RENAŞTEREA ITALIANĂ sec. XIV Premisele Renaşterii italiene. Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului MediuTârziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă. Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională. În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman. Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității. Trecerea de la Evul Mediu la Renaştere se face în artă prin intermediul unei generaţii de pictori încă ataşaţi concepţiei teocentrice medievale, dar, în acelaşi timp, deschişi către schimbarea de mentalitate ce anunţa zorii unei noi epoci. Această generaţie a activat în sec XIV (it. Trecento), şi a culminat cu Giotto, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini, Ambroggio Lorenzetti. Principalele centre artistice sunt Siena, Florenţa, Assisi, Padova. Cel care a revoluţionat concepţia despre spaţiul pictural, reînviind interesul pentru monumentalitatea şi sobrietatea manierei antice de redare a personajelor, a fost Giotto. El se desprinde de tradiţia seculară bizantină (aşa-numita maniera greca) dar şi de influenţa goticului internaţional (preţios, delicat, de o graţie convenţională, specifică artei de curte). Importanţa lui Giotto este majoră datorită accentului pus pe om privit ca individualitate, a cărui viaţă interioară se exteriorizează printr-o expresivitate elocventă. De asemenea, prin Giotto se face prima breşă în fundalul strălucitor, dar restrictiv/ermetic, de tip bizantin şi medieval. Se redeschide astfel drumul către redarea peisajului şi a legăturii armonioase stabilite între om şi lume conform idealurilor antice, dar conduse către un sens creştin. Arta lui Giotto pregăteşte apariţia în lumea artei a primului mare pictor al Renaşterii, Masaccio, în al treilea deceniu al secolului XV. Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului MediuTârziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă. Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională. În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman. Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința ca individ. Artişti şi opere reprezentative: Ambrogio Lorenzetti, Alegoria Bunei Guvernări, 1339, Palatul Comunal, Siena. Fresca face parte dintr-un program politic şi civic intitulat Efectele bunei şi proastei guvernări. Siena fiind republică, responsabilităţile civice erau încurajate, fapt ce dus la emanciparea individului în cadrul comunităţii. Accentul pus pe individualitatea umană, pe dreptul său la liberă determinare, a avut ca şi consecinţă în plan artistic o abordare bine conturată a formelor, tratarea lor în volume sintetice, monumentale, în maniera antica, chiar dacă e evidentă plăcerea cu care sunt redate detaliile şi inscripţiile, tipică pentru goticul internaţional. Duccio di Buoninsegna, Madona Rucellai, 1285, Florenţa. Duccio era sienez, iar lucrarea comandată de florentini dovedeşte că, la sfîrşitul secolului XIII, limbajul pictural oscila între hieratismul manierei greceşti şi noile conceptii formale ce puneau accentul pe iluzionismul tridimensional, tot mai atractiv, al manierei antice. O altă lucrare, de data aceasta lucrată la comanda concitadinilor săi, a fost marele altar dedicat Fecioarei Maria, La Maesta < Fecioara pe tron, în glorie>, (1311). Capodopera sa pune în evidenţă faptul că un nou stil se impune în artă, caracterizat prin claritate compoziţională, monumentalitate, accentuarea volumetriei corporale, cromatism ce exaltă formele sporindu-le pregnanţa spaţială, clar-obscur rafinat, dar sintetic, ritm solemn, pătruns de gravitate. Aceste calităţi îl.,apropie de Giotto, deşi, în mod fundamental, Duccio rămîne un rafinat şi subtil “oriental”. Un alt sienez, Simone Martini, împărtăşeşte aceeaşi tentaţie de a părăsi convenţiile stilului gotic internaţional şi cele grecizante punînd accentul pe claritatea şi logica structurii compoziţionale, pe articularea fermă în spaţiu a planurilor arhitecturale şi a personajelor. Buna Vestire (1330) este o lucrare spectaculoasă, tipică pentru lumea de tranziţie de la Evul Mediu şi Renaştere care este Trecento-ul. Preocupările pentru redarea iluzionistă a spaţiului tridimensional sunt tot mai accentuate în sec XIV. Sinteza perioadei şi momentul ei de vîrf este atins prin opera lui Giotto. El restituie imaginii (personaje şi peisaj) forţa, măreţia şi rigoarea antică dar interpretarea este profund creştină. Giotto a pictat două ansambluri de fresce cu valoare excepţională pentru întregul parcurs ulterior al artei italiene. Primul este la Assisi şi redă scene din viaţa Sfîntului Francisc (cca 1300), al doilea a fost pictat la Padova /capela Scrovegni (1305), cu scene hristologice. Ansamblurile sunt compuse cu claritate, au monumentalitate şi exprimă