Prelegerea nr. 1 Introducere „Post-politicile și noua configurație a literaturii mondiale” este ultimul curs din ciclul evolutiv al literaturii universale, care urmărește epocile, curentele, direcțiile estetice și configurațiile formale ale literaturii universale din Antichitate până în prezent. Acest curs continuă „Postmodernismul”, axându-se pe ultimii 20 de ani ai secolului XXI. Denumirea lui, formată din două componente problematice, reflectă caracterul incert, lichid și în continuă transformare al fenomenului literar. Dinamica literaturii, felul în care aceasta se dezvoltă, se modifică și se obiectivează în forme ideatice particulare, ascultă de legi interne foarte complexe, care pot fi surprinse, descrise, interpretate și apreciate abia retrospectiv, când o anumită etapă din evoluția literaturii intră în declin, arătând semnele apariției unei noi paradigme estetice. Studiul sincron al literaturii, adică încercarea de a surprinde tendințele cele mai semnificative ale literaturii în curs de a se face, a fost întotdeauna foarte dificil. În secolul XXI, când globalizarea, liberalizarea pieței de carte și tehnologiile de comunicare au făcut spațiul literar, practic, de necuprins, tentativa de a trasa o hartă a actualului teritoriu literar este infinit mai anevoioasă. Cu toate acestea, semnele unei schimbări de perspectivă asupra poeticii, structurii și funcțiilor actualului câmp al literaturii pot fi observate. Surprinderea și conceptualizarea acestor schimbări constituie scopul de bază al prezentului curs. „Post-politicile” este un termen care circumscrie gama largă de probleme teoretice, strategii discursive și sisteme de reprezentare, reunite sub termenul – umbrelă de „politicile postmodernismului”. Avem în vedere aici celebra afirmație a Lindei Hutcheon, conform căreia, „arta postmodernă nu poate fi decât politică, cel puțin în sensul în care reprezentările sale – imaginile și povestirile sale – pot fi orice, dar numai neutre nu, oricât de „estetizate” ar apărea ele sub forma lor parodic autoreflexivă” (Hutcheon, 1989). Vom subînțelege, astfel, prin postpolitici, principalele „tehnici” literare ale postmodernismului: dedublarea, ambiguitatea, „modul narcisist și ironic de preluare a imaginilor și povestirilor”, „dedoxificarea” reprezentărilor culturale, subminarea culturii dominante și a oricărei relații de dominare, paradoxul, amestecul contrariilor, încălcarea granițelor dintre genuri și discursuri, refuzul legitimării universalizante, metaficționalitatea, intertextualitatea parodică, sublinierea semnificației instabile, contextuale și provizorii, ludicul, arta combinatorie, recodificarea corpului și a dorinței, deconstrucția proceselor de semnificație ș.a. Păstrarea acestei grile analitice în titulatura cursului arată că postmodernismul nu este un fenomen artistic încheiat și că, în absența unui alt fenomen literar definit sau în cristalizare, literatura secolului XXI rămâne a fi postmodernistă. Problema care stă în centrul acestui curs nu este, prin urmare, dacă literatura de azi este postmodernistă, ci dacă ea se deosebește la nivel tematic, expresiv și conceptual de literatura ultimelor decenii ale secolului trecut. În același timp, post-politicile este un termen din domeniul științelor politice, unde desemnează politicile de consens global instaurate în urma disoluției blocului comunist și a căderii Zidului berlinez. Odată depășită confruntarea ideologică dintre Est și Vest, democrația liberală se prezintă drept singura doctrină politică ce trebuie promovată și instaurată la nivel global. „Sfârșitul istoriei și ultimul Om” (1992) de Francis Fukuyama este considerată cartea fondatoare a post-politicilor și a „spiritului timpului” (Zeitgeist) post-ideologic. După discreditarea „marilor povești de legitimare” (teleologiile politice), „micile politici individuale” sau „politicile de viață”, bazate pe „încrederea activă”, reflexivitate și responsabilitate, pe încrederea în progresul tehnico-științific și grija pentru mediul înconjurător, au luat locul fostelor mari doctrine beligerante (comunismul și capitalismul). Din punct de vedere socio-cultural, post-politicile desemnează modul de organizare, valorile, aspirațiile și comportamentul societății post-industriale, respectiv, postmoderne. Ontologia acestei societăți reflexive, individualiste, autosuficiente și globalizate reprezintă una dintre marile teme ale literaturii postmoderniste. Nu e deloc întâmplător că, un studiu colectiv elaborat de un grup de profesori politologi de la Universitatea din Edinburgh, care