UN SUFLET, DOUĂ IMNURI
INTRODUCERE
Dedic aceste rânduri militarilor români de pretutindeni care au îndurat, îndură şi vor îndura probabil
mult timp de-acum înainte privaţiunile şi greutăţile serviciului militar din România, închinându-şi viaţa
unui ideal nobil, acela de a apăra integritatea şi suveranitatea poporului român, atât de încercat de-a
lungul veacurilor. Şi nu în ultimul rând, dedic această carte camarazilor mei de arme, legionari: Aurel
Oancea, Alin Codrescu, Stan Robert (Ursu), Oprea Florin, Gabriel Constantin Mușat, Cornel
Haralambie şi tuturor celorlalţi români din Legiunea Străină Franceză, care, în ciuda faptului că
slujesc sub un alt drapel, apără interesele altei naţiuni, nu au uitat că se trag din neam de daci, de
războinici viteji şi cutezători, nu şi-au uitat rădăcinile şi ţara! Și, de-acum și până-n veci, în pieptul lor
bate cu putere o inimă mare și neînfricată: o inimă de Lup!
*****
"Sunt Soldat!"
Da, sunt Soldat! Și dacă într-o bună zi cineva m-ar întreba ce anume m-a determinat să-mi aleg
această meserie, nu știu ce răspuns aș da și, mai ales, cât ar fi de obiectiv. Uneori lucrurile ni se
întâmplă, pur și simplu, pentru că așa trebuie să se întâmple. Ni se pare că suntem stăpânii noștri, dar
ceva de dincolo de noi, de dincolo de lumea în care trăim ne împinge spre acolo unde doar el, destinul,
ne strigă și ne conduce. De-a lungul vremii, deşi am încercat în mai multe rânduri, n-am fost în stare sămi răspund nici măcar mie însumi la această întrebare.
Și totuși, să fie oare destinul? Aşa mi-o fi fost scris? Poate fi un punct de vedere. De ce n-aş
crede şi eu în ceea ce multe alte persoane cred cu atâta convingere?! Cine este însă şi unde sălăşluieşte
acea entitate, acea forţă nevăzută care ne călăuzeşte paşii şi ne jalonează drumurile pe care le vom
parcurge, rătăcitori sau nu, prin viaţă? Cine îşi poate asuma responsabilitatea pentru bucuriile sau
necazurile, victoriile sau înfrângerile, împlinirile sau eşecurile atâtor miliarde de semeni măcinați de
aceleași întrebări ca și mine, acum? Cine poate rândui atâtea destine şi hotărî ceea ce este bine şi ceea
ce este rău?
Să fie, oare, Dumnezeu? Atunci când nu reuşesc să găsesc o explicaţie plauzibilă sau un răspuns
mulţumitor la unele întrebări care mă frământă sunt tentat să dau vina pe Dumnezeu, în ciuda faptului
că, să-mi fie cu iertare, nu cred în existenţa Sa. Sau... cred și nu doresc să recunosc? Doar e la mare
1
modă astăzi să fii ateu... Păi, ia să vedem, nu cumva e mai simplu să-mi spun: „El este vinovat, ori din
cauza Lui mi s-a întâmplat cutare sau cutare lucru” atunci când am traversat perioade critice în viață,
când am râs sau am plâns, când am iubit sau am urât?! Sigur, întotdeauna vom ști să găsim o umbrelă
sub care să ne adăpostim neputința sau neștiința, fără ca vreodată să fim în posesia adevărului absolut.
Să fi ales cariera militară din spirit de aventură? „Ne naştem cu aventura în sânge...”, spunea
cineva! Dar ce știam eu, oare, despre aventură la vârsta la care, în mod normal, ar fi trebuit să mă joc cu
trenuleţe și mașinuțe, sau să bat mingea pe maidane? Ce ştiam eu la vârsta copilăriei despre armată,
despre război, despre curaj? Ce ştiam eu despre suferinţă, despre disperare şi, mai ales, ce ştiam eu
despre Onoare, fidelitate, datorie?...
Dar de ipoteze și imaginație nimeni nu duce lipsă, se pot scrie nenumărate poveşti, dar înclin să
cred că tot destinul este cel care are ultimul cuvânt în tot ce ne este dat să trăim pe parcursul unei vieți.
Și-al meu destin poate că a fost pecetluit într-o seară friguroasă de sfârşit de septembrie, când mama
mi-a dat viaţă, bucurându-se că sunt băiat și gândind în sinea ei că într-o bună zi va avea ocazia să mă
vadă purtând haina militară.
Îmi amintesc cu tristețe de ziua în care m-a strâns în braţe pentru ultima oară, cu puțin înainte de
a trece pragul spre o altă lume, şoptindu-mi chiar atunci la ureche dorinţa ei de a mă vedea îmbrăcat în
uniformă... Se prea poate că în acele clipe de tristețe și deznădejde şi-a făcut loc în inima copilului care
eram năzuinţa de a deveni Soldat, ca o ultimă dorință a celei ce m-a dăruit cu viață, mama.. Săraca de
ea, probabil s-o fi gândit că de voi îmbrăţişa cariera militară viaţa îmi va fi mai liniştită, mai lipsită de
frământări, de griji și de umilințe... atât de multe și atât de grele în vremurile acelea!
Aș minți dacă aș spune că mi-o amintesc foarte bine pe mama... dar ori de câte ori îmi vine în
minte o percep ca pe un vis frumos din care nu-mi doresc să mă mai trezesc... De-abia, de-abia reușesc
să-i disting trăsăturile frumoase, zărind-o parcă dincolo de o perdea străvezie sau plutind într-o ceaţă
lăptoasă ce mă împiedică să-i văd bine chipul atât de drag mie. O simt însă, o aud, îi simt încă
îmbrățișarea ce n-o voi putea uita vreodată, simt cum mă cuprinde cu mâinile acelea firave, subţiri,
strângându-mă la pieptul ei în vreme ce degetele-i fine îmi ştergeau lacrimile șiroind nestăvilite pe
obraji, mai ales în ziua când mi-a spus că va pleca departe... într-un loc din care nu se va mai întoarce
niciodată. Încă îi aud vocea caldă și blândă cântându-mi seara sau spunându-mi poveşti înainte de
culcare, îi sorb cu nesaț vorbele dulci şi îi simt adesea mângâierile pline de tandreţe.
Cum puteam eu riposta, ce ştiam atunci despre moarte? Eram doar un copil care a avut neşansa
de a învăţa câte ceva despre acel fenomen ciudat, împotriva căruia nu poți lupta cu armele de jucărie ale
copilăriei…dar mai ales despre câtă durere poate provoca în sufletele noastre pierderea cuiva drag.
Astăzi, probabil, tot la fel aș proceda ca atunci când am pășit pe poarta Liceului Militar „Mihai
Viteazul” cu dorința nestăvilită de fi admis. Oricât de greu mi s-ar fi părut trebuia să lupt pentru a-mi
putea respecta promisiunea făcută tacit celei mai dragi ființe, mama, atunci, la ultima noastră întâlnire...
Numai așa îi puteam îndeplini dorința de a deveni militar de carieră. M-am străduit și am reușit! Am
fost şi sunt mândru de acest lucru, chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci și s-au
schimbat multe lucruri în viaţa mea, doar acea imagine finală, eu în brațele firave și calde ale mamei, a
rămas de-a pururi adânc întipărită în mintea și sufletul meu.
2
Și simțămintele mi-au rămas intacte și mai târziu, când, ajuns deja ofițer al Armatei Române,
tânăr, ambițios, în plină ascensiune și afirmare habar nu aveam că într-o zi voi renunța la tot ce-mi
fusese până atunci țel suprem, demisionând și la distanță de doar câteva săptămâni voi deveni Soldat al
Legiunii Străine Franceze. Nu contase că făceam ceea ce-mi dorisem cu ardoare, că eram căpitan,
comandantul unei companii de cercetare dintr-o unitate de elită a Armatei Române, toate acestea au
devenit, în acea zi, legendă, viața mea derulându-se în cu totul alte perimetre față de cel în care trăisem.
Ce m-a determinat să am această opțiune, să fac un gest pe care foarte mulți dintre camarazii
mei nu l-ar fi făcut niciodată, mai ales în condițiile date: nemulțumirea, neîmplinirile sufletești, dorința
de a face mai mult și mai bine, spiritul de aventură? Iată câte întrebări se frământă în creuzetul minții și
cel al sufletului meu și care-și așteaptă într-o bună zi, răspunsuri...
Eu, unul, dau vina pe Dumnezeu! E mai simplu, nu-i așa?! Consider că a scotoci prin cotloane
de timp și viață pentru a găsi motivarea unor fapte care oricum rămân înscrise în istoria personală a
fiecăruia dintre noi, fără a avea certitudinea că eforturile (solicitante, desigur) vor fi răsplătite cu
revelarea adevărului, este doar pierdere de timp dacă n-o încrustezi undeva, dacă n-o transmiți spre
știința atâtor milioane de oameni, care de cele mai multe ori uitându-se spre alții, uită de ei înșiși.
Sunt Soldat! Dar nu mi-am dorit niciodată să cuceresc imperii… Nu mi-am dorit niciodată să
văd în jurul meu suferință, sânge, moarte. De altfel, cel ce își dorește asta nu poate fi numit Soldat. Oh,
nu… eu nu m-am gândit să cuceresc lumea, însă m-aș bucura să pot cuceri inimile celor care vor avea
răbdarea să călătorească alături de mine - uneori prin hățișuri, alteori prin grădini de trandafiri împărtășind împreună tristeți și bucurii, izbânzi și eșecuri, dorințe și neîmpliniri... toate așternute după
propria-mi simțire în pagini - pagini de viață... Viața, cu bune și cu rele deopotrivă, de multe ori ne
duce spre tărâmuri la care n-am visat, ne încearcă mai mult decât ne-am fi dorit, ne călește și pregătește
în egală măsură pentru a face față oricăror greutăți și pentru a nu regreta nimic atunci când ajungem în
ipostaze în care nu există decât două alternative: „A fi sau a nu fi!” Și uite-așa, mergând din aproape în
aproape, fără îndoială, ați înțeles că decizia de a scrie, redând cât se poate de fidel episoade de viață
trăită intens, este de fapt încercarea, străduința mea de a privi cu mai mare atenție, cu migală, și, pe cât
se poate cu maximă obiectivitate spre fapte și întâmplări, dar și spre înlăuntrul meu, redescoperindumă, în același timp în care cititorii vor reuși să deslușească tainele unei vieți ca aceea ce destinul mi-a
hărăzit-o... O viață de Soldat!
CAPITOLUL I
2004, Coasta de Fildeş, undeva în junglă
Sandu. Sandu Gorun este numele meu. Treizeci și trei de ani bătuți pe muchie, împliniți în
septembrie. A trecut câtva timp de când am deschis ochii larg spre bătrâna și neprețuita noastră planetă.
3
Și când mă gândesc că din toți acești ani, nouăsprezece i-am petrecut prin cazărmi, oare să însemne
ceva?! I-am putea spune, de exemplu, un fel de record al longevității într-un sistem. Un sistem pentru
care mă întreb acum dacă merita să fac acest sacrificiu. Nădăjduiesc că n-au fost mulți idioți ca mine,
care să aleagă acest drum în viață. Iar cei care au făcut-o, să fie sănătoși, cinste lor!
Nouăsprezece ani de cătănie! Îmi trece razant prin minte un gând care mă face să zâmbesc: „Păi
bine, măi, moşnege, după atâţia amar de ani petrecuţi printre bocanci şi praf de puşcă, cum se face că
eşti doar caporal?” Ei şi? Păi, tătuţu’ Adolf nu era şi el tot caporal?! Dar eu sunt caporalul Sandu
Gorun, unul dintre cei aproape opt mii de soldați ai Legiunii Străine Franceze! Nu mă-ntrebați de ce am
făcut această alegere, n-aș fi în stare să dau un răspuns concret. Fiecare dintre noi a avut cel puțin un
motiv pentru a se înrola în Legiune. La fel și eu, între o frumoasă carieră militară în România și viața
agitată și deloc simplă de „legionar” am ales-o pe cea-a de-a doua. Altfel cum aș fi astăzi aici, în Coasta
de Fildeș, caporal activ în unul din regimentele Legiunii Străine, la mii de kilometri de țară, de casă, de
familie?!...
E noapte. Noapte africană, densă și umedă și mie mi-e frig, deși afară sunt aproape treizeci de
grade. Nu știu dacă poți simți altceva decât frig în bezna asta impregnată de aburi cu miros persistent de
șobolan mort. Nu cred că există ceva care să-mi fi pătruns cu atâta putere și insistență în toată ființa
subjugându-mi simțurile și otrăvindu-mi trupul ca izul acesta insuportabil de putreziciuni din aerul
irespirabil al nopților trăite în Coasta de Fildeș! Duhoarea din ceața asta ca o dihanie puturoasă ce-și
întinde peste întreg ținutul tentaculele negre și otrăvite, imediat după miezul nopții, și devine
atotstăpânitoare până către ora zece a dimineții următoare. Nu tu vizibilitate, nu tu aer respirabil,
coșmar în toată puterea cuvântului, de care scapi cumva, dar la mult timp după răsăritul soarelui...
Sunt aproape două luni de când regimentul din care fac parte a fost mandatat de statul francez
cu o misiune, deloc ușoară, în Coasta de Fildeș. O încercare disperată de a salva ce-a mai rămas din
această țărișoară, fostă colonie franceză, după ravagiile făcute de războiul civil, care-a lăsat urme
adânci și dureroase. Am fost încartiruiţi în Odienne, o mică garnizoană aparţinând trupelor franceze, în
nordul ţării, pe teritoriul ocupat de rebelii FAFN (Forţele Armate ale Frontului Naţional de Eliberare a
Coastei de Fildeş) - o mişcare rebelă ce luptă pentru a prelua puterea în fosta colonie.
În luna noiembrie a anului trecut, în Abidjan, oraș considerat a fi capitala economică a ţării,
mişcările revoluţionare au luat o amploare deosebită, degenerând într-o confruntare armată sângeroasă
în care au fost ucişi câţiva militari francezi, dar şi zeci de civili şi militari ivorieni. Este bine de știut
faptul că ori de câte ori apar astfel de situații nedorite care pun în pericol integritatea fizică a militarilor
francezi ai armatei regulate, Franța delegă militari ai Legiunii Străine pentru a interveni. Iată motivul
pentru care suntem acum aici, pentru a înăbuşi, încă din faşă, mişcările de protest şi a împiedica
evenimentele să ia o altă turnură.
De ce Legiunea Străină? Cine suntem noi, legionarii? Cine ne plânge? Cine iese în stradă pentru
a manifesta împotriva guvernului francez de fiecare dată când un soldat moare pe câmpul de luptă? Şi
bineînţeles, unde se mai găsesc soldaţi atât de buni, atât de disciplinaţi, atât de devotaţi precum cei din
Legiunea Străină? Sunt întrebări care macină mințile care cunosc, mai mult sau mai puțin, amănunte
despre Legiunea Străină Franceză. Vă las să găsiți singuri răspunsurile. Nu doresc să intru în alte
detalii, pentru că nu intenționez să scriu un manual de istorie a Legiunii Străine Franceze.
4
Acum suntem aici, așa ca întotdeauna când este nevoie și acolo unde Franța ne trimite în
misiune. Începând cu 1831, anul înfiinţării Legiunii Străine, „legionarii”, aceşti soldaţi ai nimănui,
aceşti soldaţi necunoscuţi au luptat sub drapelul francez în aproape toate războaiele la care Franța a
participat. Considerate „forţe de elită”, trupele Legiunii Străine sunt implicate în majoritatea cazurilor
în operaţiuni militare dificile, cu un grad de risc ridicat, acolo unde armata regulată franceză poate nu
este atât de experimentată și pregătită în fața solicitărilor fizice şi psihice ivite în asemenea
circumstanţe. Iată de ce acum Legiunea Străină își îndeplinește misiunea și în Coasta de Fildeş, unde
are menirea de a interveni în zonele unde „arde”, de a linişti lucrurile şi a prelua controlul asupra
situaţiei cu care se confruntă țara în prezent.
Motivele pentru care ne aflăm în Coasta de Fildeș, cu toate că Franța i-a recunoscut independenţa
în 1960, nu m-am străduit să le aflu niciodată, sunt doar un simplu soldat în serviciul Legiunii. Din
experiența dobândită în perioada în care am activat în Armata Română și mai apoi în Legiunea Străină
Franceză, am învățat că nu trebuie să-mi pun întrebări referitoare la ordinele primite sau la deciziile
luate de forurile superioare, nu mi-ar servi la nimic. În definitiv pentru asta suntem plătiţi, să executăm
ordinele şi misiunile ce ne sunt încredinţate fără a încerca să desluşim şi ce se ascunde în spatele
acestora.
Am petrecut o vreme în garnizoana din Odienne, executând misiuni mai mult sau mai puţin
importante sau periculoase (majoritatea de escortă, patrulare sau recunoaştere). Elementele noastre de
cercetare ne-au oferit informaţii referitoare la un adevărat exod de mercenari liberieni care se îndreaptă
spre Coasta de Fildeş, în încercarea de a întări rândurile rebelilor ivorieni şi a-i sprijini în mişcarea aşazis revoluţionară.
Am ajuns în apropierea frontierei liberiene la începutul acestei săptămâni, după o lungă şi
obositoare zi de mers pe drumuri şerpuitoare prin jungla ivoriană, în blindatele încinse de un soare
ucigător și străbătând aşezări părăsite din cauza războiului şi care purtau încă urmele dezastrului...
Până acum n-am făcut altceva decât să săpăm şi iar să săpăm! Zeci de metri de tranşee croite în solul
pietrificat, un pământ tare şi roşu ca sângele, în ciuda ploilor care cad aproape zilnic. Am „îngropat
blindatele la teren” pentru a le feri de atacul cu RPG-uri (aruncătoare de grenade antitanc). Am încărcat
mii de saci de nisip aranjându-i apoi cu grijă în partea superioară a tranşeei, pentru a ne asigura cât de
cât un anumit nivel de protecţie în situaţia în care lucrurile degenerează şi suntem obligaţi să intrăm în
contact direct cu mercenarii liberieni sau ivorieni. Nu vă imaginați însă tranşeele din 1944, au apus de
mult acele vremuri! Închipuiţi-vă o companie de infanterie mecanizată ce numără nu mai puţin de o
sută de suflete şi zece vehicule blindate, ce trebuie să se desfăşoare într-un raion cu o deschidere
frontală de doi-trei kilometri, spaţiile dintre secţiuni (plutoane) fiind acoperite prin patrule de
recunoaştere. Flancurile despărţitoare dintre companii sunt „bătute” metodic de patrule sau echipe de
cercetare, de cele mai multe ori pe jos. Extenuant, tot timpul „în priză”: acum în gardă, un pic de
odihnă, apoi în patrulă... Activităţi care se succed fără întrerupere; iar când zicem că s-a terminat totul o
luăm de la capăt, așa ca într-un cerc vicios.
Dar nu asta ne doboară, nu căldura de peste zi, nu frigul din timpul nopții, nu oboseala... Ceea
ce ne zdruncină moralul este altceva, cu muncile astea sisifice suntem obişnuiţi. Câte nopţi nedormite
n-am avut în Franţa, săpând la tranşee! - și erau doar antrenamente și exerciţii menite să ne pregătească
tocmai pentru situații speciale, așa ca cea în care ne aflam. Nu ne-au doborât patrulele dintre linii, nici
serviciile de gardă - de câte mii de ori nu am făcut asta în viaţă?! Ceea ce ne exasperează este lipsa
informaţiilor: nu știm cum decurg lucrurile dincolo de frontieră și nici în zonele controlate de liberieni.
5
Nu ştim ce ne aşteaptă, nu ne cunoaştem „inamicul” decât din știrile difuzate pe posturile de radio și
televiziune şi din ce informații primim de la superiorii noştri în timpul pregătirii misiunilor. Ştiam ce sa petrecut în Sierra Leone, unde cruzimea luptătorilor liberieni a atins paroxismul ucigând fără
discernământ și fără a ține cont de faptul că țintele lor erau bărbaţi, femei sau copii... Îngrijorarea
crescută se datora faptului că de la elementele noastre de cercetare în adâncime, trimise încă de
săptămâna trecută în teritoriul liberian, nu avem nici o veste, în ochii ofiţerilor noştri citindu-se clar
neliniştea, nesiguranța, disperarea.
„Est-ce qu’ils ont été capturés?” (au fost oare capturaţi?) Era întrebarea ce se zbătea în mod sigur în
mințile tuturor, dar nimeni n-avea curajul s-o rostească, fiecare dintre noi încerca s-o păstreze pentru
sine, poate de teamă să nu vină răspunsul nedorit.
- Ce zici, căpitane, au pus ăia mâna pe ei? rupe tăcerea până la urmă Alin, un tânăr român înrolat
în Legiunea Străină cu puţin timp înaintea mea, originar de undeva de prin părţile Braşovului.
Absolvent al facultății de informatică, dar ca majoritatea soldaților români de-aici, a fost nevoit să se
îndrepte spre Legiune din motive de care niciunul dintre noi nu este străin: necazuri, lipsuri,
nemulţumiri grevate pe imposibilitatea de a-și împlini idealurile în România.
- Dacă vrei să fiu sincer cu tine, motane, cred că sunt deja prizonieri... Şi ştiind la ce tratamente sunt
supuşi prizonierii capturaţi de „bubuli” („bubuli” le spunem noi negrilor), sper să fi avut parte „d’une
balle dans la tête” (de-un glonţ în cap). Aşa necazurile lor au luat sfârşit şi măcar au avut o moarte
demnă. O moarte de soldat. Ar fi fost mai ușor pentru ei... îi răspund aproape şoptit şi îl privesc fix în
ochii mari, albaştri, de copil.
Alin Codrescu n-a împlinit încă douăzeci şi cinci de ani, a venit cu mai bine de trei ani în urmă
în Legiune. Are deja la activ câteva misiuni care l-au maturizat, i-au înăsprit trăsăturile feţei
transformându-l într-un bărbat adevărat. Era încă un copil când s-a înrolat și pentru mine tot un copil
este, dacă mă gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (zece ani) şi, de ce nu, la experienţă. S-ar putea
spune că sunt lipsitde modestie, dar cei şaptesprezece ani de armată (Liceul Militar, Academia Militară
şi perioada în care am lucrat ca ofiţer) pe care îi am la activ acasă, cumulaţi cu cei doi ani şi câteva luni
de când m-am înrolat în Legiune susţin teza unei anumite experienţe în militărie care, vrând-nevrând, se
răsfrânge în modul meu de a fi şi de a privi lucrurile. Colegii mei „legionari” ştiu acest lucru şi îl
apreciază... În majoritatea situaţiilor, atunci când suntem numai noi mă strigă „căpitane!” sau
„moşule!”, ca o confirmare a recunoaşterii experienţei de viață dar și profesionale.
- Oricum, nu vreau să-mi las oasele pe aici... continui eu, şi nu doresc nici să le îngrop pe ale
tale! Prefer să te însoţesc pe Everest... Cine ar mai avea grijă de fundul tău acolo dacă mă sfârtecă
hienele pe aici? Zâmbesc cu subînțeles privindu-l țintă în ochii ce-i scânteiază atunci când aduc vorba
de Everest.
Everestul e visul şi în acelaşi timp coşmarul vieţii sale. Să ajungă într-o bună zi pe cel mai înalt
vârf din lume înseamnă aproape totul pentru băiatul ăsta plin de curaj. Şi am un presentiment, adică
sunt aproape convins că va reuşi. Nu cu mult timp înainte de a veni în Coasta de Fildeş a escaladat
Mont Blanc-ul (considerat a fi cel mai înalt vârf din Europa până acum câţiva ani, iar acum, al doilea,
după vârful Elbrus din Rusia, ce se regăsea în evidenţa enciclopedică a celor mai înalţi munţi din lume
ca aparținând Asiei). Fără a-și desconspira intenția, într-un weekend şi-a făcut bagajul, s-a urcat în tren
şi... direcția Mont Blanc! Și-a împlinit un vis cutezând să plece de unul singur, deși avea la dispoziţie
6
doar două zile. Cum să nu-i admiri curajul?! Şi la fel de ardentă îi este dorinţa de a escalada
Everestul... Studiază, ori de câte ori are un crâmpei de timp, maldăre de cărţi şi reviste de specialitate.
Strânge ca o furnică fiecare bănuţ, e totuşi un vis destul de costisitor!
- Hai, tată, mai fă şi tu o tură pe la puturoşii ăştia, vezi să nu fi adormit, naibii, şi să ne trezim cu bubulii
pe cap așa, pe nepusă masă! Asta ne-ar mai mai trebui acum, să fim luaţi ca din oală de negrotei, doar
ştii ce ne aşteaptă... Dă o raită şi pe la echipele de la mitraliere, vezi dacă mai e vreunul treaz pe acolo...
Dacă dorm trezește-i cu vreo două peste cap şi câteva şuturi în fund, n-am chef să suport umezeala şi
duhoarea asta în timp ce ei se ascund şi dorm ca şobolanii.
Alin mormăie ceva, amintind de mămicuţele nu-ştiu-cui, nu-l aud eu bine din pricina vântului,
îşi potrivește eşarfa camuflându-se până în dreptul ochilor şi se duce într-un târziu să inspecteze gărzile.
Întâmplarea face să fim astăzi amândoi caporali de schimb şi verificăm alternativ oamenii din posturile
de observare, santinelele, „legionarii” din poziţiile de luptă, dar şi pe cei aflați în repaus. E rândul lui
acum... Asta e viaţa de soldat! Privesc în urma lui şi mă umflă râsul. Şi-ar fi imaginat el acum câţiva
ani, student fiind, că într-o bună zi va ajunge să verifice santinele în posturi, undeva la capătul lumii,
într-o junglă neprimitoare și umedă ca un burete?! Mă îndoiesc! Cred că și pentru el este un paradox.
Dar îl acceptă şi se comportă ca atare. E un bun soldat.
Rămân singur. Pânzele întunericului mă învăluie din toate părţile. Şi odată cu ele, tăcerea, liniştea
şi gândurile... Îl aud pe Alin şoptindu-i ceva soldatului din postul de santinelă, nu desluşesc ce, însă
după tonul vocii sale înțeleg că îl muştruluieşte zdravăn. Se îndepărtează apoi bombănind. Nu-l mai
aud. Tăcerea strecurată în pântecul nopţii e întreruptă brusc de urlete lugubre. Probabil vreun animal ce
plăteşte tributul suprem legilor nescrise ale naturii a căzut pradă altuia, mai puternic şi mai feroce...
Exact ca în viaţa noastră cea de toate zilele, nu-i aşa?! Doar că noi niciodată nu știm ce rol jucăm azi
sau în zilele ce vor veni, pe cel al prădătorului sau al celui prădat...
„Parascovenia mamii ei de ceaţă împuţită!” - nu mă abţin să-mi zic în gând încercând să pătrund
cu privirea dincolo de vălătucii ce se rostogoleau pe rând în calea mea, ca nişte mormane uriaşe de vată.
Îmi pun un OB 70 (aparat de vedere pe timp de noapte bazat pe amplificarea luminii reziduale) pe ochi,
în aceeaşi încercare disperată de a distinge ce se petrece dincolo de tranşee, ce ne aşteaptă dincolo de
limita de vizibilitate. Există un truc de care mă foloseam în anii de cătănie petrecuţi în România: nu îmi
concentrez privirea într-un singur punct, nu mă focalizez pe un detaliu anume, cu toate că ştiu că nu mă
pot baza în exclusivitate pe simţul vizual și pe care îl încerc mereu în astfel de situații. Privesc
panoramic în faţă, poate-poate voi depista vreo mişcare necontrolată, vreo umbră nefirească ce nu se
integrează în mediu. Dar în acelaşi timp, confirmând adaptabilitatea la context, celelalte simţuri mi s-au
dezvoltat considerabil, s-au ascuţit, preluând discret funcția văzului și încercând să-mi fie de folos.
După atâtea nopţi petrecute în jungla ivoriană am reuşit să ating performanţa distingerii cu claritate a
sunetelor nopţii, făcând relativ ușor diferenţa dintre păşitul unui animal şi mersul unui om, dintre
trosnetul unei crengi rupte din cauza putreziciunii sau urmare a călcării de picior de om... Am ajuns să
identific, de asemenea, şi direcţia aproximativă din care vin sunetele, să le diferenţiez atunci când
provin dintr-un cor imperceptibil de foşnete, trosnete, şerpuiri sau urlete. Nu garantez că la nevoie ați
putea merge sută la sută pe mâna mea, dar am făcut mari progrese în această direcţie. Şi sper că-mi va
folosi în noaptea asta ceţoasă când sunt ca şi legat la ochi, cu toate că am la îndemână cea mai
performantă tehnică în domeniu.
7
Aud zgomot de paşi apăsaţi. Nu se fereşte. E Alin, se întoarce din scurta sa expediţie.
Bombăneşte, mormăie ca un urs, se simte de la o poștă că-i nemulţumit de rezultatul inspecției la
posturile de pază şi santinelelor.
- Fi-le-ar căţeaua a dracu’ de dobitoci! „Putain de merde!” (la naiba!) Ăştia sunt inconştienţi,
putem să ne trezim, dracului, cu beregatele tăiate în împuţiciunea asta de junglă! Şi crede-mă, moşule,
parcă altfel mi-aş dori să sfârşesc rahatul ăsta de viaţă... Ştiu eu, ceva mai romantic, de ce nu în braţele
unei fufe alături de care mi-am băut minţile o noapte întreagă şi cu care am făcut amor până la epuizare.
Zi că nu ţi-ai dori acum, boşorog dilău, o metisă din alea ca în Djibouti, cu fundul ca pepenele, cu
carnea tare ca piatra şi strâmtă ca o virgină? Dar ia mai pune-ţi pofta-n cui, căpitane, şi treci la treabă!
Ăsta este Alin. Trece repede de la o stare de spirit la alta. Şi-a revenit şi zâmbeşte iar cu gândul la
ţâţele tari ale vreunei negrese ce probabil i-a căzut la pat în vreun weekend în care, sătui până peste cap
de atâta căprărie ne găsim leacul pentru suferinţe şi deziluzii în alcool, prin tavernele djiboutiene
înțesate de prostituate.
- Nu zic că nu mi-ar plăcea să fiu acum între ţâţe tari şi fragede, dar nu e cel mai potrivit moment
pentru distracții. E ceva nefiresc acolo, în ceaţă. Fii atent, în stânga, la vreo 250-300 de metri, aproape
în plan frontal cu mitraliera de pe VAB („véhicule d’avant blindé” - vehicul blindat de infanterie)! Vezi
umbra aia ce se distinge între copaci? E orientată altfel faţă de acum cinci minute. E ceva ce se mişcă în
ceaţa asta nesuferită dar e prea departe să-ți poți da seama ce anume. În plus, vântul bate din spate ca
nebunul. Eşti mai tânăr, ai ochii mai ageri, fii atent acolo, eu încerc să observ mai atent dintr-un alt
unghi, îi răspund şoptit şi mă îndrept către VAB-ul cu pricina. Sunt conștient de faptul că în cazul în
care mi-ar dispărea din axul privirii, când poziția mea ar rămâne fixă, lucrurile ar lua o altă întorsătură.
Evident, asta înseamnă că este o fiinţă acolo ce se deplasează sau ne observă, schimbându-şi din când în
când locul de pândă. La fel de bine poate fi un animal... Dar de ce se mişcă aşa încet şi cu atât de multă
grijă? De-ar fi un animal, chiar şi o maimuţă, nu ar da atâta atenţie camuflării. Încă nu mă impacientez,
nu vreau să dau alarma fără rost. Băieţii sunt obosiţi şi destul de stresaţi de evenimentele petrecute în
ultima săptămână pentru a mă juca de-a alertele false cu ei. Şi totuşi...
Am ajuns lângă VAB uzând de mișcări prudente, foarte atent să nu intru în raza vizuală a
presupusului „necunoscut”. Tactica monitorizării fără a fi observat, mai ales că avem de-a face cu un
inamic atipic, foarte încrezător în propria-i infailibilitate - luptătorii junglei africane având convingerea
că nimic nu-i poate atinge, cu atât mai puțin glonţul! Atât de grijuliu am fost încât l-am luat „ca din
oală” chiar şi pe soldatul de la mitraliera blindatului, un rusnac mare cât un bivol, dar altfel blând şi
cuminte:
- Hei, Filonenko, spune-mi dacă ai observat ceva bizar în faţa poziţiei tale în ultimele cinci
minute, ori eu am început să am vedenii. E ceva acolo, nu-i aşa? îl întreb pe rus în şoaptă şi-mi îndrept
mâna în direcţia acelei umbre misterioase care, culmea, este încă acolo, în aceeaşi poziţie în care am
lăsat-o la despărţirea de Alin. Rusul îmi face semn din cap că ştie despre ce este vorba, a observat şi el
acelaşi lucru şi aştepta doar să se convingă mai bine pentru a dezlănţui iadul de la gura mitralierei lui de
calibru 12,7 milimetri, de provenienţă americană. Mitraliera Browning, calibru 12,7 milimetri
echipează VAB-urile de infanterie ale armatei franceze, exceptându-le pe cele cu funcţiuni speciale. De
exemplu, VAB-urile de comandament sau transmisiuni ce sunt înzestrate cu ANF1 - armament NATO
model F1 - ce au calibrul de 7,62 milimetri. În ultimii ani, şi doar la regimentele de infanterie
mecanizată ale armatei regulate franceze (întotdeauna modernizările ajung la Legiune mult mai târziu),
8
unele VAB-uri sunt echipate cu un tun de 20 milimetri, o armă puternică care în ciuda calibrului relativ
mare are o cadenţă de tragere ridicată .
Timp de câteva minute bune ținem sub observație împreună locul cu pricina, dar nu mişcă nimic,
umbra pare să fi înţepenit. Este tot acolo, la fel ca în creierul meu. Până la urmă decid să menţin doar o
supraveghere intensă, fără a exagera şi a neglija celelalte sectoare de observare. Îi ordon bineînţeles şi
rusului să manifeste o vigilenţă sporită în sectorul cu pricina şi, încă neliniştit, mă îndrept spre
amplasamentul postului meu, unde rămăsese ca Alin să se ocupe de partea administrativă a serviciului
de gardă, adică de completarea jurnalului de serviciu şi a altor hârţoage specifice. Îl găsesc moţăind
lângă o stacană de cafea pe jumătate golită...
- A dat Domnul de-ai venit? De mai stăteai un pic, nu numai că aş fi băut şi cafeaua ta dar eram pe
punctul de a da alarma. La cât te ştiu de nebun ai fi fost în stare să te duci tu însuți să vezi ce se
întâmplă acolo.
- Băi, limbă, tu nu eşti prost degeaba! glumesc cu Alin, folosind o replică proverbială dintr-un film
românesc pe care-l văzusem cu ani în urmă.
- Ai curaj să facem o escapadă nocturnă? Mergem până acolo. Doar noi doi. Vedem ce este şi gata, am
scăpat de obsesia asta tâmpită care-a ajuns să-mi toace nervii. Ce zici, mergem?
- „On y va”! (hai să mergem!)
Înainte de a porni trecem pe la fiecare post atrăgându-le atenția să fie cu băgare de seamă și
anunțându-ne intenția de a merge în recunoaştere sectorul vizat. Ar fi fost culmea să ne trezim cu
fundurile ciuruite chiar de către ai noştri! Creionăm imediat și planul tactic, hotărând să facem o buclă
largă şi să ne apropiem dinspre nord - nord-est, adică lateral faţă de umbra misterioasă, paralel cu
poziţiile noastre. Ne luăm armele, ne descotorosim de tot ce ar putea face chiar şi cel mai mic zgomot
şi... la drum! Parcursul nu e greu, înaintăm din copac în copac, ne adăpostim după tufe şi ierburi,
câteodată suntem nevoiţi să ne mai şi târâm precum şerpii. De data asta întunericul şi ceaţa ne
favorizează şi pe noi, asemeni misteriosului „necunoscut” spre care purcedem. Îl simt pe Alin în spatele
meu. Nu ne despart mai mult de cinci metri. Şi cu toate astea abia ne zărim unul pe celălalt. Ne
semnalizăm reciproc asigurându-ne că totul este în regulă şi continuăm „drumeţia”. Suntem aproape,
îmi caut o poziţie bună de observare şi scrutez întunericul prin aparatul de observare pe timp de noapte.
- F...-ţi năframa mă-tii de „chèche” nenorocită! Cine naiba o fi netrebnicul ce şi-a lăsat eşarfa în
bătaia vântului? A naibii zdreanţă!
Era o bucată de cârpă - „chèche” în franceză -, cam de doi metri lungime şi în jur de un metru
lăţime, folosită pentru a ne proteja fețele de vânturi şi de nisip. Vreun idiot o fi spălat-o şi a lăsat-o la
uscat agăţând-o în tufiş. Numai așa putea ajunge, biata cârpă, sperietoare de legionari. Misiune
îndeplinită, îmi spun în gând scrâșnind din dinți! Semnalizez corespunzător pentru a le transmite
colegilor din poziţii că ne întoarcem; mai tragem câteva înjurături sănătoase cu țintă precisă. De ce oare
simți că-ți trece năduful mai ușor atunci când te reverși ca un fluviu înjurând nu făptuitorul, ci pe însăși
mămicuța lui?! Cu ce-a fost vinovată biata născătoare a celui care-a călcat în străchini și nouă ne-a
făcut cadou un set de emoții trăite cu intensitate în această incursiune?! Cert este că măicuța ăluia s-a
cam tăvălit de câteva ori în seara asta nu numai cu fiecare dintre noi, dar și cu amândoi deodată.
9
„Doamne, ce perverşi am ajuns!” râd de unul singur în întuneric gândindu-mă la... „săraca
femeie”!
Încep să mijească zorile și curând se va sfârși calvarul serviciului de gardă. Mă gândesc deja la
puiul de somn ce-l voi prinde. Cu pătura însă, nu cu undiţa... De fiecare dată după gardă avem dreptul
la trei ore de somn. Avem dreptul doar, atenție, asta nu înseamnă că și avem întotdeauna parte de el.
Sper ca lucrurile să fie calme în dimineaţa asta, chiar simt nevoia să mă întind un pic. Privesc cungăduință spre acele fosforescente ale ceasului; mai avem o oră și-apoi alţi doi nefericiţi, ca mine și
Alin, ne vor înlocui. Încă o oră, și asta trece îngrozitor de greu, până când vom merge la odihnă...
- Moşule, ţi-aduci aminte când mi-ai dat poezia aia, anul trecut, să i-o trimit Andreei de ziua
ei?... mă întreabă Alin nostalgic.
- Îhî, ce-i cu ea? A râs de tine?
- Nu, mă, dilăule, i-a plăcut tare mult, a fost chiar impresionată. I-am spus că tu ai scris-o
special pentru aniversarea ei! Nu-i venea să creadă...
- Normal că nu-i venea să creadă, la ce reclamă mi-ai făcut tu, probabil, acasă... Un fost ofiţer în
Forţele Speciale, în prezent „legionar” şi pe deasupra „boşorog dilău” - mersi pentru compliment – cum
să fi fost perceput de săraca fată: „ăsta a copiat-o de undeva”! N-au cum să rezoneze mercenarul bătrân
şi „dilău” cu poetul, ce zici? În fine, tot ce contează este faptul că i-a plăcut. Dar nu mi-ai spus
niciodată ce impresie ţi-a făcut ţie. Cum ți s-a părut?
- Ca să-ți dai seama de asta, ascult-o, am şi învăţat-o pe de rost!
Astăzi e ziua ta şi-atât de mult aş vrea să-ţi dăruiesc
un colier lucrat din stelele ce scânteiază sus pe cer!
Din toate florile din lume cunun-aş vrea să-ţi împletesc
însă nu pot căci sunt un simplu om... şi tot ce îţi ofer
este un sincer „TE IUBESC!”
Şi-aş vrea atât de mult să ne fim pe-o-alee cu castani,
să-ngenunchez în faţa ta şi dragostea să-ţi cer...
Să ne iubim năvalnic şi aprins, ca doi puştani,
însă nu pot, căci sunt aşa departe... şi tot ce îţi ofer
este un sincer „LA MULŢI ANI!”
- Mă uimești! Nu m-așteptam că poate să-ţi placă, chiar ţie, știindu-te pasionat numai de cifre,
de ecuaţii şi mai ştiu eu de ce alte bazaconii fizico-matematico-informatice de ultimă generaţie. Chiar
mă bucur!
10
Nu reuşesc să îmi ascund emoția, mi-o trădează tremurul vocii. Pentru mine însemnau ceva
acele rânduleţe scrise la repezeală într-o după-amiază târzie, undeva prin Franţa, de fapt un buchet de
gânduri, trăiri care puteau fi ale lui, ale mele, ale noastre ale tuturor. Și eram fericit că au ajuns și la
sufletul lui.
- Îţi aduci bine aminte cum s-au petrecut lucrurile, nu-i așa? Te dădeai de ceasul morţii să
scorneşti ceva din creierul tău ăla încărcat cu axiome şi teorii euclidiene - încerc eu să fac pe durul,
pentru că nu vreau să par un sentimental în faţa puştiului ăstuia...
- Las-o moartă, căpitane, te-am citit eu mai de multă vreme...! Ori crezi că n-am observat că sub
masca a ta, de terorist, pe care nu te sfiești s-o afişezi și dincolo de privirile alea de gheață se află cu
totul și cu totul altceva... Se ascunde omul din tine, omul sensibil și bun, omul care iubeşte şi tânjește să
fie iubit, omul care empatizează puternic cu semenii lui...
- Hai, zât! Încetează să mă mai descrii cum crezi tu! Încă n-ai primit aprobare să îmi faci
profilul psihologic, îl întrerup, mai în glumă, mai în serios. Ia te uită la el, mucosul, a şi început să facă
pe Sherlock Holmes al sufletelor oamenilor!
- Aha, te „ataci”, carevasăzică! Moşulică, ai pierdut „la bataille” (bătălia) cu mine. Ştiu din ce
parte să te lovesc acum! râde puştiul cu gura până la urechi .
Puștiul ăsta mi-aduce aminte de începuturile aventurii mele cu scrisul... Eram tare supărat într-o
zi și nu știam ce să fac... la un moment dat am început să aştern pe hârtie, de-a valma, ceea ce simțeam,
și parcă o voce din lăuntrul meu chinuit îmi dicta... și eu scriam.... Și pe măsură ce scriam simțeam o
eliberare interioară, simţeam cum orice sentiment negativ se disipează dizolvându-se parcă între filele
carnețelului în care scriam... și pe care de atunci îl port tot timpul cu mine. La fel s-a întâmplat și când
l-am simțit pe Alin supărat și confuz; de dragul lui am creat cele două catrene, și tare s-a bucurat. Nu
știu dacă valoarea literară contează în acest caz, dar cu siguranță valoarea sentimentală a fost una
deosebită.
- Apropo, ce îţi mai fac fetele, acasă? mă întreabă Alin. Nu ştiu dacă a făcut-o doar din politeţe sau
pentru a schimba subiectul discuţiei. Însă cu certitudine în decurs de câteva minute a reuşit să mă
întoarcă pe dos.
- Tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să mă răscoleşti pe toate părţile? îi răspund făcând pe
îmbufnatul.
De fapt, sufletul meu era ars de doruri, mi-era atât de dor de fetiţă și de soţie... Dar făcusem mai
de mult un pact cu mine însumi: îmi impusesem ca atunci când sunt în misiuni să mă detaşez de tot ce
mă poate distrage de la executarea lor, să stau departe de amintiri şi de doruri, să mă eliberez de tot ce
ar putea avea influențe negative asupra activității soldatului din mine. Şi deşi mi-a venit foarte greu,
atunci când era cazul reușisem să mă desprind de tot ce aveam în jur și îmi măcina ființa, cu alte
cuvinte atinsesem performanța de a mă goli pe dinăuntru... Iar acum copilul ăsta n-are ce face și
scormonește... jucându-se cu suferinţele mele latente.
- Ultima dată când am vorbit la telefon erau bine. Rutină... ştii tu... Şcoală, acasă, teme pentru doua zi,
un picuţ de joacă. În rest, ce mi-ar mai fi putut zice şi ele, că le este dor de mine...? Le-am interzis
11
amândurora să folosească acest cuvânt, le-am interzis să bocească atunci când plec! De fapt poate ţi-am
mai spus, când se termină permisia şi trebuie să revin în Franţa nu accept să mă conducă la aeroport sau
la gară. Așa suport mai uşor despărţirea. În fine, fiecare cu păsăricile lui... Sunt convins că şi tu le ai pe
ale tale...!
Dar deja vorbesc singur, Alin nu îmi mai răspunde și când întorc privirea spre el îl văd
încremenit, cu ochii pierduți undeva în depărtare, probabil printre doruri și amintiri... Nici nu mă mai
aude, parcă e în transă, puştiulică. Nu mă abţin să nu zâmbesc. „Așa este viaţa unui soldat, pustie, eşti
obligat să renunţi la multe plăceri şi să accepţi să înduri de zeci de ori mai multe suferinţe!” îmi spun în
gând. Dar în sinea mea știu că gândurile acestea nu sunt numai ale mele, ale lui Alin ci ale tuturor
acelora ca noi. Soldați, plecați în lume pentru o bucată mai bună de pâine.
Încă de mic am învăţat să îmi reprim emoţiile, să îmi maschez sentimentele în fața celorlalţi, să
nu las să se vadă niciodată că sufăr fizic sau emoţional. Înainte să plece acolo de unde nimeni nu se mai
întoarce, mama îmi spunea că nu trebuie să plâng, că sunt bărbat deja. Iar bărbaţii nu plâng niciodată!
Cuvintele ei m-au marcat puternic, rămânându-mi de-atunci în minte. Bărbaţii nu plâng niciodată! Şi
oare dacă plângi înseamnă că nu mai eşti bărbat? Este pentru prima dată când îmi pun întrebarea asta,
nu ştiu ce m-a apucat acum!
Mai avem încă aproape o jumătate de oră până când vom fi înlocuiţi de nouă gardă. Alin a
terminat cu completatul hârtiilor, rămâne doar să semnăm de predare şi mergem să ne culcăm. Mă aşez
mai confortabil pe scaunul metalic de campanie... Ce mai am altceva de făcut decât să aştept să treacă şi
infernul acestor treizeci de minute?! Mi se închid ochii și fac eforturi ca să rămân treaz. Îmi sprijin
fruntea în palme şi deşi încerc să-mi fac curățenie în gânduri, mintea nu mă ascultă. Îmi revin obsedant
în memorie cuvintele mamei:
„Bărbaţii nu plâng niciodată!”
