What the Bleep Do We Know!? - Ce naiba ştim noi, de fapt?!
Cercetările ştiinţei demonstrează spiritualitatea?
De ce suntem aici, cum gândim, ce sunt emoţiile, ce este realitatea, ce este Dumnezeu, ce este
sufletul... sunt câteva din Marile întrebări pe care autorii acestei cărţi ni le scot în calea ochilor
şi a minţii.
Succesul filmului What the Bleep Do We Know a fost doar începutul călătoriei. Mulţi români
au văzut deja acest film, deşi în mod oficial el nu există în România. Modul în care a circulat
(underground) grăieşte el însuşi despre setea de cunoaştere a românului, dar şi despre cât de
mult era aşteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii percepţia şi
atitudinea umană, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenţă şi
cunoaştere. Producătorii şi scenariştii lui au simţit că trebuia să aducă şi „negrul” cuvântului
pe albul hârtiei.
Alt nivel de receptare şi, mai ales, alte posibilităţi de a aduce alte informaţii, ori de a le întări
pe cele existente în film. Această carte foloseşte ideile, conceptele şi ştiinţa care sondează şi
scormoneşte mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de
pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme.
Fizica cuantică a proceselor noastre interioare şi graniţele exterioare ale universului cunoscut
sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conştiinţă este reprezentat
de însăşi acţiunea de a pune Marile întrebări. Necesitatea schimbării paradigmei actuale întruna nouă, care să cuprindă conştiinţa printre factorii care influenţează viaţa şi realitatea pe
Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la
finele lecturii acestei cărţi senzaţionale.
What the Bleep Do We Know? – Ce naiba ştim noi, de fapt?! este o carte ce conţine o ştiinţă
uluitoare.
Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de ştiinţă, cercetători renumiţi şi teoreticieni,
porneşti într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; porneşti într-un univers care
este mai bizar şi mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, eşti dus mai departe, la
marginea exterioară a graniţei cunoaşterii noastre ştiinţifice despre conştiinţă, percepţie,
chimia corpului şi structura creierului.
Din ce este făcut gândul?
Din ce este făcută realitatea?
Şi, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realităţii?
Această ştiinţă ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al
spiritualităţii.
Dacă observaţia afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem
participanţi în el.
Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecţii electrice neuronale întâmplătoare, atunci
conştiinţa este mai mult decât un accident anatomic.
Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră?
Unde este linia de demarcaţie dintre acolo, afară şi aici, înăuntru?
« Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranţă decât să intre în astfel de
încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îşi vor
ascunde capul în nisip sau îşi vor găsi repede de lucru cu altceva.
De ce să pui o Mare întrebare?
A pune o Mare întrebare este o invitaţie la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant
să porneşti într-o aventură nouă; există o fericire a libertăţii, libertatea de a explora teritorii
noi.
Aşa că, de ce nu punem aceste întrebări?
Pentru că, punând întrebări, se deschide uşa către haos, către necunoscut şi către imprevizibil.
In momentul în care pui o întrebare la care chiar nu ştii răspunsul, ţi se deschide calea către un
tărâm al tuturor posibilităţilor.
Eşti dispus să primeşti un răspuns care ar putea să nu îţi placă sau cu care să nu fii de acord?
Dacă te face să te simţi incomod sau dacă te depărtează de siguranţa pe care ţi-ai creat-o
pentru tine însuţi?
Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi? Ca să pui o întrebare nu îţi trebuie muşchi, ci curaj.
»
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului.
Aceasta este tocmai ce aţi făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere.
Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” nişte imagini conţinând fiecare
literă.
Creierul vostru a procesat informaţiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste
litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază,
la culori şi tipare de bază. Apoi, începe acţiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre
lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoţiile şi însemnătatea evenimentelor,
legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul şi pe care o trimite
lobului frontal de 40 de ori pe secundă.
Aşa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din
fotograme ce se derulează fulgerător, dar şi cu intermitenţe. Aceasta înseamnă că tot ceea ce
vedeţi este pictat de creierul vostru.
El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeţi.
Pictează conectându-se cu amintirile sau reţelele neuronale ce conţin informaţii despre frunză,
culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos şi contrar
felului în care ne învârtim prin lume.
Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă?
Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată şi la un nivel mai puţin
dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori
vizuali. Prin urmare, ne-am aştepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în
centru. Dar nu se întâmplă aşa. Şi aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul. Mai
multe informaţii...
Oamenii de ştiinţă au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din
creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când priveşte un
obiect şi apoi când doar îşi imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleaşi zone
ale creierului. închiderea ochilor şi vizualizarea obiectului, produce aceleaşi tipare ale
creierului ca şi privirea acelui obiect.
Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător şi ceea ce-şi
imaginează, dar se pare că nu ştie nici diferenţa dintre acţiunea în sine făcută şi acţiunea
vizualizată.
Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D.
(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a
rugat subiecţii să vizualizeze acţiuni fizice, a descoperit mişcări foarte subtile musculare care
corespundeau cu mişcările muşchilor care ar fi fost implicaţi în activitatea respectivă.
Această informaţie a fost foarte bine folosită de mulţi sportivi, în lumea întreagă. Adevărul
despre percepţie Percepţia este un proces complex, cu multe faţete, care începe atunci când
neuronii receptori captează o informaţie din mediul înconjurător şi o trimit, sub forma
impulsurilor electrice, creierului.
Ca toate fiinţele vii, receptorii noştri sunt limitaţi.
Nu putem vedea lumina infraroşie, nu putem simţi câmpurile electromagnetice aşa cum fac
păsările (folosind aceste informaţii pentru a naviga).
Cu toate acestea, cantitatea de informaţii care vine prin cele cinci simţuri este uluitoare –
undeva în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă. Evident, nu privim şi nu procesăm
conştient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de
biţi trec prin conştiinţa noastră.
Aşa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre
lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să şi scape de o mulţime de
informaţii”.
De exemplu, în timp ce citiţi aceste cuvinte, chiar dacă simţurile voastre recepţionează
temperatura din cameră, senzaţia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul
pielii voastre, zgomotul frigiderului şi mirosul şamponului pe care l-aţi folosit, sunteţi mai
degrabă inconştienţi de toate acestea în timp ce vă concentraţi asupra cuvintelor cărţii.
Dr. Newberg continuă:
„ Creierul trebuie să vadă şi să sorteze o cantitate enormă de informaţii care este
inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor
răspunsuri şi a anumitor informaţii neuronale de a ajunge în conştiinţa noastră. Şi, făcând
astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a
cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul... Dacă vedem ceva ce creierul nu poate
identifica, ne agăţăm de ceva similar. () Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce ştim
că nu este real, dăm la o parte spunând .”
Aşa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realităţii pe care creierul
nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din
vasta reţea neuronală a creierului.
„Depinde de experienţele pe care le-aţi avut şi felul în care procesaţi informaţia, ceea ce
creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este ceea ce percepe
realitatea şi ceea ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.
Emoţii şi Percepţii Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naţionale de Sănătate (National
Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar şi felul în care
simţim despre ceea ce simţurile noastre percep, ceea ce determină dacă şi felul în care vom
percepe.
Ea spune:
„Emoţiile noastre decid ce merită atenţia noastră...
Decizia despre ce devine gând ivit din conştiinţă şi ce rămâne un gând nedigerat, un tipar
rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”
După cum spune Joe Dispenza:
„Emoţiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le
avem.”
Emoţiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în
apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluţionismului.
Dacă mergând pe potecă apare în faţa ta un tigru, vei procesa această imagine şi vei începe să
fugi înainte de a înţelege de ce. 400 de miliarde de biţi pe secundă! Chiar şi dacă eliminăm
lucrurile care sunt nereale (marţienii) şi pe cele care sunt „irelevante”(mirosul şamponului),
tot rămân o mulţime de biţi.
Emoţiile dau acestora greutatea şi importanţa lor relativă.
Ele sunt scurtătura către percepţie.
Ele ne oferă şi capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem. Paradigmă şi
percepţie Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoţii şi
asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată? Cheia este o nouă cunoaştere.
Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real şi posibil, adăugăm noi opţiuni
listei pe care o păstrează creierul nostru.
Ţineţi cont că acea listă nu este decât o descriere a realităţii care se bazează pe experienţa
personală; nu este realitatea însăşi.