analizează „distopia” post-ideologică (The Post-Political and Its Discontents, 2014), începe cu un citat din interviul lui José Saramago, acordat, în 2006, pentru „Le Nouvel Observateur”: „Democrația occidentală este doar o fațadă a puterii economice. O fațadă colorată, cu bannere și nesfârșite dezbateri despre democrația sacrosanctă. Noi trăim într-o eră în care putem discuta despre orice. Cu o singură excepție: democrația. Ea este o dogmă dobândită. Nu poate fi atinsă, la fel ca un exponat de muzeu. Alegerile au devenit o comedie absurdă și infamă, în care participarea cetățenilor este foarte vlăguită, iar guvernele reprezintă comisionarii politici ai puterii economice. Aceasta nu este democrație, ci doar aparența democrației. Noi trăim într-o simulare. Dacă noi ne dorim o democrație reală, noi trebuie s-o creăm singuri” (Saramago, 2006). Într-o lume dominată de tehnologiile post-ideologice – disimularea, spectacolul generalizat, deruta, confuzia, simulacrul, manipularea, ficțiunea – literatura își recapătă rolul său tradițional de observator și critic social, fiind, în mod paradoxal, una dintre puținele surse ale adevărului. Japhy Wilson și Erik Swyngedouw, care semnează studiul introductiv al susnumitului volum („Seeds of Dystopia: Post-Politics and the Return of the Political”), îi acordă romanului contemporan, în speță, romanului „Seeing” („Eseu despre luciditate”, 2004), o mare forță de pătrundere și analiză a problemelor lumii contemporane, oferind o descriere a societății post-ideologice pe deplin consensuală cu cea realizată de Saramago: „Noi trăim în timpuri obsedate și paradoxale. Instituțiile democrației reprezentative sunt mai extinse ca niciodată. Preocupările identitare și tot felul de subiecte și probleme sunt făcute vizibile și politizate. Formele guvernării „participative” și „incluzive” sunt cultivate și ridicate la scară geografică. Preferințele pentru diferite stiluri de viață, re-inginerizarea non-sustenabilă a climei, escapadele sexuale ale foștilor directori ai FMI, rezistența eroică a populației indigene, agitația, represaliile gay-lor din Rusia, gunoiul aruncat pe trotuare, condiția balenelor, agenda de austeritate a guvernelor, care întoarce economia pe dos – toate aceste subiecte și o infinitate de altele sunt politizate într-un fel sau altul. Aceasta înseamnă că noi suntem discutați, disecați, evaluați, transformați în subiecte de interes public, care sunt dezbătute pe larg într-o varietate de arene publice sau politice. Orice, cel puțin așa pare, poate fi extins, făcut vizibil și discutat, sau discutabil. Pe scurt, democrația ca teatru al și pentru considerații pluraliste asupra subiectelor de interes public, pare a fi triumfătoare” ( J. Wilson, E. Swyngedouw, 2014). Cealaltă componentă problematică din titlul cursului – „noua configurație a literaturii mondiale” – se referă la tentativa de a sintetiza o idee, oricât de generală și provizorie, despre procesualitatea literaturii secolului XXI. Literatura universală, sintagma care desemna, de la Goethe încoace, valorile intangibile și perene ale literaturii Europei Occidentale, considerate valori universale, deci, valabile pentru toate culturile globului pământesc, devine obsoletă și este înlocuită cu termenul mai încăpător de „literatură mondială”. Momentul de cotitură este consemnat de apariția, în 2002, a Dicționarului Larousse al Literaturii Mondiale, care prezintă, în impunătorul său volum de peste o mie de pagini, impresionanta diversitate a literaturilor europene și ne-europene, considerate cândva aparținând unor culturi marginale, receptoare și nesemnificative. „Canonul occidental” (1994) este o altă carte emblematică pentru acest moment de cotitură, în care profesorul american Harold Bloom demonstra intangibilitatea corpului (sau corpusului) valorilor literare universale, reunit într-o listă de 26 de autori. Principala preocupare a reputatului critic și teoretician american era legată de „moda” liberalismului multiculturalist, a cărei obsesie de a „repara nedreptățile istoriei” a deschis larg porțile templului spiritualității occidentale tuturor foștilor marginali. Marginalii, „exoticii”, „barbarii” sunt toți acei bărbați și femei ne-occidentali – indo-americani, afro-americani, latino-americani, asiatici și orientali, la care se adaogă imensa cohortă de est-europeni –, pe care Bloom îi indică prin termenul „Școală a resentimentului”. Păcatul fundamental al resentimentarilor este acela de a se comporta ca „Adam la începutul lumii”, adică, de a ignora mecanismul „anxietății