Şi dacă plâng... înseamnă, oare, că nu mai sunt bărbaţi?
CAPITOLUL II
„Bărbații nu plâng niciodată!”
Mă-ndrept cu pași nesiguri și inima cuprinsă de un tremur ciudat spre aripa spitalului în care o
voi revedea pe mama. Simt un gol nesfârșit înlăuntru și-aud o voce stranie strigându-mă răgușit dinspre
zidurile scorojite peste care se mai văd ici-colo urme vagi de var. Mi-e frig în toată ființa și nu știu de
ce.
12
Oncologie. Scris cu litere albe și de-abia vizibile pe ușa ce desparte secția de restul spitalului.
Parcurg holul lung și luminat difuz trecând ca o nălucă pe lângă medici, asistente și puținii vizitatori
sau însoțitori ai celor ce sunt sortiți a-și mai trage sufletul poate doar zile, ore, clipe... Mă opresc
ezitând puțin în fața salonului dar îmi fac curaj și deschid încetişor uşa. Nu ştiu dacă doarme sau este
trează și pentru nimic în lume nu vreau s-o tulbur, mai ales în starea în care se află acum când este atât
de bolnavă. Păşesc cu grijă pe linoleumul verde spălăcit și miosind strident a dezinfectant şi mă apropii
de patul în care, de câteva săptămâni, fiinţa care mi-a dat viaţă şi pe care o iubesc mai mult decât orice
pe lume este ţintuită de cea mai crâncenă boală din câte sunt. I-a secătuit trupul frumos storcându-i și
ultima picătură de energie. Medicii i-au diagnosticat cu întârziere cancerul ce se instalase de-o vreme,
mult prea târziu pentru a-i mai putea stopa generalizarea.
Pare că doarme și pe fața-i suptă și de o paloare inimaginabilă se citește suferința. Dar e atât de
frumoasă, atât de aproape de sufletul meu și-atât de bună... Îmi trec prin mintea nevinovată și curată, de
copil, tot felul de gânduri care se răzvrătesc în mine și-mi întărâtă spiritul determinându-mă să privesc
fără pic de considerație spre cei pe care-i consider vinovați de starea mamei mele.
Doamne, cât am ajuns să urăsc spitalele, cu amalgamul de mirosuri stridente de medicamente,
spirt și formol care-ți inundă haotic ființa pătrunzându-ți prin toţi porii...! Cu zgomotul inconfundabil al
papucilor albi patrulând pe coridoarele pardosite cu mozaic impregnat cu durere și țipete de moarte.
Am ajuns să urăsc oamenii aceia, femei şi bărbaţi laolaltă, îmbrăcaţi în halate albe, scrobite, uneori cu
aere de atotcunoscători sau de mici dumnezei şi de ale căror decizii depinde viaţa celor care își atârnă în
priceperea lor ultima fărâmă de speranță. Aş vrea să am acum puterea de a hotărî eu soarta acestor
arătări cu chip de om care-au jurat lui Hippocrate, mentorul spiritual şi părintele medicinei, dedicare și
profesionalism. Și știu de ce spun asta, pentru că numai incompetenţa şi nepăsarea unor aşa-zişi medici
mi-au adus mama în situaţia disperată în care se află acum! Pentru că s-au înşelat în privinţa
diagnosticului, pentru că au acţionat cu întârziere şi numai după ce şi-au primit plicurile doldora de bani
şi cadourile pe care le-au cerut cu neruşinare. Iartă-mă, Doamne, dar tare mult îi urăsc pe medicii ăştia!
Îmi promit, în gând, stând acolo lângă patul mamei, ca într-o bună zi, când mă voi face mare, să devin
medic. Dar spre deosebire de cei pe care, fără voia mea, i-am cunoscut îmi doresc să pot alina suferinţe,
să pot curma dureri, să-i ajut pe toți pacienții mei să se însănătoşească şi să se poată întoarce la familiile
lor, la copiii care au atâta nevoie de ei...
Strâng pumnii mușcându-mi buzele până la sânge și simt cum licoarea caldă-mi curge lin spre
bărbie. Nu mai au zăgazuri nici lacrimile ce nemilos îmi brăzdează acum fața. Cu ochii înceţoşaţi și deabia înfrânându-mi suspinele mă întorc încercând să mă strecor ușurel afară din salon. Nu vreau s-o
trezesc, și mai mult decât atât nu vreau să mă vadă plângând. Ies pe coridor și am impresia că în jur mie numai întuneric.
- Hei, copile, ce s-a întâmplat? aud o voce venind dinspre camera de gardă care e imediat lângă salonul
mamei. Și simt deodată o mână mângâindu-mă pe creștet. Era una dintre asistentele care-mi observase
prezența, dar și tulburarea vizibilă cu ușurință pe fața mea.
- Sărut mâna... mă scuzați... știți... am venit la mama dar doarme acum și nu vreau s-o trezesc, răspund
fâstâcindu-mă, deși mă cunoștea deja toată secția.
- Înțeleg, nu-i nimic, copile. Acum câteva minute i-am făcut un calmant, va dormi cel puțin o oră, poate
două. Dar eu zic să mergi tu acasă, mâine dimineață mama ta va veni și ea.
13
- Cum? O lasă domnul doctor acasă? E bine? Va fi bine mămica mea? mă reped eu încurcându-mă în
cuvinte și strângându-i mâna cu putere.
- Da... va merge acasă, dar e nevoie de timp până să se facă bine, îmi spune femeia frumoasă și
oacheșă, necutezând însă să mă privească în față.
Îmi șterg stângaci cu mâna urmele lacrimilor și fug într-un suflet spre ieșirea din clădire. „Vine
acasă! Mama vine mâine acasă!” Nimic altceva nu-mi mai este acum în cap decât firicelul de speranță
că, în sfârșit, mama se va însănătoși. „Sigur, acasă îi va fi mult mai bine. Și dacă va fi nevoie nu mă voi
mișca de lângă ea până nu își va reveni total.” Ce vise frumoase! Visele unui copil care habar nu avea
că nu peste mult timp se va goli și de vise, și de speranțe, și de bucurii și o va pierde pentru totdeauna...
N-am reușit să închid ochii în noaptea care a urmat. În mintea mea se-nvârteau în cerc tot felul
de lucruri, imagini, scene. Momente ce vor urma. De bucurie și teamă. O stare confuză pe care o înțeleg
de-abia acum. Dar a doua zi mama a fost din nou acasă. Slăbită, palidă, dar cu același zâmbet cald și
frumos cum nimeni nu mai are. Aș fi plâns de bucurie dacă nu mi-ar fi fost teamă că poate interpreta
altfel emoția mea. Este atât de firavă încât ar pune-o la pământ chiar o adiere lină de zefir și eu nu vreau
s-o atingă nimic din ce i-ar face cel mai mic rău. Ea, mama, cea mai scumpă dintre toate ființele din
jurul meu și de pe întreg pământul! Iarăși în camera ei, iarăși cu noi, acasă. Și asta este acum important.
Mi-am promis să nu mai plâng, știu că nu-i place să mă vadă cu ochii plini de lacrimi, cum s-a
întâmplat la ultima vizită la spital când o făcusem lată. Izbucnisem în plâns de nu mă putea nimeni opri.
Doar ea, mama, cu delicatețea și gingășia chipului drag și bunătatea din vocea aceea inconfundabilă
reușește să spulbere toate deznădejdile și să te facă să zâmbești din nou.
Acum se odihnește, sau cel puțin așa mi-au spus ai casei. Ies afară și-mi doresc să fiu singur. O
iau aiurea pe străzi și nu știu încotro s-o apuc. Rătăcesc fără adresă frământând gânduri în mojarul ce
devenise creierul meu în virtutea necazului ce se abătuse asupra familiei noastre prin greaua boală a
mamei. Nu mă atrage nici ceata de copii care se joacă în colțul străzii, nici să mă opresc la alimentara
din colț să-mi cumpăr ceva dulce, așa ca de cele mai multe ori când trec pe-aici. Nici orice altă tentație
mi-ar da târcoale n-aș reacționa altfel. Merg înainte lovind cu vârful adidașilor pietricele nevinovate
care-și văd de praful alburiu adus de vânt din zona industrială și așternut ca o velință peste ele.
„Va fi bine? Va trece acel timp de care-mi spusese cu oarecare reținere asistenta care mi-a dat
vestea externării mamei...?” Se zbat în mintea mea, haotic, grămezi de întrebări la care nimeni nu-mi
poate da un răspuns. Trec din starea de extaz, generată de speranță, în cea de neagră deznădejde. „Dacă
m-a mințit? Dacă nu mai au ce să-i facă și de aceea au lăsat-o acasă...? Dar nu, nu se poate, mama e
încă tânără și are viața înainte!” Și uite-așa, în tumultul zbuciumului care-mi bate în tâmple nici n-am
băgat de seamă că au trecut câteva ore bune de când am plecat de-acasă... Mă dezmeticesc și mă-ntorc.
Poate are nevoie de mine. Sau poate vrea să mă vadă și să povestim așa, doar noi doi, cum făceam de
atâtea ori...
Trec prin holul de la intrare și mă furișez tiptil spre camera mamei. Ascult atent să văd dacă se
aude vreo mișcare. Nimic. O după-amiază stranie și-a întins marama cenușie peste casa noastră. Așa mi
se pare sau, într-adevăr, așa este... Nu intru, să nu cumva să se trezească. Merg la baie și mă spăl pe
mâini, parcă mi-e foame dar n-am poftă de nimic. Sunt agitat și nu-mi găsesc locul. Bunica mă privește
cu un soi de durere în privirea-i blajină dar de care nu sunt conștient. Și mi se pare atât de tăcută azi...
Nici să mă îmbărbăteze parcă nu mai e în stare. O fi și ea ostenită de atâtea drumuri la spital și de-atâtea
14
nopți nedormite cu gândul la mama... Încerc mănânc un biscuit dar după prima mușcătură îl dau de
pământ și mă-ntorc brusc spre camera mamei. Intru cu aceeași grijă cu care deschid de fiecare dată ușa
camerei ei de când e la pat și mă apropiu... Încă doarme, sau pare că e adormită. Stau câteva minute să-i
ascult respirația dar când îi văd paloarea mă înfior. Brusc mi se umplu ochii de lacrimi fără a putea să le
țin piept. O privesc și plâng.
- Nu trebuie să te laşi învins de sentimente, puiule drag, îmi spune deodată mama. Tresar și încerc sămi șterg rapid lacrimile să nu-mi observe tulburarea, dar tardiv, mă văzuse deja.
- Amintește-ți ce ţi-am zis de curând, continuă cu blândețe, că adevăraţii bărbaţi nu plâng niciodată.
Oricât de cruntă le-ar fi suferinţa, puiul mamei. Hai mai aproape, vino lângă mine, îmi spune apoi cu
vocea ei duioasă și caldă.
Of, Doamne, şi eu care o credeam adormită...! Mă apropiu de patul de ei străduindu-mă să par
stăpân pe mine, mă aşez alături şi o privesc cu dragoste. Cât de mult s-a schimbat... Cât de mult a
slăbit...! Privindu-i chipul îmi este greu să desluşesc suferinţa fizică pe care încearcă din răsputeri s-o
ascundă şi mai mult decât atât, frământările ei sufleteşti niciodată împărtășite și cu atâta grijă gestionate
și așezate doar în lăuntrul ei cutremurat de furtunile inerente ale unei vieți zbuciumate. Ce caracter
puternic poate avea! Este încă nemaipomenit de frumoasă, în ciuda bolii necruţătoare ce-i macină
trupul. Paloarea feţei nu face decât să-i amplifice suplețea și frumuseţea trăsăturilor evidențiate și de
contrastul cu ochii mari, negri şi întotdeauna animați de o strălucire aparte. Nu pot să-mi reprim un
gând fugar...
„Cât de bine seamănă mama acum cu îngerul acela cu chip de femeie din tabloul aninat pe
peretele de la capătul patului!” Îmi dă fiori! Dar nu poate fi adevărat... e doar un gând! Nici măcar nu
cunosc numele acelui înger ce parcă mă urmărește din acel tablou indiferent în ce colț al camerei m-aș
afla. Nu am întrebat-o niciodată pe mama cine este, deşi pictura este acolo încă de când ne-am mutat în
acest apartament frumos. Având un balcon larg ce dădea înspre Marea Neagră îmi făcusem un obicei
din a petrece nenumărate ore aici, citind sau visând la ce voi face când voi fi mare, cum va fi când voi
avea şi eu familia mea, copiii mei... N-am fost atras niciodată de aspectul religios al vieţii, ba chiar l-am
ignorat. Nici mama nu mi-a impus asta, deşi ea credea cu ardoare în Dumnezeu, mergea constant la
biserică şi ţinea toate posturile. Mi-a respectat întotdeauna convingerile şi nu a încercat vreodată să mi
le schimbe, nu mi-a cerut să o însoţesc duminica la slujbă sau să citesc Biblia ori alte cărţi cu tentă
religioasă. Preferam romanele lui Jules Verne, Karl May sau Fenimoore Cooper.
Nu ştiu de ce azi, alături de fiinţa cea mai dragă mie, am simţit un regret profund că nu am dat
mai multă importanță spiritualității care era practic parte din viaţa mamei. Nu pentru mine, sunt convins
că m-ar fi plictisit. Pentru ea, din respect pentru pioşenia şi credinţa ei. Ar fi trebuit, înainte de toate,
chiar dacă nu mă pasionau măcar să cunosc cel puţin câteva lucruri despre religie, despre credinţă,
despre Dumnezeu cel atât de prezent în viaţa şi îndeletnicirile mamei. Cât de rău îmi pare acum..! Și
mi-e ruşine să o întreb de îngerul din tablou...
- E Fecioara Maria, scumpule! Ea i-a dat naştere lui Iisus într-un sfârşit de decembrie... aud ca prin vis
vocea mamei.
15
Doamne, dar de unde ştie mama la ce mă gândesc eu acum...?
- Aş vrea să vorbim puţin, Sandule. Vreau să îmi promiţi ceva, băiatul meu! Ştiu că eşti încă prea mic
pentru a înţelege tot ce se întâmplă acum în viaţa ta. S-ar putea să dorești să-mi pui o seamă de
întrebări, dar cred că nu am timp să îţi răspund la tot ce te frământă. Pe măsură ce vei creşte, lucrurile
vor deveni din ce în ce mai clare pentru tine, le vei înţelege altfel... Nu ţi-am cerut niciodată să îmi
promiţi ceva, însă acum petrecem împreună clipe de viaţă diferite de cele cu care ai fost obişnuit. În
primul rând vreau să-mi promiţi că vei avea grijă de sora ta. E micuţă, e fată şi are nevoie de ocrotirea
şi de ajutorul tău.
- Dar, mamă, de ce vorbeşti ca şi cum... Simt că-mi vâjâie capul și bătăile inimii se întețesc. Nu pot
continua, cuvintele îmi rămân lipite de buze și mă cuprinde un tremur ciudat.
- Apoi doresc să-mi promiţi că vei avea mare grijă de tine. Ştii la ce visam eu câteodată? Îmi imaginam
că peste ani, când vei creşte, voi avea în faţa mea un soldat mândru, un ofiţer spilcuit, aşa, ştii tu cum
este un adevărat bărbat! Mi-a plăcut întotdeauna haina militară. Impune respect, oferă siguranţă şi nu în
ultimul rând îţi va întări caracterul. Tare-mi doresc să urmezi cariera militară, am observat eu că ai
înclinaţii. Știu ce cărţi citeşti, la ce filme te uiţi, ce-ți place să faci... Sunt convinsă că vei reuşi.
Promite-mi asta, te rog! Și luându-mi mâna în mânuța ei micuță și fără pic de vlagă m-a privit în ochi
rugător și candid.
Era o promisiune așteptată de cel mai drag om, mie. Cum aş fi putut spune nu, mai ales că acum
era prima dată în viaţă când mama mă ruga ceva! Nu mă gândisem niciodată până atunci la o astfel de
opţiune, nu luasem niciodată în calcul faptul ca într-o bună zi aș putea deveni unul dintre soldaţii
acestei ţări. Mi se păreau prea „îngheţaţi”, mult prea ordonaţi în comparaţie cu ceea ce eu eram, cu firea
mea nesupusă, libertină. Pentru că știam că sunt un rebel. Aş reuşi eu, oare, să mă conformez regulilor
stricte ale vieţii cazone? N-avusesem ocazia să cunosc vreun militar adevărat atât de bine încât să pot
spune că m-ar fi tentat să fiu în locul acestuia. Iar mai presus de toate visam să devin medic. Dar nu am
stat deloc pe gânduri:
- Îţi promit! Voi face aşa cum îţi doreşti, mama mea dragă! Sincer să fiu, nu mi-ar fi trecut prin cap
vreodată că ţi-ai dori așa ceva pentru mine. Şi asta pentru că te știu atât de grijulie în ceea ce mă
priveşte. Armata este totuşi un loc unde riscurile sunt ceva mai mari decât dacă aş munci altceva, în
viaţa civilă. Într-un spital, spre exemplu... încercam eu să mă agăţ de ceva câtde cât palpabil dar și
atractiv pentru mama.
- Sandule dragă, este dorinţa mea. Mi-ai promis şi ştiu că te vei ţine de cuvânt. Îţi mulţumesc, băiatul
meu! Du-te acum la culcare, e târziu şi chiar dacă eşti în vacanţă nu trebuie să te înveţi puturos.
Cunoscându-te, sunt convinsă că până ce vei adormi vei mai răsfoi măcar câteva file din vreo carte, ca
de obicei. Zâmbește galeș mângâindu-mi creștetul cu mânuța aceea subțire și catifelată, dar ostenită din
cauza perfuziilor și cu urme vizibile lăsate de branulele prin care-și primea medicația. Şi fiindcă veni
vorba, ia spune-mi, ce mai citeşti acum?
- Aaaa, păi tocmai acum citesc ceva de Sven Hassel, câteva întâmplări din Al Doilea Război Mondial.
Dar nu prea mă atrage, de aia cred că i-am uitat şi titlul. Zâmbesc și eu și mă aplec spre ea îmbrățișândo cu dragoste. Merg la culcare acum, sărut mâna. Pupici dulci şi vise frumoase, mami!
16
- Noapte bună, pui! Mai vorbim și mâine despre asta.
Dar acel mâine n-a mai venit niciodată... Nu am mai avut ocazia să vorbim despre viitorul pe
care şi-l dorea pentru mine. În noaptea aceea a plecat spre o lume mai bună. O lume a iubirii, cum
obişnuia să îmi spună deseori. A plecat singură, în tăcere, în aceeaşi linişte şi pioşenie în care a şi trăit,
de altminteri...
Am găsit-o în următoarea dimineaţă cu mâinile încrucişate pe piept, adunate ca într-o ultimă
rugăciune. Avea un surâs dumnezeiesc pe buzele-i palide, iar în ochii ei negri şi mari, larg deschişi, se
oglindea portretul Fecioarei Maria. Din tabloul care până mai ieri seară, în superficialitatea mea, nici nu
ştiam măcar pe cine reprezintă... Nu voi plânge, mamă!
Peste o lună şi câteva zile urma să împlinesc treisprezece ani...
Frânturi de vis și doruri mi se-mpletesc în gând,
amară mi-e tristețea și totu-n jur m-apasă...
Tu ești departe, mamă, de sufletu-mi arzând,
de dragostea ce-ți port, vreau să te-ntorci acasă
și plâng... și plâng râzând...!
8 august 1984
Nu am plâns. Nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Timp de mai multe zile am amuțit nescoțând
nici un cuvânt, în ciuda eforturilor disperate ale bunicii de a mă scoate din starea de autoizolare în care
intrasem. Nu înţelegeam ce și mai ales de ce se întâmplă, cu toate că înţelegeam atât de bine. „Bărbaţii
nu plâng niciodată!” Doar această sintagmă se-nvârtea în juru-mi și îmi stăpânea ființa răvășită și tristă.
Și ecoul ei îl voi auzi mult timp de-acum înainte...
Acum rămăsesem singuri. Eu şi Carmen, sora mea, cu doi ani mai mică. Tata ne-a părăsit cu
nouă ani în urmă. Aflasem de la mama că se recăsătorise la puţin timp după divorţ şi avea deja doi
băieţi. Aurelian, băiatul cel mare, este născut pe 21 septembrie. În aceeaşi zi cu tata şi lunatic cu mine.
Eu am venit pe lume în ziua de 29 ale aceleiaşi luni, dar mai înainte cu zece ani decât el. Iar cel mic,
George, este născut pe 16 decembrie. La o diferenţă de zece ani de sora mea, născută pe 11 decembrie.
Coincidențe ale căror tâlc nu le înțelegem întotdeauna, dar care pe parcursul vieții ne dezvăluie anumite
lucruri despre drumuri, oameni și destine. Doar că încă nu suntem suficient de evoluați pentru a le
dezlega dinainte tainele. Ne înțelepțim probabil cu timpul, și peste vreme reușim, chiar dacă numai în
anumite limite, să ne răspundem la o sumedenie de întrebări bizare despre existența noastră și sensul ei
pe pământ. Şi după cum veţi vedea în continuare, nu sunt singurele coincidențe destul de ciudate care
au marcat viaţa familiei mele...
17
***
Vacanţa era pe sfârşite și şcolile urmau să-şi deschidă porţile din nou. N-o mai avem pe mama
să ne pregătească uniformele, rechizitele și toate accesoriile de care, cu migală și nețărmurită dragoste,
se îngrijea cu mult timp înainte. Nu mai era zâmbetul ei candid care să ne lumineze diminețile și să ne
însoțească până la școală și apoi pe tot timpul zilei. Dar rămăsesem în grija celei ce-avea să-i țină locul
cu nețărmurita-i dragoste și inegalabila-i duioșie și cu toată străduința ei de a nu ne priva de nimic din
ceea ce avusesem până atunci. Bunica și-a asumat responsabilitatea creşterii şi educaţiei noastre.
Bunicul, lup al mărilor, murise în anul 1973 în timpul unei furtuni ce-l prinsese în largul Mării Negre.
Aruncat peste bord de un talaz, s-a lovit la tâmplă, a căzut inconştient şi a murit apoi înecat. Nu mi-l
mai amintesc. Eram mult prea mic. Țin minte doar că el nu era niciodată acasă.
Bunica se trăgea din neam boieresc, străbunicul meu fusese logofăt în tinereţe, apoi l-au
desproprietărit comuniştii. De pe urma lui bunicii nu-i rămăsese decât o casă micuţă în Cernavodă,
orăşelul de pe malul Dunării de care mă leagă atâtea şi atâtea amintiri... Nu cred că este o întâmplare
amplasarea cimitirului orașului pe coastele unui deal ce domină oraşul, orientat oarecum spre Dunăre..
Cine a ales locul parcă a dorit să dăruiască celor ce se odihnesc acolo - Dumnezeu să-i ierte! priveliştea încântătoare a Dunării strecurîndu-se maiestuos într-o curgere lină pe sub podul lui Anghel
Saligny. Aici îşi are şi mama locul de veci... Alături de mormântul ei, dar puţin mai sus, este îngropat
Tudor Stavru, cascadorul erou mort în necruţătorul cutremur din 1977 în timp ce încerca să salveze
vieţile unor oameni prinşi sub dărâmături, în Bucureşti. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
***
Aproape toate vacanţele le petrecusem în Cernavodă, la bunica și locurile nu îmi erau de fel
necunoscute, dimpotrivă. Bătusem luncile de pe malul Dunării în lung şi în lat şi ştiam fiecare loc bun
de undit din prundul nisipos. Sărisem în Dunăre de pe piciorul podului lui Saligny împreună cu băieţi
mai mari decât mine care se făleau cu isprăvile lor. Colindasem toate dealurile din jur şi ştiam fiecare
potecuţă, fiecare cărăruie, fiecare copăcel... În zilele în care mă prindea pe acasă (şi vă asigur, nu au
fost prea multe!) bunica încerca să mă înveţe să cânt la vioară. Simțise ea, cu siguranță, toată emoția ce
mă cuprindea atunci când o ascultam cântând la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, deși la școală
muzica nu era printre materiile mele preferate. Însă harul dumnezeiesc al bunicii atunci când punea
mâna pe vioară îmi deschisese sufletul și mai ales dorința de a învăța să cânt la acest instrument. Ceea
ce emana în jurul meu vioara nu era muzică. Era parcă o altă lume transpusă în sunete, o lume
paradisiacă ce mă prinsese în mrejele sale și-mi învăluia ființa ca într-o vrajă. Nu degeaba în una din
vacanțele petrecute cu bunica n-am făcut altceva decât să mă străduiesc din răsputeri să învăț să cânt la
vioară. Și atâta am exersat până am reușit să cânt „Balada”, bineînțeles așa cum mă pricepeam, dar tare
mândru eram că o cântam singur, fără ca bunica să mai intervină.
Dar de-acum înainte vacanțele noastre nu vor mai fi „vacanțe la bunica”, aici va fi noua noastră
casă... Va fi acel „acasă” ce nu va mai avea niciodată farmecul celui ce-a fost atunci când o aveam pe
18
mama. Bunica ne iubea ca pe ochii din cap, și noi pe ea, dar durerea plecării mamei pentru totdeauna
acolo, pe deal, de pe coasta căruia va privi tristă spre Dunăre era nemărginită și-n nemărginirea ei
încăpea toată copilăria noastră…
***
N-am participat la înmormântarea mamei, am fugit de-acasă și m-am ascuns departe, în stuful
din prundul Dunării şi acolo am rămas până a doua zi dimineaţă, cu sufletul făcut țăndări, spart în mii și
mii de bucăţele. Nu acceptam plecarea ei pentru totdeauna dintre noi și speram s-o găsesc la întoarcerea
acasă, ca de fiecare dată când făceam vreo trăsnaie - în pragul casei cu ochii aruncând scântei şi cu o
nuieluşă în mână... Atât de mult îmi doream acum s-o văd și să mă certe, să mă pedepsească, nu mai
conta ce mi se putea întâmpla! Îmi doream cu fervoare să mai am prilejul să-i aud vocea și mai apoi,
după ce ne împăcam să-i citesc pe chipu-i frumos nemărginita bunătate. Mama, doar pe ea o doream
acum!
Toate rudele intraseră în alertă, anunţaseră poliţia şi mă căutaseră prin tot oraşul, și deși
Cernavodă nu era un oraș mare au avut câtva de alergat, dar fără succes. Eu am venit singur singurel
acasă din locul în care evadasem. Când am apărut în faţa uşii lumea a amuţit, s-a aşternut o linişte
apăsătoare. Mult mai târziu, bunica mi-a spus că în acel moment arătam de parcă îmbătrânisem brusc
cu douăzeci de ani. Nu aveam ochi pentru nimeni, nu auzeam nimic, nu doream decât să o zăresc pe
EA. Dar nu, din nefericire pentru mine mama nu mai era... Abia atunci mi-am dat seama că plecarea ei
în lumea de dincolo era ireversibilă, că niciodată nu mă va mai aştepta, că niciodată nu o voi mai găsi
acasă primindu-mă cu zâmbetul acela ce nu se poate uita vreodată. Copilul din mine, în naivitatea lui,
crezuse că ori de câte ori va face vreo prostie o va găsi pe mama așteptându-l, ca de fiecare dată...
N-am scos un cuvânt, nu am răspuns la nici o întrebare... Îmi stabilisem o singură direcţie camera bunicii, unde pe perete erau la locul lor vioara şi arcuşul, atât de dragi mie. M-am repezit ca un
robot și am smuls vioara, m-am aşezat pe covor şi am început să cânt. Și cântam „Balada”... Vioara
însăși plângea în locul copilului de treisprezece ani, dar fără lacrimi, era doar o cutie de lemn lustruit în
care se adunase dumnezeirea ca să-i cânte mamei.... Toată lumea a rămas fără grai și timp de câteva
minute nimeni nu realiza ce se întâmplă. În clipa în care și-au dat seama de tragismul situaţiei, cei din
jurul meu au izbucnit în plâns. Plângea bunica, plângeau neamurile, plângea întreaga casă. Doar eu
eram de cremene. Împietrit de durere, cred că atunci am cântat poate cel mai bine „Balada”. Şi n-am
lăsat răgaz nici măcar unei lacrimi să-mi scape. Doar îi promisesem mamei că nu voi plânge atunci
când îmi spusese: „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Mi-am cântat singur durerea, ore în şir. Și doar în
suflet am plâns în timp ce mângâiam strunele viorii aşa cum nu o făcusem până atunci. O mână
invizibilă mă ghida și-mi arcuia încheietura într-un mod neînțeles. Să fi fost puterea dragostei celei ce
mi-a dat viață?...
Dar începând din acea zi, plină de zbucium și amărăciune, nu am mai atins vioara. Până în ziua
de astăzi a rămas acolo, la locul ei, pe peretele din camera bunicii. Şi ori de câte ori intru acolo şi o văd,
19
aceleași acorduri line în care refulase toată durerea mea la plecarea mamei mă învăluie ca niște pânze
diafane trimițându-mi gândul undeva departe, departe... pe tărâmul amintirilor. Toată tristețea mea
adunată într-o melodie care mă domină și mă face de fiecare dată melancolic. „Balada” lui Ciprian
Porumbescu, laolaltă cu taina ei adânc înrădăcinată în sufletul meu, balada pe care n-o s-o mai cânt
niciodată!
E cântecul iubirii ce moare în trădare,
e plânsul căprioarei când lupii o-ncolţesc,
e jalea-oricărei mame când fiii-o părăsesc,
e-al rândunicii vaiet când şoimu’-o prinde-n gheare,
e-un plâns dumnezeiesc!
CAPITOLUL III
„Dealul cu cireși înfloriți”
Deși bunica se zbătuse din răsputeri pentru custodia noastră, eu și surioara mea nu am rămas în
Cernavodă. A făcut ea recurs, dar nu a obținut anularea hotărârii judecătorești conform căreia eu urma
să fiu instituționalizat într-un cămin de copii, iar Carmen să rămână în grija bunicii. Sunt convins că
oricum n-ar fi reuşit, săraca de ea, ca aproape întotdeauna în asemenea situații statul ar fi ieşit
învingător. Dar n-a fost să fie aşa...
Imediat ce tatăl meu a aflat de moartea mamei, deşi era recăsătorit şi avea doi copii, nu a
pregetat nici un moment a ne căuta și a ne fi alături. A venit în Cernavodă cât de repede a putut şi şi-a
revendicat dreptul de părinte. Dreptul de tată. Şi bineînţeles că l-a dobândit fără probleme. Bunica n-ar
fi reuşit poate niciodată să ne ofere ceea ce el ne putea asigura, toate cele trebuincioase a doi copii care
aveau nevoie de multe lucruri pentru a creşte în condiţii bune și mai ales pentru a-și forma
personalitatea și caracterul alături măcar de unul dintre părinți. În acea vreme pensia bunicii era infimă,
o simplă pensie de văduvă, în vreme ce tata, inginer agronom, avea o poziţie socială şi posibilităţi
financiare cu mult peste ce ne putea oferi o femeie în vârstă și cu venituri modeste ca bunica. Mult mai
târziu am aflat că tata a reuşit să convingă autoritățile răspunzătoare de acordarea custodiei noastre
printr-un argument forte, și anume faptul că înainte de a lua această decizie avea acceptul actualei sale
soţii. Şi că împreună au hotărât că în calitate de tată trebuia să-și asume responsabilitatea creșterii și
educației noastre, bineînţeles, cu sprijinul nemijlocit al celei ce pe viitor urma să țină locul mamei...
Îmi aduc aminte de sărmana bunica... Cât de mult a afectat-o rezoluția emisă de Tribunalul din
Constanţa prin care tata obţinea custodia noastră. Dar pe de altă parte preferase să ne ştie împreună, pe
mine şi pe sora mea, mai bine în custodia tatălui nostru decât separaţi. Toate amintirile năvălesc acum
peste mine ca și cum lucrurile acestea s-ar fi petrecut astăzi. Închipuiți-vă ce era în sufletul unei mame
care-și pierduse fiica și acum urma să i se ia și cei doi nepoți, legătura ei cu cea care de curând plecase
20
la ceruri... Durerea ascunsă în sufletul bunicii era atât de mare încât nimeni nu ştia cum să reacţioneze.
Cine şi ce i-ar fi putut spune pentru a-i alina zbaterea când în mai puţin de o lună de zile în viața ei s-au
succedat evenimente atât de triste și neașteptate! Dar foarte cerebral și cu multă stăpânire de sine, în
acele momente dificile pentru toată lumea din jurul nostru, tatăl meu a dovedit că era un om inteligent,
serios şi cu capul pe umeri, demonstrând că în ciuda celor întâmplate între el şi mama păstra încă în
sufletul lui un respect profund pentru tot ceea ce ea însemnase pentru el, pentru familie. Tata i-a promis
bunicii că nimeni şi nimic nu va putea vreodată schimba ceva referitor la relaţia noastră cu bunica,
promițându-i că ne va trimite în vacanţe la Cernavodă, ca şi până atunci. Ba chiar i-a lansat invitația de
a veni oricând, nestingherită, în vizită la noi, invitație făcută cu sufletul deschis și cu toată sinceritatea.
***
Tata era oltean, originar dintr-o comună situată la mai puţin de zece kilometri de Craiova. La
terminarea facultăţii de agronomie fusese repartizat în Cernavodă ca inginer, la Seimenii Mici, una
dintre fermele agricole din apropiere. Așa a cunoscut-o pe mama care era economist-contabil în aceeaşi
întreprindere. S-au iubit, s-au căsătorit şi au locuit apoi în casa bunicii. Îmi povestise mama că la un
moment dat tata a cedat presiunilor făcute de părinţii săi şi a reuşit să obţină un serviciu chiar în
comuna sa natală. Și nu orice serviciu, postul obținut era, din punct de vedere ierarhic, superior celui de
la Cernavodă, ceea ce însemna că pe lângă faptul că revenise în locurile natale mai și promovase în
carieră. Dar mama n-a dorit în ruptul capului să plece în Oltenia, printre străini, şi așa au început
necazurile între ei... Până la urmă, nevoit să aleagă între familia pe care şi-o întemeiase şi funcţia de
inginer-şef în Oltenia tata s-a oprit la cea de-a doua opțiune. Astfel, într-o zi a plecat fiind probabil
convins că mama îl va urma la puţin timp. Nu s-a întâmplat aşa, vremea a trecut, relaţiile s-au deteriorat
din ce în ce mai mult şi divorțul a fost iminent. A plecat în Oltenia când eu aveam doar 3 ani; când am
fost întrebat la divorţ cu cine doresc să rămân am ales fără să stau pe gânduri: cu mama!
Dar câte alte cazuri similare nu se întâlnesc și azi în jurul nostru?! Eu nu-i pot condamna pe nici
unul dintre părinţii mei... Fiecare cu dreptatea lui, nimeni nu are căderea să judece pe nimeni, fiecare
individ își asumă deciziile și implicit efectele acestora asupra vieții lor.
***
Întorsătura neașteptată pe care o luaseră lucrurile după sosirea tatei în Cernavodă crease un
blocaj în familia noastră, astfel că nimeni nu mai era în stare să schiţeze nici măcar un gest vizavi de
încredințarea noastră tatălui, cu atât mai puțin se întrevedea probabilitatea de a schimba ceva. Eram atât
de curios să îmi cunosc mai bine tatăl încât aceste evenimente au trecut relativ uşor pe lângă mine, ba
mai degrabă pot spune că nici nu le-am băgat în seamă. Îmi părea rău că plec din Cernavodă, dar
perspectiva de a cunoaşte locuri şi oameni noi, gândul că urma să locuiesc împreună cu tata, să-l
21
descopăr pe cel despre care mama ne vorbea atât de frumos câteodată îmi generaseră o stare de
exaltare.
Mama ni-l descria întotdeauna în cuvinte frumoase, niciodată într-un fel care să ne îndepărteze
de părintele nostru, dimpotrivă, simţeam uneori în vocea ei regretul că nu l-a urmat în Oltenia și-o
melancolie aparte îi cuprindea ființa, oricât de mult încerca să-și mascheze emoția. Dar cum dispunea
de o forță aparte, de un autocontrol incontestabil, se replia automat și redevenea aceeași femeie
puternică dinainte, cu picioarele bine înfipte in pământ și adânc ancorată în realitate... Indiferent de
gradul de dificultate al problemelor prin care trecea familia noastră, mama era cea care îşi revenea
prima, îşi recăpăta luciditatea şi acţiona în consecinţă.
În perioada dintre despărțirea părinților mei și moartea mamei nu-l mai văzusem pe tata, deşi el
încercase în mai multe rânduri să ia legătură cu noi. Nu mama a fost cea care s-a opus întâlnirilor cu
tata. Noi. Eu şi sora mea nu doream să-l vedem. Mama nu putea face altceva decât să-i transmită
refuzul nostru categoric. Acum însă o undă de regret și în același timp un simțământ aparte îmi
stăpânea ființa: nimic altceva decât probabil ceea ce se numește în termeni populari vocea sângelui.
Poate că am greşit nedorind să-l revăd după ce a plecat din Cernavodă. Mă fascinează, Are un farmec
aparte. Și îl simt atât de puternic! Aş putea spune că îmi chiar doream să merg cu tata.
***
Imediat ce a obţinut custodia noastră a dorit să ne vorbească. Sora-mea s-a ascuns, l-a refuzat ca
de fiecare dată. Dar eu am acceptat fără probleme și am intrat în camera de oaspeţi unde mă aștepta...
M-am apropiat de el şi i-am întins mâna bărbătește. Nu s-a putut abţine să nu mă îmbrăţişeze şi
neputându-și stăpâni emoția puternică a făcut-o cu toată dragostea unui tată căruia nu i s-a dat ocazia so manifeste atâția ani. Nu ştiu de ce, dar în acel moment braţele lui puternice îmi dădeau un sentiment
de siguranţă aparte, o siguranță pe care o percepeam cu sufletul acela de copil pentru prima oară de la
moartea mamei încoace.
Am acceptat imediat să-l însoțesc la cimitir să îşi ia un ultim rămas bun de la mama...
- Doar tu şi eu, ca doi bărbaţi ce suntem. Mă conduci?
Sunt convins că înainte de a sosi eu, bunica îi povestise despre reacţia pe care am avut-o la
plecarea mamei şi tata aflase deja că nu fusesem încă la mormântul mamei. Pentru o clipă am simţit că
mi se opreşte inima în loc, dar am acceptat să-l însoţesc. Nici măcar nu știam unde este înmormântată
mama, însă n-a fost o problemă, de fapt el m-a condus pe mine. Cred că în sufletul lui, tatăl meu n-a
vrut să părăsesc Cernavodă înainte de a ajunge acolo, tocmai pentru a fi împăcat cu mine însumi. Dar
eu încă dinainte de a fi convins de alții acceptasem faptul că mama nu mai este printre cei vii... Şi nu în
ultimul rând, mai mult ca sigur că dorea să o asigure că va avea grijă de noi, că va face totul numai să
ne fie nouă bine. Că vom fi fericiţi...
22
- Iartă-mă, Camelia, iartă-mi egoismul și ignoranța de care-am dat dovadă... Mult am mai greșit față de
tine, față de copiii noștri... Știu că nu se poate repara nimic acum, că e mult prea târziu, dar sper că mă
auzi, iubito... Am fost atât de orb, atât de surd... Și te-am iubit, Camelia, te-am iubit atât de mult! Știu
că și tu m-ai iubit. Însă aș vrea să dormi liniștită acolo unde ești. Îți promit că voi lua copiii la mine și
voi avea grijă de ei la fel cum ai făcut-o și tu. Știi, iubito, Sandu e picătură ruptă din tine, are același
caracter, aceeași ambiție, aceeași stăpânire de sine. Iartă-mă, draga mea, eu nu m-am ridicat niciodată
nici măcar la nivelul genunchilor tăi... Iartă-mă... Îi vorbea mamei.
Mă trimisese la cișmea după apă, vroiam să udăm florile de pe mormânt. N-a observat când mam întors și stăteam cu ochii împietriți și dinții încleștați ascuns după crucea lui Tudor Stavru. Nu știu
cât a trecut de când eram pitit acolo privindu-mi tatăl îngenuncheat în fața fotografiei celei pe care cu
ani în urmă o părăsise, lăsând-o cu doi copii mici de care trebuia să aibă grijă singură și să ducă, demnă,
o adevărată bătălie cu viața. Mă încercau sentimente contradictorii oscilând între dragoste și ură.
Simțeam cum sângele îmi zvâcnește în tâmple gata-gata să le spargă, cum năvălesc în mine valuri de
căldură și frig când în sufletul meu se ducea o luptă crâncenă. Mi-am muşcat buzele până am simțit
gustul sărat al sângelui încercând să mă stăpânesc să nu urlu de durere și revoltă. Revoltă generată de
nenorocita asta de soartă. Mă bătea gândul să plec imediat de-acolo şi să mă ascund, astfel ca nimeni să
nu mă mai poată găsi multă vreme... Undeva unde tata să nu mă mai poată atinge, să nu mă mai ia la el
acasă și să uite de existenţa mea. „Dar dacă aş sări de pe pod, de acolo de sus, nu de pe piciorul lui cum
făceam de obicei când săream în Dunăre...?” mi-a trecut prin minte privind spre podul Saligny. M-am
întors spre tata și atunci l-am văzut stând în genunchi și ținându-și capul în palme. Plângea ca un copil
murmurând ceva ce eu nu înţelegeam. Tatăl meu plângea...
Dar, cum vine asta, bărbaţii plâng, mamă...?
***
Maşina tatei, o Dacie vişinie cam părăginită, rulează încet pe podul de peste Jiu, destul de îngust
dar pe care se circulă pe două benzi. Locuri noi pe unde n-am fost niciodată, locuri cu care trebuie să ne
obișnuim de-acum înainte. E fascinant să călătorești cu tata, este atent la orice detaliu și parcă se
sincronizează perfect cu ceea ce se petrece în mintea noastră de copii. În stânga direcției de mers se
înalţă fumegând spre cer coşurile unei fabrici ce pare imensă şi înfricoşătoare la prima vedere.
- E fabrica de ulei... îmi spune tata, ghicindu-mi gândurile, de aici mai avem încă zece minute şi
ajungem acasă. Te simt obosit, nu ai vorbit deloc tot drumul, îmi spune tata.
Nu îi răspund. Rămân cu ochii pironiţi pe geamul maşinii și privesc tăcut panorama ce mi se
desfăşoară în faţa ochilor, care aduce mai degrabă a deșert decât a zonă populată, vie... Totul e ars de
soare şi puternic uscat de vânt. Nu se vede nici o urmă de verdeaţă, nici măcar pe malul Jiului. Seceta a
făcut ravagii în zona asta a ţării. Pământul e atât de uscat încât chiar şi din mersul maşinii se pot
observa pe suprafaţa lui crăpături adânci provocate de arșiță și de lipsa ploilor. Deşi suntem în luna
septembrie soarele strălucește uimitor de puternic arzând tot ce ating razele ca niște săgeți aruncate
23
dintr-o minge de foc. Aerul încins pătrunde în valuri fierbinţi pe geamurile deschise ale maşinii
provocându-ne, tot în valuri, o transpirație care accentuează setea ce ne arde şi mai tare gâturile uscate.
- Vezi dealul acela plin de pomi din faţă?, îmi spune tata, acolo este casa noastră.
Privesc în direcţia indicată. Un deal imens ale cărui pante sunt frumos ornate cu o mulţime de
pomi fructiferi se înalță în faţă noastră cam la doi-trei kilometri distanţă. Tata îmi spune că demult, cu
mulți, foarte mulți ani în urmă albia Jiului era de fapt această vale largă, unde azi ocupă o porțiune și
comuna unde locuieşte. Dar îl aud doar trunchiat, numai de istorie nu am chef acum când, în pofida
faptului că sunt obosit și însetat, imaginația mea lucrează și visez cum va arăta acest deal la primăvară:
o imensitate de verde crud ornată cu pomi cu ramurile încărcate de flori și al căror parfum va desfăta
până și păsările cerului... Câtă încântare va inunda sufletele celor care știu să se bucure de miracolele
naturii! Cred că va fi magnific...
Și imaginea dealului înflorit îmi rămâne întipărită în minte. Unde l-am mai văzut oare? Sau
poate doar am visat vreodată peisajul acesta încântător? Încerc să îmi aduc aminte, fac eforturi
răscolind prin mintea mea atât de obosită şi încercată în ultima vreme. Dar mintea mea procesează
adunând parcă piesele unui puzzle, imagini amestecate care se trudesc să-și găsească locul într-un
tablou: aici un deal plin de pomi în floare, mai încolo o casă frumoasă și mare ca un palat, toată
înconjurată numai de flori! Un căţel mic şi prăpădit... Dar mă las păgubaş, cred că am văzut asta în
vreun film, iar acum oboseala își spune cuvântul și fac tot felul de asocieri cu ceea văd din maşină. Sau
cine știe, poate cândva, într-o altă viaţă am mai trecut pe aici...?
Zâmbesc aducându-mi aminte că nu de mult am citit o carte care mi-a ridicat oarece semne de
întrebare privitoare la reîncarnare... Pentru prima dată, citind „Adam şi Eva”, cartea lui Liviu Rebreanu,
aflasem câte ceva despre teoria reîncarnării și în mintea mea s-au învălmășit tot felul de supoziții vizavi
de acest subiect care mă fascina, se pare... N-am priceput eu prea mare lucru, dar mi-am promis o
documentare serioasă la biblioteca școlii ca să mă lămuresc. Dar atât cât am înţeles a fost de-ajuns sămi dau seama că există, în credinţa oamenilor, probabilitatea de a mai fi trăit cândva, într-o viaţă
anterioară, sau chiar în mai multe. Cert e că mi-a plăcut tare mult cartea și sigur o voi reciti!
Dar mă trezesc din visare când părăsim asfaltul şi urmăm linia unui drum pietruit lăsând nori de
praf în urma noastră. În aerul încins pluteşte încă mirosul unei cirezi de vite ce a trecut pe aici probabil
cu puţin timp înainte. În stânga şi în dreapta drumului, şanţuri adânci, săpate probabil pentru a proteja
curţile oamenilor de inundaţii. Îmi vine să râd... şanţurile astea ar fi mai potrivite pentru a servi drept
canale de irigaţii, la ce uscăciune este acum aici! Cam din sută în sută de metri observ fântâni uriaşe, cu
jgheaburi largi în care se răsfață bălăcindu-se o sumedenie de raţe şi gâşte. Lângă fiecare fântână, o
imensă cruce din lemn avându-l în centru pe Iisus Hristos, pictat sau sculptat, parcă anume așezată
acolo ca să amintească în permanență sătenilor că fântânile nu sunt altceva decât adevărate surse de
viaţă ce trebuiesc păstrate neprihănite şi curate ca sufletul Mântuitorului. Impresionant e faptul că pe
fiecare cruce sunt aninate buchete de flori proaspăt culese, sau flori de câmp nemuritoare... Analizez cu
atenţie oamenii pe care îi întâlnim în drumul nostru. Oameni simpli, cu feţele arse de soare şi mâinile
crăpate de atâta muncă. Respectuoşi. Când îl văd pe tata îşi dau jos pălăriile mari ce-i protejează de
soare şi-l salută politicos:
- Să trăiţi, domnu’ inginer! Au venit copiii acasă?