O nouă cunoaştere ne poate deschide mintea către noi tipuri şi noi nivele de percepţie şi
experienţă. Este importantă o informaţie nouă, dar o cunoaştere completă implică atât
înţelegerea, cât şi experienţa. Dacă vrei ca cineva să ştie cum este să mănânce o piersică, poţi
să-i dai informaţii despre asta – „este zemoasă şi dulce şi moale...” – dar nu va ştii niciodată,
cu adevărat, până când nu va muşca din acea piersică. Aşa că, pentru a ne lărgi paradigma şi a
ne deschide către o viaţă mai bună, ne trebuie şi experienţe noi. De exemplu, când a fost
ultima oară când aţi făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să
spuneţi: „nu pot să cred că am făcut asta!”?
In Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda aminteşte una din lecţiile lui Don Juan: a te pândi
pe tine însuţi.
Cu alte cuvinte, a-ţi învăţa propriile obiceiuri ca şi când ai studia pe altcineva, astfel încât să
te poţi surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei şi să schimbi, făcând ceva complet
nou.
Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce ştii, cum vei putea percepe
vreodată ceva nou?
Dacă te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odată ce s-a înţeles că noi putem
experimenta viaţa în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaştem deja, devine evident că, dacă
ne dorim o viaţă mai bogată, dacă dorim mai multe oportunităţi de dezvoltare, realizare şi
fericire, atunci avem nevoie să facem o mişcare puternică în noi înşine, punându-ne mari
întrebări, experimentând noi emoţii şi adunând mai multe informaţii/date în reţelele noastre
neuronale.
Noi ne creăm lumea Concluzia, cel puţin atât cât a putut ştiinţa să realizeze până acum, este
următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem.
Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman
senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi
lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă.
Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o „lume reală” pe care o
putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate
că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri.
De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulţi martori (ca în filmul japonez
Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea
ce priveşte detaliile, dar chiar şi în privinţa înfăţişării (cum ar fi culoarea părului, înălţimea,
îmbrăcămintea)
atât a victimei, cât şi a criminalului.
Fiecare martor crede că el sau ea deţine povestea adevărată, dar ceea ce deţin cu adevărat este
propria lor percepţie despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de
feluri. Din punct de vedere ştiinţific, vederea şi percepţia sunt cele mai evidente şi
demonstrabile modalităţi prin care facem astfel.
Marea întrebare este: totul se opreşte aici?
Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor
misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole).
Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că
acesta este esenţialmente holografic.
Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o
hologramă, fiecare parte conţine întregul.
Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi
Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem.
El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că
suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se
conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar)
[1] şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara
creierului, interacţionează cu „acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de
bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi „în” acea realitate.
Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt
limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim
exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct,
întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată.
Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya,
iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă. Dorinţa şi pasiunea prieteni sau duşmani?
Dorinţa şi pasiunea alimentează evoluţia şi schimbarea.
Dr. Dispenza spune:
„trebuie să ai disponibilitatea şi pasiunea de a ieşi din propriile limite de confort”.
Cu siguranţă, această scenă din viaţa lui Iisus e una de pasiune:
"Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi
schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele.”
(Ioan 2:15).
Când analizăm o dorinţă dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm şi să fim
sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinţei.
Pentru a examina cu claritate o dorinţă, orice tendinţă de a judeca trebuie să dispară, deoarece
nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorinţe ca fiind rea, fapt ce o trimite în
mecanismul respingerii.
Dorinţa apare.
Cineva îţi ia faţa pe autostradă, pentru un moment dorinţa ta este să ai un tun cu laser cu
ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum.
Dacă te simţi groaznic şi ruşinat, atunci ai toate şansele ca motivul mâniei tale să nu fie
niciodată descoperit.
Cât priveşte adevăratul motiv al dorinţei, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcţie
publică dorindu-şi puterea.
Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovaţi cu privire la adevăratul motiv al
dorinţei lor şi intră într-un dans al declaraţiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetăţeni când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Şi cine poate spune că pentru ei
acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei?
Sau vor afirma poate că-şi doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de
insecurirtate şi lipsă a valorii. în acest caz, obţinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Există şi un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinţei.
