What the Bleep Do We Know!? - Ce naiba ştim noi, de fapt?! Cercetările ştiinţei demonstrează spiritualitatea? De ce suntem aici, cum gândim, ce sunt emoţiile, ce este realitatea, ce este Dumnezeu, ce este sufletul... sunt câteva din Marile întrebări pe care autorii acestei cărţi ni le scot în calea ochilor şi a minţii. Succesul filmului What the Bleep Do We Know a fost doar începutul călătoriei. Mulţi români au văzut deja acest film, deşi în mod oficial el nu există în România. Modul în care a circulat (underground) grăieşte el însuşi despre setea de cunoaştere a românului, dar şi despre cât de mult era aşteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii percepţia şi atitudinea umană, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenţă şi cunoaştere. Producătorii şi scenariştii lui au simţit că trebuia să aducă şi „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare şi, mai ales, alte posibilităţi de a aduce alte informaţii, ori de a le întări pe cele existente în film. Această carte foloseşte ideile, conceptele şi ştiinţa care sondează şi scormoneşte mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantică a proceselor noastre interioare şi graniţele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conştiinţă este reprezentat de însăşi acţiunea de a pune Marile întrebări. Necesitatea schimbării paradigmei actuale întruna nouă, care să cuprindă conştiinţa printre factorii care influenţează viaţa şi realitatea pe Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei cărţi senzaţionale. What the Bleep Do We Know? – Ce naiba ştim noi, de fapt?! este o carte ce conţine o ştiinţă uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de ştiinţă, cercetători renumiţi şi teoreticieni, porneşti într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; porneşti într-un univers care este mai bizar şi mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, eşti dus mai departe, la marginea exterioară a graniţei cunoaşterii noastre ştiinţifice despre conştiinţă, percepţie, chimia corpului şi structura creierului. Din ce este făcut gândul? Din ce este făcută realitatea? Şi, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realităţii? Această ştiinţă ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al spiritualităţii. Dacă observaţia afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanţi în el. Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecţii electrice neuronale întâmplătoare, atunci conştiinţa este mai mult decât un accident anatomic. Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră? Unde este linia de demarcaţie dintre acolo, afară şi aici, înăuntru? « Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranţă decât să intre în astfel de încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îşi vor ascunde capul în nisip sau îşi vor găsi repede de lucru cu altceva. De ce să pui o Mare întrebare? A pune o Mare întrebare este o invitaţie la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant să porneşti într-o aventură nouă; există o fericire a libertăţii, libertatea de a explora teritorii noi. Aşa că, de ce nu punem aceste întrebări? Pentru că, punând întrebări, se deschide uşa către haos, către necunoscut şi către imprevizibil. In momentul în care pui o întrebare la care chiar nu ştii răspunsul, ţi se deschide calea către un tărâm al tuturor posibilităţilor. Eşti dispus să primeşti un răspuns care ar putea să nu îţi placă sau cu care să nu fii de acord? Dacă te face să te simţi incomod sau dacă te depărtează de siguranţa pe care ţi-ai creat-o pentru tine însuţi? Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi? Ca să pui o întrebare nu îţi trebuie muşchi, ci curaj. » Cine ce vede!? Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce aţi făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” nişte imagini conţinând fiecare literă. Creierul vostru a procesat informaţiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază, la culori şi tipare de bază. Apoi, începe acţiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoţiile şi însemnătatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul şi pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secundă. Aşa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din fotograme ce se derulează fulgerător, dar şi cu intermitenţe. Aceasta înseamnă că tot ceea ce vedeţi este pictat de creierul vostru. El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeţi. Pictează conectându-se cu amintirile sau reţelele neuronale ce conţin informaţii despre frunză, culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos şi contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă? Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată şi la un nivel mai puţin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am aştepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmplă aşa. Şi aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul. Mai multe informaţii... Oamenii de ştiinţă au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când priveşte un obiect şi apoi când doar îşi imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleaşi zone ale creierului. închiderea ochilor şi vizualizarea obiectului, produce aceleaşi tipare ale creierului ca şi privirea acelui obiect. Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător şi ceea ce-şi imaginează, dar se pare că nu ştie nici diferenţa dintre acţiunea în sine făcută şi acţiunea vizualizată. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecţii să vizualizeze acţiuni fizice, a descoperit mişcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mişcările muşchilor care ar fi fost implicaţi în activitatea respectivă. Această informaţie a fost foarte bine folosită de mulţi sportivi, în lumea întreagă. Adevărul despre percepţie Percepţia este un proces complex, cu multe faţete, care începe atunci când neuronii receptori captează o informaţie din mediul înconjurător şi o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiinţele vii, receptorii noştri sunt limitaţi. Nu putem vedea lumina infraroşie, nu putem simţi câmpurile electromagnetice aşa cum fac păsările (folosind aceste informaţii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informaţii care vine prin cele cinci simţuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă. Evident, nu privim şi nu procesăm conştient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biţi trec prin conştiinţa noastră. Aşa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să şi