24
Era imposibil să nu-ți dai seama din comportamentul lor că oamenii aceștia îl iubesc și îl
respectă mult pe tatăl meu. Nu ştiu de ce cred asta! Poate pentru că le-am simțit bucuria văzându-le
strălucirea din ochi când ne-am întâlnit, iar respectul de care dădeau dovadă se vedea de la o poştă că
nu era impus, ci mai degrabă câştigat. Se poate să mă fi înşelat?... Dar nu, oamenii simpli de la țară,
îndeobște, nu prea știu să se prefacă, ei au un caracter frumos, clădit pe sinceritate și respect deplin.
Însă mi s-a părut destul de ciudată ultima lor întrebare. Cum adică, toată lumea de-aici ştia că vom
veni?... De ce nu au întrebat, de exemplu... „V-aţi adus copiii?”... După cum au formulat întrebarea s-ar
zice că am mai fost aici, iar acum ne întoarcem după o lungă absenţă...
La un moment dat, după un viraj mai strâns, în față ne apare o casă mare, ca o cetățuie, amplasată
pe o bucată de teren înălțată un pic mai sus decât celelalte case, și aflată la oarecare distanță faţă de
drum, o casă ce prin somptuozitatea ei parcă domina satul şi valea ce i se desfăşura înainte ca un
evantai..
- Ei, copii, am ajuns! Uitați, aceea este casa noastră.
De ce nu eram deloc surprins că acolo locuieşte tata, nu-mi puteam explica... Casa aceea mare şi
impozantă ce se distinge net dintre celelalte case din sat era casa ce revenea adesea în visele mele...
Construită în stil modern, mare şi trainică, deloc respingătoare, cu linii ce se îmbinau armonios şi care
respectau proporţiile mi-a plăcut de cum am văzut-o. Da, asta era casa pe care o visasem de multe ori:
înaltă, cu ziduri groase, înconjurată de flori, cu o curte mare, cu grădina plină de pomi şi cu o verandă
umbrită de o boltă de viţă-de-vie unde în veri călduroase ca aceasta răcoarea era o adevărată
binecuvântare!
O femeie micuţă de statură, nu foarte în vârstă, îmbrăcată simplu dar cu mult gust ne-a ieşit în
întâmpinare surâzând. L-a sărutat pe tata pe obraz şi s-a îndreptat către sora mea care instinctiv s-a
ascuns după mine.
- Cred că tu eşti Carmen, nu-i aşa? Cât de mult semeni cu mama ta! Pe mine mă cheamă Floarea, îi
spune femeia cu blândețe mângâind-o pe creștet.. Hai, vino, nu trebuie să te sperii! Nu am mâncat
niciodată copii, şi mai ales fetiţe frumoase ca tine. Toată viaţa mi-am dorit o fetiţă, dar n-am avut noroc
s-o am până acum. Ce zici, vrei să fii tu fetiţa mea? încerca femeia să se apropie de Carmen.
Tonul blând al vocii ei, bunătatea pe care o degaja, simplitatea şi uşurinţa cu care vorbea au
convins-o pe Carmen să o lase să se apropie de ea şi chiar să o sărute pe frunte.
- Tu trebuie să fii Sandu. Bine ai venit la noi! Eşti un bărbat în toată regula de acum, aşa că până eu îi
prezint surioarei tale casa care vă primește cu multă căldură pe amândoi vă las pe voi, bărbaţii, să
vorbiți. Eventual, dacă vreți faceţi o mică plimbare în grădiniţa de flori, că și ele poate că vor să vă
salute... Însă nu prea mult timp, ne așezăm în curând cu toții la masă, și apoi sunt sigură că aveți nevoie
de odihnă. Cred că sunteţi frânţi de oboseală, puilor, nu-i aşa?
Și fără să mai aştepte răspunsul nostru a luat-o pe Carmen de braț și au plecat împreună spre
intrarea principală.
Nu-mi revin: ce asemănare izbitoare cu casa din visele mele...!
25
- Este, oare, această femeie...?
- Nu, Sandule! Nu e soţia... Este o verişoară de-a mea care se mai ocupă de casă din când în când,
atunci când problemele de serviciu sau de altă natură mă obligă să lipsesc. Iar o casă neîntreţinută şi o
curte neîngrijită este ca o persoană neglijentă cu ea însăşi, nu-i așa? Zâmbește și mă ia după umeri. Hai
să facem câţiva paşi, avem lucruri importante de discutat noi doi, aşa ca între bărbaţi!
Parcă-mi citise gândurile, tata îmi răspunsese deja la întrebarea ce mă frământa înainte ca măcar
să deschid gura. Şi simțeam că vor urma și alte răspunsuri fără să trebuiască să zic ceva... Dar acum un
alt gând mă urmărea: „La capătul aleii ăsteia, după ce voi coti la stânga voi intra în grădiniţa de flori...
un mic părculeţ înflorit, cu alei din pietriş şi băncuţe de lemn...” Nu, nu poate fi adevărat...! Nu înțeleg
ce se întâmplă cu mine, toate lucrurile parcă se derulează după un scenariu dinainte regizat...
Îl urmez pe tata. Merge îngândurat înaintea mea. Sigur că este și foarte obosit după ce a condus
atâta drum. Şi pare că nu îşi găseşte cuvintele. Este vizibil tulburat de ceva care-i produce un zbucium
numai de el știut, dar pe care în sufletul meu îl simt. Urcăm câteva trepte şi înaintăm de-a lungul unei
alei pavate cu mozaic printr-un minunat tunel ce-ți creează senzația că te cufunzi într-un ocean de
verdeaţă. O boltă de viţă-de-vie înţesată de ciorchini de struguri mari cum nu mai văzusem
niciodată. „Nu degeaba e tata inginer agronom!”, îmi spun mândru dar și încântat imaginându-mi cum
mă voi înfrupta eu din strugurii ăştia mari şi zemoşi. Părăsim aleea de sub boltă. Dinainte mi se
deschide o priveliște de vis: un părculeţ în miniatură, cu alei capitonate cu pietriş alb, ce şerpuiesc
printre nenumăratele tufe de trandafiri şi o mulțime de alte flori pe care nu le cunosc. Două băncuţe
mici de lemn, vopsite în verde, așezate faţă în faţă întregesc frumuseţea şi intimitatea acestui miniparadis înflorit.
- Aşează-te aici, Sandule. Of, iartă-mă, nu m-am gândit că ție poate îţi este sete! Merg repede să aduc
ceva de băut de la frigider, revin imediat. Ce preferi: limonadă, compot, o socată? Te avertizez că noi
nu avem Coca Cola aici, îmi spune strecurându-mi un zâmbet furișat şi se îndreaptă spre o altă intrare
lăsându-mă pe băncuţă mut de uimire şi chinuit de o mulțime de întrebări ce se rostogoleau fără
încetare prin mintea mea.
Dar sub privirile mele se deschid imagini paradisiace care-mi umplu sufletul de tot frumosul din
jur. Bucurie și încântare printre zecile de soiuri de flori proaspete, cu frunze verzi, mari, cărnoase şi
sănătoase, în ciuda secetei în care de-abia respiră, dar și atunci emană doar gingășie și splendoare. Dar
în grădina tatei fiecare lucru se pare că-i mai întâi gândit și apoi făcut: zăresc pe covorul de verdeață o
reţea de ţevi metalice subţiri care converg către o altă rețea dispusă central, alcătuită din niște ţevi ceva
mai groase, ce pare a fi reţeaua principală. În dreptul fiecărui cuib de flori în aceste țevi sunt practicate
mici orificii prin care aproape încontinuu se scurg picături de apă spre răzoarele cu flori irigându-le.
Ingenios sistem! „Sistemul picăturii”, îmi spun zâmbind, gândindu-mă că probabil tata s-a inspirat din
filmele turnate despre războiul din Vietnam, unde soldaţii autohtoni se foloseau de un sistem similar
pentru a-și tortura prizonierii. Bănuiesc că era groaznic... Zi şi noapte, strașnic imobilizaţi, suportau
calvarul picăturilor de apă ce li se scurgeau neîntrerupt în creştetul capului. Fără a vorbi de efectul
psihologic al acestui sistem de tortură machiavelic, să nu uităm de tortura fizică... După un timp,
aparent inofensiva picătură de apă săpa răni adânci în locul atins producând suferinţe insuportabile şi
apoi moartea bieţilor captivi. Dar tatăl meu a știut cum să se folosească de această invenție într-un scop
nobil, nu pentru a ucide, ci pentru a da viaţă şi a o întreţine.
26
Un zgomot uşor venit de undeva din spatele băncuţei mă face să tresar. Îmi întorc privirea în
direcţia din care se aude și încremenesc pe loc: în spatele meu, la nici cinci paşi, un câine imens cu
pieptul puternic şi labele cât ale unui urs, cu o gură căscată din care-i atârnă o limbă cât toate zilele mă
fixează cu niște ochi negri, reci şi înspăimântători. Am înţepenit de frică! Și uscăciunea din gât nu-mi
permite să articulez nici măcar un cuvânt. Dihania nu se mişcă, doar mă adulmecă curios cu ochii
ațintiți asupra mea. Îndrăznesc să-mi întind încet mâna spre el, dar mi-o retrag imediat. Monstrul a
început să mârâie... Dumnezeule, şi ce mârâit! Am avut impresia că în acel moment în faţa mea nu era
un câine - mai văzusem câini în viaţa mea, maidanezii de printre blocuri, însă niciodată nu stătusem
aproape de o asemenea namilă! Văzând monstrul ăsta, fără nici un dubiu puteai să crezi că-i de fapt un
leu, ca, de exemplu, cel pe care-l văzusem la Grădina Zoologică din Bucureşti unde fusesem nu de
multă vreme.
- Azor, pleacă de acolo! aud deodată glasul salvator al tatei care venea înspre mine. Floarea a uitat să-l
lege, sau poate n-o fi putut să-l prindă... se scuză el mângâind câinele pe creştetul cât al unui viţel;
namila se gudura la picioarele lui, cât era el de mare, şi scâncea încet ca şi când i-ar fi cerut iertare tatei
pentru sperietura pe care am tras-o.
- Şi poate că nu trebuie să ne mirăm că nu s-a atins de tine pentru că animalele, în general, și câinii, în
special, au simțul mirosului foarte dezvoltat. Cu siguranță că își mai aduce încă aminte de mirosul
corpului tău, dragul de el, continuă tata, ultima sa remarcă făcându-mă să împietresc de uimire.
Cum adică „...cred că îşi mai aduce încă aminte...”? Tresar și cuvintele tatei îmi penetrează
mintea ca nişte sfredele ce perforează o stâncă pentru a scoate la lumină crâmpeie de amintiri
fragmentate, rătăcite pe undeva printr-un colţ întunecat al creierului. Brusc încep să înţeleg... Nu erau
visele. Amintirile erau cele care îmi reveneau constant în minte din momentul în care am traversat
podul de peste Jiu şi am revăzut pantele dealului plin de pomi fructiferi...
...Casa înconjurată de flori, casa visurilor mele, dealul plin de pomi înfloriţi, primăvara, dându-ţi
senzaţia că este acoperit de zăpadă, căţelul mic şi prăpădit (e oare posibil să fi crescut atât?!), întrebările
oamenilor... „Au venit copiii acasă?”, uimirea tatei vizavi de reacția bravului Azor la vederea mea...”
Prin mintea mea încep să se-nvârtă în cerc tot felul de întrebări încercând să reactiveze în același
timp aducerile aminte. Există clar premizele unei treceri anterioare prin aceste locuri, cu siguranță nu
sunt pentru întâia oară în acest ambient ce mi se pare atât de familiar. Nu e prima dată când admir
pomii de pe deal, când privesc în ochii negri ai acestui câine, nu e prima dată când... Dar când? ...
- La puţin timp după ce te-ai născut... începe tata să-mi povestească, eu și mama ta am hotărât că e
timpul să avem casa noastră, să nu mai locuim la bunica, în Cernavodă. De comun acord, am decis să
ne construim o căsuţă cochetă, dar era destul de dificil să alegem locul unde ar fi potrivit să o
construim. În Cernavodă nu cunoaşteam pe nimeni, nu aveam nici o relaţie, iar mama ta nici atât. Ne
iubeam mult şi totul ar fi fost posibil, aş fi putut să o fac chiar acolo pentru nu mi-ar fi stat nimeni în
cale. Într-o zi, însă, mi s-a oferit oportunitatea de a lucra aici, se eliberase un post de inginer-şef. Eram
acasă. Cunoşteam oamenii. Puteam găsi ajutor peste tot în jur.... Mama ta n-a agreat întru totul ideea de
a pleca din Cernavodă, dar nici nu s-a opus. A considerat că este bine să îmi asculte sfatul, să ne mutăm
27
aici şi să începem construcţia căsuţei noastre. I-am găsit imediat un loc de muncă şi ei, şi așa am venit
fără nimic aici în sat.
Am locuit mai întâi într-o clădire unde acum este o grădiniţă. La vremea aceea era o așa-zisă
locuință de serviciu pentru miliţieni (cum li se spunea pe-atunci poliţiştilor de azi...). N-a fost greu să
obținem o aprobare și să locuim acolo, apoi ne-am apucat de treabă. Pe tine te lăsasem la Cernavodă, cu
bunica; erai încă foarte mic. Timp de un an am muncit pe brânci, ca nişte sclavi, şi eu şi mama ta pentru
că doream cu orice preț să ne mutăm în casa noastră. Şi am reuşit să o ridicăm destul de repede. Mama
ta s-a comportat admirabil. Fără sprijinul ei moral, fără perseverenţa ei, nici astăzi casa aceasta nu ar fi
fost terminată.
Aveai doi anişori când te-am adus aici. Eram atât de fericiţi şi ne iubeam atât de mult... ne
consideram cea mai fericită familie care ar fi putut exista vreodată. Aici s-a născut Carmen, sora ta.
Camelia era o femeie admirată şi tare iubită de toată lumea din jur. Prin felul ei de a fi, prin
spontaneitate și drăgălăşenie, prin altruismul ei a cucerit inimile oamenilor de pe aici. Îi spuneau
„coniţă”, ca în vremurile de altădată şi ar fi fost în stare de orice pentru ca ea să fie fericită.
Dar într-o bună zi totul s-a spulberat pentru că mama ta v-a luat pe amândoi și a plecat la
Cernavodă. Crescuse într-un alt fel de mediu, era obișnuită cu un alt stil de viață și bănuiesc că nu mai
făcea față tumultului vieții de aici, atenției și admirației cu care era înconjurată, de aceea poate că a
plecat fără să spună un cuvânt. Se simțea sufocată. Bineînţeles că nu am stat pe gânduri, am mers la
Cernavodă încercând să o conving să se întoarcă. Dar decizia ei a fost de neclintit. În sinea mea eram
convins că se va răzgândi. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar am fost atât de orb încât n-am băgat de
seamă că pe zi ce trecea o pierdeam puţin câte puţin pe cea care reușise să-mi transforme viaţa într-un
fel de paradis. Am fost atât de sigur că se va întoarce, dar cumplit m-am înşelat. Și asta nu mi-o voi
ierta niciodată...
Cuvintele tatei îmi sfâşiau inima. Niciodată mama nu ne vorbise prea mult despre acest episod
din viaţa lor. Şi, oricum, ceea ce ne relatase era puţin diferit. Dar n-am dreptul s-o judec, poate și pe ea
o dureau amintirile. Sau poate regreta mai mult decât îmi imaginam decizia luată. Nu l-a denigrat
niciodată pe tata. Vorbea frumos despre el, dar atât, fără explicații sau alte amănunte. Iar atunci când
insistam să intre în detalii, răspunsul ei era fără echivoc: „Nu e încă momentul, aşteptaţi să mai creşteţi
puţin şi apoi veţi înţelege...”
Dar dialogul nostru s-a întrerupt când tanti Floarea ne-a chemat la masă. Se întrecuse pe sine
însăși... erau atâtea bunătăţi acolo de te puteai sătura doar uitându-te la ele! Nu m-am putut atinge de
nimic. Eram atât de tulburat... în sufletul meu se învălmășeau o mulțime de lucruri cărora încercam, în
felul meu, să le deslușesc tainele. În schimb Carmen era în culmea fericirii. Găsise în tanti Floarea acel
„ceva” ce îi lipsea de la moartea mamei încoace. Colindaseră împreună toată casa, o umpluseră de flori
proaspăt culese din grădiniţă, dăduseră mâncare la găini şi, mai ales își descoperise noi prieteni, niște
iepuraşi tare drăgălași. O pereche. Micuți și albi, iepurașii pe care-i puteai asemui cu niște bulgărași de
zăpadă o așteptau într-o cușcă parcă anume pregătită de tata spre bucuria ei. Întuise probabil dragostea
surorii mele față de micuțele vietăți care-au captivat-o imediat ajutând-o să uite, cel puţin pentru
moment, de tristețea din sufletul acela micuț și chinuit provocată de plecarea mamei. Atât cât puteam în
acele clipe delicate și eu m-am bucurat pentru ea...
28
- Tată, iartă-mi curiozitatea, dar soția ta, tanti Paula, și băieții voștri unde sunt? îl întreb profitând de
faptul că nu mai era Carmen pe-aproape.
Nu mi-a răspuns imediat. Poate că nici nu auzise întrebarea mea. Se așezase într-un fotoliu
mare, cu o pipă neagră în mână și părea atât de rătăcit privind în gol... îl năpădiseră amintirile, gândeam
eu... Mă uitam cu drag la tata și simțeam că ceva din el se aseamănă cu draga de mama... poate
limpezimea din ochi, poate atitudinea lui calmă și cumpătată...
- Copil drag, acum eşti prea obosit, mă trezește tata din contemplare, dovadă că totuși mă auzise. Mai
vorbim noi mâine, Sandule. E timpul să te duci la culcare, e târziu, eşti obosit şi te simt cam tensionat
acum. Du-te la tine în cameră, Floarea a avut grijă să ți-o pregătească, sper să-ți placă. Trec şi eu puţin
mai târziu să îţi zic „noapte bună”.
N-am comentat și m-am conformat dorinței tatei retrăgându-mă în odaia ce mă aștepta... o
așteptare îndelungă, cred, încă de când plecasem de-aici cu mama... Intru cu mare emoție și simt că în
aer plutește o liniște care mă-nvăluie cald. Pe un perete, la capul patului, văd o icoană din care mă
privește cu duioșie Fecioara Maria ținându-l în brațe pe pruncul Iisus. Pe peretele de vizavi, un tablou
cu rame din lemn sculptat din care-mi surâde portretul unui copil ce nu părea să aibă mai mult de trei
ani. Eu! – îmi spun și închid ochii încercând să-mi stăpânesc bătăile inimii.
Un tremur ușor mă cuprinde, spre mine dau năvală gânduri ce-mi fac mintea în colțuri, întrebări
inocente dar la care nu-mi răspunde nimeni... De ce viaţa este atât de dură, uneori? De ce se despart
oamenii, în ciuda faptului că ei se iubesc? De ce...?
............................................................................................................................................................
...Pare că sunt în curte... pe aleea aceea atât de primitoare și ornată cu viață din faţa casei.
Dinspre dealul înflorit ce-și desface culmile ca-ntr-un evantai în stânga noastră se simte venind o adiere
lină de miresme de cireși încărcați de floare. Mă chinui să prind un cărăbuş zurliu ce nu se oprește din
zbor neștiind pe care din minunile acelea înflorite să poposească. Toate viorile lumii n-ar putea egala
cântecul naturii aceleia paradisiace care-și încolăcește brațele parfumate în jurul meu... Soare picură aur
pe frunze și flori, sunt picuri de iubire și de pace... Liniște... o liniște din care n-ai mai vrea să pleci.
Aud deodată uşa şi o văd pe mama ieşind zâmbitoare din casă şi făcându-mi cu mâna de pe verandă. Nu
aud ce-mi spune, dar îmi dau seama din gestica ei că mă cheamă acolo.
- Puiule, hai în casă, mami! Sandule...
Mă-ndrept spre ea zâmbind și cu braţele larg deschise...
- Sandule... Sandule.....
29
CAPITOLUL IV
"Printre „Lupi”...
- Sandule... Sandule! Bă, Sandule! Moşule! Scoală, mă, ai adormit! mă zgâlţâie Alin încercând să mă
trezească.
- Hai c-a venit schimbul!
- Gata, gata, nu dorm! Dar am impresia că m-au furat puțin amintirile… Tu vorbeşti, motane? M-ai
făcut să vorbesc singur timp de cinci minute când tu dormeai cu sforăieli, bine mersi, n-aveai nicio
treabă!
- M-am uitat pe „caietul de ordine” mai înainte. La opt jumate avem adunare cu căpitanu’. Cred că s-a
dus naibii somnul nostru! Parcă văd că ne trimite pe undeva...
- Lasă naibii gălăgia și pune şi tu de o cafea! Vedem noi, poate reuşim să ne fofilăm de data asta. Alții
cum o fac?...
Mă uit prin despărţitura dintre doi saci de nisip ce ţine loc de fereastră. Răsare soarele și ceaţa a
începe să se ridice încet, încet. Ce noapte...! Ce s-o fi întâmplat de ne adună căpitanul Pierrot?
Comandantul nostru de companie, lucru știut de toţi, nu ne aduna decât atunci când se preconizau
viitoare misiuni care implicau nemijlocit participarea noastră, a secţiunii de „éclairage” (recunoaştere).
În alt fel de situaţii se mulţumea să convoace şefii secţiunilor de infanterie şi „appui” (sprijin de luptă),
dând dispozițiile ce trebuiau duse la îndeplinire, apoi lăsându-le lor iniţiativa privind organizarea şi
pregătirea acestora. Se lasă oare cu „cântec de mitraliere” azi?
- „Bonjour, caporal! Ça va la garde?” (Bună dimineaţa, caporal! Cum a fost garda?) mă întreabă Stolar,
un „légionnaire de 1-ere classe” (echivalentul fruntaşului din armata română), slovac la origine. Este
unul dintre legionarii ce vor lua în primire serviciul. Funcţia lui în cadrul secţiunii a doua este aceea de
trăgător la mitraliera de 12,7 milimetri de pe blindat. Va avea 24 de ore frumoase cocoţat în turelă, în
spatele mitralierei, pe o căldură ce depăşeşte 40 de grade. Şi umezeală la greu, ca-n saună. Noroc că
ăştia de la „a doua” nu sunt idioţi, i-am văzut şi data trecută. Se rotesc mai repede în posturi reducând
durata schimburilor.
- „Allez, bonne chance!” (Mult noroc!) îi răspund, fericit că mă aşteaptă o cană de cafea și-apoi un
puişor de somn.
Sunt obosit, foarte obosit... Nici nu mă miră, de altfel, în ultimele trei zile, dacă fac o socoteală
simplă, nu ştiu să fi prins patru-cinci ore de odihnă. Nu este pentru prima oară când mi se-ntâmplă, în
Legiunea Străină astfel de situații sunt frecvente. Poate-s mai des întâlnite în perioadele de instrucţie, în
Franţa, decât în OPEX-uri (operaţiuni externe). În FGE (Formation Générale Elémentaire - stagiu la
finele căruia absolvenţii primesc galonul de caporal şi funcţia de şef de echipă) o săptămâna întreagă
30
am suportat cu stoicism frigul, oboseala şi foamea, fără a ni se permite să închidem un ochi. Ufff, bine
că a trecut și că nu ne-au rămas decât amintirile!
- Hai la cafea, Sandule! mă strigă Alin pe crenelul adăpostului. A venit şi lunganu’ ăsta de Oancea,
milogu’! Nu puteai să faci cafeaua şi să ne inviţi tu pe noi, băi „première classe”, Oancea? „En position
et fait moi cinquante pompes” (culcat şi bagă cincizeci de flotări)! glumeşte Alin cu el strângându-i
mâna.
- La cafele înainte, la război înapoi! Asta este soldăţeasca mea deviză. Ce faceţi, hodorogilor? Cred că
sunteţi „hors service” (dărâmaţi) după noaptea asta. Mai ales că acum două zile aţi fost şi în
recunoaştere. Franţa vă va fi la rându-i recunoscătoare şi vă va mai agăţa o tinichea în piept. Tinichele
de-alea pe care ei le numesc medalii. Şi pe care ne obligă să le plătim scump... Mama lor de hoţi! Hai,
bagă nişte cafea aici, îşi face Aurel Oancea intrarea în stilu-i original, de oltean sadea.
- Cine naiba te-a pișcat așa de tare la recunoaştere, oltene? Nu pricep ce-o fi fost în capul lui, ăla a fost
ori orb, ori prost, îl ia Alin în primire întinzându-i cafeaua.
- La un metru nouăzeci cât ai, numa’ cercetaş nu te numeşti, frate! Ţie îţi trebuie bolovani, nu glumă,
să ai după ce te ascunde în caz că trag maimuţele în tine. Mănâncă mai puţine banane, maimuţoi plăvan
ce ești, şi mai răzuieşte-ţi tălpile, poate aşa te mai scurtezi şi tu! Că eşti mai lung ca furtunul din grădina
soacră-mii!
Dar de fapt ofiţerul care-l repartizase în secţiunea de recunoaştere n-a fost prost deloc. Alin ştie
asta, însă îi place să-l tachineze mereu pe lunganul nostru camarad. E un fel de-a-i arăta că îl apreciază
şi că e binevenit între noi. Şi eu ştiu că acel ofiţer l-a simțit ca soldat și ca om, Oancea este unul dintre
legionarii cei mai buni.
Oancea sau „Da Vinci”, cum îl poreclim noi, este din Craiova. La recrutare, şi apoi la instrucţia
de bază de la Castelnaudary, i-a uimit pe toţi cu receptivitatea lui având capacitatea de a reţine o
mulţime de lucruri fără mari eforturi și în timp record. În plus deține o abilitate fantastică în
înregistrarea celor mai mici detalii, care în mod obișnuit poate ar trece neobservate pe sub ochii noștri.
Un talent nativ, aș spune, cultivat prin studiile făcute, în mod sigur. Oancea a absolvit Şcoala de Artă şi
Facultatea de Arte Plastice, specialitatea design-reclamă. La cei 27 de ani ai săi nu şi-a găsit locul
acasă, în lumea artelor; iubea enorm viaţa militară. A făcut serviciul militar obligatoriu, termen redus,
în România, la vânători de munte. Probabil atunci şi-a dat seama că artele plastice nu sunt nici pasiunea
şi nici viitorul său. Mai apoi, din întâmplare sau nu, Oancea se înrolează în Legiune.
Cu aproape un an în urmă eram în Franța, în barul regimentului. În jurul mesei, o duzină de
români de la diferite companii, la o bere, ca de obicei în weekend. O discuție aprinsă aproape că
degenerase în ceartă; este nesemnificativă tema dezbătută. La un moment dat se apropie de masa
noastră un tip înalt ce se vedea de la o poștă că e „nouveau” (recrut) după nehotărârea şi timiditatea sa.
Pe placheta din piept i-am văzut numele: Oancea.
- Eşti român, lunganule? Hai la masă! Când te-au repartizat aici? Văd că eşti la „prima” (compania
întâi), îl invită la masă noastră unul Dobre, caporal şef.
- „Légionnaire Oancea, a vos ordres, caporal chef!” răspunde lunganul luând poziţia de drepţi.
31
Toți cei de față am izbucnit în râs. Tipul era timorat rău, nu glumă! Instructorii de la
Castelnaudary îşi făcuseră bine treaba. Eram obişnuiţi, nu era primul cu o astfel de atitudine la
începuturi; cu timpul va uita calvarul perioadei de instrucţie de la „Castel”. Toți trecuserăm pe acolo și
ştiam cum este.
- Stai liniştit. Eşti între români aici. Formulele regulamentare nu se folosesc între noi decât în prezenţa
superiorilor. Gorun mă cheamă. Sandu... îi întind mâna invitându-l camaraderește să ia loc lângă mine.
Şi așa, din vorbă în vorbă, am aflat motivele înrolării sale în Legiune. Genul omului deschis,
Oancea și-a derulat amintirile povestindu-ne cum a terminat liceul şi cum a ales să urmeze Facultatea
de Arte, secţia de design. Și-a satisfăcut stagiul militar la Predeal, la vânători de munte, într-un pluton
de cercetare alpină. Acolo a auzit pentru prima dată vorbindu-se de Forţele Speciale din România. La
Predeal a și-a dat seama că e atras de cariera militară visând încă de atunci să se angajeze în domeniu,
să devină militar, angajat pe bază de contract (fiind absolvent de facultate, la terminarea serviciului
militar era avansat la gradul de sublocotenent în rezervă). Și nu de milităria în sine fusese captivat
Oancea al nostru, ci de acţiunile şi activităţile cu un grad ridicat de risc. Era om de acțiune, la design
avea talent, dar simțea că nu e ceea ce se pliază cu temperamentul său. Descoperise în timpul armatei
ceea ce dorea să facă în continuare: să se înroleze în Forţele Speciale. Visul lui! În România nu exista la
acea vreme decât o singură unitate de profil, selecţia făcându-se din rândul ofiţerilor şi subofiţerilor
activi, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ militare.
- Ce naiba să cauţi tu în Forţele Speciale, Păsărilă? îl zgândăresc eu. Destăinuirea lui mă pusese pe
gânduri. Eu veneam tocmai din acea unitate. Transpirasem timp de nouă ani acolo. În unitatea în care el
îşi dorea atât de mult să ajungă. Și continui incitându-l:
- Ce ştii tu despre acţiuni cu caracter deosebit, băi, Da Vinci? i-am şi găsit eu porecla, care a prins
imediat.
- Zi mersi că nu ai ajuns acolo! Ţi s-ar fi încurcat nasul în suspantele paraşutei, la cât de mare este. Ar fi
trebuit ca înainte de a sări din avion să-l faci covrig şi să-l ţii bine în gură. Ca măsură de securitate, nu
de alta... să nu se transforme în paraşută. Ţie ţi-a crescut nasul direct proporţional cu labele, lunganule?
Ţi-au găsit ăştia bocanci pe măsură? îl ia în tărbacă Alin.
Dar tipul nu e deloc supărăcios. Râde cu gura până la urechi. Are, într-adevăr, un nas mare cât o
zi de post. Nu ştiu cum să fac să-l mai trag de limbă. Oare ştie ceva de mine?
- Măi, Da Vinci, cu nasul ăla numai la comando nu erai bun... continui să-l provoc. Dacă erai într-o
misiune într-o localitate era vai de capul tău, nu te puteai folosi de colţurile clădirilor pentru a avansa,
din adăpost în adăpost, până la obiectiv. Mai întâi apărea „nănăul” ăla mare de după colţ şi abia după o
jumătate de oră te-am fi văzut şi pe tine. Te vedea „pizmaşu’”, tată, şi îţi reteza minunea aia de trompă
până să zici tu „hău”! Gata, suntem serioşi acum! Ia zi, ce ştii tu de B xxx? (xxx era indicativul unităţii
speciale unde activasem ca ofiţer înainte de înrolarea în Legiune).
- Nu mare lucru. Doar din auzite. I-am văzut pe băieții de-acolo o dată la Cheile Râşnoavei, la alpinism.
Ziceai că-s ciopliţi din stâncile din jurul lor. Aveau niște chipuri împietrite de parcă erau tăiate în
cremene. Fulgere în priviri. M-au impresionat. Acum doi ani, în noiembrie, eram încă la Predeal, în
armată. Citeam frecvent „Observatorul Militar”. Știam că în noiembrie se sărbătorește ziua specialităţii
32
„cercetare” și eram convins că le vor dedica câteva rânduri şi celor din branşă. Nu mă înşelasem. Le-au
fost alocate chiar câteva pagini pline cu fotografii şi interviuri. Veneau de la o competiţie internaţională
desfăşurată în Ungaria, unde concuraseră cu militari din Forţele Speciale din toată lumea. Câştigaseră.
Erau buni băieţii, nu glumă! Era acolo o fotografie care m-a impresionat mult. Un căpitan expunea un
plan de acţiune unor luptători camuflaţi pe faţă şi echipaţi „Hi tech”. Ochii acelui căpitan m-au fascinat.
Era atâta forță în privirea lui de oţel încât am îngheţat. Mă vedeam printre ei, i-am iubit de când am
aflat de ei și le-am cunoscut activitatea. Mi-am promis să fac tot posibilul pentru a intra în rândurile lor.
Să îmi împlinesc visul.
***
M-a dat gata copilul ăsta! M-a cucerit cu febra lui. I-am spus să mă urmeze şi am intrat
împreună în sala Internet. Am deschis site-ul MApN, am navigat prin el până am găsit în pagina web a
„Observatorului Militar” fotografia cu pricina. I-am spus să o privească cu foarte mare atenţie şi să îmi
spună dacă observă ceva neobişnuit la ea. După câteva secunde a înlemnit. Ochii lui erau deja tulburi
din cauza confuziei. Încerca să spună ceva şi nu reuşea să accentueze nici un cuvânt, își mișca doar
buzele fără să scoată un sunet. În cele din urmă a luat poziţia drepţi şi s-a prezentat. Regulamentar. Fără
cusur. Militarul din el ieşea la iveală:
- Sublocotenent în rezervă Oancea, la ordinele dumneavoastră, domnule căpitan!
Căpitanul din fotografie eram eu. Când l-am văzut cum se prezintă am crezut că vrea să râdă de
mine, dar mi-am dat seama ulterior că era chiar foarte serios. Mai târziu mi-a destăinuit că fotografia
aceea avusese un impact deosebit asupra lui, că din momentul în care a văzut-o devenisem idolul lui
necunoscut. Soarta a făcut să mă întâlnească până la urmă, dar nu acolo unde se aştepta... Nu m-a
întâlnit la B xxx, ci în Legiunea Străină...
***
- Gorune, se vede treaba că ai început să bolunzeşti. Ce faci, moşule, la ce te gândeşti, ce visezi, sau
râzi singur la stele? Măcar de-ar mai fi vreuna pe cer. Ori poate îţi aminteşti cum te-ai înfipt cu BMWul în muntele ăla de pe lângă Genova când te întorceai din ultima permisie? Cât aveai la oră?
Nu știu ce-i cu Alin, dar e pus pe glume în dimineaţa asta...
- Am fost şi eu atunci. Stăteam pe locul „mortului”. Rula cu mai bine de 220 de kilometri pe oră când
maşina a început să derapeze şi a pierdut controlul volanului. Naivul de mine, credeam că se va speria.
Dar nu... moşu’ nu a zis altceva decât „ţineţi-vă bine!” şi a început să râdă, nebunul! Îl doare-n buci p’ăsta de viaţă! Dar stai lin, nu la asta se gândeşte el acum. Moşu’... visează la „păsărici” marcă
europeană garantată, bă, Aline, ce ştii tu?! Din alea emancipate care sub braţ „candesc” a Coco Chanel
sau Christian Dior. Nu-i mai place mirosul de levănţică lu’ ăsta... Ca să nu mai vorbesc de duhoarea
bucilor de maimuţă! mă ia în primire şi Da Vinci fără să pot riposta.
33
- Îmi place şi levănţica, lunganule. Proaspătă, fragedă şi bine spălată înainte! Dar ai grijă, să nu cumva
mă atragă prea mult „trompeta” aia a ta, mare şi borcănată! Şi să pun mâna pe năsoiul ăla să-l arcuiesc
și să ţi-l înfig în fund ca să-ţi miroşi singur bălegarul, mucea ce eşti! Şi încerc să pun mâna pe Da
Vinci care o zbugheşte şi se ascunde după Alin.
- „Et voilà, mafia roumaine est en place toujours, comme d’habitude!” (Ia te uită, mafia română este tot
timpul aici, ca de obicei!) ni se adresează Stakic, caporal-şef sârb, un nemernic şi jumătate care nu
merită nici două cepe degerate.
Ce naiba e şi cu viţelul ăsta aici? mă întreb convins că s-a dus naibii tot farmecul începutului de zi.
- Aşa am fost crescuţi de mici, noi, românii, caporal-şef! Să strângem rândurile atunci când ne este
greu. Trecem mai uşor peste greutăţile vieţii. Și asta nu se numeşte „mafie”, să-mi fie cu iertare! Mai
degrabă îi putem spune „prietenie”, însă nu ştiu dacă în limba sârbă există acest cuvânt! încerc elegant
să-i sugerez sârbului că ar fi bine să plece la treburile lui. Dar pare că nu a dormit bine azi noapte sau
poate şi-a visat nevasta goală în braţele vreunui românaş fercheş, fiindcă o caută cu lumânarea. Și-a și
găsit unde, tocmai aici, între români...
- Nu ăsta e adevărul, degeaba îmi spui tu cuvinte mari... vezi că o să mă faci să plâng! Voi v-aţi obişnuit
să vă strângeţi grămadă, să stați ca la uşa cortului așa cum faceţi la voi în şatră. Vă cunosc eu prea bine,
neam de ţigani!
Când îl aud pe nemernic simt cum încep să-mi ies din sărite şi presimt că nu va fi bine. Încerc să-l
domolesc şi-i explic că de fapt ţiganii sunt o minoritate la noi, doar și sârbii au țiganii lor, de aceea nu
trebuie să generalizeze jignind astfel o nație întreagă. Întreg poporul român. M-a scos din minți
enervându-mă la maximum. Dar am eu ac de cojocul lui! Îl „ating” eu!
- Cât despre români, băi, Stakic - uit pentru moment formula regulamentară de adresare - ține minte: nu
ne vom împuşca niciodată între noi, cum s-a întâmplat în Iugoslavia, pentru a pune mâna pe ciolanul
vecinului sau a-i viola nevasta mai tinerică. N-ai dreptul să ne judeci sau să vorbeşti despre noi ca
neam, când tu nici măcar n-ai habar ce semnifică noţiunea asta sau cea de ţară. Să nu mai vorbesc
despre onoare. Sau despre mândria de a fi sârb. Ții minte? Era în timpul războiului din Iugoslavia când
tu, în loc să dezertezi din Legiune şi să mergi într-un suflet acasă să-ţi aperi ţara ai preferat să-ţi
protejezi fundul scump şi fragil în regiment. Până și Franţa a trimis trupe, şi, culmea, au fost trupe ale
Legiunii Străine! Gunoi ordinar ce ești, tu ai ales să-ţi bei bericica preferată la căldurică, în Franţa, în
timp ce avioanele franceze bombardau casele sârbilor și angajații Legiunii poate că-ţi ucideau chiar
neamurile sau prietenii!
- Taci, pui de ţigancă!
...Dar n-a mai apucat să zică ceva. Orbit de furie, în clipa aceea n-am mai raţionat, iar urmarea a
fost dezastruoasă pentru Stakic. L-am „altoit” cu patul armei din dotare direct în maxilare. Până departe
s-a auzit trosnet de oase rupte asezonat cu urletele nemernicului de sârb.
- „Fils de pute!” (fiu de căţea!) a fost tot ceea ce-am mai putut zice după ce patul armei mele şi-a
încercat rezistenţa în fălcile sârbului.
34
- Oancea, du putreziciunea asta cu chip de om la infirmerie, poate reuşesc ăia să-i oprească sângerarea.
Eu merg la locotenent să-i spun că i-am spart mandibula băşinosului ăstuia de sârb. O căuta cam de
mult, lepădătura!
- Bă, căpitane, nu prea te-au dus ăia de-acasă pe la biserică, ia uite ce i-ai făcut lu’ jegosu’ ăsta! Cred
că-i vor băga sârme-n gură. Îmi vine să-i trag şi eu un bocanc în ceea ce i-a mai rămas din fălcuţele alea
rotunde „made in Serbia”! Să-ți spun drept, eu nu mi-aş dori ca vreodată să te scot din ţâţâni... Și-apoi
cu tine nu-i de glumit când e vorba de neam și țară... eşti naţionalist rău de tot, tătuţule dragă!
Fără nici cea mai mică remușcare mă îndrept spre adăpostul locotenentului. E foarte adevărat că
nu trebuia să-mi ies din sărite, dar nu era prima dată când Stakic ne asemuia pe toți cu ţiganii, deși îi
atrăsesem atenţia de mai multe ori asupra acestei afirmaţii deranjante. Răul se produsese deja și voi
suporta consecinţele - în astfel de situații pedeapsa, fără doar și poate, este arestul. Dar fiind în misiune,
acum nu se punea problema de aşa ceva. Va urma și arestul, dar probabil la întoarcerea în cazarmă.
Desigur, dacă va decide asta locotenentul.
- Caporal Gorun, doi ani şi două luni de serviciu, un an de grad, compania întâi infanterie mecanizată,
secţiunea URH (unité de recherche humaine) de recunoaştere în adâncime, funcţia - şef de echipă de
cercetare, la ordinele dumneavoastră, domnule locotenent! mă prezint regulamentar în faţa şefului meu
de secţiune respectând protocolul impus.
- Répos, caporal Gorun! - locotenentul pare bucuros să mă vadă şi îmi întinde mâna. Ia spune, s-a
întâmplat ceva pe timpul serviciului de azi noapte sau ai aflat că trebuie să pleci cu grupul tău în
recunoaştere peste trei ore?
Îi raportez locotenentului ce s-a întâmplat între mine şi Stakic. Nu pare să îl afecteze prea mult
faptul că sârbul va părăsi secţiunea şi va pleca către cazarma din Odienne. Nu se arată impresionat de
faptul că Stakic va mânca, „cu furtunul”, o bună perioadă de acum înainte. Pare însă preocupat de
altceva mult mai urgent şi mai important decât nişte fălci sârbeşti rupte cu patul armei caporalului
Gorun. Să fie oare misiunea în care vom pleca?
- Uite ce este, caporal Gorun, te cunosc foarte bine. Îţi cunosc trecutul şi ştiu că dacă ai ajuns să faci un
asemenea gest cu certitudine ai şi avut suficiente motive pentru asta. Dar nu pot spune că era și necesar
să-l faci. Întotdeauna se poate găsi o cale de mijloc, indiferent de situație. Pe de altă parte, cunoscându-l
pe Stakic, neoficial trebuie să recunosc că mă bucur de corecția pe care i-ai aplicat-o nesimţitului. Îţi
voi susţine cauza în faţa căpitanului şi voi încerca să fac tot posibilul să nu fi pedepsit prea rău. Ştii
doar că urmează să pleci la şcoala de subofiţeri, meriţi asta! Ar fi păcat să ratezi stagiul din cauza unui
sârb nemernic care şi-a căutat-o cu lumânarea. Cel puţin să-l fi cotonogit bine! Du-te în adăpostul tău şi
odihneşte-te o oră. Uită-l pe Stakic, eu l-am uitat deja! La şapte şi jumătate vino cu Oancea la mine.
Detalii îţi voi da atunci. OK? „Tu peut disposé” (eşti liber)!
Am plecat zâmbind... Nu m-am abținut de la câteva constatări firești care se-nvârteau în mintea
mea. Aveţi nevoie de mine, aveţi nevoie de noi, francezi făţarnici şi fricoşi! De aceea sunteţi atât de
amabili! Vă ţâţâie fundul și tremurați ca piftia când vine vorba de vreo misiune. Hai să fim serioși și să
recunoaștem că dacă există cineva care nu are ce căuta în Legiunea Străină, apoi aceia sunt ofiţeraşii
ăştia francezi, simandicoşi, care se fălesc c-au terminat Saint-Cyr-ul!
35
Locotenentul ăsta mă cunoştea bine. Avusesem şi cu el o altercație mai demult: de-abia numit la
comanda secţiunii ne trata ca pe nişte obiecte, adresându-ni-se neregulamentar și arogându-și un aer de
netă superioritate, de parcă el ar fi fost tăticul Legiunii Străine. Într-una din zile m-a strigat pe nume ca
şi când şi-ar fi chemat câinele la ordin. Am izbucnit:
- Sunt caporalul Gorun, în nici un caz Gorun! Gorun să-i spuneţi câinelui dumneavoastră, dacă aveţi
vreunul pe acasă! Eu nu sunt câine, sunt un caporal al Legiunii, iar Legiunea înseamnă armată! Și
armata înseamnă respectarea unor norme bine definite. Și aşa cum eu respect regulamentele se cuvine
să le respectaţi şi dumneavoastră! Iar regulamentar sunteţi obligat să folosiți apelativul „caporal
Gorun”! Sper că m-am făcut înțeles, domnule locotenent! Caporal Gorun. Atât!
Nu știu de i-a picat bine ori ba, dar de-atunci nu m-a mai apelat niciodată pe nume. Ba mai mult,
i-am impus respect prin atitudinea mea fermă, care l-a determinat ca uneori să se consulte cu mine
vizavi de unele probleme cu care se confrunta la comanda secţiunii. N-am profitat însă niciodată acest
lucru. Locotenentul e tânăr, lipsit de experienţă, și ca orice om cu un IQ ceva mai ridicat era de înțeles
că avea nevoie de aliaţi în rândurile militarilor din secţiune. De susținerea militarilor cu experiență.
Consideram că este de datoria mea să îl ajut cât pot de mult atunci când mi-o cere. În definitiv el este
locotenent și şeful meu de secţiune, chiar dacă abia a absolvit Saint Cyr-ul...!
- Oancea, ai o oră la dispoziţie să te pregăteşti pentru o misiune. Nu ştiu încă despre ce este vorba. La
ora şapte şi jumătate vom merge împreună la locotenent și ne va da atunci detaliile. Intuiția îmi spune
că vom pleca în echipe mici, de câte patru. Probabil că va fi nevoie să avem şi un trăgător de elită cu
noi. În acest caz îl voi cere pe Dickinson, americanul. Am încredere în el, vine de la US Seals.
Dikinson plecase de la americani fiind dezgustat de sistemul de selecţionare şi pregătire a
militarilor din aceste subunităţi de elită ale armatei americane. S-a înrolat în Legiune făcând dovada
calităţilor sale în foarte scurtă vreme. Şi trage al naibii de bine yankeul!