Manifestarea!
Aşa cum a menţionat Bill Tiller, vă doriţi o concentrare a minţii asupra unui singur punct.
Dacă adevărata dorinţă este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorinţă
are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două reţele neurale. Iar odată ajunşi în acest
punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenţie.
Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinţă din alaiul nesfârşit (sau care,
cel puţin, pare astfel) va trebui să fie activată? Alegerea Cineva este în faţa unei alegeri.
Dar oare cine alege de fapt?
Din raţiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entităţi. Una e personalitatea,
iar cealaltă sinele transcedental.
Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea
ego/Dumnezeu, materie/spirit.
Ştim că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din reţelele neurale
preexistente, însemnând experienţe şi emoţii trecute, ca şi dependenţele faţă de acestea.
Intr-un asemenea caz, pe butonul declanşare am putea lipi eticheta repetiţie.
Şi mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconştientă, aşa cum se întâmplă cu
animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor.
Adevăratul buton declanşator provine din zona spirituală.
In acest caz, alegerea nu este motivată de trecut, ci de transformarea necunoscutului în
cunoscut - adică de evoluţie.
Având în vedere acestea, apare o întrebare interesantă – cum putem şti, în faţa unei dorinţe
trezite, dacă aceasta este bazată pe ego sau pe suflet?
Mai cu seamă dacă luăm în considerare faptul că dorinţele provenite din zona spirituală sunt
puţin mai ciudate, mai stranii în comparaţie cu rutina noastră cotidiană.
Există unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studenţilor şi învăţătorilor
spirituali.
In multe relaţii de acest tip, învăţătorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului.
Ideea fundamentală a acestui fapt este că dacă ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani
până să-şi audă propria voce interioară, aşa că i-o comunică învăţătorul. în mod obişnuit, noi
credem că războiul este rău, nu-i aşa?
Dar în exemplul lui Krishna,
el conduce carul de război al lui Arjuna, spunându-i că sarcina lui spirituală este să meargă şi
să lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhistă despre Marpa şi Milarepa, care construiesc o uriaşă
casă de piatră. După ce o finalizează, Marpa îi cere lui Milarepa să pună fiecare piatră înapoi
de unde a luat-o, deconstruind întreaga casă. Acest lucru sună nebunesc, dar nici pe departe
atât de mult ca faptul că au repetat acest dans de încă patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul său Carlos Castaneda, astăzi un autor celebru, să mănânce la
cină hamburgeri timp de luni de zile.
Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri şi cartofi prăjiţi? După câteva luni, o
femeie tânără şi frumoasă a intrat căutându-l pe Carlos.
Acesta a rămas tăcut până când o limuzină elegantă a oprit.
Femeia a spus:„E Carlos",
moment în care Carlos a realizat că, de fapt, căuta faima, iar în acea clipă şi-a înţeles
adevărata natură. Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentală conduc la o
transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă. Iată de ce este atât de important să nu
judecăm dorinţele, ci să le examinăm atent înainte de a alege.
Şi, în plus, mai e şi alegerea.
Iată ce ne spune Dr. Pert:
„Liberul arbitru se găseşte în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena să facem alegeri
mai inteligente şi să fim conştienţi de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred că acest
lucru reclamă exerciţiu, diferite feluri de exerciţii. Putem merge la sală pentru a ne întări
bicepşii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditaţie şi alte practici”.
Aşadar, cine alege?
Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea:
cine sunt eu?
Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)?
Din punct de vedere neurologic, se pare că întrebarea poate fi reformulată astfel: oare alegerea
provine dintr-o reţea neurală existentă sau din cortexul frontal?
Profităm de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite să alegem ceva nou,
sau suntem un dispozitiv mecanic, ce acţionează întotdeauna pe baza unor condiţii
preexistente (vechi)?
Şi ne întoarcem încă o dată la întrebarea: în ce lume trăim?
Intr-un univers viu, organic şi interconectat sau într-unul divizat şi imobil? Noi alegem.
Intenţia iar de cealaltă parte a alegerii e acţiunea!
Când dr.Tiller şi-a desfăşurat cercetarea cu privire la capacitatea intenţiei de a influenţa
sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificaţi”.
