe fondul obiectivelor enuntate, psihologia scolară are de urmărit un ansamblu
de sarcini, dintre care cele mai semnificative sunt:
*
dezvăluirea complexitătii si dificultătii activitătii instructiv-educative,
nuantarea acesteia în functie de factori, situatii, nivele de vârstă, particularităti
individuale (ex. la o admonenstrare a cadrului didactic un elev zâmbeste, altul se
încruntă, altul vociferează);
*
delimitarea influentelor favorabile activitătii scolare, ordonarea si asigurarea
succesiunii acestora, în raport cu rolul lor pentru evolutia personalitătii elevilor;
*
cunoasterea de către fiecare cadru didactic a avantajelor si riscurilor oricărui
tip de influentă asupra devenirii în plan psihologic a elevilor, de la încărcătura
privind programul zilnic, continuturile pe discipline, la metodă, cuvânt, atitudine;
*
structurarea unor modele de influentă constructivă, lansarea lor în fluxul
dezvoltării psihice a scolarului prin unităti de învătământ pilot si valorificarea
consecintelor în dinamica aplicării lor;
*
anticiparea efectelor inteventiilor scolii asupra activizării potentialului psihosomatic al elevilor si rezistenta acestora la factori solicitanti (echilibru, stress,
oboseală, esec scolar- sunt numai câteva din numeroasele conduite ce se cer
actualizate si anticipate);
*
promovarea reusitelor de natură să sporească forta mobilizatoare a
argumentului potrivit căruia, activitatea didactică din punct de vedere psihologic este
un echilibru continuu între pregătirea, educatia altora si autopregătire, autoeducatie.
3. Locul psihologiei scolare în cadrul stiintelor psihologice
Orientarea interdisciplinară a deschis largi perspective cercetării stiintifice
pentru aprofundarea studiilor comparative si treptat a contribuit la conturarea unor
stiinte de granită.
Astfel, din analiza interactiunilor psihologiei generale cu stiintele pedagogice
s-a constituit un ansamblu de stiinte reprezentat de: psihologia educatiei, psihologia
scolară, psihopedagogia specială, psihologia orientării scolare si profesionale.
Apoi psihologia scolară îsi dezvoltă problematica apelând la o serie de
concepte, constatări, norme din psihologia copilului, psihologia socială, ergonomie
scolară, psihosomatică, psihologia clinică si medicală, psihoterapie.
Psihologia scolară se anuntă ca o stiintă cu identitate bine delimitată, ce
porneste de la psihologia generală, interactionează cu stiintele mai sus mentionate,
este deschisă noilor elaborări din teoria informatiei, teoria sistemelor, teoria deciziei,
în sensul unificării sale si consolidării statutului propriu. Studiind un segment
distinct al realitătii sociale si anume modul de manifestare a activitătii psihice în
3
conditiile procesului instructiv-educativ scolar, psihologia scolară promovează
concepte, argumente si norme teoretice specifice.
4. Necesitatea studierii psihologiei scolare
Necesitatea studierii psihologiei scolare se impune din mai multe
considerente:
a) activitatea de instruire si educare a elevilor nu are o evolutie
unidirectională, ci trebuie să se adapteze la o infinitate de reactii,
manifestări, trăiri, relatii interpersonale, generate de unicitatea sistemului
psihic uman al protagonistilor implicati si de specificul situatiei concrete în
care are loc;
b) importanta actiunii în constituirea si activarea mecanismelor tuturor
proceselor, însusirilor, stărilor psihice ale elevilor.
Numerosi psihologi au ajuns la concluzia că obiectul psihologiei îl constituie
activitatea cu elementul ei de bază, actiunea, ceea ce a condus la aparitia unei
orientări distincte, cunoscută sub denumirea de psihologia actiunii reprezentată de
Pierre Janet, Daniel Lagache, Valeriu Ceausu (1978), Henry Gleitman (1987).
În acest sens, Paul Popescu- Neveanu arăta că asa cum în fizică unitatea de
bază este atomul sau cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, în ordinea
psihocomportamentală, unitatea reprezentativă este actiunea. Autorul se referă nu
numai la actiunile efective, externe, ci si la cele mintale, intelectuale. În acest sens,
Paul Popescu- Neveanu arăta că asa cum în fizică unitatea de bază este atomul sau
cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, La nivelul stiintelor educatiei,
pedagogia actiunii este o orientare cu o îndelungată istorie (J.H.Pestalozzi,
O.Decroly, I.C.Petrescu, etc).
După aparitia unei discipline noi, praxiologia, stiintă a eficientei actiunii, al
cărui fondator este T. Kotarbinski, pentru realizarea si desăvârsirea personalitătii,
educatia în si prin stiinta actiunilor bine făcute, eficiente este considerată de
reprezentantii contemporani ai orientării amintite, principalul factor.
Pentru că întelegerea principiilor implicate în situatia concretă reprezintă o
garantie în solutionarea punctelor nodale dar si a celor modificabile le vom analiza
pe cele care generează sistemul psihic uman si actiunea eficientă:
 principiul ambilateralitătii sustinut de faptul că sistemul psihic uman
dezvoltă concomitent si continuu relatii informationale cu lumea externă si
cu propria fiintă, întretinând la nivelul normalului, un echilibru între
cunoasterea de sine si cunoasterea realitătii;
 principiul antiredundantei în baza căruia informatia inutilă, de prisos,
redundantă, este selectată, filtrată, ceea ce usurează stabilirea indicatorilor
4
de identitate, de clasificare, de surprindere a relatiilor esentiale.
Antiredundanta contribuie la selectia trăirilor lăuntrice, a motivelor,
intereselor, la anticiparea si realizarea scopurilor.
 principiul activismului antialeatoriu, orientat împotriva întâmplăriiApelând la ratiune-forma de organizare intelectuală superioară, subiectul
devine un factor determinant pentru evolutia sa si chiar de autodeterminare.
Din punct de vedere al activitătilor educationale eficiente se impun cu precădere:
 principiul actiunii pozitive promovează necesitatea precautiei, prudentei,
în cazul situatiilor care pot evolua spre imprevizibilul negativ si a
optimismului pedagogic;
 principiul actiunii complementare identificabil atât în cazul SPU, cât si al
situatiilor concrete, educationale este prezent atunci cînd se semnalează
întârzieri, restante, absente între componentele ansamblului, prin
mobilizarea, energizarea celorlalte în scopul acoperirii deficitului si
stabilirii echilibrului;
 principiul utilizării prioritătilor exprimă cerinta valorificării criteriilor ce
stau la baza ierarhizărilor, ordonărilor actiunilor în functie de însemnătatea
lor. Sunt situatii în care se impune evidentierea unui detaliu, a unui
eveniment particular, pentru situatia de ansamblu, acestea fiind prioritare.
 principiul optimalitătii sau a efortului proportional cu efectele
atentionează asupra necesitătii urmăririi raportării eforturilor la natura
rezultatelor obtinute. În psihologie, acest principiu se regăseste în optimum
perceptiv, optimum afectiv, volitiv, motivational, atitudinal.
BIBLIOGRAFIE
1. Dragu, A., Structura personalitătii profesorului, E.D.P., R.A.-Bucuresti, 1996;
2. Kotarbinski, T.,Tratat despre lucrul bine făcut (trad.), Ed.Politică, Bucuresti, 1976;
3. Neacsu, I., Educatie si actiune, Ed.Ştiintifică, Bucuresti,1986;
4. Popescu-Neveanu, P., Psihologia scolară, Bucuresti, 1987.