***
În Legiunea Străină sunt două categorii de lunetişti: din prima fac parte trăgătorii de precizie; în
fiecare grup există un TP (tireurs de précision) şi se subordonează nemijlocit şefului de grup. Au în
dotare FRF 2, o armă cu lunetă precisă, calibrul 7,62 milimetri, cu care pot lovi obiective până la 800
de metri distanţă. A doua categorie, trăgătorii de elită, TE (tireurs d’élite), selecţionaţi din rândurile
celor mai buni TP. Sunt primiţi ca întărire la secţiuni, numărul lor variind în funcţie de specificul
misiunilor, fiind în subordonarea nemijlocită a comandantului de companie. Trăgătorii de elită primesc
misiuni direct de la comandantul companiei, iar şefii secţiunilor unde sunt trimişi sunt obligaţi să le
asigure tot sprijinul. Au în dotare PGM Hecate, armă de calibrul 12,7 milimetri, cu care pot lovi
obiective situate chiar şi la 2000 de metri distanţă. Sunt impresionanţi băieţii ăştia! Cu atât mai mult cu
cât un TE poate executa, la ordin, pe lângă misiunile sale atât misiunile unui TP cât şi ale unui
„éclaireur” (cercetaş) obişnuit. Experţi în arta camuflajului şi a diversiunii, în foarte multe cazuri
militarii TE care-au acționat doar ca cercetaşi obişnuiţi au fost de mare folos în cadrul echipelor din
care-au făcut parte.
36
***
Nu-mi fac probleme în privința viitoarei misiuni. Chiar dacă este mai mult decât o misiune de
recunoaştere obişnuită a trecut de mult vremea în care mă treceau fiorii punându-mi o sumedenie de
întrebări vizavi de riscurile asumate și/sau reușita operațiunii. Am în urmă anii petrecuţi în Armata
Română, apoi în Legiunea Străină. Experienţa acumulată în acest interval, cele văzute dar mai ales
trăite până acum în viața militară m-au călit pietrificându-mi sufletul și oferindu-mi o nouă viziune
asupra vieţii şi morţii. De moarte nu mi-a fost frică niciodată. Mi s-a arătat deja de câteva ori până
acum şi nu m-a impresionat deloc. Dimpotrivă, am ajuns să o sfidez și trebuie să recunosc că-mi place
să fac asta. Și nici nu vă dați seama cu câtă satisfacție am ajuns să-mi bat joc de ea! Cândva îi spusesem
lui Oancea că dacă moartea ar fi o femeie aş sodomiza-o dac-ar veni să mă ia. Ca în romanele
marchizului de Sade... Bineînţeles că eram rupţi de beţi în momentul „filosofării” pe temă, închipuindune de ce plăcere nebună ne-am bucura făcând sex sălbatic cu „madame La Morte”.
Oancea n-a uitat niciodată acea zi de pomină. O fi luat-o în serios? Cert este că de atunci parcă
mă priveşte cu alţi ochi, oare mă consideră nebun? Maniac? Se prea poate să aibă dreptate. Uneori mă
consider eu însumi nebun, un nebun singuratic căruia nu-i pasă de viaţă. Și-atunci de ce m-aș teme de
moarte? Și de ce mi-ar păsa de viaţă când ea nu mi-a oferit altceva în afară de durere și nu mi-a produs
decât suferinţă? Puține clipe de bucurie alternând cu nenumărate perioade de chin. Toate astea îndesate
cu pumnii de „draga” de viață în rucsacul încăpător al caporalului Gorun... De ce să-mi fie dragă acum,
viața? Desigur, se prea poate să intervină o schimbare majoră și viața mea să o ia pe un alt făgaș, să pot
să mă bucur cu adevărat de darurile ei, dar dacă va fi așa, și când anume, nu putem ști...!
Nu mă agit prea mult cu pregătirea pentru misiune; sacul este în orice moment gata de plecare,
așa am fost instruiți și procedăm ca atare, doar muniția și alimentele le ridicăm înainte de plecare. În
mod obișnuit nu iau mâcare decât dacă operațiunea durează mai mult de două zile. Dacă este estimată o
perioadă de desfășurare de o zi sau două prefer să nu-mi încarc spinarea de pomană cu raţii de luptă. E
suficientă o rezervă de apă, apa nu poate lipsi în astfel de condiții. Cu mâncarea te descurci, se găseşte
pe toate drumurile aici. Banane, ananas, mango... un adevărat paradis al fructelor de tot felul. De ce miaș încovoia spinarea cărând conservele lor?!
Îmi revin în memorie pasaje din perioada în care, comandant de companie fiind, în România,
mă străduiam să-mi conving subordonaţii de necesitatea unei rezerve financiare permanente de care să
te poți atinge în situații speciale și zâmbesc: să fie pregătiţi „24 de ore din 24!”. La un moment dat
dădusem un ordin care pentru unii părea ciudat și deranja: în sacul de alarmă trebuia să fie în
permanenţă cinci sute de mii de lei, pe lângă efectele şi materialele obligatorii. Era o suma frumuşică în
acea vreme, şi mulţi se cam codeau să-și blocheze economiile în sacul de alarmă, având în vedere faptul
că trăiam vremuri cu adevărat grele atunci. Însă eu n-am ținut cont de îndoielile lor rămânând ferm pe
poziţie și verificându-i permanent, până când s-a dovedit că fusese de bun augur cerința. La scurt timp
de la emiterea ordinului, pe neașteptate compania mea a plecat într-o misiune în teritoriu. Dar noi nu
eram nepregătiţi. Trebuia doar să ne anunţăm familiile că vom lipsi o perioadă nedeterminată, și asta
bineînțeles numai în cazul în care aveam autorizarea să comunicăm. Ohooo, dar la câte alte exerciţii nu
participasem înainte sau în câte misiuni nu plecasem după aceea, fără a avea dreptul de a ne înştiinţa
familiile...! Dispăream pur şi simplu de acasă pentru o zi sau... pentru câteva luni. Nu erau situații de
invidiat pentru familiile noastre. La început a fost mai dificil, dar cu timpul cei de-acasă s-au obișnuit.
37
Îmi vine să râd acum amintindu-mi cum li se spunea soţiilor celor de la B xxx care nu divorţau de
sărmanii militari după trei-patru ani de zile: ori prea proaste, ori prea... „versate”, ca să nu folosesc aici
termenul acela deochiat din remarcile noastre. Bineînţeles că făceam haz de necaz...
***
Alin Codrescu vine înspre mine echipat de luptă. Deci şi el pleacă în misiune, asta e clar!
Conduce cealaltă echipă de cercetare din cadrul grupului. Bine măcar că-l am și pe el cu echipa lui
alături! Ne înţelegem şi ne coordonăm excelent acţiunile când activăm împreună. Cine o fi oare şeful de
grup?! Sunt două posibilităţi: ori sergentul Becers, ori sergentul Rabefaniraka. Sincer? Eu îl prefer pe
cel din urmă, Becers este un mare idiot. Dar săracu’ de el e mult prea prost să conștientizeze acest
lucru, suficient însă că văd ceilalți...
- Ai vrut tu să scapi de mine, moşule, dar n-ai noroc, uite că vin şi eu cu voi! Adică echipa mea. Am
observat că încă patru echipe se pregătesc. Din spate cred că ne vine în sprijin a treia secţiune de
infanterie, băieții deja încarcă mitralierele de pe VAB-uri.
Rătăcit printre amintiri în timp ce îmi pregăteam echipamentul nu mai fusesem atent la ceea ce
se petrecea în jurul meu. Este prima oară când mi se întâmplă așa ceva, ce-i cu mine, oare chiar am
început să îmbătrânesc sau este vinovată doar rutina? Nici una dintre cele două ipoteze nu-mi este
favorabilă, așa că îmi promit să nu se mai repete.
- Chiar nu mă slăbeşti nici o clipă, Aline! Nici tu, nici năsosul de Da Vinci. Poate mai are omul nevoie
și de un pic de intimitate... Ia uite-l pe lungan cum merge, îl doare-n bască, zici că se duce la nuntă, nu
la cafteală! Cu cine faci echipă azi?
- Steiner și Kirstas ca „éclaireur-i” şi-l am pe Hoffman TE. Nu e rău deloc. Hoffman trage rapid şi
precis. Pe undeva cred că-i mai bun decât americanul tău care mai ezită câteodată. Dickinson are
momente când nu e foarte sigur de el şi pierde timp preţios. Hai, nu te enerva, îl ai pe Da Vinci...
Alin pare foarte sigur pe el în dimineaţa asta. E un lucru bun. Pleacă în misiune cu moralul
ridicat, are încredere în echipa sa; și chiar are o echipa bună!
- Băi, Da Vinci, ţi-ai luat „şevaletul” şi „acuarelele” cu tine? O să cam ai de „pictat” azi. S-ar prea putea
să folosești mai mult roşu..., râde Alin Codrescu de năsos când vede cât e de ţanţoş. Ca şi-un curcan
care se înfoaie. Tu eşti un adevărat luptător, măi, frate! Ia uită-te la el, moşule, deja şi-a montat şi
amortizorul pe HK MP5 (pistol automat aflat în dotarea grupurilor de recunoaştere). Măi să fie,
mergem oare la trozneală? Nasul ăla al tău cât muntele Omu nu simte nimic azi?
- Să-ți spun drept? Îmi cam miroase a hoit, nene Pitagora! A cadavre putrezite. Iar odoarea asta infectă
vine dinspre comandament. Am impresia că stimabilii noştri ofiţeri au început să se împută când au
auzit de misiune. Uite, de exemplu locotenentul de la secţiunea a treia nu vine. Face pe bolnavul și i-a
pasat comanda subofiţerului adjunct. Iar cu "éclairage"-ul nu cred că vine vreun ofiţer. E prea riscant
38
pentru fundurile lor fine de Saint-Cyr-ieni. S-ar putea să facă excepție locotenentul Simons. Ăsta e
ofiţer, dar e de-al nostru, și-a început cariera în Légion Etrangére ca şi legionar de rând! Mare diferenţă
între ăștia dacă facem o comparație cu cei formați în „pepiniera Saint-Cyr”, renumita lor şcoală de
ofiţeri! Mama lor de ticăloşi şi făţarnici! Oah!... Tare mi-ar plăcea să merg măcar o dată la cafteală cu
un exemplar din ăsta și să-l trag de urechiuşe în timp ce „cânt” la mitralieră. Cred că ar face pipi în
pantaloni, „viteazul”!
În Légion Etrangère, pentru legionarii de altă naţionalitate există posibilitatea de a promova ca
ofiţeri (cazul locotenentului Simons), cu condiţia să nu nu depăşească 32 de ani, iar în momentul
susţinerii examenului de admitere să fi ajuns la gradul de subofiţer. Un avantaj pentru cei foarte tineri
care se înrolează în Legiune. La paraşutiştii din 2 REP este un tânăr român, locotenent, care a urmat
această filieră. Cinste lui!
Oancea pare nervos, nu-mi place asta. Şi chiar nu e bine. Nici pentru el, nici pentru echipă. Mă
îngrijorează atitudinea lui, va trebui să stau cu ochii pe el. Milităria m-a călit și m-a pregătit mai ales
pentru misiunile delicate, cele cu un grad de risc ridicat. Întotdeauna am plecat în misiuni cu
convingerea că mă voi şi întoarce. O atitudine pe care mi-o impuneam nu atât pentru mine, cât mai ales
pentru cei care pe care îi comandam, toată echipa are nevoie de un moral ridicat în astfel de situații. Și
de această dată va fi la fel. Plec în misiune făcându-mi promisiunea că îi voi aduce înapoi pe toţi, fără
nici o zgârietură. Şi dacă Oancea nu-și revine din starea de agitație pe care i-o simt îl voi înlocui și-l voi
lăsa la bază. Fricile nu au ce căuta în mintea unui luptător, cu atât mai puțin înainte de a pleca într-o
misiune. Soldatul trebuie să aibă mintea limpede. Să fie convins că orice luptă se câștigă cu inteligență,
dedicare, luciditate și fermitate, să fie hotărât în tot ce întreprinde. Dar nu oricine poate îndeplini
această cerinţă. Tocmai pentru că suntem oameni şi nu maşini. De aceea un comandant trebuie să fie nu
numai un bun strateg, un profesionist, ci și un foarte bun psiholog. Să aibă abilitatea de a sesiza
schimbările de comportament ale subordonaţilor, de a identifica la timp unde anume sunt fisurile care
ar putea influența rezultatele misiunii și de a lua măsurile ce se impun pentru a le neutraliza, una dintre
ele fiind aceea de a schimba înainte de a fi prea târziu elementul din angrenaj care scârţâie.
Oare să fie Oancea astăzi într-o pasă proastă? Decid în sinea mea să îi vorbesc şi să încerc să aflu
ce-l doare. Îl vreau cu mine în misiune, e drept. Dar asta numai dacă este 110 % apt. Nu, procentul de
110 % nu e un moft, deloc nu e ales întâmplător, ci e confirmat de sutele de războaie ce au avut loc de-a
lungul istoriei. Spre deosebire de alte categorii de oameni, soldaţii trebuie să se depăşească pe ei înşişi
în timpul misiunilor. Trebuie să reacţioneze şi să se comporte, în cele mai multe situaţii, la un nivel ce
se ridică peste limitele lor. În caz contrar vor îngrăşa ţărâna. Mama Geea îşi cere întotdeauna tributul
atunci când pe suprafaţa ei se duc războaie. Iar tributul îl plătesc, în majoritatea cazurilor, cei slabi. Un
tribut greu, sângele şi trupurile lor al celor care nu sunt 110 % implicaţi nu numai fizic, ci şi psihic.
Sau, mai ales psihic!
- Ia zi, Aure, unde-i buba? Ce-i cu tine azi, nu prea ești în apele tale, este ceva care te îngrijorează și eu
nu știu? Te-a supărat cineva? Spune-mi cine și te asigur că-l va urma pe Stakic, la spital, că n-am
distrus de tot patul armei...
Zâmbesc încercând să-l fac pe Oancea să se destindă puțin. Aur e numele lui de alint, și nu doar fiindcă
sună mai frumos decât Aurel pentru noi, legionarii români de-aici, dar băiatul ăsta are un suflet de aur.
39
- N-am nimic, căpitane! Doar un pic supărat... Mă gândeam acasă, la ai mei. Ştii tu, amintiri, dar tu n-ai
de ce să-ți faci griji, îmi revin. Cu totul altfel ar fi dacă ai mei nu se despărţeau anul trecut... Aşa însă,
din când în când, atunci când mă năpădesc amintirile mă macină gânduri de tot felul îngrijorându-mă
pentru fiecare în parte. A dracului, scârboşenie de viaţă, ai tu dreptate când zici că o urăşti! Acum stai
liniştit, Sandule, lupii ca noi au dăinuit peste veacuri, indiferent câte greutăți le-a pus în cârcă viața. Şi
întotdeauna noaptea şi-au urlat jalea la lună, pentru ca a doua zi să devină şi mai sălbatici şi mai
neînfricați Şi știi asta mai bine ca mine, tu eşti un lup pur sânge, căpitane! Te-am văzut eu...
Mă înșelasem în privinţa lui Aur. Nu era slăbiciune ceea ce eu observasem mai devreme. Este pur
și simplu modul lui de a se ridica psihic la cerinţele misiunii. Se eliberează de suferinţă. Îşi urlă durerea
în felul lui, ca un lup. Mi-e de-ajuns ca să mă conving că spiritul lui este neatins şi arde că o vâlvătaie.
Spirit de învingător! Duc mâna dreaptă la inimă, cu pumnul strâns. Oancea îmi urmează exemplul.
Apoi mâinile ni se încleştează cu palmele sub nivelul coatelor, degetele unuia strângând antebraţul
celuilalt. Simt cum din ochii mei țâșnesc săgeţi de foc. Mă uit la Oancea și în privirea lui citesc acelaşi
lucru. Are ochii de oţel. Va merge cu mine în misiune! Pentru că este un Lup!
CAPITOLUL V
„Suntem patru acum, patru Lupi! Şi, poate, în timp vom fi mai mulţi…”
Au trecut mai bine de doi ani de când mi-am luat lumea-n cap și am plecat de acasă înrolândumă în Legiunea Străină Franceză. Şi nici acum n-am reuşit să-mi dau seama de ce. Ca de multe alte ori,
remuşcările mă-nvăluie ca niște umbre negre și reci căutându-și loc în lăuntrul meu chinuit. Eram ofiţer
al Armatei Române, aveam cât de cât o poziţie socială onorabilă, dar nu eram în stare să-mi întreţin
familia aşa cum mi-aş fi dorit, aşa cum ar fi meritat? Îmi doream o casă pe care n-o aveam, o casă a
mea, şi nici nu se întrezărea prea curând posibilitatea de a-mi cumpără vreuna cu solda de căpitan? Sau
motivele sunt altele? Năvălesc spre mine amintiri din crâmpeie de viață, se zbat îndoielile și temerile
să-mi tulbure liniștea - și-așa precară - când mă zvârcolesc ca un pește pe uscat fără a-mi găsi pacea.
Eram căsătorit... aveam o fetiţă de şase ani. Eram conștient de faptul că soția și fiica mea vor
rămâne singure, în România, o bună perioadă de timp. Regulamentele Legiunii Străine prevăd că ne
putem aduce familia în Franţa după primii cinci ani de serviciu sau mai repede, caz în care intervine
însă condiţia de a ajunge subofiţer. Pentru mine lucrurile erau clare, trebuia să trag precum un câine și
să-mi demonstrez rapid capacitatea și abilitățile de militar ca să fiu apoi selectat și să urmez cursurile
şcolii de subofiţeri înainte de expirarea primului contract de cinci ani. Mai știam, de asemenea, că acest
lucru este foarte greu, poate chiar imposibil. Pentru că regulile Legiunii sunt foarte stricte. Cu mici
excepţii, eşti trimis la şcoala de subofiţeri doar după finalizarea primilor cinci ani de contract. Şcoala de
ofiţeri, nici vorbă! Nu mai aveam nici o şansă, pentru că există o limita de vârstă pentru a putea susţine
examenul: maximum 29 de ani. Ori eu aveam 32 deja la angajare.
40
Mă chinuie întrebările, mă năpădesc o droaie de regrete simțindu-mi din plin dezrădăcinarea și
negăsindu-mi odihnă nici zi, nici noapte. Se zbat în mine gânduri ce-mi umbresc existența ca niște
greutăți imense ce stau atârnate de trupul și sufletul meu. Bat la ușa mea părerile de rău stând la coadă
să-și manifeste întâietatea, care mai de care! Îmi vine să plâng de fiecare dată când gândurile o iau
razna ducându-mă hăt, departe, în trecut. Mă inundă și-și face prezența în toate celulele mele un dor
nebun, dor de acasă... Îmi este dor de compania mea. Mi-e dor de locotenenţii mei, de subofiţerii mei
bravi... Ce habar să aibă camarazii mei de-acum de ce-nseamnă dorul! N-au ei idee cum e să simți că
prin toți porii nu respiri altceva decât dor...
Mă ridic din pat şi îmi aprind o ţigară. E sâmbătă după-amiază, e weekend şi suntem liberi.
Înnebunesc la gândul că mai este atât de mult până luni dimineaţă când ne reluăm programul. E ciudat
că ori de câte ori am un crâmpei de timp liber - și asta se întâmplă chiar din primele zile după înrolarea
în Legiune, amintirile mă năpădesc ca volbura lanul de grâu după ploile din primăvara noastră,
românească, iar remușcările îmi sapă în străfundul sufletului din răsputeri. Și deasupra tuturor acestor
stări se distinge de departe regretul de a fi plecat şi renunţat la ceea ce iubisem mai presus decât viața,
mai presus decât familia mea: acela de a fi părăsit Armata Română.
De ce oare?
Lenevesc, într-un fel care-mi răvășește sertarele pline ochi de aduceri aminte, în camera
stăpânită de un seminîntuneric parcă anume creat - draperiile sunt lăsate și sub greutatea lor ascund
secvențe dintr-un trecut care mă bântuie. Peretele din dreptul patului e martorul ce poate jura în fața
celei mai teribile instanțe că toate fotografiile ce le găzduiește sunt singurele în fața cărora soldatul din
mine lăcrimează și rămâne de multe ori inert. A câta oară le privesc derulând clișee din filme numai de
mine știute? De câte ori nu am pierdut ceasuri întregi în faţa lor adâncit în amintiri? Fotografiile deacasă! Şi ele reprezintă mult pentru mine. Imortalizează momente din viaţa şi activitatea mea şi a
camarazilor mei: sărind cu paraşuta, făcând scufundări, în aplicaţii, în cazarmă... Alături de Cazy, de
Volo, de Oală, de Nick, de Zake şi de mulţi alţii. Camarazii mei, cei cu care am împărţit bucuriile şi
necazurile atâţia ani, mă privesc acum doar din poze participând nemijlocit la imensul meu zbucium,
poate singurul inamic în fața căruia îmi lipsesc și armele și puterea.
Câte momente petrecute alături de militarii români nu mi-au rămas vii în memorie și de a căror
amintire mă bucur de fiecare dată...! Încă de la absolvirea şcolii militare am fost repartizat la Bxxx,
unde am preluat comanda unui grup de cercetare constituit numai din cadre. Subofiţeri. Oameni de
valoare, adevărate prototipuri de soldaţi. Tânăr fiind, fără nici un fel de experienţă - dar ambiţios - am
căutat să mă-ntrec pe mine însumi, în primul rând. Studiile militare îmi asiguraseră un bagaj substanțial
de cunoștințe de profil, dar mereu am fost atent și la conduita celor de la care aveam ce învăța. Știam de
la părinții mei și din ceea ce citisem la vremea respectivă că experiența se câștigă în timp, dar meseria
se și fură. De fapt, un fel de-a spune că a-ți studia cu atenție colegii, superiorii și pe oricine ar fi putut
să-ți servească drept model în meseria aceasta este un lucru absolut firesc, iar dacă și ai abilitatea să o
faci conștient și selectiv nu ai decât de câștigat. Experiența subofițerilor mei n-a scăpat de
monitorizarea mea şi am făcut tot posibilul să devin mai bun ca ei, atât pe plan fizic cât şi din punct de
vedere al cunoștințelor și aptitudinilor caracteristice diferitelor specialităţi pe care eram obligaţi să le
stăpânim. Aveam toate motivele să fiu mulţumit. Foarte rapid am fost avansat la gradul de căpitan şi
numit comandantul companiei unde fusesem repartizat ca locotenent. Îmi cunoşteam bine oamenii
recunoscându-le meritele sau încercând să eliminăm, de comun acord, lacunele atunci când fusese
cazul, iar ei ajunseseră să mă cunoască la fel de bine sprijinindu-mă și în același timp arătându-mi
41
respectul cuvenit. Îi iubeam enorm, deşi mă feream să le-o arăt pe față, cu mici excepții, dar știam că şi
ei mă iubesc. Ce mi-aş fi putut dori mai mult?!
Pe același perete-suport al amintirilor mele, de la capătul patului și poziționat chiar deasupra
capului, șade semeț alături de tricolorul României și îmi străjuie cugetul dându-mi fiori ori de câte ori îl
privesc, drapelul de luptă al strămoșilor mei, dacii: lupul cu trup de balaur ce mi-a fascinat copilăria şi
adolescenţa și mi-a dat puterea să depășesc cele mai crâncene greutăți ale vieţii, ajutându-mă să ies
întotdeauna învingător. Îmi fixez privirea în ochii lupului încercând să aflu răspunsuri la zbaterile mele
chiar în profunzimea lor.
De ce am plecat? De ce sunt aici? De ce nu-mi dau pace amintirile...? De ce? Iată cum atâtea
întrebări rămase fără răspuns se-nghesuie și azi în tâmplele mele ostenite!... Dar mai bine merg la barul
regimentului, sigur îmi va face bine întâlnirea cu legionarii mei, români, iar cele câteva beri cu care mă
voi ameţi vor izbuti să-mi alunge gândurile răscolitoare de amintiri.
E un mod de evadare din temnița gândurilor și asemeni mie sunt și ceilalți camarazi, doar că
fiecare dintre noi încearcă să-și mascheze oarecum slăbiciunile - nu le lăsăm la vedere să nu părem
naivi, să nu devenim vulnerabili atunci când temerile ne dau târcoale vrând să ne înfrângă tăcerile...
Iată-i, legionarii mei sunt acolo şi deja discută aprins. Îl văd pe Alin, pe Da Vinci, pe Dobre, pe Onuţ şi
pe ceilalți câțiva adunați în jurul unei mese pline cu sticle de bere. Nu se încurcă băieţii, se pare că au
ceva de băut în seara asta! Pesemne că nici lor, ca și mie, nu le este ușor să stea la sfat cu amintirile,
care atunci când le retrăieşti de unul singur dor al naibii de tare. Mult mai tare decât o rană de glonţ sau
de cuţit...
- Hai încoace, căpitane! Bagă o bere sub nas şi ascultă-i pe nemernicii ăştia care pe paşaport au
trecută naţionalitatea română, dar care nu merită nici măcar săle zici ţigani. Ascultă la ei ce prostii pot
să debiteze, mă invită Oancea la masă aproape urlând. Îl văd că este furios, se reţine cu greu. Despre ce,
oare, au discutat de sunt aşa de aprinşi?
- Iorga zice că îl doare undeva de neamul şi ţara lui, care nu i-au oferit nimic până să se angajeze în
Legiune, tună şi fulgeră Oancea nelăsându-mi timp să sorb nici măcar o gură de bere.
- Şi la fel ca el, şi Dincă, Drugănaru şi Borzescu. Sunt nişte idioţi cu toţii, nişte dezrădăcinaţi împuţiţi
ce nu merită să stea la masa asta!
- Hei, hei, ia-mă uşor că mă sperii! Stai să intru în temă. Şi să beau o duşcă din berea asta. Tu nu vezi
că îmi plouă în gură?, încerc să mai tai un pic din elanul lui Oancea în speranţa că voi reuşi să aplanez
conflictul pe cale să izbucnească.
Din vorbă în vorbă, în timp ce berile își urmau cursul spre gâtlejurile noastre însetate am intrat
în subiect. Bineînțeles că am rămas surprins şi dezgustat de atitudinea unora dintre legionarii români
care reușiseră să încingă spiritele printre comeseni. Discuţia pornise de la ideea, frumoasă de altfel, ca
în cazul unui eventual atac asupra României din partea unei terţe naţiuni, românii din Legiune ar avea
datoria de onoare să rezilieze contractul în curs, iar dacă solicitarea le-ar fi fost refuzată să dezerteze și
să se întoarcă în patria mamă luptând alături de Armata Română pentru eliberarea acesteia. Se
subînțelege că sunt întru totul de acord cu această atitudine pe care o consider absolut necesară într-o
42
astfel de ipoteză. Dar spre dezamăgirea mea, iată că aflu cu surprindere că nu toţi românii de la această
masă o îmbrăţişează...
- În cazul în care România ar fi atacată, de ruşi, spre exemplu, cred că aş fi primul dintre voi care
m-aş întoarce acasă. Nu atât pentru faptul că în calitate de fost ofițer al Armatei Române sunt obligat să
mă prezint la mobilizare, ci mai ales pentru că sunt român. Şi simt românește! Pentru că îmi iubesc
neamul şi ţara. Pentru că îmi iubesc strămoşii şi le admir puterea de a-şi sacrifica viaţa pentru
neatârnarea acestui neam. Pentru că datorită lor, a celor care au murit pentru țară eşti tu acum aici,
Drugănarule, şi poţi să-ţi etalezi la această masă idioţeniile. Ce voiai să îţi dea România? Nu e de ajuns
că ţi-a dat o identitate de care poţi fi mândru? Iar tu, Borzescule, ce vroiai? Castele? Nu ţi-e de ajuns că
ţi-a dat o educaţie? Că a crescut şi a suportat şerpi ca tine la sânul ei?
- Ce mi-a dat România, mă, să mă întorc?
- În primul rând, nu sunt „mă” cu de-ăştia de teapa ta. „Mă”... au dreptul să-mi spună cei care o merită,
nu de-alde un Iuda ca tine, s-a-nțeles? În al doilea rând, dacă aş fi fost ofiţer francez de informaţii şi teaş fi auzit vorbind aşa despre ţara ta, te-aş fi dat imediat afară din Legiune. Pentru mine ar fi fost
evident că dacă eşti în stare să-ţi abandonezi propriul neam atât de uşor, n-ar mai exista nicio îndoială
asupra a ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi vorba despre Franţa pe care o serveşti acum! În schimbul unor
bani, evident, mult mai mulţi decât ţi-ar fi putut oferi România. Suntem toţi veniţi aici pentru bani, de
acord! Dar banii reprezintă ceva, iar dragostea de neam și țară este cu totul şi cu totul altceva!
- Vorbim aici de un război de apărare a ţării, intervine Alin. Nu de o operaţiune de luptă gen
Kosovo, unde militarii români au fost trimişi să moară pentru că aşa au dorit politicienii noştri
îngenuncheaţi în faţa împuţiţilor de americani.
- Vorbim de apărarea ţării. România este înconjurată de duşmani, de la nord la sud şi de la est la
vest. Nu vorbim de acţiuni militare „inventate” de alţii. Deşi este puţin probabil ca în zilele de astăzi să
mai izbucnească războaie de acest tip, nu trebuie ne scape din vedere eventualitatea apariției unor astfel
de situații, spune Oancea.
- Cum puteţi, mai fraţilor să gândiţi acest lucru? Cum puteţi spune că nu vă întoarceţi să vă bateţi
pentru pământurile, pentru casele, pentru familiile voastre?
- În locul tău, căpitane, aş fi ultimul care aş vorbi. Nu sunt eu cel care a demisionat din Armata
Română, cel care şi-a lăsat familia acasă şi a venit aici să facă pe războinicul! Crezi tu că mai ai dreptul
să ne dai nouă lecţii de patriotism?
Atât mi-a trebuit, Borzescu mă lovise acolo unde mă durea cel mai tare! A răsucit cuţitul într-o
rană deschisă mai demult, nu doar de aproape doi ani de când sunt legionar. O rană care sângerează din
ziua în care am descoperit că nu totul era așa cum trebuia să fie. Din ziua în care am realizat că pentru o
mare parte din militarii Armatei Române, soldaţi, subofiţeri sau ofiţeri, cuvintele ONOARE şi
PATRIE nu reprezentau nimic altceva decât niște cuvinte oarecare... Din ziua în care am sesizat
metastaza în care se afla Armata Română privind neputincios spre imensa ei suferință suportată în
tăcere, fără ca cineva să miște măcar un deget pentru a fi repusă pe picioare! Din ziua în care am
descoperit că uneori, pentru a rezista şi mai ales pentru a promova în cadrul sistemului militar
43
românesc, eram obligat să îmi încalc principiile și să scuip peste onoarea mea de ofiţer al Armatei pe
care am iubit-o atât de mult.
- Nu e treaba ta să cunoşti motivele pentru care eu am venit în Legiune, măgarule! În locul tău aş
intra sub masă de ruşine atunci când aş vorbi cu un ofiţer al Armatei ţării mele. Pentru că oameni ca el
v-ar apara fundurile în caz de război. Eu am demisionat din Armata Română, nu am dezertat, e o
oarecare diferenţă între cele două cuvinte, nu crezi? Iar cât am fost activ mi-am făcut datoria de militar
şi de român cum am putut mai bine, atât cât această minte şi acest corp mi-au permis! Faptul că am
demisionat nu înseamnă, în nici un caz, că nu îmi iubesc neamul, că nu iubesc Armata Română sau nu
iubesc poporul român! De câte ori m-ai auzit pe mine vorbind de rău despre militarii noştri, broscoi
băşinos? Sau că am aruncat cu noroi în România sau în numele de român aşa cum faci tu, zi de zi, prin
atitudinea şi prin afirmaţiile tale? Nu ți se pare că ai sărit calul cam prea mult, nemernice?
- Gorune, Aline, Onuţ... haideţi la altă masă, ăştia nu merită nici un pârţ în nas! Put prea rău,
ăştia, a vânzători de neam, ordinarii! Ăştia-s rude de-ale lui Basta, Eremia Movilă şi alţii, ne cheamă
Oancea pe toţi pentru a evita o bătaie ca la carte între români. Ar fi fost mai mare râsul... Oricum nu
meritau decât dispreţul şi indiferenţa noastră.
- Uite ce propun eu: haideţi ca de azi înainte să ne dezicem de ticăloşii ăştia! Să fim numai noi,
doar cei care simţim cu adevărat că suntem români. Să facem toţi ca sergentul Ioan Popa, ca Alin
Codrescu, ca Gorun, ca sergentul Cristian Vasilescu... Să terminăm întotdeauna printre primii în toate
stagiile unde suntem trimişi. Să fim întotdeauna printre cei mai buni! Să le arătăm ce înseamnă să fii
român cu adevărat! Să fim ca fraţii! Ca o frăţie! Până la moarte!, explodează Oancea într-un acces de
furie.
- Decebal şi strămoşii noştri dacii nu au murit pentru ca nemernicii de la masa cealaltă să scuipe
pe tricolorul neamului românesc! Dimpotrivă, drapelul de luptă dacic, lupul sfânt, băga groaza în cei ce
atentau la bucatele şi femeile strămoşilor noştri!
Oancea încă vorbeşte aprins, entuziast, îi văd doar gesturile, însă eu nu îl mai aud... „...frăţie...
Decebal... român... dac... tricolor... drapel... lupi...” Cuvintele lui au un ecou puternic în toată ființa mea
simțindu-mă oarecum neputincios în fața lor, dar totodată umplându-mi sufletul de bucuria de a vedea
că nu sunt singur. Crezul meu nu era numai al meu, Oancea îmi dovedea că dragostea față de obârșie și
de istoria unui neam de bravi nu poate sălășlui în orice inimă, doar în inimile care bat în același ritm cu
cel al poporului din care fac parte!
Impactul acelei zile n-a fost unul obișnuit. Nimicnicia unora reactivase o flacără care ardea
mocnit în inimile noastre, acum însă nimeni și nimic nu-i putea stopa vâlvătaia. La nici o săptămână
după neplăcutul incident, în Marsilia, eu şi Oancea ne-am tatuat pe piept lupul cu trup de balaur. Din
acea zi, purtam alături de inimă simbolul sfânt al străbunilor. La puțin timp ne-au urmat exemplul,
intrând în rândul Lupilor, Alin Codrescu şi sergentul Ioan Popa. Şi eu şi Oancea i-am primit cu inima
deschisă. Suntem patru acum, patru Lupi! Şi poate, în timp, vom fi mai mulţi... Adunaţi toţi în jurul
aceluiaşi ideal, în jurul aceluiaşi crez, uniţi laolaltă prin aceleaşi sentimente, aceleaşi suferinţe şi
aceleaşi năzuinţe. Văpaia nestinsă a dragostei de neam arde nestingherită în sufletele tuturor. Dorul de
„rădăcini” ne mistuie inimile, mai ales că suntem atât de departe de ţară, departe de ceea ce iubim cu
adevărat.
44
Ne-a trebuit câtva timp să realizăm acest lucru... A fost nevoie să ne înstrăinăm, să servim
interesele altora, să luptăm în războaie ce nu erau ale noastre... pentru a avea tăria să scoatem la
suprafață ceea ce de fapt ne ținea sufletele strânse-n chingi străine și să croim o curgere firească a
sentimentelor cu care nu ne este rușine să defilăm acum în fața oricărei alte națiuni! A trebuit să plecăm
de lângă familiile noastre, să ne lăsăm în lacrimi părinţii, fraţii, nevestele şi copiii pentru a vedea cât de
mult ne lipsesc acum! Am suportat supliciul vieții între străini care vorbesc o altă limbă, care au alte
obiceiuri şi tradiţii și care ne consideră primitivi şi inculţi, deși pentru noi n-a fost deloc dificil să le
învățăm graiul și să le respectăm valorile! Am muncit din greu luptându-ne cu credințe false și tipare
create total aiurea în care ne-au încadrat la grămadă până am reușit să le demonstrăm cine suntem de
fapt şi de unde ne tragem rădăcinile. Dar cea mai cruntă luptă a fost cea cu noi înşine. Cu temerile şi
deziluziile noastre. Cu suferinţele noastre. Cu neputințele care s-au transformat rând pe rând în victorii
asupra fricii inoculate artificial prin natura condițiilor și restricțiilor absurde în care crescuserăm și
trăiserăm. Pentru ca într-un târziu să vină, printr-o întâmplare, trezirea, conștientizarea a ceea ce
reprezentăm și a ceea ce suntem cu adevărat. Suntem români, suntem mândri de străbunii noștri, mândri
de tărâmul doinelor și-al dorurilor fără de sfârșit, România. Suntem mândri că ne tragem dintr-un neam
de bravi, din dacii neînfricatului și dârzului rege Decebal, care a ales moartea în schimbul robiei!
Suntem patru acum, patru Lupi! Şi, poate, în timp vom fi mai mulţi…
CAPITOLUL VI
„Crucea mamii ei de viață!”
E-atâta umbră-n juru-mi și se-nnorează iară
mi-e dor de-un pic de soare, s-alunge negri nori,
când iarba se usucă în miez de primăvară
cresc buruieni în glastre, iar pe morminte flori.
Ceru-i tivit cu plumb, stoluri de păsări zboară
lăsând pustiu-n urmă şi-un croncănit de ciori...
Unde-i lumina dulce a soarelui de vară
unde-i seninu-acela pe care se scriu zori?...
- Sunteţi gata? Totul e pregătit? În scurt timp mergem să ne primim misiunile. Hei, Dickinson,
câţi ai de gând să găureşti azi în ţeastă?
Americanul îmi zâmbeşte. Ştie că glumesc. Iar eu ştiu că nu va trage în nimeni fără a fi obligat să o
facă. Nu este un ucigaş. E doar un soldat. Şi încă unul de elită!
- Pe Alin l-ai văzut, e gata?, îl întreb pe Da Vinci.
- Am impresia că la el lucrurile sunt ceva mai complicate. De data asta căpitanul l-a chemat în
adăpostul lui. Pentru prima oară se întâmplă asta, niciodată nu a transmis personal un ordin de luptă
unui şef de echipă. Ştii doar că ordinele ni le dădeau şefii de secţiuni. Probabil că îl trimite într-un loc
45
deosebit, poate cu o altă misiune cu un grad de risc mai ridicat. Dumnezeu ştie, lasă că vine el şi ne
spune dacă nu este cumva secretă misiunea lui.
Cine ştie ce va avea Alin de făcut cu echipa lui... Dar de ce nu este şi şeful de secţiune cu el, sau
şeful de grup, asta nu mi-e clar. În fine, vorba lui Oancea, ne va spune el după ce iese de la căpitan!
Până atunci trebuie să trec în revistă echipamentul colectiv - nu vreau să uit nimic din ce s-ar putea să
am nevoie în misiune. Cel individual nu mă interesează, sunt profesionişti băieţii, fiecare ştie de ce are
sau nu are nevoie în misiune. Totul e aranjat ca la carte, atât Oancea cât şi Dickinson sunt foarte
responsabili și meticuloşi. Există aparatură de observare, atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte.
Echipamentul radio este complet. Muniţia de semnalizare. Grenadele. Patru de fiecare... sunt de-ajuns
oare? Tot timpul îmi pun întrebarea asta, deşi de foarte puține ori am fost în situaţia de a le utiliza.
Muniţia de război - aranjată pe calibre şi categorii. Inutil acest control, eram convins de asta. Dar
vroiam să am deplina siguranță asupra pregătirii complete a misiunii și mai ales să nu dau răgaz
gândurilor să mă alerge prin te miri ce cotloane... Nu pot încă să mă conectez la tensiunea specifică
unei plecări în misiune. Ce Dumnezeu, moşule, ai îmbătrânit sau eşti atât de scârbit încât până şi asta te
lasă indiferent?!
- Moşule, vine Alin. Cred că „e groasă” judecând după faţa lui, zice Oancea trezindu-mă la
realitate.
Privesc spre adăpostul comandamentului şi mă cutremur. Alin nu mai este cel pe care îl
cunoşteam. Se apropie aproape clătinându-se de parcă este o fantomă. Ce misiune i-o fi dat căpitanul
de-a ajuns în halul ăsta, că eu niciodată nu îl văzusem aşa?! Nici vorbă să mai semene cu cel de-acum o
jumătate de oră și pe care îl ştiam de atâta vreme! Pare o umbră care nu vine direct spre noi, ci merge
țintă spre echipa lui. Le vorbeşte cu calm. Inspectează echipamentul. Bineînţeles că, asemeni mie,
constată că o face inutil. Doar pentru a mai toarce fire din caierul timpului rămas până la plecare... Ceva
mi se pare suspect în comportamentul lui, de data asta sigur mai este şi altceva, o demonstrează efortul
vizibil de a ne evita. Și se fereşte să privească în direcţia noastră, e conştient că și eu şi Oancea îl
monitorizăm și ne ocolește privirile. Să mergem la el nu cred că-i bine... Ne va căuta el atunci când se
liniștește, dacă are ceva pe suflet și va veni el singur la noi.
- Oancea, hai în adăpost! Mai avem juma’ de oră. Hai să bem un whisky înainte. Şi o cafeluţă.
Ce zici? Lasă-l pe Alin, va veni şi el cât de curând aici. Probabil că a primit o misiune deosebită, cu un
grad mai mare de risc pentru echipa pe care o conduce. Poate de aceea le vorbea atât de calm
subordonaţilor săi, de obicei este un pic mai entuziast... Hai, scoate şi tu sticloanţa aia de „cocârţ” pe
care ai ascuns-o în raniță! Îl iau pe Oancea de acolo şi intrăm în adăpost.
Dar sunt cu ochii pe Alin. El nu ne mai vede. S-a retras deoparte, pe nişte saci de nisip şi îşi ţine
capul în palme. După nici zece minute intră la noi în adăpost. Pare un pic mai liniştit, dar cu ochii lipsiți
de expresie și-atât de goi... Nu zicem niciunul nimic, nimeni nu are curajul să deschidă discuţia. Da
Vinci îi întinde o cană cu whisky. O bea pe nerăsuflate şi mai cere una. De data asta soarbe licoarea cu
înghiţituri mici, parcă încercând să se adune ca să ne spună ceva...
- M-a chemat „papa” Pierrot la el acum juma’ de oră... Tata a murit ieri. Azi noapte au primit
telegrama, în Franţa... i-au anunţat prin radio pe cei de aici acum trei sferturi de oră. O să merg însă în
misiune cu voi. Eu m-am cerut, căpitanul a vrut să mă lase aici...
- Crucea mamii ei de viaţă!
A fost tot ce-a mai putut spune Oancea în asemenea momente. Eu am amuțit privind inert ochiiaceia mari și albaștri altădată, ai lui Alin, ce-mi par acum un imens ocean de uscăciune în străfundurile
căruia se-ascunde nesfârșirea durerii. Din păcate, cunosc mult prea bine sentimentul acela de secătuire
și goliciune sufletească. Chiar dacă fusesem doar un copil când mama a plecat... „Hai copile, plângi!
Eliberează răul din suflet!”, încerc să-i spun dar vocea nu mă ascultă neraspunzând defel la stimuli. Îl
strâng în braţe simțindu-l încordat ca un arc. Alin este acum ca o bombă cu întârzietor, gata-gata să
46
explodeze. Numai că nu se ştie când. Oancea amuțise dar se apropie și ne cuprinde pe amândoi cu
braţele lui lungi. Nu-și mai poate ascunde trăirile și lacrimile-i curg nestăvilite pe obraji. „Nu pot
crede... Oancea plânge?” Rămân mut în continuare, la fel ca ei și rămânem așa cufundați în tăcere o
bună bucată de timp. Îl simt pe Alin tremurând şi deodată destinzându-se din încordare. Gata... criza a
trecut, îşi va reveni! Spiritul lui de luptător a învins din nou în lupta să permanentă cu viața și capriciile
ei. Şi a trecut şi peste asta. Mândru şi demn. Fără lacrimi. Ca un adevărat bărbat. Atunci îmi revin în
minte vorbele mamei... „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Mă uit spre Aurel Oancea și poate-l invidiez... Se
descărcase trădându-și fără să vrea sensibilitatea. Of, Doamne, cât aş vrea să pot plânge și eu în aceste
clipe...!
Plângeam că un copil în nopţi fără de stele,
gândindu-mă la tine, iubita mea, fecioară.
Nu știu, poate că astăzi va fi ultima oară
când pot să te iubesc... în visurile mele.
Să mă înfrunt cu moartea - scrie-n destinul meu de mâine plec la luptă, la sânge şi durere,
nu ştiu dacă mă-ntorc, dar rog pe Dumnezeu
să mor ca un soldat, de-o fi preasfânta-I vrere !
Misiunea pentru care eram pregătiți nu părea a fi una deosebită, doar una de recunoaştere
obişnuită, ca atâtea altele de care avuseserăm parte în ţara asta africană uitată de Dumnezeu. Cu o
noapte înainte, când fusesem în serviciul de gardă, un grup masiv de rebeli invadase un sătuc ivoirian.
Probabil pentru a se aproviziona cu alimente. Elicopterele franceze de recunoaştere survolaseră zona în
această dimineaţă, devreme, reperând focuri de armă în raionul respectiv. S-a efectuat cercetarea
aeriană semnalându-se imediat existenţa unui conflict în apropierea bazei militare franceze. Și cum
satul cu pricina intra în zona noastră de responsabilitate, sarcina companiei din care facem parte era de
recunoaştere a raionului respectiv, în scopul identificării potențialilor supravieţuitori sau a unor indicii
ce ne-ar putea orienta cercetările spre tabăra rebelă, de altfel bine ascunsă în jungla asta oribilă. În acest
sens se stabiliseră trei grupuri de recunoaştere, fiecare fiind compus din două echipe a câte patru
legionari. Trăgătorii de elită nu îşi luau cu ei PGM-ul de 12,7 - fiind mult prea greu pentru o misiune de
asemenea specific. Erau dotaţi cu FRF 2, mult mai uşoară şi mai manevrabilă. Sperăm să nu fie nevoie
să facem uz de arme. Sperăm să mergem doar să la o constatare obișnuită a ceea ce semnalaseră
elicopterele ALAT (Aviation Légère de l’Armée de Terre). Şi să mai salvăm ceva – asta doar dacă mai
avem ce... Intuiesc oarecum că va fi ca şi până acum: mergem, vedem, fotografiem şi ne cărăbănim de
acolo cât putem mai repede. O secţiune de infanterie motorizată urma să ne asigure deplasarea către
raionul de acţiune, dar şi să sprijine nu doar executarea misiunii propriu-zise de cercetare, ci şi
retragerea elementelor de recunoaştere. Iar în situaţia fericită de a mai găsi supravieţuitori, să asigure
transportul acestora către amplasamentul companiei urmând ca mai târziu să fie mutaţi într-o regiune
sigură aflată sub controlul armatei franceze. Şeful grupului meu este sergentul Rabefaniraka, un
malgaş. Se pare că Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi l-a făcut pe căpitan să-l ţină pe Becers în bază...