După cum sugerează dr. Pert,
această abilitate de a mânui intenţia este un talent ce poate fi dezvoltat.
Dr. Tiller adaugă cu privire la abilitatea de a focaliza intenţia:
”Acesta e motivul pentru care unele învăţături oculte străvechi învăţau oamenii să se
concentreze asupra unei flăcări. în acest fel înveţi să îţi aduci atenţia pe un canal foarte îngust,
astfel încât densitatea energetică devine mai mare”.
In acest punct vorbim tot despre crearea realităţii.
Dar acum este vorba de motivul pentru care creăm ceea ce suntem, de nivelurile de la care
creăm şi de modul în care facem aceste creaţii mai conştiente şi mai puternice. Se pare că
extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop.
Dr. Dispenza spune:
"O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvată de fiinţa umană
în numai câteva momente, datorită dimensiunilor mai mari ale lobului frontal."
Am vorbit aşadar despre motivul pentru care dorinţa e necesară şi nu întotdeauna „rea”.
Şi iată de ce:
pentru a aduce în realitate sănătatea, bogăţia şi fericirea trebuie să luăm decizii şi să ne
aliniem la ele prin intenţie. Iar dacă încă simţiţi o legătură imperfectă cu aceste lucruri,
Ledwith ne explică mai departe:
„Şi de ce nu pot atinge aceste lucruri? In esenţă, din cauza lipsei concentrării. Nu putem sta
concentraţi, mintea umblă încolo şi-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordaţi la vibraţiile
planului material”.
Aici e aici.
Pentru ca intenţia să funcţioneze cu adevărat, ea trebuie să fie focalizată - dar lumea în care
trăim ne solicită permanent atenţia.
Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atenţia oamenilor.
(Iar termenul operativ este cheltuiesc).
E o dilemă reală, observă dr. Dispenza, că:
„majoritatea oamenilor se opresc deoarece caută rezultatele după un efort foarte mic, iar când
nu le văd renunţă imediat la respectiva posibilitate. Totuşi, potenţialul există şi după
momentul în care ei se opresc. Suntem foarte leneşi ca fiinţe umane. Trăim într-o lume
convenţională şi dacă nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerăbdători”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastră de concentrare asupra lumii.
Aceasta e o mentalitate de victimă.
Mai degrabă, pentru a obţine o intenţie bună, trebuie să ne dorim acest lucru şi să luăm
deciziile necesare dezvoltării ei.
E vorba, de fapt, despre o reacţie în lanţ cu rezultate extraordinare. în capitolul dedicat
creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune că realitatea este influenţată
atunci când cineva se concentrează continuu asupra aceleiaşi intenţii direcţionate spre lumea
cuantică.
Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp,
„în virtutea legilor cuantice ale mişcării, o intenţie puternică manifestată printr-o mare
rapiditate a actelor intenţionale similare va tinde să menţină modelul asociat al acţiunii.”
Aşadar, nu e suficient să avem o intenţie şi să mergem la cinema, căci ceea ce numim magic
se poate întâmpla numai printr-o dorinţă şi o focalizare repetate.
Publicat de Vril(energy) la miercuri, ianuarie 27, 2010 Niciun comentariu: Linkuri de
întoarcere către această postare
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: creier, emotii, What the Bleep Do We Know
Ce naiba stim noi, de fapt? - varianta Ultra Extinsă...
WHAT THE BLEEP!
Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole
Filmul de astazi include toate partile ale acestui film prezentat pana acum si are in plus inca 2
ore si jumatate de informatie. Documentarul are asadar, 5 ore de informatii exceptionale ce
merita savurate, studiate, conspectate, memorate, parcaticate si bineinteles, date mai departe.
Toate informatiile din acest film sunt grupate si intr-o carte aparuta pe piata romaneasca in
2007. Cartea se numeşte , binenteles, "What the Bleep Do We Know? Ce naiba stim noi, de
fapt?"si poate fi cumpărată de aici: http://www.cartidesuflet.ro/
Iata ce se spune pe divin.ro despre aceasta carte (toate ideile se regasesc si in film):
"Succesul filmului What the Bleep Do We Know!? a fost doar începutul calatoriei. Multi
români au vazut deja acest film, desi în mod oficial el nu exista în România. Modul în care a
circulat („underground”) graieste el însusi despre setea de cunoastere a românului, dar si
despre cât de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii
perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare,
inteligenta si cunoastere.
Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul
hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le
întari pe cele existente în film.
Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea
omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate
începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre
interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute.
Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune
Marile Întrebari.
Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre
factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante
concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale.
What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta
uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si
teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un
univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai
departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta,
perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta
realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al
spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers,
ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale
întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai
mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo,
afara si aici, înauntru?
Extrase din carte:
„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de
încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor
ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie
spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii,
libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre
haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar
nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa
primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa
te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti?
Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a
„vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi”
niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise
catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând
impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea
de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu
emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie
ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi
nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se
deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente.
Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza
a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale
ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un
loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns
neurofiziologii la aceasta schema?
Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin
dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori
vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în
centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul.
Mai multe informatii...
Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din
creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un
obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone
ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale
creierului ca si privirea acelui obiect.
Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si
imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea
vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson,
M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr.
Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile
musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea
respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.
Adevarul despre perceptie
Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori
capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice,
creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina
infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste
informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci
simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda.
Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii
spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul
trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr.
Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza
temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul
pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai
degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr.
Newberg continua:
„ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este
inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor
raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând
astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a
cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul...
Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o
veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca
nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.”
Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul
nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din
vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care
procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma,
creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”,
afirma dr. Newberg.
Emotii si Perceptii
Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health)
sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce
simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune:
„Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din
constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata
de receptori.”
Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria
pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior
al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de
vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa
aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce.
400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale
(martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti.
Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie.
Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.
Paradigma si perceptie
Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri,
cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si
posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista
nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea
însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie
si experienta.
Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si
experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii
despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna
când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre
o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât,
ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”?
Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te
pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe
altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi,
facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce
stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un
nou tine?
Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce
cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe
oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare
puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai
multe informatii/date în retelele noastre neuronale.
Noi ne cream lumea
Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream
lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe
care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de
credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada.
Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o
putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate
ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este
descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile
despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile,
dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a
victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar
ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si
perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea
întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o
vedem?
Un pas mai departe
Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai
sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole).
Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca
acesta este esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în
tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost
suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care
percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care
noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest
creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de
fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar
procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul
cosmic).
De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca
sunteti „în” acea realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt
limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim
exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct,
întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea
ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de
vedere, de perspectiva.
Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani?
Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai
disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta
scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe
toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat
mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim
sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice
tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a
respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare.
Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu
ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate
sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.
Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie
publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la
adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sai ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate
spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma
poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a
valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei.
Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui
singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic
sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata
ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte
de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin,
pare astfel) va trebui sa fie activata?
Alegerea
Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa
zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele
transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la
separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea,
aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca
si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi
eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum
se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor.
Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este
motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având
în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite,
daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul
ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu
rutina noastra cotidiana.
Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor
spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a
studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua
mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod
obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce
carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa
casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi
de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe
atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la
cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si
cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos.
Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”,
moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles
adevarata natura.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care
nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa
le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea.
Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne
putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le
facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem
merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la
yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne
întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul
transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata
astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam
de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau
suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente
(vechi)?
Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si
interconectat sau într-unul divizat si imobil?
Noi alegem.
Intentia
Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire
la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine
calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce
poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e
motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra
unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât
densitatea energetica devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care
cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii
mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul
frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:
„Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul
creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor,
reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte
umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia.
O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana
în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”
Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si
iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa
ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri,
Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza
lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem
prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa
functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita
permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar
termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea
oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad
renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care
ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu
primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e
o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim
acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în
lant cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca
realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii
directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor
cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor
intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa
avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai
printr-o dorinta si o focalizare repetate."
Sursa: www.divin.ro