influenței”, care constituie temeiul și dovada originalității unui scriitor în raport cu genialii săi predecesori. A fi original înseamnă, după Harold Bloom, a crea o formă estetică „stranie” și „nefamiliară” în urma „lecturii infidele creative” a capodoperelor universale: „Trebuie să suportăm povara influențelor dacă dorim ca originalitatea să continue să fie posibilă în raport cu bogăția tradiției literare occidentale” (Bloom, 2018). Oricât de bune și nobile ar fi fost intențiile profesorului american în climatul epocii, ele n-au putut împiedica economia bunurilor estetice să evolueze pe calea indicată încă de Adam Smith: laissez faire, laissez aller. Cel puțin în Europa, hegemonia eurocentrismului cultural și, implicit, a operelor sale reprezentative, a luat sfârșit în 1986, când Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură nigerianului Wole Soyinka, „semnalând”, astfel, „deschiderea spre global” (Löffler, 2014). Alți optsprezece „resentimentari” au fost trecuți, de atunci, pe lista „idealistică” a Nobelului, iar scriitori ca Salman Rushdie, Michael Ondaatje, Vidiadhar Surajprasad Naipaul, Alice Zeniter, Boualem Sansal, Emine Sevgi Özdamar ș. a., au subminat puternic schematismul sistemului vestic de valori. În 2014, Sigrid Löffler scria următoarele despre noua paradigmă a literaturii: „această nouă literatură mondială este o literatură dinamică, în creștere rapidă, post-etnică și transnațională, o literatură fără reședință permanentă, scrisă de migranți pendulând între culturi, de călători aflați în tranzit printr-o lume în mișcare, ai cărei cei mai avansați reprezentanți, cum ar fi Taiye Selasi, Mohsin Hamid sau Teju Cole, au lăsat deja postcolonialismul în urmă. Această literatură nu mai este inteligibilă prin prisma categoriilor literare naționale. Ea deschide noi lumi narative și spații de experiență, și operează în rețele globale, unde diferența dintre periferie și centru a dispărut demult” (Löffler, 2014). Ceea ce caracterizează, mai presus de toate, literatura secolului XXI, este că serialitatea ei este alcătuită, fără discriminare, din autori proveniți din cele mai diverse spații geografice, plasând astfel literatura în zona imixtiunilor lingvistice și a metisajului cultural, întotdeauna fertil și încărcat de posibilități creative inedite. Cât privește fostele „literaturi hegemonice” (literatura franceză, engleză sau germană), acestea sunt reprezentate, mai curând, de foștii colonizați, decât de scriitorii nativi. Romane ca „2084. La fin du monde” (2015) de Boualem Sansal, „Chanson douce” de Leïla Slimani (Premiul Goncourt, 2016), „Laëtitia” de Ivan Jablonka (Premiul Médicis, 2016) sau L’Art de perdre” de Alice Zeniter (Premiul Goncourt des lycéens, 2017) reprezintă actuala literatură a foștilor marginali, tot mai viguroasă și mai fascinantă, care a impus, în cultura de adopție, un limbaj hibrid, înțesat de peregrinisme și xenisme, în care se întrevede jocul simbolicei înscenări a compromisurilor în sfârșit acceptate. Magma aceasta lingvistică a romanului postcolonialist, în care se încrucișează mai multe limbi ajunse la un pact de neagresiune, cum este amestecul unei franceze perfecte cu sabirul specific scriitorilor proveniți din Africa de Nord și din Levant, vorbește despre o compensare a experiențelor traumatice ale autorilor, care trec, la nivel ficțional, de la rolul pasiv de imitatori la cel activ de creatori de lumi literare. Cu titlu de generalizare, am putea afirma că uzajul limbajului hibrid, care amestecă româna literară cu diverse etranjisme, provenite, de cele mai multe ori, din limba rusă, dar și din engleză sau franceză, peste care se suprapun regionalismele și provincialismele graiului autohton, este marca specifică a romanului basarabean contemporan. Referințe bibliografice 1. Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, București: Univers, 1989, p. 7. 2. J. Wilson, E. Swyngedouw edt. The Post-Political and its Discontents. Spaces of Depoliticisation, Spectres of Radical Politics, Edinburgh University Press, 2014, pp. 9-10. 3. J. Saramago, La Democratie est un Mensonge, interviu realizat de D. Jacob. În: Le Nouvel Observateur, 2190, pp.144-5, 2006. 4. J. Saramago, Eseu despre luciditate, Iași: Polirom, 2014 5. P. Maugin, K. Haddad-Wotting (sous la direction de), Dictionnaire mondial des littératures, Paris, 2002. 6. H. Bloom, Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor, București: Art, 2018, p. 47. 7. Löffler, Sigrid, Die neue Weltliteratur und ihre großen Erzähler, München: Verlag C. H. Beck oHg, 2014, p. 17.