Eu sunt şeful echipei 300, aşa că nu voi fi dotat cu mitralieră. Alin este şeful lui 600, având în dotare şi
mitralieră Minimi. Ca să mă fac mai bine înțeles, un grup de luptă este constituit în majoritatea
cazurilor din două echipe: echipa 300 şi echipa 600. Aceste denumiri, 300 şi 600, reprezintă în realitate
distanţa de tragere directă a armamentului din dotarea echipei. Cu alte cuvinte, în cadrul echipei 300 nu
se vor găsi decât categorii de armament ce execută tir până la 300 metri - AT4, Famas, MP5 etc.
Mitralierele Minimi sau AN F1 vor fi tot timpul în dotarea echipei 600. O formulă de organizare simplă
47
şi eficace. Trăgătorii de precizie sau de elită au un statut aparte fiind independenţi, ori putând încadra
oricare din echipe. Sau niciuna.
Ne îmbarcăm în VAB-urile ce urmau să ne transporte către zona unde a avut loc atacul rebelilor.
Nu era mare distanţă până acolo, în jur de douăzeci de kilometri. Tocmai asta creștea îngrijorarea în
rândul autorităţilor militare franceze: rebelii loveau deja prea aproape, din ce în ce mai aproape.
Prindeau curaj pe zi ce trece ținând cont probabil de atitudinea pasivă a armatei franceze. Tind să cred
că deja gândeau că atâta vreme cât nu vor ataca direct o bază militară franceză ci doar obiective civile,
armata nu va interveni. Poate că au dreptate, din câte am văzut și trăit până acum, pentru că deşi se
constituie în forţă de impunere a păcii, Franţa nu a făcut încă nimic serios în acest sens, mulţumindu-se
doar să se ţină deoparte şi să observe derularea acestor masacre ce se ţin lanţ. Poate că este și asta o
strategie, sau poate că francezii aşteaptă să strângă suficiente dovezi pentru a justifica pe deplin, în faţa
forurilor internaţionale, intervenţia sa în Cote d’Ivoire. În fine, sunt lucruri care nu mă privesc atât de
mult şi care oricum nu îmbunătăţesc cu nimic situaţia, nici a noastră şi nici a bieţilor civili ivoirieni ce
pier ca muştele. Tot ceea ce mă interesează în acest moment este să îmi duc la bun sfârșit misiunea,
cum mă pricep mai bine, şi să revenim cu toții teferi în bază.
Al patrulea membru al echipei este „ursul” de Filonenko. E un băiat de toată isprava şi am mare
încredere în el. Din cele ce-i mai scapă câteodată, în special atunci când este ameţit de băutură, se
subînțelege că episodul „Cecenia” nu i-a fost deloc străin... Şi ceva din lăuntrul meu îmi șoptește că
războiul fraternicid de acolo a lăsat urme în sufletul acestui rus uriaş, dar blând şi generos.
Însă ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este starea lui Alin. Şocul suferit a fost groaznic, în plus nu
va putea participa la funeraliile tatălui său. Poate era mai înțelept să fi rămas în bază, dar el însuşi a
insistat reușind să-l convingă pe căpitan să-l lase să participe la această misiune. În definitiv căpitanului
îi pasă la douăzeci de metri în faţă de problemele fiecăruia, pentru el doar cariera contează profitând din
plin de prestația legionarilor! Cu siguranță, starea de tensiune a lui Alin cumulată cu hotărârea lui
nemijlocită de a merge în misiune i-au creat căpitanului premizele potențialului avantaj de care ar putea
beneficia ca urmare a acestei situaţii. Mă întreb cum aș fi procedat eu, dar sunt convins că impulsul de
moment ar fi fost interzicerea participării lui Alin la misiune, ca să aibă cel puţin 24 de ore libertatea de
a-și plânge tatăl în liniște. Poate că n-ar fi fost cea mai bună soluție, poate că Pierrot are dreptate, dar
măcar sufleteşte aş fi fost împăcat. Măcar atât ar fi trebuit să facă şi francezul ăsta cu aere de general de
armată!
Nici Oancea nu pare a fi pe deplin în apele lui. Încă sunt sub impactul sensibilității manifestate
surprinzător acum câteva zeci de minute. Nu-mi închipuiam că-l voi vedea vreodată plângând pe
vlăjganul ăsta. Cât de bine probează falsa-mi percepție asupra lui axioma conform căreia aparențele
aproape întotdeauna înșală! Mi-l imaginasem pe Oancea în stare să râdă tot timpul, indiferent de natura
sau gravitatea problemelor cu care s-ar confrunta, până la a ajunge chiar și morţii să-i râdă în bot atunci
când o vede. Ciudată mai e viaţa uneori...
Sunt tulburat, stau cu ochii închişi și nu prea am chef de discuţii. O stare un pic confuză a pus stăpânire
pe mine și mi-e ciudă că n-am tăria s-o iau de gât și să dau cu ea de pământ. Îmi scapă câteva priviri
furișate spre băieţii din grup. Echipa mea este în partea stângă, iar în dreapta e cea a lui Alin. Îl văd pe
sergent în faţă, în turela mitralierei. Nu e numai starea mea, se pare, s-a strecurat, nebuna, ca o hoață în
sufletul și cugetul fiecăruia dintre noi, dar nimeni nu vrea să recunoască. Tăcerea și privirile ne
demască însă fără să trebuiască să scoatem vreun cuvânt. La ce se gândesc ei, oare?...
Alin pare că priveşte prin hubloul din faţa lui. Dar n-am certitudinea că vede sau nu ceva, sau e doar o
iluzie creată anume pentru a-și masca frământările... Ochii îi sunt aţintiţi undeva spre afară, dar sunt
goi, fără niciun conţinut. Ce dimensiune poate atinge suferința băiatului ăstuia acum, numai Dumnezeu
48
știe... E aproape de nerecunoscut, i s-au pronunțat adânciturile de sub ochii aceia frumoși și atât de
albaştri, părând acum niște șanturi vineții prin care curge în valuri molcome durerea. Nici un mușchi nu
i se mișcă pe față, pare o stană de piatră în care și-a încercat tăișul cea mai năstrușnică daltă: viața
însăși! Cât de crunt poate suferi un om de-a lungul existenței și de câtă măiestrie interioară are nevoie
pentru a-și păstra durerea numai pentru sine și mai ales, pentru a nu-și plânge de milă!... Tărie de
caracter, stăpânire de sine și demnitate. Alin dovedea prin atitudine că le deține pe toate trei. Și o făcea
impecabil...
Toți suntem alături de Alin, durerea lui nu se poate să n-o împărtășești oricât de tare ai fi. Toți
ducem cu noi un bagaj de amintiri triste care ne răvășesc înfigându-se în noi ca niște vârfuri aprige de
spini răsucite în răni ce poate crezuserăm că odată se vor vindeca. Mă uit la Oancea, pare absent. Ce-o
fi în sufletul lui, pe unde-i rătăcesc oare gândurile? La suferinţa lui Alin? La părinţii lui care s-au
despărţit acum un an după mai bine de douăzeci de ani de căsnicie? La misiunea pe care urmează s-o
îndeplinim? Parcă a îmbătrânit cu zece ani, atât de mult s-a schimbat în ultimele ore ale acestei
dimineți. Sufletul lui de artist și-a revendicat pentru moment dreptul la sensibilitatea pe care degeaba
încearcă s-o mascheze în prezența noastră; dar în același timp este puternic zguduit de realitatea crudă
cu care ne confruntăm zi de zi, clipă de clipă. Și acum influența este vizibilă, o influență care-l poate
transforma pe Da Vinci al nostru dintr-un visător incurabil ce-ți vorbește-n versuri despre viață într-o
stâncă de neatins, călită în toate furtunile de gânduri și fapte care s-au răzbunat, cotropind-o.
Le studiez zbuciumul în tăcere și mă simt al naibii de vinovat... Vinovat pentru că nu pot face
nimic pentru a le alunga sau măcar minimiza suferinţa... Vinovat pentru că sunt un simplu om, un
muritor de rând fără puteri vindicative, fără să pot mișca un deget atunci cînd cei pe care-i am aproape
și îi iubesc ar avea atâta nevoie să le alin durerile, mai ales pe cele sufletești. Ce-aș putea face, când e
de preferat ca durerea lor să fie doar a mea dorindu-mi cu ardoare să le smulg nefericirea și s-o
zdrobesc în pumnii mei oțeliți în lupta cu viața?! De atât de puţină fericire am avut parte de-a lungul
vremii încât niciodată n-a fost timp să mă obişnuiesc cu ea. Și de fiecare dată mi-a scăpat printre degete
reducându-mi existența la mai multe suferinţe fizice, deziluzii și frustrări.
Dar ce vorbesc, oare mai știu eu cum arată fericirea când habar n-am dacă am fost vreodată fericit?
CAPITOLUL VII
„Hai noroc, cumnate! A dracului pramatie ordinară ce ești”
Unde sunt zilele-n care prin pădure alergam,
când te ascundeai de mine în al codrului desiş
și-apoi pe un pat de frunze, pitit bine-n lăstăriş,
ne îmbrățișam, iubito, plini de-ardoare ne iubeam
pe furiş?
49
Unde sunt nopţile-n care ne plimbam pe străzi pustii,
cerul își cernea lumina, mii de stele număram…
nesfârșite serenade sub fereastra ta cântam
învingând răcoarea nopții și-aşteptându-te să vii
pân’ la geam?
Au înflorit cireșii și dealul din spatele casei râde în cascade de miresme care-ți umplu sufletul
de-o liniște albă încrustată cu taine - liniștea din flori de cireș... Pajiștea înverzită și moale ca o mătase,
din cea mai fină, brodată cu păpădii de-un galben vesel și tămăduitor zâmbește cerului care-și unduie
poalele albastre pe umerii dealurilor din jur. Cu mâini de înger pline aruncă primăvara cu viață-n noi și
ne redă speranța și bucuria de a trăi. De a trăi frumos. O adiere lină scutură parfumuri deasupra lumii în
care mă simt mereu un călător în căutare de bine, de pace... Mă joc cu inele de iarbă privind tăcut un
fluture care se străduiește să cuprindă cu aripile lui diafane toată gingășia păpădiei pe care-a poposit deo vreme. Se derulează lin pe un ecran, numai de mine știut, amintiri care nu-mi dau pace și-n retorta
sufletului ard trăirile mele, când dorul își face de cap și-mi răvășește ființa...
Aproape zece ani au trecut... ca vântul și ca gândul. Aproape zece ani fără mama, plecată parcă de-o
veșnicie pe drumul fără întoarcere spre o lume mai frumoasă, mai bună, mai liniștită. Aproape un
deceniu scurs în vadul tăcerilor de când tata ne-a adus în acest colțișor de rai, tărâmul vrăjit care mi-a
marcat copilăria și adolescența. Și-au mai trecut tot aproape zece ani de când soţia tatălui meu, Paula,
şi-a luat băieţeii şi a plecat la părinţii ei, cu toate că după moartea mamei își luase un angajament...
Nu-i port pică nici eu, nici tata... doar Carmen, sora mea dădea uneori semne de dispreţ. Anii au trecut,
Carmen s-a împlinit, s-a maturizat mult mai repede decât celelalte fete de vârsta ei conștientizând
totodată importanța femeii în viaţa unei familii. Anul acesta împlinește 21 de ani, este o femeie în toată
puterea cuvântului. Şi âtât de mult îi seamănă mamei...! Copilăria ei nu a fost una obișnuită, fiindcă
după plecarea mea la Liceul Militar, doi ani mai târziu de la mutarea noastră la tata, Carmen a fost
nevoită să preia aproape toate sarcinile aferente întreţinerii unei gospodării. Era încă un copil, dar unul
minunat, conștient de ceea ce trebuia să facă fără a i se impune vreodată.
***
Tata era mai tot timpul plecat pe teren, lucrurile se schimbaseră și în agricultura acelor vremuri
– ca de altfel în toată economia românească. Regimul comunist n-avea măsură în nimic, era sau nu
posibil planul de producție trebuia îndeplinit. Sau trebuiau măsluite rezultatele ca să dea bine în fața...
sarcinilor de partid! Sectorul agricol, știm bine, era mereu sub lupă. Producțiile pretinse de onor
comuniştii de la putere erau uneori fantasmagonice. Unde mai pui că nu lipsea impunerea aceea cretină
de măsuri şi procedee ce nu aveau nimic de-a face cu agricultura. Vrând-nevrând, cei răspunzători de
„îndeplinirea planului”, în special inginerii, erau obligați să recurgă la diverse tertipuri și șiretlicuri
pentru a salva cât de cât ceea ce se mai putea salva. Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo opt ani Emil
Bobu, consilier de stat în Dolj, trasase ca sarcină de partid inginerilor agronomi din judeţ să ridice
producţia de porumb la o cifră matusalemică, ba mai mult, dăduse ‘mnealui şi indicații tehnice
50
„prețioase”: nimic mai mult decât să semene porumbul mult mai des decât era normal ca planta să se
dezvolte și să producă. Tata, cu mintea lui ascuțită și curajos din fire a reușit ca în acel an să-i
păcălească pe politrucii cu ranguri înalte și cerințe aberante semănând porumbul după cum i se dictase
doar pe o adâncime de 20-30 de metri de la intrarea în lan. Sub nicio formă nu accepta compromiterea
recoltei din cauza atotștiutorilor care-și băgau nasul în munca în care el era specializat și îndreptățit să
decidă. Ştia sigur că slugoii partidului nu vor înainta în lanul de porumb să-i verifice tarlalele.
După revoluţia din 1989, lucrurile s-au înrăutăţit. Degringolada creată parcă anume în
agricultură a fost un dezastru real. Agricultura o luase rău la vale. Grânarul Europei (cum era cunoscută
România altădată) devenea brusc din exportator, importator de produse agricole. Țăranii se zbăteau să
supravieţuiască de la un an la altul iar agricultura se făcea încă rudimentar. La început au apărut micile
asociaţii agricole, dar lipsa utilajelor performante și a asistenței tehnice specializate constituiau
adevărate piedici în practicarea unei agriculturi moderne și performante. Un nou început, foarte greu de
altfel, care bulversa întreaga agricultură românească... liberă. Până şi imaginea satului se schimbase,
veselia și optimismul, spiritul țăranului, mereu viu, s-au diminuat și odată cu ele și pofta de viață
scăzuse, mulți se trudeau să reziste la limita supraviețuirii.
Deși plecat la studii, mai întâi la Liceul Militar, apoi la Academia Militară, eram la curent cu
toate transformările economice nu doar din ramura în care lucra tata, pentru că nici în industrie nu
stăteau mai bine lucrurile. Vânzări masive ale mamuților industriali urmate de revânzarea lor ca fier
vechi au distrus o industrie altădată furnizoare de produse pe piața mondială transformând-o în
mormane de fiare. Ce-a mai rămas după vânzări și n-au furat alții... Și România, încet încet a devenit
piață de desfacere pentru produsele străine în detrimentul celor indigene. Democrație-am vrut,
democrație avem, dar cu ce preț?...
Și cum tata era plecat aproape tot timpul pe teren cu o mulțime de probleme de serviciu de a
căror rezolvare era direct răspunzător, timpul alocat familiei și gospodăriei era destul de limitat. Nu iam imputat niciodată acest lucru nici eu, nici sora mea. Dar ea a fost nevoită să preia sarcini care în
mod obișnuit ar fi trebuit să intre în responsabilitatea unei femei aflate la deplină maturitate. Era încă
un copil care și-a împovărat umerii cu treburile gospodărești, și-apoi toată adolescența când deja
deprinsese de minune orice trebuia făcut acasă. Nici școala nu a neglijat-o, dar situația în sine a marcato, a privat-o de multe bucurii maturizându-se, din acest motiv, prematur. Nu prea a avut copilărie sora
mea...
***
O adiere călduță încărcată de miresme primăvăratice mă readuce „acasă” din tunelul gândurilor
printre care rătăcisem o vreme. De când mă știu am fost îndrăgostit de primăvară, anotimpul renașterii a
tot ce respiră și a mea, totodată. În vară voi absolvi Academia Militară. Cum au trecut cei opt ani de
când încerc să deslușesc cât mai multe dintre tainele unui domeniu în care în curând voi păși cu
demnitate și speranță...! Nu știu dacă e mult sau puțin, dar sunt conștient de faptul că de-acum înainte
se va schimba substanțial configurația vieții mele. Mi-am luat o permisie la început de primăvară să-mi
încarc bateriile pentru perioada, deloc ușoară, ce urmează și să uit pentru moment de armată și de
51
examenele care mă așteaptă la finalizarea studiilor. Și amintirile vechi și noi continuă să se dea de-a
dura prin iarba înflorită croindu-și drum spre sufletul meu.
***
Şi totuşi cei opt ani petrecuți prin școlile militare au zburat destul de repede. Examenul de
admitere în Liceul Militar, treapta a doua, bacalaureatul, apoi admiterea în Academie... examene şi iar
examene! Disciplină și studiu, rigurozitate în ceea ce trebuia să fac și să fiu, sau mai corect spus, să
devin. Toate aceste lucruri m-au ţinut aproape de cărţi, uitând noţiunea timpului, lăsând de cele mai
multe ori deoparte lumea şi evenimentele din jurul meu. Mi-am ales specialitatea „cercetare în
adâncimea dispozitivului inamic”... şi chiar îmi plăcea ce făceam. Tata fusese de altă părere când a
trebuit să decid ce cale voi urma în viață, își dorea să fiu mai liniştit, să aleg finanțele care nu m-ar fi
solicitat prea mult în afara unui birou, deci o muncă statică. Îmi vine să râd... eu şi şoarecele de birou!
Nu cred că aș fi rezistat! Dar cât m-am mai rugat de el să-și dea acceptul vizavi de alegerea specialității,
pentru că încă nu împlinisem 18 ani când trebuia să-mi exprim opțiunea. S-a îngrozit, bietul tata, când
aflase că în cadrul specialității alese parașutismul și scufundările de luptă erau incluse în programul
standard de lucru, dar a cedat în fața deciziei mele, niciodată nu a încercat să-mi obtureze calea pe care
doream s-o urmez.
Nici de Liceul Militar nu fusuese încântat, dar l-am convins promiţându-i că voi susţine examen
de admitere şi la Liceul Sanitar. Aveam această șansă având în vedere faptul că probele la Liceul
Militar se susţineau cu două săptămâni înaintea celor de la liceele civile. Am reuşit şi la Liceul Sanitar.
Urma doar să mă decid până în toamna acelui an la care dintre ele mă voi duce. Dar pentru mine era
clar... dorinţa mamei devenise literă de lege şi nimeni nu putea să îmi schimbe opţiunea! Și ca să mă
asigur că lucrurile merg în direcția dorită de mine, în toamna acelui an am fugit de acasă şi m-am
prezentat la Liceul Militar cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar solicitând luarea mea în
evidenţă. Tata nu a mai avut ce face, s-a împăcat cu gândul că voi deveni militar de profesie și a
acceptat. Și până la urmă s-a şi convins că a fost cea mai bună alegere: nu ştiu dacă după 1989,
indiferent câte sacrificii ar fi făcut, ar fi reuşit să mă întreţină în facultate, mai avea totuşi încă trei copii
în grijă...
***
- Salut, generale, te-ai trezit deja?, îmi spune tata strângându-mi mâna cu putere.
Încă din prima zi de liceu folosește acest apelativ. „Tu eşti generalul meu!”, mi-a spus atunci cu
ochii în lacrimi văzându-mă îmbrăcat în uniforma militară; era ziua festivităţii de deschidere a anului
şcolar. La o săptămână după ce fugisem de acasă. Cred că atunci când m-a văzut în uniformă, tata a fost
52
cel mai fericit om de pe pământ. Şi poate că în acele clipe şi-a schimbat total poziția față de armată și
implicit, față de alegerea mea. Eram doar generalul lui, nu?
- Bună dimineaţă, tată! Azi e frumos afară, nu-i aşa? Rămâi la sediu sau pleci pe teren?
- Nu plec nicăieri. Am puţină treabă la birou iar apoi vin acasă. Paula ne-a invitat la masă deseară. A,
uitasem că ştii deja! Îmi face cu ochiu, zâmbește și apoi continuă:
- Aurelian şi George au fost ieri pe aici, nu-i aşa? Iar ai făcut antrenament cu ei? Am văzut
chimonourile ude. Ai grijă să nu ajungă nişte bătăuşi, îmi spune zâmbind din nou.
- Ca mine, vrei să zici? Stai liniştit, tată, sunt fraţii mei şi nu le doresc răul. Dar sunt băieţi şi trebuie să
ştie să se apere. Aurelian (Ani) e mai mocofan şi e moale ca o piftie. Dar George e arţăgos rău. Şi
ambiţios. Îmi place de el. Ani e ca o domnişoară, dacă îl atingi un pic mai serios începe să plângă. Şi
are 13 ani. Ar trebui să fie mai dur. Ăsta mic are doar 11, dar cred că îl poate învinge. E vorba aici de
tărie de caracter, tată!
- Bine, generale, dacă tu zici... Ştiu că sunt pe mâini bune. Numai să nu-i plesnești prea tare, data
trecută parcă că l-ai învineţit pe Ani la antrenamentele voastre. Iar George avea mâinile pline de sânge
de la sacul ăla... Altceva nu puteai să pui şi tu în el decât nisip?, încearcă tata să mă dojenească. Ştiu că
glumeşte şi că în sinea lui gândeşte ca mine. Şi el a fost un temerar şi s-a descurcat onorabil în lupta cu
viaţa. Și când a fost nevoie n-a ezitat să recurgă la ajutorul pumnilor...
Deşi a plecat la părinţii ei în urmă cu zece ani luându-i cu sine şi pe cei doi copii, tanti Paula (nu
i-am putut spune mamă niciodată...) nu a întrerupt legătura cu noi. Nu a adus vreodată vorba de divorţ,
nu le-a interzis niciodată băieților să vină să ne vadă, ba dimpotrivă, a încurajat tot ceea ce se dovedea a
fi de folos în armonizarea relaţiilor între noi. Atâta doar că nu stătea cu noi. Şi nici tata n-a conceput să
locuiască la ea, nici chiar atunci când noi am crescut îndeajuns și nu era condiționat de grija noastră.
Măcar că nu îi despărţeau decât mai puţin de trei kilometri. O fi avut femeia motivele ei, cine știe, poate
a considerat că nu este suficient de pregătită și de puternică pentru a creşte şi educa patru copii.
N-am condamnat-o. Fusese alegerea ei. Când s-au făcut mai măricei, la sfârșit de săptămână tata
îi aducea la noi pe cei doi băieți. Apoi Ani şi George au început să vină singuri, câteodată chiar fără
știrea mamei lor. Ne trezeam cu ei la poartă ţinându-se de mână. Și eu și Carmen i-am îndrăgit de când
i-am cunoscut. Simțeam că şi ei ne iubeau. Cel puțin pe mine mă idolatrizau. Devenisem un exemplu
pentru ei, raportându-se la mine în tot ce făceau. Erau prea mititei ca să le explic că nu trebuie să ne
facem idoli din nimeni și nimic, că fiecare dintre noi deține un sumum de calități și defecte care, dacă
avem abilitatea să le și conștientizăm, ne pot servi drept repere în alegerile pe care urmează să le facem
în viață. Nu oricine poate face ceea ce face poate cu mai mare ușurință cel de lângă noi. Nu suntem doi
la fel. Una e dragostea frățească și alta idolatria, care poate deforma ulterior caractere. Dar fiecare lucru
la vremea lui, sunt convins că mai târziu vor înțelege foarte bine.
- Ne vedem la prânz, generale! Să fii cuminte şi să nu faci prostii...
Mi-e dragă atitudinea tatei în dimineața asta, e pus pe glume. În ultimii ani a îmbătrânit mult,
necazurile şi grijile l-au încărunţit și l-au cam ținut departe de zâmbete... Suferă mai mult pentru sătenii
lui decât pentru el însuşi. Carmen îmi povestise că de multe ori nici nu venea să mai mănânce la prânz,
53
pleca la muncă dimineaţa devreme şi se întorcea seara târziu rupt de oboseală. Dar nu se lăsa înfrânt. Se
zbătea și continuă să se zbată pentru bunăstarea oamenilor de pe aici. Ăsta e tata. Şi aşa a fost
dintotdeauna.
***
Mă uitasem la ceas după conversația asta matinală cu tata. Era abia ora şase a dimineții, așa că
am hotărât să ies din casă și să vin pe dealul înflorit lăsând deplină libertate curgerii amintirilor din
care-mi iau tainul de bine sufletesc ori de câte ori ajung aici. Încă de mic adoram să mă plimb pe sub
cireşii de pe deal, aveam un loc al meu undeva pe creastă, de unde puteam vedea tot satul şi toată valea
până la Jiul ce curgea paralel cu linia satului, cam la doi kilometri depărtare. Mă ridic de pe iarba a
cărei prospețime îmi inundase plămânii laolaltă cu sublimele miresme florale pe deplin stăpâne pe aerul
dimineții și mă îndrept încet către cărăruia ce şerpuieşte printre cireşi până sus, pe creastă. Și de câte ori
nu bătutusem acest drum... Când eram copil dealul era a două mea casă. Cunoşteam fiecare pom,
fiecare tufiş, fiecare crenguţă. Sufeream când vedeam că vreun cireş începea să se usuce de bătrâneţe
ori din neglijenţa sau indiferenţa oamenilor. Şi uneori poate, din răutatea lor.
Am ajuns. Un mic platou aflat chiar în vârful dealului mai poartă urmele trecerii mele pe acolo.
Un cerc mare, cu diametrul de aproape zece metri, trasat cu var şi rumeguş este încă vizibil pe pământul
reavăn amirosind a primăvară. Spaţiul nostru de luptă, ringul de box, locul de meditaţie, locul de unde
contemplam acum frumuseţea peisajului ce-și dezgolea umerii rotunzi și atât de frumos înfloriți în faţa
mea... Câteodată era locul de unde îl spionam pe tata pentru a o tuli imediat la lecţii când observam că
termină programul şi se îndreaptă spre casă. Alteori, ceva mai târziu... locul din care îi făceam „ei”
semne chemând-o la întâlnire...
***
În afară de membrii familiei doar două persoane au reușit să intre în profunzime în viaţa mea...
Prima persoană este „ea”, o puştoaică cu doi ani mai mică decât mine. Până acum câţiva ani nici nu o
băgam în seamă, era prea micuţă, deşi simțeam cum ea mă soarbe din priviri. Cunoscusem alte fete de
vârsta mea, însă nu mă ataşasem de niciuna. Prietenii de o vacanţă, nebunii de scurtă durată, atât! Dar
ea mă prinsese bine în mreje. N-aș zice că sunt îndrăgostit de ea, dar îmi lipseşte în fiecare clipă când
nu-i lângă mine. Este asta dragoste? Habar nu am...
A doua persoană este Cornel. Îmi aduc aminte ca şi acum ziua în care ne-am cunoscut.
Trecuseră doar câteva zile de când tata ne adusese la ţară. Într-o după-amiază, ieşind la plimbare pe
deal văd într-un pom, atârnat de o creangă cu capul în jos, un băiat. Mai bine zis o mogâldeață în
picioarele goale, plină de zgârieturi, doar într-un pantalon scurt, cu părul mare şi vâlvoi... Se desprinde
de creanga de care era agăţat ca o maimuţă, îmi întinde mâna şi îmi zice:
54
- Tu eşti băiatul inginerului, nu-i aşa? Prea miroşi a parfum ca să nu fii tu... Eu sunt Cornel. Vrei să te
cocoţi în pom? Hai că te învăţ eu şmecheriile astea!
De-atunci am rămas cei mai buni prieteni. În cei zece ani de prietenie cred că am făcut prostii şi
năzbâtii mai multe decât alţi o sută de copii la un loc! Le-am încercat pe toate: de la navigatul pe Jiu cu
o plută construită de noi, până la sărit cu cearşaful în loc de paraşută, de pe casă. De la furat găini din
coteţele oamenilor, până la vânătoare de căprioare înarmaţi cu arcuri din lemn de alun, de la dormit,
nopţile, pe paturi de scânduri construite în copaci, până la dormit în cavourile din cimitire ca să ne
treacă frica de strigoi... De la călărit caii sătenilor găsiți în vale, la păscut, până la a face rodeo călare pe
vacile din ferma zootehnică a IAS-ului, unde tata era şef, firește... Săracii paznici, câtă bătaie de cap leam mai dat! Însă niciodată nu ne-au prins, niciodată nu au ştiut cine sunt dracii împieliţaţi ce călăresc
bietele vaci, ce se dau pe tobogan pe șirele de paie ori vânează şobolani prin staulele
nevinovatelor animale! Cred că m-ar fi încins tata zdravăn dacă ar fi aflat. Iar cercul în mijlocul căruia
stau acum e martorul celor mai strașnice bătălii ce au avut loc vreodată, a celor mai aprige confruntări
de judo sau kick-boxing. Pentru că aici era locul de antrenament. Aici sus, deasupra satului, în cel mai
înalt punct de pe o rază de o sută de kilometri în jurul lui. Aici ne consumam energia, ne învineţeam
mâinile, picioarele şi ochii încât de multe ori tata se îngrozea văzându-ne năzdrăvăniile... Aici regăsesc
istoria unei copilării, înscrisă într-un singur cerc. Și ce dor mi-e de ea acum când se termină și perioada
studiilor și încercările ce vor veni sigur îmi vor readuce mereu aminte de dealul înflorit, sanctuarul în
care-mi voi ține gândurile frumoase tot restul vieții.
- Voi vă antrenaţi acolo sau vă torturaţi?, îmi zicea tata ori de câte ori venea acasă și trebuia să mă ducă
la dispensarul comunal fie din cauza vreunei hemoragii nazale, fie din cauza deselor luxaţii la vreunul
din membre.
Cornel provenea dintr-o familie modestă, chiar foarte săracă. Tatăl lui muncea din greu în
construcţii, maică-sa era agricultor, lucra la IAS-ul din sat. Când acesta s-a desfințat, după revoluţie, a
fost nevoită să lucreze ca zilier pe la asociaţiile agricole ce de-abia se constituiseră, nicidecum nu se
puteau descurca numai cu pensia de mizerie primită de la stat pentru anii lucraţi înainte. Cornel mai are
două surori mai mici decât el - Felicia şi Mihaela. Felicia, cea mai mare dintre ele este apropiată ca
vârstă de Carmen și-au ajuns să fie cele mai bune prietene. Mihaela era mai micuţă cu doi ani decât ele,
o ţineau un pic mai departe de micile lor secrete considerând-o probabil încă nepregătită şi prea tânără
pentru a o face părtaşă la micile lor secrete de adolescente. Și aveau câteva, fetele astea, nimic de zis!
Prietenia mea cu Cornel atrăsese după sine și o mai mare apropiere a familiilor noastre.
N-am șanse să-l întâlnesc în această permisie, Cornel serveşte patria ca militar în termen într-o
unitate de infanterie mecanizată departe de aici, la Mihail Kogălniceanu, în judeţul Constanţa. Mai are
puţin şi se va întoarce, doar o lună şi jumătate până la liberare și revine în locurile atât de dragi
amândurora. Deşi avem foarte multe trăsături comune - unul dintre motivele pentru care am și devenit
atât de buni prieteni -, lui Cornel nu i-a plăcut niciodată armata. Dar nici nu o urăşte. Îşi face datoria cu
cinste acolo, ba chiar am auzit că este un soldat foarte bun și i s-a propus să rămână în cadrul armatei,
dar nu l-a interesat. Este un nesupus, în felul lui, nu-i place să fie comandat, pune tare mare preț pe
libertate. Ori în armată, în cele mai multe situații nu te bucuri de libertatea de decizie trebuind
respectate ordinele superiorilor, fie că-ți convine sau nu... Dar nu înseamnă că militarii sunt nişte sclavi,
disciplina este disciplină și ordinul, ordin! Dar Cornel are altă structură, cu siguranță că pe lângă alte
motive numai de el știute, limitarea libertății de decizie a fost principala cauză a refuzului de a urma
cariera militară.
55
Cornel se schimbase mult în ultimii doi ani, dar asta nu a afectat în niciun fel prietenia noastră.
S-a potolit oarecum brusc alegând să se închidă în sine în locul hoinărelilor noastre pe dealuri și prin
pădurile din jur și-al atâtor aventuri, care mai de care mai trăsnită. Să fie îndrăgostit și să n-aibă curajul
să-mi spună? Dar de cine?... E posibil, pentru că altădată mergeam la „agăţat” împreună alegându-ne
prietenele astfel încât să fie ori surori, ori prietene foarte bune. Într-o vreme... iubeam două surori:
Cornel era iubitul celei mai mici, eu al celei mai mari dintre ele. Când mă gândesc câte prostioare am
făcut mai că mi-e rușine, dar acei ani ai tinereții noatre zburdalnice sunt tare frumoși, cu păcatele lor cu
tot. Îmi amintesc cum ne furișam aproape în fiecare noapte ca nişte vulpoi în camerele fetelor și de cele
mai multe ori ne-apucau zorile-acolo, iar când plecam spre casă, în zori, ne întâlneam cu tatăl lor care
mergea la serviciu, bietul de el, fără a bănui de unde veneam noi așa de devreme. Noi... ba că mergem
la pescuit, ba la alergare, depindea de inspirația de moment... Habar n-avea, sărmanul om, că de-abia ne
eliberaserăm din brațele fiicelor sale! Nebunii tinerești care au durat câtva timp, cred că aproape toată
perioada liceului, ca apoi să ne distanțăm puțin câte puțin, culmea, și eu și Cornel amândoi deodată.
Fără s-o facem cu premeditare renunțaserăm la cele două prietene, la fel cum și începuserăm idilele
noastre. Eheeei, ale tinereții valuri... Dar noi am rămas în continuare aceiași buni prieteni, și asta era
minunat!
***
Dar ia uite cum zboară timpul, nici n-am simțit cum au trecut două ceasuri de când stau pe
dealul înflorit, captiv printre amintiri... Privesc în liniște spre satul care s-a trezit deja demult și totul
este atât de plin de viaţă! Involuntar... ochii-mi mi se opresc asupra casei ei. Oare ce face?
Ce drag mi-e s-o privesc dimineaţa când încă buimăcită de somn, cu ochii pe jumătate închişi
caută cu disperare zahărul pentru a-şi îndulci cafeaua...! Şi niciodată nu-l găseşte decât ceva mai târziu,
când exasperată renunţă la a-l mai căuta. E atât de frumoasă în halatule ei roşu, cu părul acela lung,
despletit şi revărsat peste umeri... cu sensibilitatea cu care m-a obișnuit și cu atitudinea copilărească și
atât de firească ce mă face de multe ori să mă simt vinovat că o ating, chiar dacă... Împlinește 21 de ani
la sfârşitul anului şi în afară de mine nu a mai avut nici un alt prieten. Au trecut aproape patru ani de
când suntem împreună, am depășit amândoi vârsta copilăriei, a adolescenței și acum fiecare ştim ce
vrem de la viaţă, ne-am maturizat, ne cunoaştem şi ne stăpânim bine sentimentele. E un fel de-a spune,
pentru că uneori ele au luat-o razna... dar din fericire ne-am oprit la timp. Da, nu trebuie să vă mire deși
în vremurile astea pare ciudat că nu am făcut dragoste niciodată, deşi poate amândoi ne-am dorit-o!
Însă a existat ceva mai presus de dragostea noastră, ceva care venea întotdeauna din interior și mă oprea
să-i cer să rămână noaptea la mine. Ceva care îmi îngheţa inima când sângele ne fierbea în vene. Ceva
ce mă determina să-i spun să plece în momente în care, în mod firesc, ar fi trebuit să o rog să rămână...
Dar... ce?
Rămân cu privirea ațintită spre casa celei care-mi răvășește toate gândurile încercând să mă
adun. Viața e plină de surprize, și-apoi tot ce ni se întâmplă nu se poate să nu aibă un rost pe care tot îl
deslușim, mai devreme sau mai târziu. Dar ce văd? Zâmbesc. E la poartă, se răsfață în răcoarea
dimineții, suplă și dreaptă și cu părul acela frumos curgându-i pe umeri până aproape de talie ca un râu
strălucitor sub mângâierea blândă a soarelui primăvăratic. Și stă de vorbă cu cineva. Îi fac semn cu
mâna și-i dau de înțeles că o aștept aici, pe dealul cu cireși înfloriți, sanctuarul copilăriei mele. Știu că
56
în câteva minute va fi aici. În virtutea obișnuinței (deh, educația militară!...) mă ridic în picioare şi-mi
aranjez puțin hainele. Doamne, nici nu m-am bărbierit azi dimineaţă!
- Ce-mi faci, prințule, aşa chemi tu fetele la întâlnire? Bună dimineaţa! S-a întâmplat ceva, Sandule, de
obicei veneai tu să bem cafeaua împreună... Îmi zâmbeşte tandru şi mă sărută pe obraz. Iar mie-mi pare
astăzi că-i mai frumoasă ca niciodată...
- N-am putut să dorm și-atunci am ieșit să respir un pic de aer proaspăt. Obiceiuri de militar, ştii tu...
Apoi te-am văzut pe tine...
Nu știu ce să-i răspund. Mă simt puțin stingher pentru că i-am cerut să vină la ora asta pe deal.
Ar fi şi mai aiurea acum să găsesc un motiv pueril pentru a-mi justifica atitudinea, aşa că prefer să las
fraza în suspans.
- Ai de gând să stai toată ziua în cercul ăsta sau vrei să facem câţiva paşi? Ia uite ce zi frumoasă e
astăzi, deja florile pomilor au început să se deschidă. Hai să ne plimbăm puţin, dacă tot ai ieșit să respiri
aer proaspăt, prinde-mă! Și-a luat-o la fugă printre pomii înfloriţi radiind de fericire. Alerg în urma ei, o
prind în braţe şi o ridic… e uşoară ca un fulg. Îmi lipesc buzele de obrajii ei reci şi îmbujoraţi. Îmi
alunecă din braţe şi se ascunde după un pom râzând cu toată ființa, ca un copil...
- Prințule, nu fi hoţoman! M-ai visat în noaptea asta? Sunt sigură că nu. Ţie nu-ţi trec prin cap decât
tancuri, puşti şi pistoale. Cum să mă visezi pe mine dacă, iată, ai venit acasă de trei zile şi abia azi ai
catadicsit să-mi dai un semn. Și mă privește șmecherește așteptând să-mi vadă reacția. Zâmbesc. Atunci
continuă luându-mi mâinile-ntr-ale ei:
- Hai mai bine să sporovăim la o ceaşcă de cafea fierbinte. Mă inviţi la tine? Carmen s-a trezit, am
văzut-o pe terasă înainte de a veni aici.
Ei, drăcie, te pomenești c-o fi geloasă fata asta care până acum nici măcar nu-mi arătase că i-ar
fi păsat de aventurile mele nocturne. Ba mai mult - mare măgar eram câteodată -, când după vreo
aventură cu nu ştiu ce femeie veneam la ea şi râdeam ore întregi pe seama poveştii amoroase... Nu
părea afectată atâta vreme cât era conștientă de faptul că astfel de lucruri mi se întâmplau doar din
cauza hormonilor care își mai făceau de cap în trupul meu tânăr și erau, oarecum, firești... Ştia că am
lipici la femei. Şi mai ştia că aventurile de acest gen n-au nimic de-a face cu o implicare serioasă. Inima
mea îi aparținea, o iubeam frumos, o adoram respectându-i fecioria, chiar dacă uneori tentația era mare,
dar evitam să ajungem la mai mult decât era. Cu toate acestea simțeam că o doare, că greșesc și că
oricât încerca să pareze sufletul ei era lovit, trădat. Dar ce era de făcut? Jurasem cândva că nu mă voi
atinge de ea. Făcusem o promisiune. Şi trebuia s-o respect. Chiar dacă sacrificiul era mare. Chiar dacă o
iubeam. Oare...?
- Hai să mergem! Văd că ţi-e frig. Ne va prinde bine o cafea acum. În plus, te vei întâlni cu cea mai
prietenă dintre prietene, frumoasa Carmen...
- Te pomeneşti că eşti gelos pe soră-ta!
57
- Nu, nici vorbă. Recunosc, uneori mă irită faptul că îi acorzi ei mai multă atenţie decât mie. Ne vedem
acasă. Încearcă să te ţii după mine dacă poţi, aşa cum fugi acum după mine o vei face toată viaţa şi nu
mă vei prinde niciodată!
În realitate problema nu este ea, ci eu. Pentru că eu sunt cel care o respinge. Eu sunt cel care
iese cu alte femei. Ştiu asta foarte bine dar poate este unicul mod prin care-mi pot exprima frustrarea.
Cu toate că sunt conștient că o rănesc. Pe ea, cea care în afară de mine nu a avut nici un alt prieten. Pe
ea, cea care îmi suportă toate mojiciile şi trece cu vederea peste nesăbunința și aventurile mele fără ca
vreodată să-mi reproșeze ceva...
Mă simt o lepădătură, dar trebuie să am curajul să-i spun adevărul și să-mi eliberez sufletul de
remușcări, însă pentru asta e nevoie să găsesc în mine puterea s-o fac...
***
Ziua a trecut destul de repede, fără evenimente care să-mi dea bătăi de cap. Poate doar faptul că
sora mea e azi ceva mai tăcută ca de obicei. Cine ştie, o fi având şi ea problemele ei... Mă pregătesc să
merg la cină la tanti Paula, deşi, sincer să fiu, nu prea am chef. Dar mi-o cere protocolul de familie care
trebuie respectat, pentru nimic în lume nu vreau să-l supăr pe tata.
- Eşti gata, generale? Bunicul abia aşteaptă să te vadă, ești mândria lui acum, ştii cât de mult te iubeşte.
Carmen este deja în maşină, hai să mergem!
Tatăl lui tanti Paula este veteran de război. La cei optzeci de ani ai săi bunicul este încă în
putere, munceşte ca unul tânăr şi nu dă semne că viaţa l-ar fi dărâmat. Fusese prizonier la ruşi reușind
să evadeze din convoiul ce-i ducea spre Siberia şi să se întoarcă pe jos acasă tocmai din Uniunea
Sovietică. Pe jos până în sudul ţării, la Craiova, unde s-a prezentat la primul comisariat militar și de
unde, bineînţeles, a fost retrimis pe front. Mă uimește cu povestirile lui despre Al Doilea Război
Mondial. A fost cu regimentul lui până în munţii Tatra să lupte împotriva Germaniei naziste, dar pe
nemți niciodată nu i-a vorbit de rău, excepție făcând SS-ul. Mai degrabă îi admiră. Dar pe ruşi nu-i
suportă. E normal, având în vedere prăpădul pe care-l făcuseră în România, deși ne erau aliaţi, după 23
august 1944.
Tanti Paula ne aştepta la poartă. Prezent acolo, şi bunicul! M-a luat imediat în primire, doar
eram mândria lui. Viitor ofiţer în Armata Română! Singurul militar de carieră din neam, atât din partea
lui tata cât şi din cea a familiei bunicului. Drag îmi mai e bunicul ăsta, un suflet cum rar am întânit și
care, în sufletul lui și acum este un adevărat soldat!
La masă nu s-a vorbit despre nimic altceva decât despre cătănie. Bunicul monopolizase discuţia,
ca de fiecare dată. Mi-era drag când îmi punea o mulțime de întrebări nelăsându-mi nici un pic de
răgaz. Aurelian şi George, fanii mei, ne priveau cu gura căscată ascultându-ne cuminți și total captivați
de tema discuțiilor purtate. Nici nu s-au atins de mâncare, puştanii, lucru care o scoate din sărite pe tanti
58
Paula. Dar nimeni n-o bagă în seamă, se dezbat lucruri importante! La un moment se aud câteva bătăi
în uşă...
- Aştepţi pe cineva, nevastă?, întreabă tata zâmbind. Fără să vreau observ cum Carmen se roşise toată şi
parcă îi venea să intre sub masă. Cornel deschide ușa și intră îmbrăcat în uniformă militară. Este
caporal acum. Îi stă al naibii de bine îmbrăcat aşa.
- Băi, tată, dar tu eşti omul surprizelor! Ce faci acasă, sper că nu ai dezertat din regiment!, zice tata
îngrijorat de apariţia neaşteptată a lui Cornel .
- Bună seară la toată lumea! Ia vino-ncoace, locotenente, să te strâng în braţe! Adevărul este că am aflat
că Sandu este în permisie şi mi-am luat şi eu câteva zile. Nu puteam să-l las singur tocmai acum, s-ar
plictisi de moarte fără mine! Și ne îmbrățișăm prietenește. Chiar e o bucurie să-l revăd, nu degeaba mă
năpădiseră amintirile cu el dis-de-dimineață!
Cornel reuşise cu-adevărat să ne facă o surpriză, și încă una deosebit de plăcută. Mai ales mie.
Avea dreptate, fără el lumea de aici părea pustie... Încă nu-l văzusem în haina militară decât în
fotografii. Ţinuta îi venea de minune, părea turnată pe el. Se vedea de la o poştă că este un militar
desăvârşit. Nu-i puteam reproşa nimic, totul era la linie. Avea încheiată inclusiv copca de la gât, ceea ce
militarii români, inclusiv eu, urăsc din toată fiinţa. Copca aceea metalică nenorocită ce îţi da impresia
că te strânge în permanență de gât împiedicându-ți sângele să circule în voie şi făcând arterele să se
umfle ca şi cum cineva încearcă să te sugrume. E impecabil băiatul asta, păcat că nu vrea să devină
militar de carieră, gândesc eu! Cine ştie, poate până la urmă se va răzgândi, mai ales în vremurile ce le
trăim când nu are prea multe opţiuni în viaţă civilă.
Reuniunea de familie s-a încheiat, ca de obicei, cu rugăciunea bunicului pentru toată familia,
pentru bunăstarea şi fericirea noastră a tuturor. Tinerimea decide să se retragă la Cornel, la un pahar de
bere. Mi-a șoptit că are ceva de vorbit cu mine, ceva foarte serios. Probabil că s-o fi răzgândit cu privire
la rămânerea sa în cadrul armatei. Și cum Carmen a insistat să vină şi ea sub pretextul că nu-i e somn şi
că doreşte să mai vorbească câte ceva cu Felicia am plecat spre casa lui Cornel.
Și iată-ne pe toţi patru tăinuind acum în jurul celor câteva sticle de bere. Râdem, glumim și ne
simțim minunat împreună. Nici o urmă de falsitate nu s-a simțit vreodată în prietenia noastră și asta
face ca de fiecare dată când ne vedem atmosfera să fie plăcută și caldă. Ca între adevărații prieteni.