sentimente profunde omeneşti, fapt ce anunţă o nouă orientare a artei, diferită de hieratismul imperonal al artei medievale/bizantine. În sfera sculpturii, noile tendinţe (direcţionate pe programul întoarcerii la studiul naturii şi al antichităţii clasice) îşi fac mai greu apariţia. Emanciparea volumetriei tridimensionale (ronde-bosse) de sub autoritatea arhitecturii a necesitat maturizarea noilor tendinţe afirmate deja în pictură. O lucrare complexă este amvonul octogonal al catedralei din Siena, operă a sculptorului Nicola Pisano (1268). Aceluiaşi sculptor i se datorează amvonul Baptisteriului din Pisa. În ambele edicule, reliefurile cu scene din Noul Testament sunt tratate în maniera antică, spiritul clasic fiind amplificat în execuţia leilor pe care se sprijină coloanele. Un alt amvon, de data aceasta hexagonal, este opera tatălui lui Nicola, Giovanni Pisano (1311), fiind executat pentru catedrala din Pisa. Un ansamblu sculptural reprezentativ pentru noile tendinţe ce accentuau latura emoţională, uman expresivă, dramatică chiar, a imaginii, îl constituie Fântâna lui Moise a sculptorului Claus Sluter (1395), monument aflat la Dijon/Burgundia. În concluzie, secolul XIV are o importanţă deosebită în evoluţia artei europene. Acesta a fost creuzetul în care cele trei tendinţe dominante ale perioadei: arta gotică tîrzie (internaţională, a curţilor princiare), arta bizantină (maniera greca) şi renăscutele idealuri artistice ale clasicităţii antice s-au amestecat în diferite proporţii. Procesul acesta viu, sincretic, a fost fermentul care a determinat apariţia, în secolul următor, a unui fenomen artistic coerent, unitar, care a marcat sfîrşitul Evului Mediu şi naşterea noului spirit al Europei moderne. Acest fenomen excepţional a fost denumit în mod programatic Renaştere de însăşi cei care l-au creat, fapt semnificativ pentru noua conştiinţă de sine a modernităţii Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări: Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVIlea, bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii și prestigiului papalității, la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește substanțial situația economică a Veneției și Genovei.Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuiește o listă a cărților interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicție cu dogmele bisericești ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno(1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist și va fi ars pe rug ca eretic, în urma sentinței tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominația lui Jean Calvin, teologul și medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârșește în același fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant. Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoși ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677), care își propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucuria pe care o dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez. Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, astfel: iluminiștii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii idealurilor umaniste și raționaliste ale secolelor XV și XVI, vedeau Renașterea ca o mare epocă de progres cultural, ce marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la barbarie la civilizație, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic;romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Victor Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renașterii opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificația rupturii cu evul mediu, care este idealizat și privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea și credința religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creației artistice;hegelianismul Hegel vede în Renaștere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificația întoarcerii de la divin la uman;pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renaștere și Evul mediu e apreciată pozitiv. Renașterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a apariției supraomului, un om liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Bibliografie: Viktor Lazarev, Originile Renaşterii italiene, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984 Manole Neagoe, Şcoala sieneză, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989 * * * Istoria vizuală a artei (enciclopedie Larousse), Ed. Rao, Bucureşti, 2003 Bibliografie generală: Julian Bell, Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, Ed. Vellant, Bucureşti, 2007 E. H. Gombrich, Istoria Artei, Ed. Pro Editura şi Tipografie, Bucureşti, 2007 Aceste doua cărti fundamentale le găsiti la Biblioteca Facultăţii de Arhitectură şi Construcţii, Oradea