scape de o mulţime de informaţii”. De exemplu, în timp ce citiţi aceste cuvinte, chiar dacă simţurile voastre recepţionează temperatura din cameră, senzaţia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului şi mirosul şamponului pe care l-aţi folosit, sunteţi mai degrabă inconştienţi de toate acestea în timp ce vă concentraţi asupra cuvintelor cărţii. Dr. Newberg continuă: „ Creierul trebuie să vadă şi să sorteze o cantitate enormă de informaţii care este inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor răspunsuri şi a anumitor informaţii neuronale de a ajunge în conştiinţa noastră. Şi, făcând astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul... Dacă vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agăţăm de ceva similar. () Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce ştim că nu este real, dăm la o parte spunând .” Aşa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realităţii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din vasta reţea neuronală a creierului. „Depinde de experienţele pe care le-aţi avut şi felul în care procesaţi informaţia, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este ceea ce percepe realitatea şi ceea ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg. Emoţii şi Percepţii Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naţionale de Sănătate (National Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar şi felul în care simţim despre ceea ce simţurile noastre percep, ceea ce determină dacă şi felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoţiile noastre decid ce merită atenţia noastră... Decizia despre ce devine gând ivit din conştiinţă şi ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.” După cum spune Joe Dispenza: „Emoţiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emoţiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluţionismului. Dacă mergând pe potecă apare în faţa ta un tigru, vei procesa această imagine şi vei începe să fugi înainte de a înţelege de ce. 400 de miliarde de biţi pe secundă! Chiar şi dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marţienii) şi pe cele care sunt „irelevante”(mirosul şamponului), tot rămân o mulţime de biţi. Emoţiile dau acestora greutatea şi importanţa lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepţie. Ele ne oferă şi capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem. Paradigmă şi percepţie Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoţii şi asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată? Cheia este o nouă cunoaştere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real şi posibil, adăugăm noi opţiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Ţineţi cont că acea listă nu este decât o descriere a realităţii care se bazează pe experienţa personală; nu este realitatea însăşi. O nouă cunoaştere ne poate deschide mintea către noi tipuri şi noi nivele de percepţie şi experienţă. Este importantă o informaţie nouă, dar o cunoaştere completă implică atât înţelegerea, cât şi experienţa. Dacă vrei ca cineva să ştie cum este să mănânce o piersică, poţi să-i dai informaţii despre asta – „este zemoasă şi dulce şi moale...” – dar nu va ştii niciodată, cu adevărat, până când nu va muşca din acea piersică. Aşa că, pentru a ne lărgi paradigma şi a ne deschide către o viaţă mai bună, ne trebuie şi experienţe noi. De exemplu, când a fost ultima oară când aţi făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneţi: „nu pot să cred că am făcut asta!”? In Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda aminteşte una din lecţiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuţi. Cu alte cuvinte, a-ţi învăţa propriile obiceiuri ca şi când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poţi surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei şi să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce ştii, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odată ce s-a înţeles că noi putem experimenta viaţa în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaştem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viaţă mai bogată, dacă dorim mai multe oportunităţi de dezvoltare, realizare şi fericire, atunci avem nevoie să facem o mişcare puternică în noi înşine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoţii şi adunând mai multe informaţii/date în reţelele noastre neuronale. Noi ne creăm lumea Concluzia, cel puţin atât cât a putut ştiinţa să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă. Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o „lume reală” pe care o putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri. De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulţi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea ce priveşte detaliile, dar chiar şi în privinţa înfăţişării (cum ar fi culoarea părului, înălţimea, îmbrăcămintea) atât a victimei, cât şi a criminalului. Fiecare martor crede că el sau ea deţine povestea adevărată, dar ceea ce deţin cu adevărat este propria lor percepţie despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere ştiinţific, vederea şi percepţia sunt cele mai evidente şi demonstrabile modalităţi prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreşte aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem? Un pas mai departe Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) [1] şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu „acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi „în” acea realitate. Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă. Dorinţa şi pasiunea prieteni sau duşmani? Dorinţa şi pasiunea alimentează evoluţia şi schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie să ai disponibilitatea şi pasiunea de a ieşi din propriile limite de confort”. Cu siguranţă, această scenă din viaţa lui Iisus e una de pasiune: "Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele.” (Ioan 2:15). Când analizăm o dorinţă dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm şi să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinţei. Pentru a examina cu claritate o dorinţă, orice tendinţă de a judeca trebuie să dispară, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorinţe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinţa apare. Cineva îţi ia faţa pe autostradă, pentru un moment dorinţa ta este să ai un tun cu laser cu ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum. Dacă te simţi groaznic şi ruşinat, atunci ai toate şansele ca motivul mâniei