Totuși îl simt, Cornel are ceva pe suflet, nu degeaba vroia să vorbim...
- Hai, soldat, ce ardea așa de vroiai să-mi spui şi nu putea aştepta nicium până mâine? S-a întâmplat
ceva, ce te macină și eu nu știu? Ce-i aşa de urgent?
- Sandule, începe Cornel, îmi vine puțin greu... Îţi aduci aminte de ziua aceea, să fie patru-cinci ani de
atunci... când ne-am jurat unul altuia ceva? Ceva legat de o promisiune... de un legământ...
Cum aș putea să nu-mi amintesc... și gândul îmi fuge imediat la acea zi, sigur că știu despre ce
vorbeşte... Mă cutremur când îl aud. Dumnezeule, şi-a dat seama! A intuit că între mine şi ea există o
legătură. Cine ştie ce-i trece prin cap acum. Dar eu mi-am ţinut promisiunea, chiar dacă nu în totalitate,
însă am respectat esențialul! Pentru că ea, fata care m-a prins în mrejele ei în urmă cu câţiva ani, fata cu
59
halatul roşu şi cu părul lung revărsat pe umeri, fata pe care azi dimineaţă am întâlnit-o pe dealul
înflorit… este sora lui! „Ea” aceea misterioasă nu este altcineva decât sora lui, Felicia!
- Măi, Cornele, ştii… da, îmi aduc aminte, îi spun bâlbâindu-mă fără să-mi găsesc cuvintele. Dar ştii și
tu, câteodată inima o ia razna… Crede-mă, Cornele, deocamdată nu e nimic serios între mine şi ea…
doar prietenie…
- Ce tot îndrugi, măi, acolo? Care tu şi ea? Și gândindu-se pe moment numai la frământările lui
continuă:
- În fine... Uite care este povestea. E mai bine să îţi spun eu decât să afli tu mai târziu... Eu şi Carmen
vrem să ne căsătorim...
Eram buimac, și nu de la bere, ci de la ce aflam acum de la Cornel. Cerul parcă se năruise pe
mine și lumea părea că a încetat să existe. Dumnezeule mare, ce tot zice el acolo... Cornel şi Carmen...?
- Au trecut patru ani de când eu şi Carmen suntem împreună. Ne-am ferit să afli pentru a nu te supăra.
Ne iubim enorm de mult şi dorim să ne continuăm viaţa împreună. Iartă-mă, fratele meu drag, am
încălcat legământul nostru... nu mai sunt demn de prietenia ta... Însă Carmen este tot ce am mai scump
pe lume!
- Ce legământ? Ce tot debitează bezmeticul ăsta de frate-meu acolo? Sandule, despre ce-i vorba?,
intervine Felicia care auzise convorbirea noastră și era deja tensionată. Cred că simțise ceva, plină de
sensibilitate cum e... nu se poate să nu fi intuit că ciudatul meu comportament față de ea trebuie să aibă
unsubstrat pe care nu-l dibuise încă...
Îi simt tremurul din voce auzindu-i bătăile inimii ce stă să-i sară din piept și încerc să mă
explic...
- Felicia, stai puțin și ascultă-mă, uite cum stau lucrurile... În urmă cu câţiva ani, observând cât de mari
aţi crescut și cât de frumoase vă făcuserăţi, tu, Mihaela şi Carmen... am făcut un jurământ. Şi eu şi
Cornel. Ne-am promis unul altuia că indiferent ce se va întâmpla veţi rămâne pentru noi ceea ce aţi fost
şi până atunci. Adică... doar surori! Că niciodată nu ne vom gândi la voi altfel decât ca la nişte surori.
Cu alte cuvinte, că nu ne vom atinge de voi niciodată. Şi acest jurământ ar fi trebuit să rămână secretul
nostru. Al meu şi al lui Cornel. Până la moarte...
În următoarea clipă mă trezesc cu o palmă strașnică pe obrazul stâng. Şi încă una pe cel drept. Știu că le
merit... Încep să râd surprins de acest gest incompatibil cu felul ei blând de a fi. Felicia plânge...
- E mai bine să afli unele lucruri puţin mai târziu decât niciodată, suspină ea. Te-ai jucat cu
sentimentele mele, nu-i aşa? Şi ţi-a plăcut acest joc, soldatule? Începând din acest moment nu ştiu dacă
noi doi mai avem ceva de vorbit! E valabil şi pentru tine, Cornele... nu meritaţi decât dispreţul meu deacum înainte! Nu valorați doi bani în fața mea!... Iar pe tine, Sandule, te urăsc din toată inima mea!
După această izbucnire Felicia a fugit plângând în camera ei. Cornel şi Carmen au rămas fără
grai...
60
- Tu şi Felicia... De câtă vreme, Sandule? Carmen mă privește nedumerită, e lividă la faţă și-și frânge
mâinile de supărare. Lacrimi mari îi inundă ochii aceia frumoşi și calzi.
- Patru ani. Se pare că şi la voi a început povestea tot cam pe atunci...
- Oh, Dumnezeule, cu ce ţi-am greşit de ne pedepseşti astfel? Ce ne facem acum, Doamne? Carmen nu
se mai poate controla, este în culmea disperării.
- Sandule, ştii... Felicia şi tu... niciodată nu am putut gândi... zice Cornel îngăimând câteva cuvinte fără
sens.
- Până unde aţi ajuns? Aţi făcut dragoste? Simt cum Carmen îşi recapătă stăpânirea de sine. Devine
lucidă. La fel ca şi mama, în situaţiile disperate ea este cea care îşi revine din şoc înaintea tuturor
întotdeauna...
- Nu.
- Mulţumescu-ți ţie, Dumnezeule!... Mulţumesc că nu ne-ai aruncat într-un păcat şi mai mare! Carmen
plânge în hohote. Îmi sărută mâinile. Şi fruntea. De la moartea mamei nu am văzut-o niciodată atât de
deznădăjduită. Se citește atâta suferinţă pe chipul ei... De ce atâta chin, doar nu s-a despicat pământul în
două?...
- Eu mi-am respectat cuvântul dat. Poate pe jumătate... dar l-am respectat. Cel puţin... ceea ce era mai
important. Voi? Deduc că v-aţi iubit deja...
Am tăria de a înfrunta adevărul? Mă îndrept spre frigider şi iau de-acolo o sticlă de ţuică de
prune. O golesc jumătate. I-o întind și lui Cornel. E cert că noaptea asta nu se va sfârşi acum. Şi nici
destăinuirile...
- Între noi totul a început în vara în care tu ai terminat Liceul Militar şi am plecat la mare împreună.
Bineînţeles că nu a fost nimic serios. Şi nici după aceea, multă vreme... am luat-o doar ca pe o joacă.
Până acum doi ani, când am realizat cât de mult o iubesc pe Carmen. Şi cât de mult mă doare când nu o
am lângă mine. N-am vrut să-ţi spun, nici ei nu i-am spus niciodată despre legământul nostru… Îmi era
teamă să nu vă pierd pe amândoi. Am hotărât să ţin secret ceea ce hotărâserăm împreună... tu și eu.
Până într-o zi când trebuia să am curajul să vin în faţa ta şi să-ți spun. Dar nu e bine să faci planuri și
uite că lucrurile au luat o altă turmură. Inevitabil. Şi nu m-am putut împotrivi. O iubeam prea mult. Şi
ea la fel. Carmen era, este și va rămâne viaţa mea. I-am povestit apoi despre promisiunea făcută unul
altuia... A fost de-acord să păstrăm tăcerea până când vom găsi un moment potrivit pentru a da în vileag
totul despre noi. Ne-am și logodit pe ascuns la o biserică din oraş... Doream să ne căsătorim în vara
asta, după ce termini Academia. Habar n-am avut ce e între tine şi Felicia... N-am bănuit niciodată
nimic. Știam că tu ieşi cu alte femei… Doamne, unde am ajuns? Iartă-mă, frate...
Cornel este confuz şi incoerent.
De-abia acum realizez cauza schimbării comportamentului său din ultimii doi ani... O iubea pe
Carmen. Doamne, cât de orb am fost... N-am nicio scuză, și eu am făcut la fel. Am ţinut în secret
prietenia mea cu Felicia. Şi i-am cerut şi să tacă. Acum am pierdut-o... Definitiv. Carmen şi Cornel...
61
Cine ar fi crezut vreodată? Se vor căsători. Vor avea copii. S-au iubit, în ciuda legământului dintre mine
şi Cornel. Asta explică comportamentul și suferința surorii mele manifestate atât de puternic acum
câteva minute. Ce șoc mai cumplit ar fi putut suferi, când aflase că iubitul ei este fratele iubitei mele!...
Chiar dacă durerea i-a fost puțin diminuată de vestea că între mine şi Felicia lucrurile nu ajunseseră atât
de departe ca la ei, efectul era același. Carmen s-a simţit doar un pic uşurată în faţa lui Dumnezeu.
Mama ei de viaţă împuţită, cum a complicat lucrurile! La cât de bine o cunosc, dacă eu şi Felicia neam fi iubit Carmen nu și-ar fi iertat niciodată faptul că tăcuse și ascunsese realția ei cu Cornel, şi mai
ales că a făcut dragoste cu el.
Dar tata... oare ce va spune tata când va afla?
- Mâine vom merge la tata... zice Carmen. Tresar, soră-mea îmi ghicise gândurile și aveam confirmarea.
Cornel interveni și continuă cu explicațiile:
- Ne gândiserăm să-ţi spunem ție mai întâi, vroiam să-ţi facem o surpriză. Şi se pare că ţi-am făcut, dar
așa cum am fi dorit-o. Felicia nu mi-a vorbit niciodată nimic despre relaţia voastră. Şi nici tu...
- E dureros pentru toţi, îi răspund. Şi mai dureros e pentru noi, pentru mine şi Cornel, aflând că am
devenit motivul suferinţei tale, Carmen, şi a Feliciei...
- Mă duc la ea să văd ce face... zice Carmen privindu-mă pierdută, cu ochii plini de lacrimi și apoi iese
din cameră.
Sunt năuc. Parcă toată lumea s-a prăbușit pe mine în seara asta, strivindu-mă. Ce-i de făcut? Ce
să mai pot zice...? Mai scot o sticlă de ţuică. Nu știu dacă e cea mai înțeleaptă decizie, dar măcar îmi
îngrop durerea în alcool. Ciudată e viața! Dar până la urmă... de ce durere? De ce să sufăr acum, când
în mod firesc ar trebui să mă bucur? Sora mea se va căsători curând cu cel mai bun prieten al meu!
Peste un an, doi sau mai mulţi, eu voi fi unchi! - Hai noroc, cumnate! Toată lumea să trăiască numai
noi să nu murim! Să ai mare grijă de Carmen, dacă nu, îți promit, te voi omorî cu mâinile mele! Capul
sus, bărbate! Mâine- poimâine ai să fii tătic! A dracului pramatie ordinară ce eşti!
Dar... de ce îmi vine să plâng?
CAPITOLUL VIII
"Masacrul din junglă"
Sărman soldat…
când ochii îți privesc
citesc în ei cumplita-ți suferinţă,
amarnica durere şi-o aprigă dorinţă
62
de-a-ncepe o nouă viaţă
...şi mă gândesc
pe câte drumuri paşii ţi-au umblat
şi câte ploi obrajii ţi-au lovit,
câte furtuni ce-au fost n-au reuşit
din drum să te abată!
Ce păcat
că n-ai simţit decât singurătate,
înconjurat de sânge şi ură ai trăit,
în mii de bucăţele ţi-e sufletul strivit
şi inima-ţi de gheaţă.
Dar... totuşi, poate
că într-o zi îţi vei schimba menirea
şi-un alt destin vei vrea să împlinești,
o viaţă-n care vei şti să dăruieşti
şi să primeşti iubire.
Aceasta-i fericirea
pe care ţi-o doresc!
Începe-o nouă viaţă,
începe să iubeşti tot ce ai ignorat,
să ştergi din amintire tot răul îndurat,
să laşi moartea şi ura să se topească-n ceaţă!
Sărman soldat…
când ochii îți privesc,
trupul mi se-nfioară
şi-n plâns eu izbucnesc…
VAB-urile se scutură din toate încheieturile pe drumul îngust, de pământ, croit prin jungla deasă
care parcă-l înghite în pântecu-i întunecat străjuit de crengi de copaci uriaşi, plante agăţătoare şi liane
încolăcite în jurul arborilor ca niște şerpi înspăimântători. Trăgătorul de la mitralieră nici nu poate sta în
turelă din cauza crengilor care l-ar lovi peste faţă la fiecare doi-trei metri. Gropi adânci şi pline de apă
fac blindatele să se balanseze când într-o parte, când în alta, ca nişte vechi corăbii cu pânze pe timp de
furtună în largul oceanului. Deasupra noastră, deşi n-ai cum să le vezi, se aud motoarele elicopterelor
Gazelle care supraveghează deplasarea convoiului asigurându-i securitatea. Atât cât o pot face, fiindcă
nu sunt convins de eficiența lor în condițiile date.
Privit prin perspectiva turistului, peisajul poate să fie prilej de încântare, dar mie mi se pare
înfiorător acum. Şi plin de pericole. Zgomotul produs de motoarele suprasolicitate se aude mult
amplificat în pădurea ecuatorială, devenind asurzitor şi stârnind o mulţime de alte mii de zgomote care
mai de care mai puternice şi mai îngrozitoare. Şi tot acest amalgam de comenzi date prin radio,
şuierături ale elicelor de elicopter, scârţâituri, scrâşnete de roţi, urlete de motoare turate la maximum,
răgete şi ţipete venite din adâncul pădurii îmi provoacă o stare de disconfort și o nervozitate accentuată
de imposibilitatea întreprinderii a ceva concret în aceste momente. Pentru că acum... pe timpul
deplasării, în mijlocul infernului verde, închişi în carapacea metalică a blindatelor suntem și mai
vulnerabili. Uşor de lovit. Uşor de distrus. Uşor de învins.
63
Coloana de blindate se întinde pe aproape o sută de metri, deşi vehiculele se ţin aproape unul de
celălalt. Nu-i o distanţă mare, dar sunt convins că nu există permanent legătura de vedere între acestea,
lucru care mă înfioară. Înaintăm rapid în formaţie strânsă, la viteză maximă în zonele descoperite. Pe
alocuri ne oprim pentru a ne sprijini cu foc unii pe alţii, în puncte obligatorii de trecere, acolo unde am
putea uşor cădea în ambuscade. Uneori trimitem mai întâi un blindat în recunoaştere pentru a obține
informații asupra drumului ce urmează să-l parcurgem şi îi asigurăm din spate acţiunea. De asemenea,
două elicoptere patrulează permanent deasupra noastră, pentru a semnala eventuala prezență a rebelilor
pe itinerarul de deplasare. Să nu fim luați prin surprindere și să le cădem în plasă mercenarilor care
cunosc mult mai bine ca noi locurile acestea. Se subînțelege, ei luptă la ei acasă. Sunt în arealul lor.
Acolo unde s-au născut şi au crescut. Acolo unde, indiferent de nivelul lor de pregătire şi înzestrare cu
tehnică de luptă, pot deveni extrem de periculoşi. Pot constitui o mare problemă chiar şi pentru noi,
soldaţii Legiunii Străine ce ne antrenăm deseori în lupta împotriva „guerrilas” în jungla amazoniană, în
baza noastră din Guyana Franceză.
Pericolul cel mai mare este generat de însăşi atitudinea lor în faţa morţii. Binecuvântaţi de
magicieni „voodoo” înainte de a pleca la luptă, purtând în jurul brâului, gleznelor şi braţelor coliere
„vrăjite” din oase sau pietre şlefuite în diferite forme, aceşti luptători sălbatici sunt de un fanatism
uluitor, având ferma convingere că nimic nu-i poate lovi: nici cuţitul, nici baioneta, nici măcar glonţul.
Ori tocmai această presupusă invincibilitate inoculată de ritualurile bătrânilor lor vraci „voodoo” îi face
neînfricaţi în faţa morţii, să nu se teamă de nimic, să acţioneze precum soldaţii japonezi kamikaze din
Al Doilea Război Mondial. Şi poate mult mai eficient şi mai crud decât aceştia. Pentru că japonezii
ştiau că merg la moarte şi o acceptau ca pe o datorie supremă. Rebelii însă se cred infailibili, de neatins.
Pe timpul pregătirii misiunii ni se spusese că în fanatismul lor, înarmaţi cu pistoale mitralieră
Kalaşnikov şi aruncătoare de grenade antitanc, RPG 7, sunt capabili să se arunce în luptă în număr mic
împotriva unui adversar net superior producându-i pierderi, fără să conteze că şi-ar putea pierde viața.
Această atitudine în faţa morţii îi face de temut, chiar dacă nu au cunoştinţe de tactică militară (fiind
uşor de neutralizat) și nu au blindatele sau echipamentele noastre de luptă. Au cultul războiului în sânge
aruncându-se în luptă cu credință fanatică și neînfricare.
- Da Vinci, ce zici de infernul ăsta? Suntem pasibili de a deveni o pradă uşoară pentru RPG 7-urile
inamice. În locul lor aş lansa câteva rachete după care aş tuli-o în junglă. Pentru intimidare, un fel de
hărţuială, frate! Şi ce pagubă substanțială aş mai face în grădina Legiunii Străine! Ce părere ai?, îl
întreb pe Oancea surprinzându-i privirea aţintită asupra mea.
- Nu știu, dar cred că nu au curaj încă. Ori nu-i duce mintea. Sau n-au primit ordine în acest sens de la
superiorii lor. Poate fi o tactică, vor să vadă până unde pot întinde coarda în faţa francezilor, să-și
estimeze capacitatea de rezistență și de luptă, astfel încât să nu se hazardeze aruncându-se într-o
confruntare inegală care-i dezavantajează, normal, și din care nu pot ieşi decât cu coada între picioare.
Gândeşte-te că dacă lovesc acum, Franţa va reacţiona, va trimite o grămadă de trupe peste ei şi nu vor
avea nimic de câştigat. Dimpotrivă, nelovind trupele noastre bănuiesc că Franţa îşi va menține
atitudinea de indiferență de până acum, lăsându-le libertatea de a face ce vor în teritoriul controlat de ei.
Nu vezi că francezii se limitează doar la a observa evenimentele şi nu intervin deloc pentru a-i pune cu
botul pe labe? Cine ştie ce interes are şi Franţa aici, poate că tocmai ea îi sponsorizează... poate că
însăși menținerea stării de conflict în ţărişoara asta constituie un avantaj pentru francezi?!
Oancea confirmă bănuiala mea vizând neimplicarea franceză în acest conflict, sau mai bine zis
atitudinea de spectator a Franţei, trimisă în zonă de către ONU cu un mandat de impunere și menținere
64
a păcii. Politica nu m-a pasionat niciodată și nici n-am încercat să o înţeleg. Dar e la mintea cocoșului,
sigur că modul în care Franța înțelege să-și exercite misiunea cu care a fost mandatată aici este strâns
legat de interesele ei economice şi politice în fosta colonie. Şi până la urmă, de ce m-ar interesa pe mine
strategiile lor? Inima nu mi-a bătut niciodată pentru drapelul francez, problemele lor politice mă lasă
rece. Eu am de îndeplinit o misiune şi gata. Sunt plătit pentru asta, important este să mă întorc teafăr
acasă şi totul este OK. Ce-mi bat eu capul cu atâtea întrebări?!
- Şi eu am aceeaşi părere, intervine și Alin în discuţie. Nu cred că Franţa pune mai presus de interesele
proprii suferinţele bieţilor ivoirieni. Întotdeauna s-a-ntâmplat așa, știm noi bine, continuă el
demonstrând că deşi îl credeam cu gândurile duse departe fusese atent la conversația mea cu Da Vinci.
- Corect, aşa este, Aline. Cu toate astea recunosc, mie-mi cam țâțâie fundul pe-aici. Parcă n-aş vrea să
mor chiar ca un şobolan făcut scrum în cochilia asta blindată, prefer un glonţ în cap, e mai rezonabil,
nu?
- Vezi tu, căpitane, când şi în ce fel ne vom duce în iad numai tovarăşul Scaraoţchi știe. Oricât m-am
străduit n-am reuşit să iau legătura prin radio cu el până acum. Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce are de gând
cu noi... Că în rai, lângă Dumnezeu, ți-e clar că nu mai avem loc. Pentru păcătoşi ca noi s-au terminat
de multă vreme biletele de tren spre locul acela plin de verdeață unde nu se cunoaște durerea...
Da Vinci e pus iar pe glume, îi place să destindă atmosfera atunci când o simte puțin mai
tensionată. Semn bun. Lupul din el şi-a urlat durerea şi suferinţa sub clarul de lună. Când soarele se
înalță semeț cuprinzând cu brațele-i de lumină întinderea albastră, starea lui de spirit se schimbă, fug
deznădejdile mâncând pământul și lăsând loc curajului, dârzeniei şi hotărârii în sufletu-i de lup
singuratic. Mă bucur că şi-a revenit din pasa proastă în care intrase. Am nevoie de el aşa, hotărât şi
încrezător în forţele lui. Dar trebuie să-l țin pe Alin sub lupă, îi voi spune şi lui Oancea să stea cu ochii
pe el.
- Nu e cazul, căpitane! - Alin pare să-mi citească gândurile. Ți-am spus şi mai devreme, sunt pregătit
psihic pentru misiunea asta, în ciuda celor întâmplate acasă. Vezi tu cât de perversă e împuţita asta de
viaţă, pe de-o parte îți dă ca să te ademenească, dar pe de alta îți ia de te ustură sufletul. Dar dacă ești
într-un oarecare echilibru, chiar dacă de multe ori precar... privind lucrurile din alt unghi vezi partea
plină a paharului și-ți dai seama că în fiecare pierdere există și un câștig, dar câștigi altceva, nu ceea ce
tu ai crezut sau ți-ai fi dorit. Tu cunoşti demult situaţia familiei mele. De mai bine de trei ani tata era
paralizat, condamnat la suferință pentru tot restul vieții, în imposibilitatea de a se ridica din pat, iar
existența lui şi a mamei a devenit pe zi ce trecea tot mai de nesuportat. Plecarea tatei dincolo, poate fi
privită și ca o eliberare de calvar. A lui și a mamei, totodată. Mă doare nespus de rău că nu fost acasă,
nu am putut să-l petrec pe ultimul drum... Sufăr enorm că nu-l mai am, dar în acelaşi timp faptul că
suferința lui a luat sfârșit îmi aduce o oarecare undă de liniște. Viața lui ajunsese iad, ori din iad toată
lumea vrea să fugă. Asta a făcut tata. El n-a murit, doar a evadat din iad!
Mă răvășesc cuvintele lui Alin. Simt un nod în gât și nu pot accentua nici măcar un sunet. Lui
Oancea i-au dat lacrimile. Întind mâna într-un salut frăţesc - salutul Lupilor. Oancea ni se alătură. Simt
hotărâre şi dârzenie în antebrațele lor.
Cam ăştia suntem noi. Şi sunt mândru că suntem aşa. Sunt mândru că suntem români. Urmaşi ai
unui popor viteaz care plângea la naşterea unui copil conștient de inerentele greutăți și suferinţe ce-l
65
așteptau în viață. Şi râdea în hohote, cânta şi dansa la moartea unui semen, fericit că acesta lăsa
chinurile şi pleca spre meleaguri paşnice şi însorite alăturându-se veşniciei lui Zamolxe, zeul
strămoșilor noștri. Un popor care avea curajul să sfideze moartea râzându-i în față...
- Pentru grupul al treilea de recunoaştere, aici şeful de convoi. Pregătiţi-vă pentru debarcare. În
aproximativ trei minute vom ajunge în raionul de unde veţi pleca.
Comanda primită prin radio ne trezește la realitate accelerându-ne pulsul. E deja rândul nostru să
intrăm în horă? Ne pregătim în tăcere ajustându-ne echipamentul, verificăm încă o dată PRI-urile
(posturi radio individuale - ceva în genul walkie-talkie - ce ne permit să comunicăm între noi, membrii
grupului, dar şi cu baza sau punctul de comandă, mesajul fiind preluat de către radiotelegrafist al cărui
rol este de radioreleu, ca apoi să fie expediat automat către superiori), verificăm armamentul şi muniţia.
Îi transmit şefului de grup că totul este în regulă. Aşteptăm comanda de debarcare din blindate.
- „Aller, debarquez! Vite, un peu plus vite, les gars... Cachez-vous!” (Debarcaţi! Repede, grăbiţi-vă,
băieţi! Ascundeţi-vă!)
A început nebunia. De acum suntem pe cont propriu. Blindatele îşi continuă deplasarea urmând
să lase şi al patrulea grup în punctul stabilit şi apoi să ocupe poziţii care să le permită să ne asigure
acţiunea, luând în calcul întâlnirea rebelilor în satul în care executăm operațiunea de recunoaștere. Mă
îndoiesc, știu din experienţă că o posibilă ciocnire cu rebelii ar putea avea loc eventual pe undeva pe
traiectoria ce duce spre raionul de acţiune. În nici un caz în cadrul obiectivului de cercetat. Doar nu-s
tâmpiți, au văzut elicopterele atât azi dimineaţă cât şi acum, şi-apoi motoarele blindatelor se aud de la o
poștă. Dacă eram la comandă aș fi ordonat intrarea în sat direct îmbarcaţi în blindate de-abia după ce aş
fi trimis un element de cercetare înainte, cu misiunea de a descoperi indiciile de prezenţă a inamicului
în zonă. În fine, asta este procedura ordonată de superiori, ce aş face eu într-o situaţie similară nu are
nici o importanță acum. Ne regrupăm toţi, constituim un dispozitiv circular de apărare şi aşteptăm
semnalul de plecare. Nu e departe, sunt în jur de cinci sute de metri până la obiectiv. Îi vom parcurge
repede, „en appui mutuel par equipes” (în timp ce o echipă se deplasează, cealaltă îi asigură protecţia,
acoperirea, cum se mai poate spune), atenţi la fiecare porţiune de teren și încercând să identificăm
posibile indicii asupra retragerii grupării rebele spre tabăra instalată probabil undeva adânc în inima
acestei păduri.
-„Troissieme groupe, en avant!” (Grupul al treilea, înainte!)
Este semnalul de începere.
Echipa mea va porni prima, sub protecţia echipei 600. Ne-am dispus în linie, la distanţe de
vedere unul de celălalt. Desimea junglei ne determină să ne deplasăm foarte strâns, uneori chiar umăr
lângă umăr, fiind obligați să facem salturi scurte pentru a nu pierde contactul vizual cu echipa ce ne
acoperă din spate. Locul meu în cadrul grupului este central, puţin mai în urmă, pentru a-i putea
observa pe toţi. În stânga, Filonenko şi Dickinson, iar în dreapta îl am pe Oancea. Înalt cât un brad, Da
Vinci are probleme cu înaintarea prin junglă... Mi-l și imaginez înjurând acum de mama focului şi
blestemând ziua în care a intrat în Legiune, cunosc marfa! După nici zece-cinsprezece metri le fac semn
oamenilor mei să se oprească şi să-şi găsească o poziţie favorabilă de tragere. Urmează să înainteze
Alin cu echipa lui. Îi simt în spatele meu, avansează cu grijă evitând să păşească peste uscături sau
peste orice altceva ar putea provoca zgomote. Şi în acelaşi timp atenţi la orice indiciu asupra posibilei
66
treceri prin zonă a grupării rebele. A ajuns în dreapta noastră. Alin s-a poziționat în flancul stâng al
echipei 600 pentru a avea o bună vizibilitate asupra mea, ceea ce ne permitea comunicarea prin gesturi
dacă situaţia o va impune. Asta în ciuda faptului că suntem dotaţi cu PRI. În cele mai multe cazuri în
misiuni de acest gen, pe timpul apropierii în ascuns de obiectiv, datorită zgomotului de fond pe care îl
fac preferăm să le închidem utilizând semnele şi semnalele ca mijloc de comunicare. Așa am procedat
și de data asta. Am decis înainte de plecare că este mai bine să întrerupem contactul radio. Sergentul
Rabefaniraka este în spatele echipei 600, la doi-trei metri distanţă, amplasat undeva pe linia centrală
pentru a compensa astfel dispunerea lui Alin în flancul stâng. Echipa 600 mă depăşeşte acum şi
înaintează încă aproape cinsprezece metri după care se opreşte. Alin le face semn imediat băieților să se
dispună în „appui” (sprijin) pentru a da echipei mele posibilitatea să avanseze.
Ne apropiem de liziera pădurii. Zăresc deja printre copaci câteva colibe de pământ, semn că
aşezarea ivoiriană nu este departe. Sergentul ne face semn să mărim intervalele între echipe şi în acelaşi
timp între noi. Ne distanţăm la doi-trei metri unul de celălalt. La un moment dat Filonenko ne face
semn să ne oprim şi să luăm poziția culcat. Mă îndrept târâș spre el să văd despre ce este vorba. Rusul
îmi indică cu mâna direcţia în care trebuie să mă uit. Mă îngrozesc, la nici zece metri în faţa mea văd un
copil spânzurat de creanga unui copac mărginaş. Nu cred că are mai mult de treisprezece ani... Simt
cum un fior rece îmi trece pe șira spinării. Ce s-a întâmplat aici, Doamne? Fac semn celorlalţi să
înainteze şi să se oprească pe linia ultimului rând de copaci, gata de tragere dacă se va impune.
Deschidem radiourile şi le verificăm. Sergentul raportează prin staţie că suntem pe poziţii şi aşteaptă
confirmarea superiorilor pentru a putea începe recunoaşterea. Îl informează pe şeful misiunii ce a
descoperit Filonenko. Ultimele lui cuvinte au fost însă în limba malgaşă, nu le-am înţeles. Nici eu, nici
şeful de secţiune care îi cere să repete. Rabefaniraka răspunde, însă de data asta în franceză:
-„Fils de putes! Guerrieres de merde! Qu’est-ce que vous avez fait?” (Fii de căţele! Războinici de rahat!
Ce-aţi făcut?)
Așteptăm aproape zece minute să primim ordinul de intrare în acţiune. Zece minute de infern
având în faţa ochilor copilul ucis de rebeli. Involuntar privirile mi se îndreptau mereu într-acolo parcă
atrase de un magnet. Simţeam cum râuri de transpiraţie rece îmi curg pe trup şi părul mi se zbârleşte de
atâta indignare. Cu ce a greşit acel copil? Îi fac un semn abia perceptibil lui Oancea. Mă înțelege, se
apropie precaut verificând zona pentru a evita surprizele, după care taie cu baioneta sfoara de care este
agăţat bietul copil și-l așază cu grijă pe pământ. Copilul mort va rămâne acolo până la sfârşitul misiunii.
De-abia când vom avea certitudinea că nu este nici un pericol vom regrupa toate cadavrele într-un loc
prestabilit urmând ca în zilele ce vin elemente din forţele guvernamentale să ajungă aici sub protecţia
trupelor noastre şi să le îngroape.
Sergentul îmi comunică prin radio că fiecare echipă poate începe să acţioneze independent,
urmând să ne regrupăm în centrul aşezării. Colibele sunt dispuse haotic, aşa că Rabefaniraka are
obligația să precizeze sectoarele de recunoaştere pentru fiecare echipă în parte. Transmit echipei mele
ordinul şefului de grup. Ne vom împărţi în două: eu şi Dickinson suntem ALFA, Oancea şi Filonenko,
BRAVO. Sergentul ia legătura prin radio cu celelalte trei grupuri de cercetare pentru a ne anunţa
prezenţa în zonă şi a afla date despre poziţia lor în acest moment. Două grupuri au început deja
cercetarea pe sectoare bine delimitate, undeva în nordul aşezării. Auzim comenzile vocale ale şefilor de
grupuri ce îşi dirijează oamenii. Ultimul grup intră şi el în acţiune adoptând aceeaşi tactică. Sunt în
stânga noastră şi îi vedem foarte bine acum. Toate grupurile înaintează dar în direcţii diferite. Văd un
blindat aşezat perpendicular pe axul drumului care duce în sat având mitraliera gata de tragere. Este o
67
tactică de întârziere a înaintării inamicului pe acea direcție în eventualitatea unei confuntări, blindatul
devenind un obstacol relativ greu de înlăturat dacă ar fi lovit cu aruncătoarele de rachete. Mai sunt
altele două amplasate în poziţii cheie dar nu le pot vedea.
Legionarii lui Alin se dispun în poziţie de tragere sub linia ultimilor copaci. Şi el şi-a divizat
echipa în două. Vom porni împreună la recunoaşterea satului, însă nu pe aceleaşi itinerarii. Ordon
echipei BRAVO să ne asigure protecţia pe timpul apropierii de primele colibe. Nu e nici urmă de viaţă
în sat, cel puţin aşa pare la prima vedere. Depăşesc liziera şi mă apropiu de un grup de căsuţe de
pământ. Ceea ce văd îmi depăşeşte imaginația și puterea de-a-mi stăpâni indignarea. Niciodată nu neam confruntat cu o situație similară celei de-acum. Ce simt? Oroare și furie!
Suntem pregătiţi să facem faţă unor confruntări care mai de care mai sângeroase, pregătiți de
luptă în variate condiţii geografice, relief, climă sau anotimp, chiar în faţa unui inamic superior din
punct de vedere numeric sau al tehnicii şi echipamentului din dotare. Suntem antrenaţi în vederea
desfășurării unor acţiuni de luptă rapide, prin surprindere şi în forţă pentru a ne neutraliza inamicul și
a-i provoca pierderi masive de efectiv uman şi tehnică de luptă, pentru a-l demoraliza şi determina să
comită greşeli pe care apoi să le putem exploata în favoarea trupelor noastre. Suntem antrenaţi să ne
ucidem inamicul, atât de la distanţă - utilizând armamentul din dotare -, dar şi de aproape - utilizând
armele albe sau procedeele de luptă corp la corp însuşite şi devenite deja automatisme. Suntem
antrenaţi să ne ucidem adversarul, aceasta este menirea noastră, a tuturor soldaţilor din lume! Pentru
asta am fost instruiţi. Însă am mai învățat că și inamicul are aceeaşi menire cu a noastră. Să ne ucidă, să
ne producă pierderi. Am fost instruiţi că inamicul în faţa căruia trebuie să luptăm este reprezentat de
soldaţi ca şi noi, care îşi fac la rândul lor datoria. Un soldat NU ucide un alt soldat DECÂT pentru a-şi
îndeplini misiunea încredinţată sau pentru a nu fi ucis, la rândul lui! Un soldat NU ucide niciodată civili
nevinovaţi! Autorii masacrului de noaptea trecută nu se pot numi soldaţi, sunt doar ucigaşi! Am realizat
de-abia acum că adversarii noştri nu sunt aşa cum îi consideram, nu sunt soldaţi în adevăratul sens al
cuvântului ci niște criminali de rând ce ar merita spânzuraţi!
Presupun că nu vom găsi picior de rebel pe aici. Supoziția îmi este confirmată de grupurile
celelalte care raportează prin radio şefului de secţiune observarea obiectivului şi cer permisiunea să iasă
din situaţia iniţială, continuând misiunea de recunoaştere sub alte coordonate de această dată. Întradevăr, misiunea noastră îşi schimbase dintr-odată configuraţia de debut: se transformase în realitate
într-o misiune SR (search and rescue - căutare şi salvare).
- BRAVO, regruparea imediat!, ordon prin radio celeilalte echipe să se regrupeze în jurul meu. Am
nevoie de ei toţi acum şi oricum nu mai este cazul să ne protejeze acţiunile. Nu e nici un inamic aici, au
fugit, ticăloşii lăsând în urma lor doar moarte şi sânge.
- „Venez ici, caporal!” (Veniţi aici!) Dickinson mă cheamă lângă el făcându-mi semne să mă grăbesc.
- „Que-est qu’il y a?” (Ce este?) Ai descoperit vreun amărât care încă mai trăieşte?
- Nu, caporal, priviţi ce i-au făcut acestui om... I-au tăiat mâinile şi picioarele şi l-au lăsat să moară aşa.
Omul şi-a pierdut tot sângele. Oh, Dieu, ce baltă de sânge e aici...!
- Moşule, moşule, vino aici!, mă strigă și Oancea.
68
-„Caporal, ce n’est pas vrai!” (Nu este adevărat!) E o femeie moartă aici. I-au tăiat abdomenul, îmi
raportează Filonenko.
Sunt dezorientat, nu ştiu încotro să mă îndrept. Toţi mă strigă, mă cheamă de parcă eu aş fi
capabil să mai fac ceva pentru oamenii aceea nefericiţi. Dar astea sunt consemnele. Ei au obligaţia de ami prezenta rezultatul căutării lor, iar eu, trebuie să-l transmit sergentului. Mă apelează prin staţia radio.
- 300, răspunde dacă m-auzi!
- Sunt 300. Aştept instrucţiuni!
- Veţi face joncţiunea cu 600, imediat! Continuaţi misiunea împreună. Cercetaţi fiecare căsuţă, fiecare
ungher şi fiecare părticică de teren din acest sat. Faceţi fotografii la faţa locului din toate unghiurile, fiți
atenți să nu va scape nimic! Anunţaţi imediat dacă găsiți supravieţuitori. Elicopterele au adus aici toate
echipele medicale disponibile. Sunt împreună cu şeful de secţiune. Preia comanda grupului!
- Sunt 600. Aperçu! Alin a auzit la radio discuţia între mine şi sergent aşa că nu mai este nevoie să-i
transmit ordinele. „Aperçu” în limbajul transmisioniştilor înseamnă „am recepţionat mesajul, l-am
înţeles şi trec imediat la executarea lui.”
Nu de medici avem nevoie aici, ci de ciocli... nu-mi pot stăpâni un gând fugar în timp ce mă îndrept
către una din colibe unde urmează să întâlnesc echipa lui Alin.
- Hai să vedem ce mai putem face aici, băieţi!, mă adresez grupului meu, puternic afectat de ceea ce
văzusem. Dar sunt aproape convins că nu avem altceva mai bun de făcut decât să îi adunăm pe amărâţii
ăştia şi să-i îngropăm. Cred că este şi părerea voastră, nu-i aşa? Până atunci însă, hai să luăm la ochi
fiecare centimetru de teren din satul ăsta. Oancea, treci la comanda echipei 300. La treabă!
- Gorune, cum Dumnezeu au putut face asta rebelii? Nu știu de ce, dar tind cred că e mi degrabă isprava
liberienilor aici. Cu toate că sunt iniamici, mă îndoiesc că rebelii ar fi ptut comite asemenea crime. Sunt
totuşi ivoirieni şi ei! Tu ce părere ai?, mă întreabă Codrescu în timp ce ne îndreptăm către zona în care
avusese loc un alt masacru.
- Indiferent cine ar fi fost, ăia nu se pot numi oameni! Animale poate, însă nici alea nu procedează așa,
nu ucid decât din cauza foamei sau atunci când sunt atacate şi nu au altă soluţie. Ceea ce pot să-ţi spun
este că dacă vreodată un sălbatic din ăsta îmi va cădea în mână îl voi chinui groaznic înainte să-l omor.
Aud prin staţie cum şeful de secţiune, locotenentul Simons, îl apelează pe căpitan pentru a-i
transmite un raport preliminar al situaţiei solicitându-i prezența în teritoriu, ținând cont de gravitatea
evenimentelor. În acest sens un elicopter a plecat în bază pentru a-i aduce aici pe comandantul
companiei şi pe un reprezentant al armatei guvernamentale, FANCI. Am înţeles din conversaţia celor
doi că va sosi în zonă şi secţiunea de sprijin dotată cu MPG-uri (un fel de buldozere), pentru a săpa
gropile în care vor fi înmormântaţi bieţii oameni. Căpitanul decisese că nu putem aştepta ca nefericiţii
să fie înmormântaţi ulterior de către trupele FANCI, erau mult prea mulți... Se putea să se transforme
într-un adevărat focar de infecţie. Sunt bulversat și profund impresionat de datele raportului prezentat
de locotenent. Bilanţul preliminar era tragic: până în acest moment descoperiserăm peste treizeci de
69
morţi şi doar cinci supravieţuitori, din care trei în stare foarte gravă. Şi încă nu cercetasem decât vreo
jumătate din perimetrul aşezării ivoiriene.
Câtă cruzime, câtă sălbăticie! Pe parcursul a încă aproximativ trei ore grupurile de recunoaştere
au suportat calvarul, toți eram oripilați de ceea ce vedeam, de ceea ce descopeream pe măsură ce
controlam cu atenție zona de acțiune. Mai executaserăm misiuni de acest gen, în Kosovo, spre exemplu,
însă un carnagiu de natura şi proporţiile acestuia nu am mai văzut. Rebelii intraseră în sat în toiul
nopţii când toată suflarea acestei aşezări dormea liniştită. Au pătruns pe rând în fiecare casă şi au ucis
tot ce-au întâlnit în cale viu cu lovituri de „coup-coup” (sau machette - macetă - un cuţit cu o lama
foarte mare, lată şi groasă utilizat în special în junglă pentru a deschide poteca și a o face accesibilă
marşului prin încâlceala de ierburi, tufişuri şi liane). Sătenii care s-au trezit din somn şi au încercat să
fugă au fost mitraliaţi fără milă. Atacatorii nu au ţinut cont de nimic, în nebunia lor ucigând atât
bărbaţii, cât şi femeile şi copiii.
- 300 şi 600, recepţie! Şefii de echipă să vină urgent la mine, aveţi treizeci de minute de repaus. „Fait
aperçu!” (Executarea)!
- Băieţi, haideți să ne liniştim puţin sufletele, le spun celor doi camarazi, ne aşteaptă o muncă şi mai
împuţită după aceea! Trebuie să strângem cadavrele într-un loc ce va fi precizat de comandant. Vor
veni cei de la „appui” să-i îngroape, Pierrot nu vrea să-i lase aşa. Cum stau cu moralul băieţii tăi, Aline?
- Ai mei se prezintă bine încă, față de ceea ce este prin zonă şi ținând seama de faptul că numai unul a
mai trecut prin situaţii similare. Ceilalţi doi sunt la prima lor experienţă... Alin pare mulţumit de
comportarea de până acum a echipei lui.
- Deşi sunt de-o bună bucată de vreme în Legiune n-am crezut vreodată că voi fi martor la așa ceva.
Uneori avem impresia, vizavi de natura umană, că știm și că am văzut totul în viaţă. Doar atunci atunci
când intervine ceva inimaginabil, ca acum, îți dai seama cât de puțin știi... Și azi am constatat că
oamenii sunt foarte diferiţi de animale, foarte, foarte diferiţi! Vreau să vă spun că mi-am dat seama că
suntem mult mai răi decât ele. Mult mai cruzi. Iar conştiinţa despre care se vorbeşte atâta că ne
diferenţiază de regnul animal... conştiinţa asta nu există! Poate doar un sâmbure de raţiune în unii
oameni, atât...
Mă uit la Oancea și-mi dau seama cât este de afectat... cred că a început să debiteze numai prostii.
- Ai şi nu ai dreptate, Da Vinci!, intervin eu. Ştiu că te afectează mult ceea ce vezi, poate mai mult
decât ne afectează pe ceilalți! Tu vezi lucrurile cu alţi ochi acum. Vorbeşte frustrarea din tine. E
oarecum strigătul disperat al sentimentelor tale. Însă nu trebuie generalizat. Tu ai comite aşa ceva, de
exemplu? Chiar acum, te-ai încumeta să-i ucizi cu cuţitul pe rebelii care au făcut asta? În cazul în care
aceştia sunt dezarmaţi şi fără apărare... N-ai face-o, sunt convins de asta! Poate doar i-ai pocni peste
ochi, însă nu i-ai ucide. Noi nu suntem ucigaşi, suntem soldaţi, Oancea! Şi încă nişte soldaţi ai dracului
de buni! Ceea ce se petrece acum, ce am trăit în Kosovo, în Tchad sau în alte misiuni... exact lucrurile
astea ne fac mai buni, mai umani. Capul sus! Aline, hai să mergem, ne aşteaptă şeful de grup!
Sergentul ne-a chemat de fapt pentru a ne comunica noile ordine primite asupra continuării
misiunii. Era evident pentru toată lumea că evenimentele petrecute noaptea trecută vor avea
repercusiuni. Cu siguranță că alături de căpitan, pe lângă autoritățile militare și civile ivoiriene vor veni
70
aici și agențiile internaționale de presă... Începe să se ridice ceața în care era învăluită poziția Franței
față de situația din zonă, respectiv starea de așteptare și neintervenirea în forță. De un masacru de acest
gen avea nevoie pentru a-și justifica eventuala intervenţie armată împotriva trupelor rebele. Şi Pierot nu
putea scăpa ocazia, așa că va mobiliza toate canalele avute la îndemână pentru a mediatiza acest
masacru. Până la sosirea presei noi aveam misiunea să fotografiem, să filmăm şi să adunăm tot ceea ce
se putea transforma într-o probă evidentă asupra faptelor petrecute. M-am luminat, mi-e clar...!
-„Troissieme group, venez ici!” (Grupul al treilea, veniţi aici!) Uitaţi cum stă situaţia: urmează să facem
o muncă mai puţin obişnuită pentru noi. Adică, pe lângă recunoaşterea propriu-zisă trebuie să
fotografiem şi să filmăm totul. Luaţi-o ca pe o misiune auxiliară. Ştiu că vă este greu să faceţi fotografii
în condițiile date, nu este chiar cel mai potrivit cadru pentru a exersa arta fotografică, dar acestea sunt
dispozițiile. De asemenea, urmează să vină în zonă o suită de reporteri. E jenant, dar nu am ce face...
Interviurile nu sunt admise. Carevasăzică, în situaţia în care vreunul dintre ei va vrea să vă intervieveze
îi răspundeţi că nu aveţi nimic de comentat. Iar dacă insistă... îi arătaţi vârful bocancului. Explicându-i,
desigur, cât de „plăcut” este să-l aibă înfipt adânc între buci! Mai târziu vom aduna toate cadavrele şi le
vom îngropa cu sprijinul camarazilor de la secţiunea „appui”, care vor veni cât de curând aici cu MPGurile lor . Știu, nu e deloc plăcut, dar suntem militari şi executăm ordinele primite. Şi acesta este un
ordin. Noi vom îngropa oamenii ăştia. Aveţi întrebări? - încerc să fiu cât mai scurt în prezentarea noilor
acțiuni ce le vom întreprinde. Nu îmi face plăcere să transmit asemenea ordine.
Tăcere. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are curajul să obiecteze...
- OK! Dacă este clar pentru toată lumea nu ne rămâne decât să trecem la treabă. Dar înainte de asta,
pauză de o ţigară. Chiar de două... Ne vedem aici peste zece minute. „Vous pouvez disposez!”
(Repaus!) Oancea şi Codrescu, rămâneţi pe loc!
- Puturoasă treabă, nu-i aşa, moşulică?... Au nevoie de puţină reclamă francezii, ai? Altfel nu invitau
presa aici!, zice Oancea.
- Hai să fim și mai realiști, ăsta-i doar începutul! Să analizăm un pic împrejurările... neuitând că peste o
săptămâna trebuie pusă în aplicare rezoluţia ONU cu privire la dezarmarea totală a trupelor rebele din
Cote d’Ivoire. Intuiesc și pariez că nu mă înșel, că noi vom fi cei care vor duce la bun sfârşit treaba
asta. Armata regulată probabil va sprijini pe alocuri acţiunile noastre. Nu-i văd însă implicaţi direct în
aplicarea rezoluţiei. Prea mulţi iepuri aleargă după morcovii înfipţi în cururile lor finuţe. Pentru
comandamentul Legiunii este o şansă în plus de a demonstra eficacitatea trupelor noastre, și asta dacă
nu cumva o facem de oaie cum s-a mai întâmplat de altfel de-a lungul istoriei. Sper, pentru sufletele
noastre, că rebelii vor fi înţelegători şi vor depune armele. Cel puţin marea majoritate... rămânând ca
noi să ne „bumbăcim” doar cu grupări izolate. Fiindcă, Doamne ferește, dacă vor manifesta oponență
masivă vom avea și noi împachetații noștri în saci de plastic, cum cum se întâmplă în prezent cu
americanii, în Irak.
- Nu cred să fie la fel de „groasă” că în Irak. Acolo războiul a degenerat în altceva. Sunt alte interese.
Aici se bat pentru ciolan. Cât despre rebeli... nu-i văd să fie atât de dedicați cauzei lor. Mai degrabă tind
să cred că aici e un fel de manipulare, intervine Alin. I-am studiat în mai multe rânduri... Mulţi dintre ei
sunt foarte tineri, copii chiar. Uşor de manipulat şi de minţit. Şi mai ales uşor de convins să se bată
pentru ceva de care nu au habar. Cine știe, se prea poate să le fi noculat ideea că luptă pentru alungarea
71
francezilor din ţara lor. Dar să nu uităm că Franţa le-a recunoscut independenţa. Și chiar dacă Franţa își
vede interesele economice vizavi de această țară nu se mai implică în problemele ei interne şi externe.
- De-acord cu tine, am și eu această convingere, Aline. Rebelii cred că se bat pentru un ideal nobil. În
realitate sunt direcționați spre slujirea intereselor unor „barosani” autohtoni sau, de ce nu, ale unor forţe
străine. Ia să vedem, ce căutau americanii de la CIA în Abidjan? N-aţi văzut şi panourile alea din
timpul demonstraţiilor din noiembrie anul trecut? „Trăiască America! Jos cu francezii!” De ce n-am
crede că și asta poate fi o „mânărie” americană?! Din punct de vedere strategic Cote d’Ivoire e bine
plasată. Și-apoi nici avantajele economice nu sunt de neglijat! Să fi pus „uncle Ben” ochii pe Cote
d’Ivoire? Hmmm... Posibil! Orice este posibil în vremurile de astăzi, în secolul minciunilor şi al
războaielor. Aşa se prefigurează încă de la începuturile lui...
- Până la urmă ar trebui să ne doară undeva de toate astea. Eu aşa zic! Haideţi să nu mai comentăm, șiașa nu ne folosește la nimic. Ne facem treaba, ne luăm „biștarii” de la francezi şi gata! Am o grămadă
de probleme în România pe care trebuie să le rezolv. Tata nu mai are casă, trebuie să-i cumpăr. Mama
este prin Spania, nu ştiu dacă are de muncă sau nu. Trebuie să o ajut. Unde mai pui că trebuie să îmi fac
şi eu un rost, acasă. Nu am de gând să rămân veşnic în Franţa, locul meu este în România. Zi şi tu,
Gorune, nu am dreptate? Oancea încearcă să se detaşeze puţin de subiect.
- Da, Aure, ai dreptate. Nu e problema noastră. Conversăm și noi doar să ne aflăm în treabă. Ce-ai vrea
să facem acum, să ne plângem soarta?, îi răspunde Alin în locul meu.
- Conversaţie zici, Da Vinci! Ai învăţat în faculate despre cuvântul asta? Mă îndoiesc. În termeni
populari astea-s „baliverne”, „verzi şi uscate” sau „câte-n lună şi în stele”! Capisci? Hai, la treabă, au
trecut cele zece minute!
Prinși în vâltoarea muncii titanice pe care o aveam de făcut, ziua a trecut repede pentru noi. Neam trezit că e noapte lucrând încă la lumina lămpilor frontale. În gropile săpate de maşinile secţiunii
„appui” (sprijin) am înmormântat 71 de persoane: bărbaţi, femei şi copii. O experienţă terifiantă.
Reporterii de la Euronews au făcut şi un scurt metraj la faţa locului promiţând că mâine dimineaţă la
prima oră va fi difuzat la ştirile Euronews. Toţi cei care au fost în zonă erau îngroziţi de cruzimea şi
atrocitatea rebelilor. Nici urmă de discernământ, nici un pic de compasiune, nici un sentiment omenesc
nu reieșea din acţiunea lor. Groază şi teroare. Poate că acesta le-a fost şi scopul. Poate au uitat că aici
activează şi va acţiona pe mai departe Legiunea Străină. Nu o altă armată, nu o altă structură militară
mai ușor impresionabilă. Nu aceste fapte abominabile pot determina Legiunea să îşi retragă trupele,
dimpotrivă! În ochii și atitudinea legionarilor se citește dorinţa de a pleca imediat într-o nouă misiune,
aceea de căutare şi pedepsire a celor ce se fac vinovați de crimele comise. De obicei asemenea
evenimente, ca cel de astăzi, determină creșterea spiritului de coeziune al legionarilor, renumiţi în lume
pentru această calitate deosebită. Contrar falsei imagini create asupra lor, cum că legionarii sunt în
realitate nişte criminali plătiţi, cei doi ani petrecuţi în Legiune mi-au dovedit contrariul. Și asta este o
percepție falsă, creată artificial de oameni care nu au avut în viaţa lor de-a face cu viața de legionar sau,
în unele cazuri chiar de către foști legionari dezertați odinioară şi care sunt preocupați de tehnica
defăimării pentru a-și justifica într-un mod mârșav neputinţa de a face față rigorilor Legiunii.
Pentru că este greu, e foarte adevărat, nu oricine posedă capabilitatea de a rezista în Legiune.
Este nevoie de anumite calităţi pe care nu le deține oricine, și în primul rând de o mare tărie de caracter
şi o rezistenţă psihică deosebită. Dezertorii au fost departe de astfel de calităţi străduindu-se să
72
răspândească tot felul de false descrieri ale vieții în Legiune. Nu, legionarii, aceşti soldaţi fără nume,
aceşti luptători ai nimănui nu sunt nişte criminali. Sunt în schimb soldaţi remarcabili! Beneficiază de o
pregătire specifică incluzând antrenamente dure şi inteligent elaborate, participând la aproape toate
conflictele din lume şi luptând sub drapeul francez ori de câte ori se impune. Astfel legionarii au
dobândit o experienţă de necontestat, ceea ce îi delimitează net de toate celelalte armate. Ei au primit
botezul focului! Oricât de bine ar fi antrenat un soldat, oricâtă vechime în militărie ar avea, el nu
convinge asupra abilităților sale militare decât în momentul în care participă la un conflict, se trage
asupra lui şi este obligat să tragă la rândul său. Abia atunci se vede cine are vocație pentru această
meserie.
Toate „gogoşile” pe care le înghiţeam pe vremea când eram ofiţer în Armata Română acum sunt
lipsite de sens. Rămân doar „gogoşi”! Frământate, coapte şi răspândite abil pe piață de către oameni
care n-au avut niciodată de-a face cu războiul. Pe-atunci mă străduiam să evidențiez aceste ipoteze în
fața unor persoane de rang înalt, bine înfipte în structura militară românească. Dar nimeni nu m-a luat
în seamă. Cei cărora le expuneam punctul meu de vedere erau tot un fel de... vânzători de gogoşi, nimic
altceva. Trist adevăr, dar și mai trist e că indivizii de teapa lor erau cel mai bine cotaţi! Se bucurau de
aprecierea structurilor de comandă și de o promovare fulminantă pe nivele superioare. În vreme ce
soldaţii adevăraţi care aveau curajul să-și susțină justificat punctul de vedere „arau” câmpurile de
instrucţie irigându-le cu sudoarea trupurilor lor. În România am fost un „ofiţer de bocanc”, cum se zice,
am urât munca de birou şi vorbele mari. În schimb am iubit instrucţia, mi-am iubit oamenii nespus de
mult. Şi tocmai de aceea am ţinut să-i pregătesc cât mai bine, după propria-mi pricepere. Ignorându-le
de multe ori suferinţele şi problemele. Uneori îmi imput atitudinea vizavi de aceste percepte, poate am
greşit, oare n-ar fi fost mai bine să devin - la fel ca mulți alți camarazi de-ai mei - vânzător de gogoşi?!
Dar nu, cu siguranță n-aș fi putut, altfel nu eram astăzi în Legiune!
- La ce te gândeşti, Gorune? Alin se aşezase alături de mine, dar cufundat în gânduri cum eram nici
măcar nu l-am observat.
- Eram un pic cu gândul plecat pe-acasă, la foştii mei camarazi. Prostii, ştii tu... amintiri care te dor.
Păreri de rău, regretul că nu am putut face mai mult decât am făcut în România...
- Nu trebuie să regreţi nimic. Sunt convins că ai dat tot ceea ce aveai mai bun în tine pentru Armata
Română. Hai c-am ajuns să te cunosc și știu că eşti omul căruia nu-i plac jumătăţile de măsură!
- Ba mai bine hai să o lăsăm baltă! Mergem să aruncăm o privire în adăpostul supraviețuitorilor, poate
reușim să aflăm ceva mai mult de la ei decât ofiţerii ce i-au interogat, ce zici...?
- Haide, moşule! Oare în starea în care se află acum mai au ei chef să stea de vorbă cu noi?! Mă cam
îndoiesc... Alin pare neîncrezător.
- Vedem, să mergem totuşi până acolo! Şi aşa nu avem nimic de făcut, insist eu. Poate cu o ceaşcă de
whisky izbutim să le dezlegăm un pic limbile... Niciodată nu trebuie să te dai bătut, cine știe, poate
aflăm vreun amănunt important care le-a scăpat atunci când au fost intervievați în stare de stres. Or fi
ceva mai relaxați acum, e posibil să-și amintească ceva mai mult...
În adăpostul destinat supraviețuitorilor dezastrului sunt în jur de zece persoane, printre care şi o
tânăra femeie care a scăpat în mod miraculos, neatinsă de furia rebelă. Încă opt persoane au fost
73
evacuate cu elicopterul și transportate la un spital militar de campanie având nevoie de îngrijiri
medicale. Tentativa mea a eșuat, toţi dormeau, și e de înțeles, la ce zi grea au avut, bieţii de ei...
- Hai du-te și mai bine cheamă-i pe băieţii din grup. Dacă nu cumva dorm. Spune-le să vină să bem
ceva. Cred că mai am nişte „cocârţ” ascuns pe undeva pe aici. Uite că l-am găsit! Îi chemi? Până atunci
eu caut nişte pahare. Vă aştept!
Alin pleacă în căutarea băieţilor. Între timp eu procur nişte pahare - marfă rară pe-aici! Dar ne
descurcăm, există și gamelele pentru situaţii de urgenţă. Dar nu e o problemă să bem direct din sticlă,
numai s-avem ce! În seara asta, din fericire pentru noi, sticla este plină. Primul venit, ca întotdeauna,
este Da Vinci. Ține sub braţ o sticlă de Jack Daniel’s. Râde…
- Dacă ar şti căpitanu’ Pierrot că am dat iama în popota lui de campanie cred că s-ar spânzura cu
şireturile de la bocanci. Împuțitu’ naibii, el bea Jack Daniel’s în vreme ce noi ne otrăvim gâtlejurile cu
băutură „made in Cote d’Ivoire”. Are ăsta o „caisse popote” (o ladă ceva mai măricică pe care ofiţerii
francezi o cară tot timpul cu ei şi unde păstrează diferite produse alimentare şi băuturi), mai mare
dragul s-o spargi din când în când! I-am şutit o sticlă de Jack şi una de vin de Bordeaux. Şi ca să
meargă bine alcoolul am zis să iau şi nişte alune. Bună afacere, nu-i aşa?
Apropo de „caisse popote” circulă un banc prin Legiune care vizează motivul din care Franţa a
pierdut aproape toate războaiele în care a fost implicată. Răspunsul este simplu: pentru că ofiţerii
francezi ordonă mai întâi să se îmbarce în vehiculele de luptă „caisse popote” şi abia după aceea „caisse
munition” (lăzile cu muniţie). Şi cam așa este, nu-şi uită niciodată „caisse popote” când pleacă pe
undeva. Faptul în sine sugerează clar modul de a fi al ofiţerului francez, poate în rest, un adevărat
gentleman. Doar că războaiele nu se poartă cu gentlemani. Uneori dau impresia că în renumita lor
şcoală de ofiţeri studiază mai degrabă Codul bunelor maniere în locul tacticii de luptă sau a tragerilor.
Mai bine de jumătate din ofiţerii francezi pe care i-am cunoscut până acum sunt foarte slab pregătiţi în
domeniu. Desigur, poate că sunt și excepții, între ei identificându-se și unii ofițeri excelent antrenaţi şi
care îşi cunosc foarte bine profesiunea. Numai că eu unul nu i-am întâlnit până în ziua de azi! Îmi
amintesc că acum câţiva ani Statele Unite intenționau să cumpere Legiunea Străină. Iniţial, francezii au
fost de acord. Doar că americanii puseseră o condiţie: cumpărau Legiunea, dar fără ofiţeri, doar cu
subofiţerii şi legionarii de rând. Lucru pe care bineînţeles că Franţa nu l-a acceptat. Ştiu ei, americanii,
ce ştiu...!
- Dacă papa Pierrot nu îşi lua lădoiul cu el ca de obicei, nu mai beam noi în seara asta Jack Daniel’s. Au
şi francezii ăştia obiceiurile lor bune, câteodată! Iar noi trebuie să profităm... Ha, ha!
- Ne-aţi chemat, caporal? Mmm, miroase a Daniel’s pe aici! Aveţi până şi pahare... Întotdeauna i-am
admirat pe români, ştiu să se descurce excelent în toate situaţiile!, zice făcându-și apariția în peisaj și
Dickinson.
-„Ferme ta gueulle, Dickinson!” (Ţine-ţi gura!) Ia de aici un pahar şi tacă-ţi fleanca aia mare de
american băşinos!, îl ia în primire Da Vinci care tocmai intrase pe uşă împreună cu Filonenko şi
Hoffman.
- Ceilalţi dorm, n-avea rost să-i trezim. Mai bine că trag la aghioase... abia împărţim ]ntre noi bunătatea
asta de whisky.
74
Hoffman pare pus pe fapte mari. Probabil că are nevoie de alcool pentru a putea adormi. La
mine e clar, sunt sigur că am nevoie! Imaginea acelui copil spânzurat, a femeii aceleia eviscerate,
tabloul lugubru cu toți cei ucişi încă se succed în mintea și sufletul meu dându-mi fiori. Sper ca o porţie
zdravănă de alcool să mă iniştească.
- Ce părere aveţi, ne vor trimite să-i căutăm pe rebeli? Ar fi şi cazul! După ceea ce s-a întâmplat în
ultimele 24 de ore nu cred că Franţa va sta cu mâinile-n sân, ca până acum! Trebuie să intervină și să ia
măsuri, nu credeți?... continuă Hoffman.
- Nu-nțeleg de ce ți-ai face tu probleme? Aşteaptă ordinele şi atât! Cred că este mai bine să așteptăm,
nu? Doar aceeaşi bani îi luăm. Ori că mergem la „carton” (bătaie), ori că stăm aici liniştiţi, banii tot ăia
sunt. Eu prefer să rămânem aici. Nu pentru că mi-ar fi frică de cafteală. Ştii doar că nu sunt un fricos.
Poate pentru că am început să simt că nu prea merită... răspunde Alin.
- Vorbiţi prin prisma unui om care suferă, caporal. Ştim toţi ce s-a întâmplat în familia dumneavoastră
şi vă înţelegem suferinţa. Însă idioţii care au masacrat satul ăsta trebuie pedepsiţi! Şi încă pedepsiţi
aspru, să fie un exemplu pentru ceilalţi!
- Cine te crezi tu, Hoffmane? Dieu ? Dumnezeu? Lasă-l pe El să decidă cine este vinovat şi să îi
pedepsească! Noi, oamenii, nu ne putem lua singuri acest drept! Suntem prea mici pentru decizii atât de
mari. Numai Dumnezeu poate decide viaţa sau moartea unor oameni, intervine Oancea în discuţie.
- De acord cu tine, Oancea! Dacă s-ar fi întâmplat asta apropiaţilor mei, la mine în ţară, aş fi putut
invoca dreptul la răzbunare. Răzbunarea este ceva omenesc. Dar aşa prefer să stau în banca mea şi să-i
las pe ivoirieni să îşi rezolve problemele singuri. Prefer... Pentru că sunt aproape convins că noi vom fi
cei care vom pleca să le spargem mutrele maimuţoilor ălora! Dickinson pare mai realist. Are experienţa
Tchad-ului.
Nu mă pot abţine să tac și intervin în discuţie:
- Nu suntem nici Dumnezeu şi nici nu vorbim de răzbunare aici. Vorbim de oameni. Cei care i-au
masacrat pe sărmanii săteni nu se pot numi oameni, cel puțin în opinia mea. Plecând de la această
premiză eu văd lucrurile un picuţ altfel. Dacă ar fi să decid eu ceea ce trebuie făcut m-aş rezuma doar la
a descoperi unde se ascund aceşti criminali şi aş raporta apoi forţelor guvernamentale FANCI. E
problema lor mai departe cum se răfuiesc cu rebelii. Dar nu decid eu. Într-o astfel de configurație a
situației, dacă nu ne vor trimite să-i neutralizăm pe nemernicii rebeli nu am de ce mă plânge. Abia îmi
protejez fundul încă o dată! Iar dacă ne trimit... nici așa nu am de ce să mă plâng! Consider că merită să
fie anihilate aceste animale. Pentru că aşa cum am afirmat mai înainte, nu pot să-i numesc oameni. Şi
cum în zonă nu există „vânători” mai buni ca noi accept această provocare. O accept pur şi simplu fără
să-mi pun alte întrebări.
-„Voila ici un vraie reponse!” (Uite un răspuns adevărat!), spune Dickinson. De acord în totalitate cu
acest punct de vedere. Eu am privit lucrurile puţin mai îngust decât caporalul Gorun. Aşa este corect.
De ne trimit, ne facem treaba! Dacă nu ne trimit, îi bem vinul lui Pierrot şi visăm la târfe! Voila!
- Băi, yankeule, în timpul liber ţie nu îţi este gândul decât la curvuștine?, îl ia Oancea în tărbacă pe
american.
75
- La ce vrei să mă gândesc? La nemurirea sufletului? Am doar o viaţă şi o singură gaură-n cur! Ce
altceva pot face?
- Să-ţi cauţi o femeie, să te însori, să ai copii... spre exemplu, îi zic eu.
- Stai așa, frate! Departe de mine gândul însurătorii, nici vorbă, eu nu sunt făcut pentru asta. În plus
sunt atâtea fete frumoase în lume ce nu aşteaptă decât să le chemi în pat... și eu să mă opresc doar la
una? „Vous rigolez de ma gueulle?” (Râdeți de faţa mea?) Nu, nu... prefer celibatul!
- Şi ce ai să te faci când îmbătrâneşti? Când nu o să mai ai cu ce „să baţi cuie” şi când vei trage de tine
ca de un cal bătrân? Când ai să mergi în baston, asta în cel mai bun caz... îl întreabă Oancea.
-„Une balle dans la tete, mon frere! C’est le meilleur medicament pour de situation comme ca!” (Un
glonţ în cap, fratele meu! Este cel mai bun medicament pentru situaţii ca astea!
- De acord cu americanul, zic eu. O gaură în creier pune capăt acestei dileme cât ai zice pește! Şi te
scuteşte şi de chinurile bătrâneţii.
- Voi sunteţi de-a dreptul nebuni, nebuni de legat! Da, voi doi! Iar tu, boșorogule dilău, eşti mai turbat
decât americanul. Tu ai familie, ai o fetiţă... cum poţi vorbi aşa? Oancea este consternat.
- Tocmai de aceea, răspund eu. Ce ai vrea, să îi distrug viaţa fetii când nu voi mai putea? Să o oblig să
aibă grijă de mine? Să îmi schimbe pamperșii? Nu, Da Vinci! Prefer glonţul. Şi nu ştiu dacă aş suporta
să stau în pat lângă nevasta-mea doar uitându-mă la ea... Retrăind amintiri din tinereţe şi înghiţind în
sec pentru că m-a lăsat „flinta” şi nu mai am cu ce să trag măcar un singur cartuş.
- Măi moșulică, măi, dar ce, tu ești prost? De-aia bunul Dumnezeu a înzestrat omul cu limbă, moşule!
Când problemele nu pot fi rezolvate pe calea „armelor” apelezi la diplomaţie, adică la limbă, măăăăi,
tataie! Asta înseamnă să fii politician, nu doar „guerrier” (războinic)! Din când în când războaiele se
câştigă cu limba! Nu ai învăţat nimic de la viaţă, căpitane!
- Băi, Oancea, tu mă uimeşti pe zi ce trece! Nu degeaba ai tu un suflet de artist, dar tot prost rămâi...
Întotdeauna diplomaţia s-a bazat pe ceva. Nimeni nu „a dat din limbă” fără să fie convins că undeva în
spatele lui are asigurat sprijinul militar... adică „flinta”, băi puțoiule! O limbă nu are nici o valoare fără
o „flintă” zdravănă care să-i protejeze acţiunea şi să-i întărească puterea de convingere! Alin îl pune
rapid la punct pe Da Vinci.
- Dacă îţi place atât de mult să dai din limbă de ce ai ales să fii „guerrier” şi nu te-ai făcut politician?
Una fără alta nu merg, năsosule! Poate tu faci o excepţie... îţi poţi înlocui din când în când puşcociul cu
trompa aia a ta imensă! Apropo, elefănţel, tu când săruţi o femeie cum te descurci? Ha, ha!... Văd că ți
s-a cam ofilit trompeta...
- Râzi tu râzi, Harap Alb! Graţie frumosului meu aparat olfactiv pe care tu, în neruşinarea ta, ai
neobrăzarea să îl numeşti trompă, eu simt feromonii unei femei în călduri de la un kilometru distanţă.
Şi mă duc direct la ţintă... răspunde Oancea încercând să câştige bătălia cu Alin.
76
- Sunt convins de asta, zic și eu amuzându-mă de duelul verbal dintre cei doi. Dar tot graţie trompei cu
care te-a înzestrat natura simţi de la distanţă şi când frumoasa ta în călduri nu s-a şters bine la poponel
după ce a mers la toaletă? O fi și afrodisiac pentru tine mirosul ăla, nu-i aşa?
- OK! „Cassez pas mes cacahouettes, je vous en prie!” (Gata, nu îmi mai spargeţi „alunele”, vă rog!)
Aţi câştigat, sunteţi buni. Na, mai trageţi o duşcă! Trageţi-vă cinci gloanţe în cap dacă nu aveţi altceva
mai bun de făcut. Iar dacă nu puteţi vă dau cartea mea de vizită să mă chemaţi în ajutor. Şi îmi lăsaţi
mie femeile voastre în pază şi apărare... Oancea bate în retragere fără a se lăsa însă învins de tot...
- Ha, ha! „Oancea, t’a perdu la bataille! Tiens ici, je te donne une balle!” (Oancea, ai pierdut bătălia.
Ţine, îţi dau un cartuş!) Poţi să ţi-l tragi acum în ţeastă, râde Hoffman de artistul nostru căruia i s-au
cam înecat corăbiile.
- Recunosc că am pierdut. Nu pot să mă lupt cu jivinele astea. Mai ales că eu sunt singur împotriva
tuturor. „Putain!” (La naiba!) Nu mai e nimic prin sticlele astea. Mă duc să mai dau o raită pe la lădiţa
căpitanului...
- Nu, Oancea, e destul. Am băut cam mult, eu sunt aproape beat... Mergem la culcare acum. Şi aşa am
debitat prea multe tâmpenii în seara asta! Ce ziceţi, băieţi? Mergem să tragem cu porcul?
- De-acord cu tine, Gorune! Caporalul Codrescu e beat rangă şi va cere imediat permisiunea să meargă
la culcare, râde Alin. Să adoarmă cu gândul la trombonul lui Oancea înfipt adânc între bucile împlinite
ale mamei Dolores! Ha, ha!
- Du-te naibii şi te culcă! Și eu o iau într-acolo. Adică... la naiba!
Oancea o zbugheşte într-o clipită. În seara asta tare-a mai fost prins la mijloc.
Mama Dolores e o negresă bătrână şi grasă ce lucrează la noi în regiment, la spălătorie. Are în
jur de o sută de kilograme şi un fund... mamă, Doamne! Râd singur gândindu-mă la nasul lui Da Vinci
mișunând printre bucile cât două butoaie, ale spălătoresei. Ce-o găsi acolo, vai de năsăul lui! Am
înnebunit, ia uite la ce-am ajuns să gândesc! Nu, nu sunt nebun! Sunt doar beat... La culcare, moşule!
Mai ai puţin şi te pomeneşti că vrei şi să faci amor cu grăsana aia neagră ca tuciul... Brrr !
Mă întind pe bancheta din spate a blindatului și încerc să dorm. Cât îmi doresc să pot închide
ochii fără a mi se derula neîncetat în faţa lor imaginile coşmarului de peste zi...
77
CAPITOLUL IX
"Când culpa devine privilegiu..."
Ne naștem din dragoste, creștem ca niște flori gingașe îngrijite tot cu dragoste, ne maturizăm
gustând din cupa împlinirilor, dar uneori și a deznădejdilor, mereu cu emoții generate de o succesiune
de stări prin care trecem fără voia noastră, doar pentru că linia destinului urmează traiectorii de care navem cunoștință. Ele există, atât, și indiferent de vrerea noastră își urmează nestingherite cursul. Emoții
când iubim, un alt gen de emoții când suntem în impas, o cu totul altă categorie când ne școlim și
traversăm perioada examenelor, emoții de tot felul care stau cuibărite în sufletele noastre până le vine
rândul să zboare, să ne cutremure și apoi să se risipească și să plece de unde au venit. Și, într-un final...
plecăm acolo de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată. Un ciclu firesc de vârtejul căruia n-avem cum
să scăpăm, repetabila povară...
Astăzi sunt foarte emoționat. Emoțiile zilei celei mari, ziua în care „călătoria” mea prin școlile
militare va lua sfârşit. După opt ani! Cu bune și cu rele deopotrivă. Opt ani în care am avut parte de
zbucium, de suferinţă şi de destule sacrificii personale pentru a le resimți efectele, dar şi de momente ce
vor deveni dulci aduceri aminte, cele petrecute în mijlocul atâtor camarazi cărora de-acum înainte le voi
duce dorul.
Patru ani de studiu în cadrul Academiei Militare se încheie astăzi. Și nu oricum, iertată-mi fie
lipsa de modestie, dar dintr-o promoţie de 160 de absolvenţi am terminat printre primii. Este bine
cunoscut faptul că instituțiile de învățământ militare au fost dintotdeauna cotate ca fiind foarte serioase,
iar rigurozitatea și exigența cadrelor didactice este recunoscută. Examene grele, susținute în faţa unor
comisii dure constituite din ofiţeri cu experienţă în domeniu, pe care nu le poți trece decât conștient de
faptul că singura „pilă” pe care o poți avea este studiul, munca ta asiduă și seriozitatea. Faptul că am
primit repartiția la Batalionul B xxx îmi dovedește că sacrificiile nu au fost în van, voi lucra în
domeniul pe care l-am dorit, în specialitatea care cred că mi se potrivește cel mai bine, deci am toate
motivele să fiu fericit. Selecția a fost deosebit de severă incluzând, printre altele, o vizită medicală la
sânge şi un test psihologic foarte elaborat şi dur. Să nu mai vorbim de probele fizice sau examenele de
specialitate. Cert este că din cei 160 de absolvenţi am fost selecţionaţi doar trei viitori ofiţeri. Trei
viitori comandanţi de grupuri de cercetare în adâncime. Exact ce doream!
În diverse perioade din viață întâlnim persoane care ne impresionează prin atitudine, cunoștințe,
prin felul lor de a fi și de a gândi, nu de puține ori devenind modele pentru cei cu care interacționează.
Și dacă nu sunt modele negative care să aibă un efect nociv asupra noastră ne putem considera niște
norocoși. În acest context, un impact deosebit asupra mea a avut ofiţerul desemnat de Statul Major să
execute selecţia pentru repartiție. Locotenent-colonelul Dumitru Mareş, fost comandant de grup,
comandant de companie, apoi şeful biroului operaţii în B xxx, ocupă acum funcţia de adjunct al şefului
biroului de cercetare în adâncime din cadrul unei direcţii specializate a Statului Major. Un adevărat
profesionist şi un om de mare caracter, pe toată perioada selecţiei mi-a captat atenția și admirația
reușind să mă impresioneze într-atât încât mi-am promis să renunț la cariera militară dacă nu voi reuși
să-i urmez exemplul. Ce vorbeam mai înainte de modele? Păi omul acesta merită toată stima și
78
aprecierea iar eu, dacă nu mă ridicam la înălțimea exigențelor lui nu aveam ce căuta în B xxx. Ştiam că
de acum înainte îl voi vedea deseori pe acest om care, în decurs de numai câteva zile a reuşit să dea
sens cuvintelor „armată”, „neam şi ţară”, „ideal”, „onoare”... Cuvinte asupra cărora nu zăboveam
altădată decât eventual atât cât să le verific înțelesul regăsit în dicționarul limbii române.
Făcând o paralelă cu structurile militare omoloage din alte state ale lumii batalionul B xxx poate
fi privit ca echivalentul forțelor GRU din Rusia, GREEN BERETS din SUA sau SAS din Anglia. Şi
exemplele pot continua. Atâta doar că în Armata Română n-a existat până acum încadrarea Forţe
Speciale. Citisem de curând într-o revistă militară românească ceva despre intenția de a înființa Forţele
Speciale ca parte integrantă a Armatei Române, un act normativ aflat în fază de proiect. Mă bufnise
râsul, știam doar că un astfel de batalion există deja dar nu sub altă titulatură. Cine știe ce colonel
burtos o fi autorul articolului respectiv, vreunul care habar nu are ce se întâmplă în afara biroului său
sau care făcuse uitată existenţa lui B xxx.
Îmi aranjez ținuta în faţa oglinzii imense de pe peretele de la ieşirea din companie. Cât de mult o
iubesc! Tresele aurii pe mână contrastează într-un mod uimitor cu albastrul uniformei dându-i o tentă
aparte, de înnobilare și eleganță. Numai noi, aviatorii şi paraşutiştii poartă o astfel de ţinută în Armata
Română, ceea ce îi conferă un plus de distincţie şi respect. Pot să plec, a venit vremea să cobor pe
platou, acolo unde absolvenţii sunt așteptați să primească galoanele de locotenent pentru care au asudat
din greu timp de opt ani.
Platoul din curtea Acadeemiei Militare este înțesat de lume. Rude și prieteni ai absolvenților
împreună la o baie de emoții, momente unice în viața fiecărui tânăr absolvent de academie. Pășesc în
atmosfera sărbătorească a spațiului academic străfulgerat de un gând: mama!... Unde eşti, mamă dragă?
Ce mândră ai fi tu astăzi de mine!... Lăcrimez cu gândul la mama încercând să mi-o imaginez
emoționată și fericită alături de mine. În haină militară. Așa cum și-a dorit și mi-a cerut să-i promit în
ultima zi de viață. Dar îi simt prezența altfel, o simt trimițându-mi încredere în mine și putere, de-acolo,
din lăcașul îngerilor de unde mă veghează și mă păzește. Şi este fericită...!
Familia mea e prezentă cu efectivul aproape complet: tata a venit însoţit Carmen, Cornel, Ani şi
George. Și mi-au făcut și cea mai frumoasă surpriză: au adus-o și pe bunica din Cernavodă! Ce îmi
puteam dori mai mult? Bucuria mi-e umbrită de un oftat care-mi scapă fără să vreau... Felicia. După
toate cele petrecute în permisia din primăvară nu mi-a mai dat nici un semn. E adevărat, nu mai
fusesem acasă de atunci, însă mai existau și alte căi de comunicație: telefoanele... sau scrisorile...
Suferința-i enormă zăvorâtă înlăuntrul ei a transformat-o cu certitudine într-o stâncă. Și-a înverșunat-o
până-ntr-acolo încât a acceptat să se căsătorească cu primul bărbat care i-a făcut curte. Luna trecută s-a
măritat. Au făcut deja şi cununia religioasă. Acum este la casa ei, are familia ei, iar eu sper să fie
fericită... Dar mereu va rămâne un mister pentru mine gestul ei. Dacă l-a făcut din răzbunare, sau pur și
simplu pentru a mă determina să renunț la ea, asta nu voi ști poate niciodată. Sau, cine mai știe, odată sar putea să ne revedem și-atunci lucrurile se vor lămuri... Mi-aș fi dorit-o azi alături, să putem împărtăși
bucuria în formație completă, dar n-a fost să fie. Viața și pragurile ei...
Carmen și Cornel s-au căsătorit. Au făcut doar cununia civilă după ce a terminat Cornel armata,
urmând ca ceremonialul religios să aibă loc când vor dispune de bani. Mândru ca întotdeauna, Cornel a
refuzat ajutorul tatei pentru ca nunta să aibă loc în vara asta. Deși se prea poate ca tata să-și fi dorit o
altă partidă pentru Carmen n-a manifestat nici un fel de oponență. I-a respectat alegerea și le-a dat
79
binecuvântarea. Și sunt convins că-i va ajuta ori de câte ori va fi nevoie. Acesta e tata, un om admirabil
și un suflet sensibil și plin de bunătate. Îl admir și-l iubesc mult!
- Regiment, v-aliniaţi! Regiment, drepţi! La drapel, pentru onor, înainte!
Comenzile amplificate la maximum se aud în difuzoarele ce fac până și geamurile academiei să
vibreze. Prezentăm onorul Drapelului de Luptă. Sunt emoționat și mândru în același timp. Mândru că
sunt de-acum și eu ofiţer al Armatei Române!
- Pentru defilare, cu onorul spre dreapta, înainte marş!
Nu știu cum se vede, și mai ales cum se simte de pe margine, cum într-o aliniere perfectă și o
ordine desăvârșită pașii noștri încep să țeasă un marș în a cărui cadență se zguduie totul, până-n
măruntaiele pământului. Coloana de absolvenţi se întinde pe câteva sute de metri. Sincronizare
perfectă, aliniere desăvârșită pe timpul defilării atât de front, cât şi în adâncime și-o atmosferă
înălțătoare. E impresionant! Nu știu dacă există cineva care să nu fi participat vreodată la o paradă
militară, indiferent dacă la un eveniment similar acestuia sau la o defilare într-o zi de sărbătoare, și să
nu fie sensibilzat de atmosfera creată în astfel de manifestări. Doar că astăzi pentru cei prezenți aceasta
are o semnificație aparte: o nouă generație de ofițeri ies de pe băncile academiei și întregesc rândurile
Armatei Române servind interesele patriei căreia aparțin.
Zăresc în mulțime grupul alor mei, îl văd pe tata și la braţul lui, plângând în hohote, bunica îmi
face semne cu mâna. Mama celei ce mi-a dat viaţă s-a-ncumetat ca la cei şaptezeci de ani ai ei să vină
cu trenul tocmai de la Cernavodă și să-și vadă nepotul absolvent de academie. Sunt fericit că-i am lângă
mine și de-abia-mi stăpânesc emoțiile. Astăzi mi s-a îndeplinit un vis!
Unde eşti, mamă? Vino să vezi cum copilul de atunci ţi-a îndeplinit astăzi rugămintea...!
***
Ca vântul și ca gândul a trecut un an de când, proaspăt absolvent al Academiei Militare, intram
în rândurile celor din B xxx cu dorinţa de a deveni unul dintre cei mai buni ofiţeri comandanţi de
grupuri ai acestui vestit batalion. Nu mă-ndoiam că voi reuși atâta vreme cât mă știam bine pregătit și
mai ales că mi-o doream din suflet! Fusesem repartizat la compania întâi, unde cel mai tânăr cadru
militar avea deja cel puţin trei ani de experienţă în specialitate.
În această perioadă am fost plecat aproape tot timpul din garnizoană. Stagiul de brevetare ca
paraşutist, atestarea ca scafandru autonom de luptă, cursul de alpinist militar şi încă multe alte cursuri
de pregătire sau stagii de perfecţionare au făcut ca acest an să treacă rapid, aproape fără să-mi dau
seama. După o mulţime de asemenea activităţi menite să mă ridice la nivelul minim cerut pentru a
ocupa o funcţie, am fost investit, în sfârşit, cu comanda unui grup de cercetare în adâncimea
dispozitivului inamic. Un grup de profesionişti constituit numai din subofiţeri cu experienţă. Toţi sunt
aceeaşi promoţie şi au cel puţin trei ani de când sunt componenți ai acestui grup. Sunt ani de experienţă
80
în faţa mea. Mă simt un mucos pe lângă ei. Dar sunt mândru de încrederea ce mi-a fost acordată. Şi sper
să nu dezamăgesc pe nimeni. Comandantul de companie, căpitanul Gabriel Brătescu, este un tip tânăr
dar foarte bine pregătit. M-a impresionat încă din prima clipă prin felul sau deschis de a fi şi prin
uşurinţa cu care vorbea. Dovedea că este un ofiţer căruia i-a plăcut meseria, dar și că a trecut deseori pe
la bibliotecă...!
***
Sunt în autobuz, în drum spre casă. O zi de luni ca multe altele. Resimt oboseala, am fost ofiţer
de serviciu pe unitate şi nu am dormit deloc. O noapte de nesomn nu înseamnă mare lucru pentru mine,
dar în dimineața asta se zăreau destul de accentuat nişte cearcăne vineţii sub ochi. Te pomenești c-am
început să-mbătrânesc! Îmi amintesc de primul meu serviciu de zi în batalion şi îmi vine să râd.
Adormisem la un moment dat, noaptea, când brusc am simţit un pistol în tâmplă. Am sărit ca ars dar era
prea târziu... Însuşi locotenent-colonelul Gheorghe Teodor, comandantul batalionului, îmi țintuise
tâmpla cu țeava pistolului și stătea în picioare lângă mine. Trecuse în control prin batalion şi mă
prinsese dormind. O făcusem de oaie. M-a invitat în biroul lui, mi-a tras doi-trei pumni pe spinare şiapoi râzând mi-a spus: Să nu se mai întâmple! Am rămas până dimineaţa în biroul lui şi am vorbit vrute
şi nevrute. Doamne, ce tip! Are o alură impresionantă, de luptător ce nu cunoaște ce este înfrângerea.
Un om și jumătate! Impune prin ceea ce este și prin felul în care-și face meseria, respect și admirație. Și
le merită din plin!
Și nu-i destul că e luni, dar azi e și ziua mea de naştere! Zâmbesc. Cum aș putea sărbători când
eu nu cunosc pe nimeni în Buzau în afară de colegii de serviciu și de bătrânica al cărei chiriaș sunt?!
Fiind și tânăr și burlac n-am avut șansa să primesc de la armată o locuinţă de serviciu. După 1989,
cadrele militare nu mai beneficiau de locuinţă în momentul repartiţiei, erau nevoiți să se descurce pe
cont propriu. Şi cum în Căminul de Garnizoană nu mai erau locuri, mi-am căutat o cameră cu chirie în
oraş. Deși pare hilar, în prima zi de muncă la B xxx comandantul de batalion ne-a chemat la el în birou
şi ne-a ordonat prima misiune cu termen de executare două zile. Misiunea primită: să ne căutăm o
locuinţă cu chirie în oraş. Armata nu mai dispunea de locuinţe pentru tinerele cadre. Norocul meu a fost
simpatica bătrânică care a acceptat să mă găzduiască în casa ei. Este singură, nu are soț şi nici copii.
Mi-a pus la dispoziţie toată casa şi deja mă consideră băiatul ei. Şi nu vrea să îi plătesc nimic! Am fost
un norocos...
Nu-mi fac planuri, dar voi merge la alimentara din colţ, voi cumpăra o sticlă de şampanie pe
care o voi bea cu bătrânica mea, proprietăreasa. Şi aşa e destul de mult pentru mine. De când am
conștientizat ce efecte nocive au asupra organismului alcoolul și țigara le-am eliminat din deprinderile
mele. În plus, mai știu și cât de mult diminuează capacităţile fizice ale consumatorilor, iar eu din
fericire ador sportul. Am făcut parte din echipa de gimnastică a liceului și mai apoi din cea a academiei.
Iar în paralel mă antrenam în kick-boxing. În prezent particip la antrenamente de autoapărare în unitate,
unde avem un antrenor excelent, pe Dan Corbu. Cu toate astea, un pahar sau două de şampanie n-o să
conteze, doar e aniversarea mea!
81
Cu colegii de serviciu nu ies din principiu. Nu vreau să dau ocazia vreunui profitor de meserie
să fructifice nesăbuința de a ieși împreună la o bere, ca apoi să am ce regreta. Deşi nu cred să fie cazul
aici, însă e mai sănătos să rămân fidel principiilor mele. N-am fost neam prost și astăzi le-am făcut
cinste tuturor colegilor cu câteva sticle de vin de Cotnari...
Gândind la de toate, timpul a trecut pe nesimțite și am ajuns în stația unde trebuie să cobor. Și
azi port ţinută militară, uniforma albastră îmi vine excelent. Întotdeauna caut să arate impecabil, din
respect în primul rând față de mine însumi și nu în ultimul rând pentru instituția în care lucrez. Nu o
îmbrac prea des, prefer să port hainele civile atunci când am această opțiune, pentru că mă simt mai
lejer. Când sunt între civili, îmbrăcat în haina militară nu știu de ce am o senzație de stânjeneală, de
parcă toată lumea s-ar holba la mine. Nu, nu din cauza aniversării am îmbrăcat ținuta de oraș, ci pentru
că de azi și până la sfârșitul săptămânii avem control de la eșalonul superior și se impune ținuta
corespunzătoare, cea a cadrelor militare. M-am bucurat să-l văd în comisia de control şi pe colonelul
Mareş, omul căruia îi datorez faptul că sunt astăzi unul dintre ofițerii batalionului B xxx (făcuse parte
din comisia de selecție și repartiție la terminarea Academiei Militare). Sper să am prilejul să-i
mulțumesc de această dată.
Alimentara de unde intenționez să-mi fac cumpărăturile e chiar în drumul spre casă, foarte
aproape de locuința mea. Nu-i foarte mare, dar întotdeauna este bine aprovizionată și mărfurile sunt
diversificate. Sunt client fidel, trec aproape zilnic pentru mici cumpărături, cunosc de-acum atât
patronul cât şi personalul care-l deservește. Sper să găsesc o şampanie bună aici, sunt adeptul calității
și-apoi o dată pe an sărbătoresc ziua de naştere. Nu-mi vine să cred... astăzi împlinesc 25 de ani?! Intru
în magazin. E gol, nu sunt clienţi la ora asta. Dar oare a schimbat patronul vânzătoarea? Lângă casa de
marcat, cu spatele la intrare văd o persoană ce nu-mi este cunoscută completând nişte acte. Nu m-a
auzit când am intrat. De obicei mă întâmpina o doamnă blondă, nu foarte în vârstă, drăguţă şi foarte
serviabilă.
- Bună dimineaţa!, salut eu cu intenția să-i atrag cumva atenţia vânzătoarei care, absorbită de actele ei,
n-a sesizat prezența mea văzându-și liniștită de treabă.
- Ah! Bună dimineaţa, mă scuzaţi... îmi răspunde tânăra ridicând privirea dintre hârţoage şi întorcânduse spre mine...
Doi ochi albaştri şi limpezi ca apa de izvor, cum nu mai văzusem niciodată, mă privesc
întrebători din spatele tejghelei. Mă simt dintr-odată ca un copil care a făcut o năzbâtie şi trebuie să se
justifice. Doamne, ce ochi frumoşi!
- Aş dori să cumpăr o sticlă de şampanie. Dar nu orice, aş vrea ceva bun. Cum nu prea mă pricep
îndrăznesc să vă cer o mână de ajutor, zic încercând să fac un pic de conversaţie cu tânăra ai cărei ochi
mă fascinaseră de cum i-am văzut.
- Da, sigur! Avem mai multe sortimente...
Numai că eu nu mai aud nimic din ceea ce-mi spune. Ea continuă să-mi prezinte tipurile de
șampanie, dar privirea mea e ţintuită în ochii ei şi nu pot să mi-o dezlipesc de-acolo oricât de mult mă
străduiesc. M-am adâncit în ei ca într-o mare plină de comori ascunse, e ceva magic ce mă împiedică să
privesc în altă parte. Cât timp am rămas aşa?... Fac un efort să îmi revin şi să înţeleg ce îmi explică...
82
- Cam asta ar fi tot ceea ce avem. La ce vă opriţi până la urmă?, mă întreabă tânăra.
- Aaa, ştiu şi eu...? La ultima, probabil... cum aţi zis că se numeşte?, îi răspund încercând să nu-mi dau
de gol emoţia.
- Pietroasele? Bună alegere, vă servesc imediat!...
Ce-o fi crezut fata aceea frumoasă după ce-am ieșit din magazin numai ea știe, cert este că sunt
încă năuc nerealizând practic ce s-a întâmplat. Încerc să mă adun puţin și să îmi amintesc măcar cum
arată, dar mi-e imposibil. Nu văd altceva decât o pereche de ochi mari şi albaştri care se pare că m-au
fermecat. Oare lucrează aici? Sper să fie şi mâine!...