tale să nu fie niciodată descoperit. Cât priveşte adevăratul motiv al dorinţei, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcţie publică dorindu-şi puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovaţi cu privire la adevăratul motiv al dorinţei lor şi intră într-un dans al declaraţiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetăţeni când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Şi cine poate spune că pentru ei acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei? Sau vor afirma poate că-şi doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate şi lipsă a valorii. în acest caz, obţinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu. Există şi un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinţei. Manifestarea! Aşa cum a menţionat Bill Tiller, vă doriţi o concentrare a minţii asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorinţă este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorinţă are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două reţele neurale. Iar odată ajunşi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenţie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinţă din alaiul nesfârşit (sau care, cel puţin, pare astfel) va trebui să fie activată? Alegerea Cineva este în faţa unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din raţiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entităţi. Una e personalitatea, iar cealaltă sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Ştim că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din reţelele neurale preexistente, însemnând experienţe şi emoţii trecute, ca şi dependenţele faţă de acestea. Intr-un asemenea caz, pe butonul declanşare am putea lipi eticheta repetiţie. Şi mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconştientă, aşa cum se întâmplă cu animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor. Adevăratul buton declanşator provine din zona spirituală. In acest caz, alegerea nu este motivată de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adică de evoluţie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesantă – cum putem şti, în faţa unei dorinţe trezite, dacă aceasta este bazată pe ego sau pe suflet? Mai cu seamă dacă luăm în considerare faptul că dorinţele provenite din zona spirituală sunt puţin mai ciudate, mai stranii în comparaţie cu rutina noastră cotidiană. Există unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studenţilor şi învăţătorilor spirituali. In multe relaţii de acest tip, învăţătorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentală a acestui fapt este că dacă ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani până să-şi audă propria voce interioară, aşa că i-o comunică învăţătorul. în mod obişnuit, noi credem că războiul este rău, nu-i aşa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de război al lui Arjuna, spunându-i că sarcina lui spirituală este să meargă şi să lupte. Un alt exemplu este o poveste buddhistă despre Marpa şi Milarepa, care construiesc o uriaşă casă de piatră. După ce o finalizează, Marpa îi cere lui Milarepa să pună fiecare piatră înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casă. Acest lucru sună nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul că au repetat acest dans de încă patru ori. Don Juan l-a pus pe studentul său Carlos Castaneda, astăzi un autor celebru, să mănânce la cină hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri şi cartofi prăjiţi? După câteva luni, o femeie tânără şi frumoasă a intrat căutându-l pe Carlos. Acesta a rămas tăcut până când o limuzină elegantă a oprit. Femeia a spus:„E Carlos", moment în care Carlos a realizat că, de fapt, căuta faima, iar în acea clipă şi-a înţeles adevărata natură. Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentală conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă. Iată de ce este atât de important să nu judecăm dorinţele, ci să le examinăm atent înainte de a alege. Şi, în plus, mai e şi alegerea. Iată ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se găseşte în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena să facem alegeri mai inteligente şi să fim conştienţi de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred că acest lucru reclamă exerciţiu, diferite feluri de exerciţii. Putem merge la sală pentru a ne întări bicepşii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditaţie şi alte practici”. Aşadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare că întrebarea poate fi reformulată astfel: oare alegerea provine dintr-o reţea neurală existentă sau din cortexul frontal? Profităm de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite să alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce acţionează întotdeauna pe baza unor condiţii preexistente (vechi)? Şi ne întoarcem încă o dată la întrebarea: în ce lume trăim? Intr-un univers viu, organic şi interconectat sau într-unul divizat şi imobil? Noi alegem. Intenţia iar de cealaltă parte a alegerii e acţiunea! Când dr.Tiller şi-a desfăşurat cercetarea cu privire la capacitatea intenţiei de a influenţa sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificaţi”. După cum sugerează dr. Pert, această abilitate de a mânui intenţia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adaugă cu privire la abilitatea de a focaliza intenţia: ”Acesta e motivul pentru care unele învăţături oculte străvechi învăţau oamenii să se concentreze asupra unei flăcări. în acest fel înveţi să îţi aduci atenţia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetică devine mai mare”. In acest punct vorbim tot despre crearea realităţii. Dar acum este vorba de motivul pentru care creăm ceea ce suntem, de nivelurile de la care creăm şi de modul în care facem aceste creaţii mai conştiente şi mai puternice. Se pare că extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune: "O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvată de fiinţa umană în numai câteva momente, datorită dimensiunilor mai mari ale lobului frontal." Am vorbit aşadar despre motivul pentru care dorinţa e necesară şi nu întotdeauna „rea”. Şi iată de ce: pentru a aduce în realitate sănătatea, bogăţia şi fericirea trebuie să luăm decizii şi să ne aliniem la ele prin intenţie. Iar dacă încă simţiţi o legătură imperfectă cu aceste lucruri, Ledwith ne explică mai departe: „Şi de ce nu pot atinge aceste lucruri? In esenţă, din cauza lipsei concentrării. Nu putem sta concentraţi, mintea umblă încolo şi-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordaţi la vibraţiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intenţia să funcţioneze cu adevărat, ea trebuie să fie focalizată - dar lumea în care trăim ne solicită permanent atenţia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atenţia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilemă reală, observă dr. Dispenza, că: „majoritatea oamenilor se opresc deoarece caută rezultatele după un efort foarte mic, iar când nu le văd renunţă imediat la respectiva posibilitate. Totuşi, potenţialul există şi după momentul în care ei se opresc. Suntem foarte leneşi ca fiinţe umane. Trăim într-o lume convenţională şi dacă nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerăbdători”. Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastră de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victimă. Mai degrabă, pentru a obţine o intenţie bună, trebuie să ne dorim acest lucru şi să luăm deciziile necesare dezvoltării ei. E vorba, de fapt, despre o reacţie în lanţ cu rezultate extraordinare. în capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune că realitatea este influenţată atunci când cineva se concentrează continuu asupra aceleiaşi intenţii direcţionate spre lumea cuantică. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „în virtutea legilor cuantice ale mişcării, o intenţie puternică manifestată printr-o mare rapiditate a actelor intenţionale similare va tinde să menţină modelul asociat al acţiunii.” Aşadar, nu e suficient să avem o intenţie şi să mergem la cinema, căci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinţă şi o focalizare repetate. Publicat de Vril(energy) la miercuri, ianuarie 27, 2010 Niciun comentariu: Linkuri de întoarcere către această postare Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook Etichete: creier, emotii, What the Bleep Do We Know Ce naiba stim noi, de fapt? - varianta Ultra Extinsă... WHAT THE BLEEP! Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole Filmul de astazi include toate partile ale acestui film prezentat pana acum si are in plus inca 2 ore si jumatate de informatie. Documentarul are asadar, 5 ore de informatii exceptionale ce merita savurate, studiate, conspectate, memorate, parcaticate si bineinteles, date mai departe. Toate informatiile din acest film sunt grupate si intr-o carte aparuta pe piata romaneasca in 2007. Cartea se numeşte , binenteles, "What the Bleep Do We Know? Ce naiba stim noi, de fapt?"si poate fi cumpărată de aici: http://www.cartidesuflet.ro/ Iata ce se spune pe divin.ro despre aceasta carte (toate ideile se regasesc si in film): "Succesul filmului What the Bleep Do We Know!? a fost doar începutul calatoriei. Multi români au vazut deja acest film, desi în mod oficial el nu exista în România. Modul în care a circulat („underground”) graieste el însusi despre setea de cunoastere a românului, dar si despre cât de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenta si cunoastere. Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le întari pe cele existente în film. Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune Marile Întrebari. Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale. What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii? Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru? Extrase din carte: „Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva. De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi. Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi? Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.” Cine ce vede!? Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente. Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema? Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul. Mai multe informatii... Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect. Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga. Adevarul despre perceptie Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda. Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”. De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua: „ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul... Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.” Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg. Emotii si Perceptii Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.” Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce. 400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem. Paradigma si perceptie Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata? Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta. Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi. Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât, ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”? Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale. Noi ne cream lumea Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada. Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem? Un pas mai departe Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole). Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate. Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva. Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani? Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2:15). Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit. Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sai ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu. Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata? Alegerea Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor. Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu rutina noastra cotidiana. Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte. Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori. Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles adevarata natura. Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea. Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”. Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)? Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil? Noi alegem. Intentia Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetica devine mai mare”. În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune: „Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia. O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.” Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”. Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare. În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate." Sursa: www.divin.ro