Bătrânica mea nu este acasă, ceea ce mă avantajează fiindcă nu prea am chef să stau cu ea la
taclale acum. Gândul îmi zboară la fata din magazin. Mă întind în pat, închid ochii şi încerc să îmi aduc
aminte figura ei. Încet, încet reconstitui imaginea celei ce m-a fascinat cu câteva ore în urmă. Înaltă,
subţirică dar nu slabă, cu părul şaten, cârlionţat, ochii albaştri cu sprâncenele subţiri şi arcuite, o gură
micuţă şi frumos conturată... Doar atât îmi amintesc? Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu mine? Eu, care
sunt un fin observator și un maestru al detaliilor în diverse împrejurări, acum mă trezesc blocat? Și-apoi
nici nu sunt vreun timid, dimpotrivă, că sunt mult prea îndrăzneţ – câteodată - mi s-a spus de multe ori,
fără rezerve. Astăzi se pare că îndrăzneala m-a părăsit. Ochii aceia limpezi au îngheţat şi cea mai mică
fărâmă de curaj din mine. Se prea poate să mă fi comportat că un bădăran, nu-mi mai mai amintesc...
Sau, cine știe, am dat impresia unuia care habar nu are pe ce lume trăieşte! În fine, trec eu mâine pe la
magazin să-mi cer scuze, așa s-ar cuveni. Poate voi afla şi cum o cheamă...
Dar a doua zi n-a mai fost chip să trec pe la magazin. Şi nici după aceea până la sfârşitul
săptămânii. Un exerciţiu tactic complex care făcea parte din cadrul obiectivelor propuse de către
membrii comisiei de control de la eşalonul superior m-a ținut departe de alte lucruri timp de trei zile,
fiind plecat în teren.
***
Grupul meu a primit misiunea de obținere în timp real de date şi informaţii privitoare la
organizarea, dotarea şi activităţile desfăşurate într-un depozit de muniţie de aviaţie situat într-o mică
pădure undeva în apropierea unui oraş al cărui nume nu are importanţă. Aveam nevoie de o organizare
riguroasă pentru asigurarea succesului misiunii. Urma să fim paraşutaţi la o distanţă de douăzeci de
kilometri de obiectiv, ca apoi să instalăm o bază a grupului de cercetare într-un raion situat în
apropierea zonei în care fuseserăm paraşutaţi. O serie de acțiuni ce trebuiau intreprinse impuneau
atenție sporită și profesionalism: deplasarea spre raionul obiectivului, infiltrarea în ascuns în apropierea
lui, instalarea posturilor de observare. Toate acestea în paralel cu executarea studiului de situaţie locală,
de efectuarea de investigaţii asupra persoanelor care aveau cât de cât contact cu obiectivul vizat. Iar la
sfârşit, exfiltrarea către punctul de recuperare. Ori toate acestea necesitau timp. Un timp foarte bine
cumpănit pe care încercam să-l extrag dintr-o ecuație a cărei necunoscută era el însuși. De aceea am
luat o decizie nesăbuită care la sfârșitul misiunii avea să mă coste...
83
Ca să câștig timp efectiv și să pot lucra cu oamenii mei în interval optim și eficient am decis ca
după parașutare să reduc perioada alocată deplasării într-un mod neconvențional și în afara regulilor
impuse. Un risc major, dar era în joc obiectivul misiunii și reușita acesteia. În acest sens am apelat la
soţia unui subofiţer care urma să aducă în zonă maşina personală, pe care apoi să o folosim pentru
deplasarea rapidă a grupului în apropierea obiectivului, dar şi pentru facilitarea diferitelor activităţi
specifice muncii de investigaţie. Planul meu era, bineînţeles, neregulamentar dar ţineam foarte mult să
îmi execut misiunea primită la cele mai înalte standarde. Ce mă încurca cel mai mult era acel marş până
lângă obiectiv, pe care trebuia să-l executăm în cadru tactic, pe timp de noapte și fără a fi observaţi.
Asta însemna un timp preţios pierdut, pe care îl puteam folosi în cadul misiunii propriu-zise: obținerea
de date şi informaţii! Mi-am declinat intențiile informându-l pe ofiţerul răspunzător de pregătirea
misiunii. A fost de acord cu planul meu, însă cu condiţia păstrării tăcerii asupra iniţiativei mele
îndrăznețe.
Misiunea a decurs excelent. Datorită faptului că dispuneam de un vehicul civil ce nu atrăgea
atenţia în mod deosebit, deplasarea rapidă a grupului în zonă a decurs fără probleme. Odată ajunși în
preajma obiectivului am fotografiat şi filmat modalitatea de acces în depozit. Totul s-a desfășurat
conform planului până în momentul în care, înaintea recuperării grupului din raionul de acţiune, unul
dintre membrii comisiei de control m-a întrebat unde anume am ascuns maşina. Bineînţeles că inițial nam recunoscut nimic, dar până la urmă mi-am dat seama că nu am de ales. Maiorul căruia îi
dezvăluisem intenţiile mele, deşi de-al nostru, din B xxx, m-a dat de gol în faţa comisiei. Până în ziua
de azi nu ştiu de ce a făcut-o... probabil din dorinţa de a ieşi în evidenţă sau de a-l pune într-o lumină
nefavorabilă în faţa eşalonului superior pe colonelul Teodor. Era, într-adevăr, un lucru destul de grav,
încălcasem regulamentul utilizând mijloacele şi bunurile personale în timpul misiunii. Nu vreau să-mi
amintesc cuvintele mizerabile şi invectivele pe care ofiţerul controlor mi le-a adresat. Mă făcuse albie
de porci. Degeaba am încercat să mă disculp, nu mă asculta nimeni. Nemernicul mă înjura şi mi se
adresa ca unui infractor, nu ca unui ofiţer al Armatei Române.
Când am revenit în unitate m-a raportat şefului comisiei, generalul Ivănescu, la acea vreme şeful
Direcţiei specializate din Statul Major sub monitorizarea căruia ne aflam, adică şeful eşalonului nostru
superior. Un om inteligent, bine pregătit şi cu o carieră strălucită. Generalul nu s-a grăbit să tragă o
concluzie pripită învitându-mă la o discuție între patru ochi vizavi de cazul în speță. I-am expus
motivele deciziei mele, cum m-am priceput mai bine, nu atât pentru a mă disculpa, cât pentru a
demonstra că ceea ce am întreprins crezusem că va fi în sprijinul misiunii şi nu în defavoarea acesteia.
La sfârşitul convorbirii generalul Ivănescu a convocat imediat într-o şedinţă toate cadrele din statul
major al batalionului şi pe membrii comisiei de control. De patru ore sunt în dezbateri și încă nu s-a
terminat... Ce Dumnezeu or avea atât de analizat?
Sub impactul durității verbale și urii manifestate de ofiţerul controlor mi-am scris demisia şi am
înaintat-o Biroului Documente Secrete spre înregistrare. Subofiţerul căruia am predat-o, nenea Popică,
cum îi zicem noi, consternat de decizia mea încerca să mă convingă să renunţ la ea. Dar nimic nu mă
mai putea opri. Greşisem, într-adevăr, dar pentru o greșeală făcută conștient pentru atingerea unui țel
profesional să trebuiască să suport injurii de cea mai joasă speță din partea unui ofiţer al Armatei
Române, căreia eu îi dăruisem sufletul şi viaţa, mi se părea inadmisibil. Am și eu orgoliile mele peste
care nu pot trece cu uşurinţă.
Cum bilanţul exerciţiului urma să fie făcut a doua zi am primit aprobare să mergem acasă. Tot
mâine îmi vor fi aduse la cunoştinţă şi măsurile disciplinare luate în ceea ce mă privește. Nebărbierit,
84
nedormit de atâta timp, cu ochii încercănaţi şi înroşiți de oboseală am plecat spre casă furios. Mă
gândeam la cele petrecute şi la demisia pe care tocmai mi-o scrisesem și înregistrasem.
***
N-am mai luat autobuzul deşi stau destul de departe de unitate. Îmi prinde bine mersul pe jos. E
adevărat că m-am mai calmat puţin şi gândul mi-a fugit la fata cu ochii albaştri pe care o văzusem luni
dimineaţă. Oare o fi la serviciu acum? Văd eu când ajung la magazin, îmi fac de lucru, tot voi găsi ceva
de cumpărat... Cât aş vrea să fie acolo! Ajuns în dreptul magazinului o zăresc înăuntru. Dumnezeu mi-a
ascultat rugăminţile.
- Bună ziua! Un pachet de ţigări, vă rog!...
- Bună ziua! Uitându-mă la dumneavoastră nu păreţi a fi ceea ce credeam că sunteţi. Sunteţi ofiţer în
armată sau... v-aţi călugărit?... Şi apropo, ce ţigări doriţi?
Puştoaica nu m-a uitat, asta este sigur, îmi zic bucuros!
- Aaa, faceţi aluzie la faptul că sunt nebărbierit? Se mai întâmplă, mai ales când umblăm pe coclauri
câteva zile şi ne jucăm de-a războiul. Un pachet de Winchester.
Și continui schimbând puțin registrul și încercând o oarecare apropiere de ea:
- Dar cred că ar trebui să lăsăm conveniențele sociale, m-aș simți mai bine dacă mi-ați spune simplu,
Sandu.
- Carmen, mă bucur de cunoştinţă!
- Lucrați de curând aici, nu-i aşa? Trec pe la acest magazin de câtva timp şi nu v-am văzut până zilele
trecute... încerc eu să mă agăţ de ceva.
- Nu, nu lucrez aici. O înlocuiesc pe mama de la începutul acestei săptămâni. Nu se simte prea bine.
Mai doriţi ceva?
- Nu, mulțumesc! Dar v-am rugat să nu mă mai domniţi. Mă simt cam... bătrân, îi spun zâmbind și
privind-o cu și mai mare atenție.
- Bine... Sandule! Voi încerca, însă atunci trebuie să faci şi tu la fel. „Mă simt cam... bătrână” când
vorbeşti atât de politicos cu mine...
Atacă scurt şi la obiect fetiţa asta atât de dulce... Și mă învinge chiar cu vorbele mele. Dar trebuie să
plec, nu mai am ce cumpăra. N-am fost deloc inspirat să cer numai țigări, trebuia să mă orientez asupra
85
unor mărfuri ce necesitau cântărire, împachetare, adică un cât mai lung timp de servire. Și blegul de
mine cere țigări!
- Vânzare bună, Carmen!, îi spun îndreptându-mă spre ieșire dar cu capul vraiște. Dacă mâine nu mai
vine?... Dacă nu o mai văd?... Hai, prostule, pune-ți creierul la treabă şi fă ceva până nu e prea târziu!
- Aaa... uitasem... îi zic în timp ce mă întorc de la uşă şi mă îndrept către ea.
- Mai vrei să cumperi ceva?, întreabă Carmen privindu-mă direct în ochi.
- Oh... nu, nu! La revedere! Și ies pe uşă atât de repede încât probabil nici nu-mi aude ultimele
cuvinte. Mi-e frică să întorc capul, să nu mă vadă cât de roşu sunt.
„Mare dobitoc eşti, Sandule! Ia uite, unde era Don Juan-ul de până acum? Normal că la ţară, la
tine, ori în provincie, la Craiova te dădeai cocoş, dar aici se pare că nu prea-ţi merge, nu-i aşa, păunule
prostănac?”, îmi reproșez vorbind de unul singur în drum spre casă. La naiba!
***
După cum era de așteptat am făcut noapte albă, n-am putut închide un ochi. M-am răsucit pe o
parte şi pe alta de parcă aş fi fost pe un rug încins. Fata asta îmi captivase gândurile, ceea ce se
petrecuse la unitate nu reprezenta mai nimic, chiar dacă mă străduiam să-mi îndrept atenția spre cele
petrecute și posibilele lor urmări. Pare-se că nu mă afectau, și doar demisionasem. Numai ea era
omniprezentă, nimic altceva.
A doua zi la serviciu lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată. Misiunea fusese cotată cu
calificativul „foarte bine” şi nu s-a rostit nici un cuvânt despre încălcarea regulamentului. După bilanţ
colonelul Teodoru m-a chemat la el în birou. Erau acolo și colonelul Mareş şi, spre marea mea uimire,
generalul Ivănescu.
- Locotenent Gorun, ia loc, te rog! Colonelul Mareş mi-a vorbit foarte mult despre tine. Şi foarte
frumos, mi se adresează generalul.
- Vă mulţumesc, domnule general! Prefer să rămân în picioare.
- Uite ce este... am analizat gestul tău împreună cu toate cadrele din comisie şi din statul major al
batalionului. Ştii foarte bine şi tu că nu este deloc regulamentar ce-ai făcut. Mi-ai explicat motivele care
te-au condus la decizia luată şi le-am înţeles foarte bine. Am reanalizat amănuntele privind planificarea
misiunii tale şi am concluzionat cu toţii că timpul alocat ar fi putut ridica cele mai mari probleme.
Chestiunea este că s-a strecurat o mică eroare, persoana care a conceput misiunea grupului tău a greșit
vizavi de încadrarea în timp efectiv a acţiunilor grupului de cercetare implicat, dimensionarea
temporală fiind deloc realistă. În fine, nu vreau să o mai lungesc, concluzia noastră este clară şi nu lasă
loc de interpretări. Aşa ai considerat tu de cuviinţă să faci ca totul să iasă bine. În locul tău eu aş fi
86
raportat ofiţerului cu pregătirea grupului, sau chiar unui membru al comisiei, că timpul planificat în
ordinul de luptă nu se încadrează în timpul tactic necesar îndeplinirii misiunii. Este de admirat însă
iniţiativa ta, lucru ce l-am adus la cunoştinţa tuturor factorilor de răspundere din batalion. Este de
admirat faptul că pentru tine misiunea înseamnă totul şi că eşti capabil să te foloseşti de toate pârghiile
ce îţi stau la îndemână pentru a o duce la îndeplinire.
Mă lasă mut vorbele generalului, nu-mi vine să cred ce aud...
- Cât despre ultima ta solicitare, intervine colonelul Mareş ținând în mână raportul meu de demisie, nu
a fost o mișcare prea deşteaptă. Noi, cei de față considerăm că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată şi
că nu ai nici un motiv să părăseşti Armata Română, așa-i?, îmi spune rupându-mi demisia în bucățibucățele. Apoi continuă:
- Doar că numărul de înregistrare al demisiei tale nu-l putem face dispărut din documente, așa că fă
bine ia stiloul meu și scrie în acest moment un raport prin care soliciți participarea la Cursul de
pregătire operativ-informativă, al Direcţiei. Ești chiar îndreptățit să-l urmezi ținând seama de munca
depusă până acum şi de valoarea şi corectitudinea informaţiilor furnizate pe timpul ultimei misiuni.
Colonelul Teodoru a reușit să mă năucească și mai tare aducându-mi la cunoştinţă acest lucru.
Cursul acesta este destinat în cea mai mare măsură ataşaţilor militari. Se mai organizează câteodată
serii de pregătire unde participă însă ofiţeri superiori, cu funcţii de conducere importante în armată -un
curs râvnit de fiecare ofiţer, însă la care foarte puţini au acces. Fantastic cum evoluează lucrurile
câteodată, te trezești din incriminat un privilegiat, pentru că da, este un privilegiu, o mare șansă să poți
urma cursurile acestui stagiu!
Am ieşit buimăcit din biroul comandantului de batalion, încă surprins de atitudinea celor care
crezusem că mă vor mazili. Eram fericit. Nu părăseam Armata Română. Tocmai făcusem primul pas
adevărat pe calea aceasta. Doream să-mi împărtăşesc bucuria cu cineva. Gândul că voi pleca la cursul
de pregătire operativă mă făcea să râd de unul singur de fericire, chiar în biroul meu.
Am plecat către casă cu inima fremătând.
- Salut, Carmen! Eşti bine?
- Bună, domnule locotenent! Pari bucuros astăzi. Şi îţi stă mai bine fără barbă, crede-mă! Carmen îmi
zâmbeşte şi îmi întinde mâna de data aceasta. Cu ce te servesc?
- Ca de obicei, un pachet de Winchester, te rog! Mama ta se simte mai bine?
- Da, eşti drăguţ că întrebi. Probabil că de săptămâna viitoare o să revină la serviciu...
Hait, am încurcat-o! Trebuie neapărat să-i vorbesc astăzi. În weekend magazinul este închis. Îmi iau
inima în dinţi…
- Carmen, n-aş vrea să interpretezi greşit ceea ce îţi spun acum... Ştii, mi-ar face mare plăcere să ieşim
împreună undeva. Unde vrei tu, trebuie doar să spui că...
87
- Nu am nici un program mâine seară. Da, sigur, vreau să mă întâlnesc cu tine. Asta vroiai să auzi?
Zâmbește lăsându-mă cu gura căscată.
- Aaa... da! Mi-aş dori mult. Ieşi cu mine în oraş mâine seară? - reuşesc în sfârşit să îngaim cuvintele ce
parcă mi se opriseră în gâtlej.
- Uşurel, locotenente... altfel invitaţia ta sună ca un ordin. Uiţi că eu nu sunt militar. Dar dacă stau bine
să mă gândesc... cred că şi mie mi-ar face plăcere. Da, Sandule, accept invitaţia ta, îmi spune zâmbind
din nou.
- Uf, mi-era teamă că mă vei refuza! Atunci ne vedem mâine seară la ora 20.00 în faţa parcului?
- Perfect. Pe mâine seară, atunci!
- Pe mâine seară, Carmen, îi răspund beat de fericire.
Am parcurs distanţa până acasă într-un picior. Mâine seară, mâine seară... Dar cât de mult mi se
pare până atunci! Mă voi întâlni cu Carmen! Carmen.... Abia acum conştientizez că are acelaşi nume cu
sora mea. Ciudată coincidenţă!
- Da’ ce-i cu tine astăzi, Sandule? Ieri parcă ţi se înecaseră corăbiile... Ai intrat în graţiile fetei de la
magazin? Am văzut că te-ai apucat de fumat în ultima vreme... râde bunica de mine. Perspicace mai e
proprietăreasa mea! Îmi place să-i spun „bunica, buni”...
- Da, buni! Mă întâlnesc mâine cu ea. Ieşim în oraş...
Cu ce crezi că ar fi bine să mă îmbrac?
CAPITOLUL X
"Naivități cu... bătaie lungă"...
Ce-o fi însemnând când adormi cu imaginea unei ființe în gând și simți că totul se învârte în
jurul ei? Hmm... Complicat, sigur este un semnal de alarmă, ceva s-a întâmplat și circuitele mele se
pare că sunt pe „avarie”! Am adormit cu imaginea ei în gând, cu parfumul cuvintelor rostite de ea în
suflet și cu albastrul ochilor ei învăluindu-mă în voaluri diafane de senin și de pur... Carmen…
- Hai sus, copile, soarele e de două sulițe pe cer! Cafeaua e gata și-apoi avem multă treabă astăzi!, aud
vocea bunicii dincolo de uşa camerei mele. Hai odată, nu e păcat să îţi dormi viaţa?
88
- Măi, să fie!… am dat-o de belea cu baba asta de mă ia aşa tare!
Mă trezesc cu greu, își spune cuvântul oboseala acumulată în timpul exerciţiului și vârtelnița în
care-mi sunt prinse gândurile. În timp ce mă îmbrac o aud pe bunica în bucătărie cântând. E un cântec
pe care nu l-am mai auzit.
- Ia uită-te la ea, e voioasă azi!, îmi zic în timp ce mă îndrept spre veranda unde mă aștepta un mic
dejun copios pregătit de bunicuța mea.
- Deci, Sandule… azi e ziua cea mare? Te simţi destul de în formă să intri-n joc cu frumoasa de la
magazin? Şi să mai şi câştigi… he, he, he!
Râde bunica de mine, șmechera! Nu e deloc proastă și cu siguranță şi-a dat seama că în ultima
vreme se întâmplă ceva cu mine. Zi de zi la magazin... și-apoi o grămadă de pachete de ţigări şi cutii de
bomboane risipite prin cameră, cu toate că nu fumez şi nici nu mă dau în vânt după dulciuri.
- Hai, mamaie, să fim serioşi, mare scofală!... Am o simplă întâlnire cu o fată, ce mare lucru! N-o fi
pisica atât de neagră. Şi n-o fi nici prima dată în viaţa mea când agăţ o puicuță ca ea, fac eu pe viteazul
în faţa femeii. Sau cel puțin încerc să mă conving că va fi o întâlnire cu o fată ca oricare alta din
trecutul meu de adolescent.
- Fata aia e o bomboană, o cunosc de mult timp, încă de pe vremea când era o zgâtie de puştoaică şi
venea aproape zi de zi la magazin să-i dea o mână de ajutor mamei sale. O să ai cu cine sta de vorbă, te
asigur eu, e foarte educată. Din ce ştiu, a terminat liceul Eminescu iar acum este în anul doi la
facultate.
- Ahaaa... la ce facultate, buni?
- Apăi, mamă, nu ştiu ce să-ţi spun. De-aia cu nume greu, de n-am auzit decât pe la televizor…
manager, ceva de felul ăsta....
- Stai liniştită, mamaie. Ce, crezi cumva că de școlile ei mi-e mie frică? Ori îți închipui că vom recita
poeme de Bacovia sau vom conversa despre Emil Cioran? Ei, bine, lasă că știu eu cum sunt femeile, nau mai nimic în cap, cu toate şcolile lor…
- Vezi să nu te arzi tu într-o zi… Ia uite la el, ce părere are băiatu’ asta despre femei! Se vede că eşti
crescut ca la grădina zoologică, băiete! De mic copil în armată e explicabil, pe de o parte. Dar ţine
minte, Carmen e deosebită! Să nu-mi vii acasă cu coada-ntre picioare şi să-mi spui că nu te-am
prevenit, bodogăneşte bunica făcând pe supărata.
Doamne, cât de netot pot fi! M-a luat gura pe dinainte încercând să fac pe zmeul şi fără să vreau
am jignit-o pe doamna al cărei chiriaș sunt, cu comentariul meu infantil - la urma urmei și dumneaei e
tot femeie…
„Băi, Sandule, da’ mare nătărău eşti, frăţioare! Tu şi felul tău necioplit de a te exprima și a da cu
bățu-n baltă”, îmi zic în gând şi mă întreb cum să procedez ca să-mi repar gafa prostească.
89
- Ah, buni… glumeam, bre! Mă dădeam şi eu Don Juan. Doar nu crezi ce am spus mai devreme despre
femei…
- Stai liniştit, copile, nu ţi-am luat-o în nume de rău. Mai ales eu care nu am decât patru clase... că n-am
putut merge mai departe, pe vremea mea. Însă fii atent cum vorbeşti cu Carmen, e cu totul altceva. Şi
rişti să pierzi de la prima întâlnire. Haide, ţi-ai băut cafeaua? Avem treabă!
- Gata, bună tare, mulțumesc, mamaie! Ia zi, ai ceva de făcut, vrei să te ajut?
- Nu, stai cuminte. Dar avem altă treabă și n-am de gând să accept împotrivirea ta – în caz că-ți trece
asta prin cap: mergem la cumpărături! Punct! N-ai decât un rând de haine civile şi alea ca vai de mama
lor. Doar nu vrei să te faci de râs în fața fetei îmbrăcat ca un terchea-berchea! Te îmbrac eu, lasă că vezi
tu… Du-te şi te pregăteşte, plecăm imediat ce vei fi gata.
Acestea fiind zise, buni strânge rapid ce-a mai rămas după micul dejun pe masă şi pleacă spre
bucătărie. O aud vorbind singură în timp ce spală vasele: „Ia uită-te la el, mucosul, ce părere are poa’ să
aibă despre femei, și nici nu i-au dat bine tuleiele-n barbă! Las’ că-l aranjează ea, Carmen!…” Mare
idiot pot fi! Cred că e timpul să-mi cenzurez cuvintele, mai ales atunci când partenerii de dialog sunt
din rândul femeilor.
În mai puţin de zece minute am fost gata. Bunica mă aştepta deja în faţa scărilor şi n-a scăpat ocazia sămi „servească” o vorbuliţă dulce, nu de alta, dar să fim chit:
- Tinere, eu credeam că la voi, la armată, sunteți instruiți să vă echipaţi şi să vă dezechipaţi în timp
record, dar se pare că ai lipsit la cursurile alea, ori mă înșel eu...?
- Eeei, buni, nici gând, doar că nu credeam că eşti atât de rapidă.
- I-auzi! Dar tu te-ai uitat vreun pic măcar în oglindă?, continuă proprietăreasa mea lovind „foc cu foc”.
De câtă vreme porţi pantalonii ăştia ponosiţi, sau aşa e moda acum, nu se mai calcă, facem economie de
curent. E comod cu voi, generaţia asta, aveți grijă să nu cumva să obosească prea mult femeile din jurul
vostru. Numai așa au și ele timp, sărmanele, să răsfoiască din când în când o carte...
E clar, mamaia mă „răsfață” servindu-mi câte-o „pastilă”, poate-poate-nvăț ceva din asta! Nu
răspund provocării. Îmi asum nesăbuința de a vorbi fără a cumpăni înainte și suport consecințele. Și
nici nu vreau să intru în jocul ei, eu sunt nătărăul care a stârnit-o. Şi până la urmă avea dreptate, săraca.
Port blugii ăştia jerpeliți încă din primul an de academie, e vai de mama lor. Dar mi-au plăcut tare mult
și continuam să-i îmbrac. „Doar nu umblu-n fundu’ gol”, îmi zic făcându-mă că nu observ cât sunt de
uzaţi.
Ei, dar de-abia acum începe distracția, și ce distracție! Să bați toate magazinele din centru și să
probezi până te ia naiba, cu buni alături, e o adevărată aventură! Cămăși, tricouri, pantaloni, pantofi –
toate la foc automat. Mă disperase buni a mea cu câtă gimnastică forțată am făcut. La mintea ei cred că
ar fi fost în stare să mă pună să probez şi şosetele, şi chiloţii, dacă aş fi lăsat-o... De fiecare dată când
îmi plăcea câte ceva trebuia mai întâi să probez, să mă vadă, să-şi dea părerea, să accepte şi abia apoi
puteam să cumpăr. Şi bineînțeles că nu am cumpărat numai un articol, cel puțin două din fiecare
sortiment, că asta e lege!
90
- Ia două, să ai de schimb, nu ştii niciodată… îmi sunau în urechi vorbele ei.
Ce calvar, ce oboseală! Ce voi face diseară, la întâlnire habar nu am, cred că n-o să mai fiu în
stare de nimic, a scos mamaie untul din mine și m-a purtat prin magazine cât n-am fost în toată viața
mea de până acum. Îmi zic în gând că e prima şi ultima oară când merg la cumpărături cu bunica. Nici
nu vreau să-mi imaginez cum o fi împreună cu ea în piaţă! După patru ore de chin organizat după
propria-i vrere ne îndreptăm, în sfârşit, spre casă. Încărcat precum un sclav, cu sacoşe, genţi şi cutii de
pantofi, nici nu vedeam pe unde calc, în vreme ce ea… mergea bățoasă în faţa mea fredonând o
melodie, cu o poşetuţa din piele atârnată pe umăr și oprindu-se nestingherită la taclale când întâlneam
vreo cunoştinţă de-a ei. Iar eu, săracul… Să nu mai spun că pentru a ajunge acasă mai treceam și prin
faţa magazinului… Şi n-am scăpat de ceea ce mă temeam.
Hait! Carmen era acolo…
- Bună ziua, doamna Maria, veniţi de la piaţă? Ah, ce drăguţ… V-aţi luat şi-un măgăruş?...
- Bună, Carmen. Da, de la piaţă. Noroc cu Bulgăraş, altfel n-o scoteam la capăt cu atâtea bagaje.
- Bulgăraş!!! Ce-mi place!… Hai, Bulgăraş, ciuş… vrei o bucăţică de zahăr?... Hi, hi!… Carmen nu-şi
poate stăpâni râsul, iar bunica râde în hohote. Pe când eu m-am învinețit de furie şi de ruşine.
„Auzi la ea, Bulgăraş! Baba naibii, ţi-o coc eu,” gândesc. După nici douăzeci de metri, din spate, aud
glasul lui Carmen:
- Pe diseară, Bulgăraş. O să îţi aduc şi zăhărel… Hi, hi!
De furie nici nu m-am mai dus la masă. I-am spus gazdei mele că mă doare capul, că-s obosit şi
vreau să dorm. M-am aruncat în pat, așa îmbrăcat cum eram şi cum n-aveam altceva în cap decât să-mi
fac planuri de răzbunare pe babă, am început să le ticluiesc. Eu nu sunt Bulgăraşul ei, nici măgar de
povară. De unde naiba i-o fi venit în cap asta? Sigur… O fi avut măgar, baba, când era tânără şi mergea
la bal. Măgarul ei. Doar că nu-i merge cu mine, eu nu sunt animalul ei de povară! Mâine îi voi spune. O
pun eu la punct! Promit!
***
Când m-am trezit era aproape ora şase după-amiază. Ce repede trece vremea când ne dormim
viaţa...! Cu toate că eram încă buimăcit de somn, îmi aduc totuși aminte de umilința la care m-a supus
baba în fața lui Carmen, care n-a stat deloc pe gânduri și i-a făcut jocul. Nu știu dacă meritam asta, dar
nu mai am decât două ore până la întâlnirea cu ea, așa că trebuie să mă grăbesc. Stabilisem să ne vedem
în faţa parcului Crâng, corabia îndrăgostiţilor din Buzău, şi după aceea să decidem împreună programul
serii.
91
Un duș rece îmi readuce prospeţimea în obraji şi mă face să uit pentru moment de săpuneala
primită. Îmi aleg cu grijă hainele. Ah, ia te uită, ce schimbare! Privindu-mă încep să-i dau dreptate
bunicii care m-a taxat serios în privința felului de a mă-mbrăca. O mai fi și altceva?... Dar nu, n-are
sens să-mi mai bat capul, doar mă întâlnesc cu o fată, deci am unde să-mi canalizez atenția.
- Bunico, am plecat. Mi-am luat chei, nu ştiu la ce oră o să revin, îi spun bunicii pe fugă și dau să ies
înainte de a mai deschide gura. Dar n-ajung bine să trec de poartă c-o și aud în urmă-mi:
- Succes, Bulgăraș! Şi să nu fii măgar cu fata, auzi?
„Doamne, ce femeie!”, îmi spun și-o tulesc cât pot de repede.
Ca să ajung la locul de întâlnire am nevoie de vreo douăzeci de minute. Știu, pentru că nu o dată
m-am întors acasă pe jos traversând parcul în vecinătatea căruia se află, bine plasat între copaci, sediul
B xxx. Cu siguranță mă încadrez în timpul ce-l am la dispoziție. Voi intra și la o florărie. Un buchet...
sau doar o floare? Dar ce floare, ce culoare? Intru în panică și-mi vine să-mi dau palme la gândul c-am
fost atât de idiot încât în loc s-o mai trag puțin de limbă pe buni și să mai învăț câte ceva am dormit ca
tembelul.
„Aşa eşti tu, Sandule, idiot - îmi zic - și repezit pe deasupra!”
Degeaba-mi vine să-mi dau pumni și pentru a două oară astăzi îmi fac autocritica. Aş fi putut
foarte bine să profit în această după-amiază de prezența gazdei mele și s-o iscodesc în legătură cu
Carmen, cu femeile, în general, nu mi-am prea bătut eu capul cu așa ceva și mi-ar fi prins bine...!
Adevărul este că nici n-am fost preocupat de acest aspect, n-am avut prea multe motive s-o fac. În
perioada studiilor, atât în liceu cât și în academie, n-am avut colege prin preajmă și weekend-urile nu
mi le petreceam cu fetele. Preferam o sală de antrenament, făceam karate tradiţional. Îmi plăcea enorm
să mă bat. Cu reguli sau fără. Nu conta. Îmi plăcea competiţia şi îmi plăcea să câştig.
Ce sălbatic și ce ignorant pot fi!
Ce să mai zic, dacă n-am scris niciodată până acum o scrisoare unei fete... La ce bun? Mintea
mea năstrușnică era ocupată cu altceva, fetele cu care cochetam în vacanțe erau ușor de abordat. Șiapoi... nici n-am cunoscut multe femei, de fapt, n-am cunoscut până acum o femeie adevărată. Copilele
de vârsta mea mă plictiseau amarnic, întâlnirile cu ele mi se păreau anoste pentru că nu găseam
niciodată un subiect comun de discuţie și nici ceva care să mă atragă în mod deosebit la ele. Aşa că numi pierdeam vremea, dacă observam că lucrurile nu mergeau într-o anume direcție, îmi găseam o scuză
idioată şi scăpam rapid. Acum mi-e foarte clar că nu mă atrăgeau cu nimic, dar iată că schimbările vin
pe nepusă masă și uite cum ajung să fiu pus în dificultate de întâlnirea cu fata asta.
Auzi, să ajung eu să mă întreb ce floare și în ce fel trebuie s-o dăruiesc la prima întâlnire cu o
femeie care se pare că mi-a răvășit un pic cam mult existența. Unde mai pui că habar nu am de
simbolistica florilor deși știu că există, când eu de-abia deosebesc laleaua de garoafă (ei,nici chiar așa!).
Și-apoi, ce fac, cumpăr doar un fir sau un buchet? Intru în florărie și mă cuprinde disperarea când văd
mulțimea de flori... și tontul de mine nu știe ce să aleagă. Sunt sigur că am o față tâmpă după cum mă
privește vânzătoarea și zâmbind se îndreaptă spre mine. Hai, Sandule, decide-te că altfel ai încurcat-o,
de faci de minunea târgului!
92
- Bună ziua, domnule! Vă pot fi de folos? Vă văd cam indecis, de aceea mi-am permis să intervin...
Vânzătoarea pare amabilă. Dar tot observ un surâs ce mă scoate din sărite pe buzele ei. Îmi revin și-i
răspund cu o voce fermă:
- Nu, mulțumesc! Vreau doar un trandafir. Roşu. Se poate?
Un singur trandafir. Roşu. Am avut o reacție spontană, habar n-am cum mi-au ieșit cuvintele din
gură. Adevărul este că sunt cam stresat și supărat pe nepriceperea mea, dar uite c-am dres-o. Am
comandat fără ezitare şi am demonstrat astfel vânzătoarei că ştiam de la început ceea ce îmi doream,
bărbat în toată firea, ce mai tura-vura! Mândru de mine, plătesc, îmi iau trandafirul şi mă grăbesc spre
ieşire. Ajuns la poarta Crângului mă uit la ceas. Mai este o jumătate de oră. Mă gândesc cum să fac să
treacă mai repede timpul. M-aş duce să beau o bere la o terasă, dar mi-e că sunt ridicol cu trandafirul în
mână. Atâta mi-ar mai lipsi acum, să mai râdă şi bărbaţii de mine. Mai bine fac câțiva pași și o iau
încet pe bulevard. Merg ținând privirea în jos şi gândindu-mă ce bine mi-ar fi fost acum pe un tatami de
karate cu douăzeci de adversari în faţă. Cu certitudine m-aş fi descurcat mai bine. În faţa mea, un grup
de fete. Râd, se hlizesc la mine cu gura până la urechi. Una dintre ele îmi face semne cu mâna și îmi
trimite bezele. Mă roşesc ca un rac, fac stânga-mprejur şi mă întorc spre poarta Crângului lăsând în
urmă chicotelile tinerelor puse pe glume:
- Nu-mi oferi mie trandafirul?... Hi, hi, hi! aud o voce în spatele meu.
Îmi dau seama ce diferență este între fetele de aici și cele pe care le cunoscusem eu până acum –
fete de la țară, crescute în alt mediu, cu cosițele mirosind a busuioc și fân cosit, cu obrajii rumeni
plesnind de sănătate și voioșie, fără nimic artificial în aspectul și comportamentul lor, mai puțin
emancipate dar altfel educate. Nefardate, fără urme de smacuri și cu o naturalețe caracteristică unui alt
mediu, unei alte educații.
„Ce îndrăznețe!”, îmi spun mergând cu ochii în pământ spre parc. Deodată simt un fior straniu
învăluindu-mi corpul și ridicând ochii îi recunosc silueta la locul de întâlnire. Este ea, e Carmen și mă
așteaptă...
- Sărut mâna, Carmen!
- Bună, Sandu, ai şi ajuns?, îmi spune veselă râzând parcă cu tot chipul acela luminos.
Abia acum îmi dau seama cât e de frumoasă și ce distincție imprimă prezența ei arealului în care
se mișcă. Poartă o rochie albă dintr-o pânză de in diafană, de-o simplitate uimitoare, dar în același timp
de-o eleganță care reușește să-i evidențieze talia fragilă în jurul căreia sunt strânse faldurile care-i curg
lin spre coapse, ca-ntr-un evantai ce tinzi să crezi că așteaptă să potolească arșița cu adieri de bine și
frumos. Unde n-o văzusem decât în ținuta din magazin, îmbrăcată ca un băiețandru, cu blugi și o
cămașă albă mereu cu mânecile suflecate deasupra coatelor, cu părul adunat și prins cu grijă în spate,
acum eram uluit de ceea ce-aveam în fața ochilor, mă șocase de-a binelea. Părul lung, castaniu, cădea în
valuri de bucle strălucind de sănătate, ca o cascadă născută din culorile toamnei acoperindu-i umerii
albi și frumoși, ca apoi să se reverse până aproape de talia-i subțire și delicată. Dar peste toate strălucea
lumina azurie din ochii ei limpezi și frumos conturați, în adâncimea cărora mă pierdusem coborând
până în străfundul sufletului meu, ca s-o așez acolo ca pe-o neprețuită comoară. Degeaba vedeam
93
mișcarea buzelor pe care se-nghesuiau toții fragii lumii lăsând în urmă-le dumnezeiască aromă, nu
deslușeam nimic din ce zice pentru că pluteam în altă lume, în lumea ei interioară pe care de-abia o
descopeream. Mă trezesc simțind căldura unei mâini atingându-mă discret în timp ce alunecasem spre
alte tărâmuri numai de mine știute.
- Te simţi bine, Sandule? mă întreabă Carmen luându-mi mâna în palma ei catifelată.
- Ah… ăăăă, da, da... zic eu neputând accentua cuvintele. Da, aaaa… mă simt bine, tu ce faci?
Carmen mă priveşte cu ochi întrebători și zâmbește.
- Bună, Bulgăraş! Văd că apelativul Sandu te răvășește. Mă mai cunoşti?
- Ah, Carmen. Ăăăă… scuză-mă, te rog. Ăăăă… îţi pot oferi ceva de băut?
Doamne, ce nătărău! Cât de tont pot fi!
- Ăăăă… nu, ăăăă... facem câţiva paşi?
Probabil orice om ar fi izbucnit în râs văzându-mi stângăcia, dar felul în care a făcut-o ea
demonstra eleganța și frumusețea din lăuntrul ei, dând voie să curgă, ca apa unui râu limpede și
cristalin, unui râs care nu emana altceva decât o voioșie nedisimulată și sinceritate.
- Hai, îmi spune, puţin mai încolo e o cişmea. Pe căldura asta cred că ar trebui să punem trandafirul
acela frumos în apă, altfel se va ofili.
- Da… Ăăăăăă... Adică, nu. E pentru tine. Îl vrei? Ia-l… întind repede mâna şi-i ofer trandafirul. De
fapt, nu i-l ofer… pare c-o oblig să-l primească, după care mă simt ușurat.
- Unde ai învăţat să oferi flori unei fete, Bulgăraș?, îmi spune râzând mai departe și bucurându-se de
mireasma trandafirului roșu și catifelat. Izbucnesc și eu în râs unindu-ne râsetele într-o cavalcadă de
voie bună care parcă reușise să-mi mai atenueze emoțiile. Mă ia de mână. Se apropie de mine, îi simt
parfumul inundându-mi plămânii și fierbințeala buzelor din sărutul lăsat în fugă pe obrazul meu.
- Mulțumesc frumos, Sandu! Nu știu dacă din întâmplare sau nu, dar trandafirii sunt florile mele
preferate, îi ador. Mulțumesc din nou!
Asta-i deja prea mult pentru mine, acum să te văd, Sandule, pe unde scoți cămașa, că fata asta e
de departe diferită de tot ce-ai întâlnit până acum! Veneam dintr-o lume în care interacționarea cu fetele
era mult mai simplă. Fetele vacanțelor mele, petrecute la țară, mă scuteau de cuvinte prea multe.
Dansam la horă până la epuizare, după care ne trezeam unul în braţele celuilalt în miros de fân sau
lucernă uscată. Acum am dat de dracu’!
- Hai să ne plimbăm puţin, îi spun.
Încet, încet soldatul din mine se trezește. O iau hotărât de mână şi pornim împreună pe aleea ce duce
spre lacul din mijlocul Crângului. Trebuie să-mi revin, altfel o să mă procopsesc cu o impresie ce nu
94
mi-ar face deloc cinste. Ca să câştig timp debitez tot felul de banalități, din viața cotidiană. Numai bine
un scurt răgaz pentru a-mi trage nițel sufletul și a-mi aduce gândurile acasă.
- Tare-i frumos Crângul în serile de vară, spune Carmen. Mie mi se pare că e locul cel mai frumos din
Buzău... e răcoare, e linişte iar parada de lumini răsfirate de candelabrele ce-i întregesc frumusețea pare
că te conduce printr-un tunel de lumină spre infinit...
- E frumos, aşa e. De multe ori, în serile când mă întorceam târziu de la muncă preferam să traversez
parcul în drum spre casă. E special… e unic în felul lui pentru că fiecare pereche de ochi ce încearcă săi desluşească frumuseţea îl percepe diferit, îi răspund, găsindu-mi cu greu cuvintele.
Cred că m-aș descurca mai bine dacă aș invita-o să bem ceva. Și-apoi m-aș simți mult mai
detașat dacă mi-aș umezi cu ceva gâtlejul devenit iască de la atâtea emoții. Dar cum să-i zic să nu par
ridicol? Nu, nu se poate să nu-mi găsesc cuvintele, doar în alte împrejurări (e drept, nu atât de
delicate...) curg fără zăbavă și nimeni nu mă-ntrece. Dar până una alta, nu spun nimic. Ne îndreptăm
spre lac privind raţele ce se zbenguie fericite pe apele-i limpezi tulburându-i, oarecum, liniştea. Ne
aşezăm pe o bancă la adăpostul unei sălcii ce-şi plânge ramurile în apa limpede.
- Ce te-a determinat să alegi calea armelor, Sandu?, mă-ntreabă fata cu ochi de azur.
Evrika, sunt norocos, mingea e în terenul meu acum (sau cel puţin aşa cred...). Caut să-i răspund
fără grabă, cântărindu-mi bine cuvintele și încercând să o fac să înţeleagă că am respectat dorinţa
mamei, şi că, deşi la început nu mi-a plăcut, cu timpul, meseria de soldat a devenit o pasiune. Şi că pe
zi ce trece iubesc tot mai mult ceea ce fac, deși nu lipsesc, ca-n orice profesie, şi momentele dificile.
- Frumos spus, Sandu. Aș vrea să schimbăm un pic registrul... Dintotdeauna mi-a plăcut să cunosc
abordările celor din jur din perspectiva profundă a existenței. Nu știu dacă ține de filosofie, de
psihologie, dar nu de știința în sine e vorba, ci de trăire, așa cum vine ea din interiorul fiecăruia dintre
noi... Tu te-ai întrebat vreodată, când erai copil, cum vei fi când vei fi mare? Adică în perioada aceea
juvenilă, începând chiar din copilăria făuritoare de vise... ți-ai pus întrebarea ce și cum se va întâmpla
atunci când vei avea familia ta, casa ta, copii tăi? Cum vei reacționa la toată demagogia din jur cu care,
vrând-nevrând, te confrunți la un moment dat? Mereu au fost pentru mine niște enigme tainele vieții
celor mari, închipuie-ți că eu nici până azi nu am găsit răspunsuri la toate aceste întrebări ce par simple,
dar care au o consistență nebănuită.
Nu mă uimește întrebarea, dar îmi place felul subtil în care încearcă să mă cunoască fata asta. În
pragmatismul în care m-a călit viața, n-am avut niciodată tendința de a previziona, fie doar în gând,
viitorul meu, din nici o altă perspectivă decât cea profesională. Optând pentru cariera militară,
neîndoielnic la mine totul era planificat, până şi orele de somn. N-a fost nevoie să-mi pun întrebări și
nici să-mi fac planuri. Cunoșteam programul de studiu, programul de practică militară și mai ales, pe
cel al vacanțelor – încă de la începutul perioadei de studiu. Mai știam ce program aveam mâine şi la ce
ora luăm prânzul. Opt ani bătuți pe muchie într-o repetitivitate fără nici o abatere… Ce aş putea să-i
răspund? Îmi adun cuvintele de pe unde se-mprăștiaseră cu minute înainte și cu mult mai mult calm și
discernământ încerc să mă conformez:
- Carmen... sigur că nu sunt un tip obtuz și nici un ignorant, și e firesc să-mi creionez în minte drumul
de viitor, cu toate acestea sistemul în care am intrat, educația militară, perioadele de studii, nu mi-au dat
95
răgaz să visez prea mult. Da, uneori e clar că încercam să-mi făuresc, pe un ecran al minții, o imagine
despre viitor, dar foarte rar... Sunt sigur, însă, că fiecare dintre noi urmează linia unui destin bine trasat
de Cineva... Și-atunci, îmi ziceam eu în puținele momente în care încercam să fac previziuni, la ce bun
să fac eu planuri când soarta mea este undeva pecetluită și oricât m-aș strădui s-o schimb, sau să-i
imprim eticheta dorită ea va ajunge tot în vadul pentru care a fost creată atunci când mi-am dat mâna cu
lumea în care trăim
- S-ar putea să ai dreptate. Doar că destinul, așa creionat cum e el, are nevoie uneori de umărul nostru
pentru a-și desăvârși calea. Nu există destin în delăsare. Ci doar în acţiune. Pentru că doar întreprinzând
ceva în viaţă rişti totul fără a şti măcar unde vei ajunge, îmi răspunde Carmen. Să-mi fie cu iertare dacă
preluarea nu este ad-litteram, dar mi-a plăcut poziția lui Emil Cioran vizavi de subiectul discuției
noastre...
Emil Cioran? Hait, am dat-o în bară! În urmă cu vreo doi ani i-am citit „Amurgul gândurilor”,
însă mă abțin de la comentarii, mi s-a părut destul de dificilă cartea... cu atât mai mult cu cât în scrierile
sale sunt reflecţii despre lume și viață din perspectiva personală și nu am agreat în totalitate opiniile lui.
Este firesc, doar fiecare dintre noi privește atât în juru-i cât și spre lăuntrul lui prin prisma propriei
persoane, nu suntem doi la fel...
- Tu spui că destinul este în acţiune... Corect. Pentru că a acționa înseamnă în primul rând a lua o
decizie… și luând tu însuți o decizie, devii propriul tău stăpân. Avem la dispoziție liberul arbitru pentru
a ne face alegerile, nu-i așa?...
Se uită la mine pătrunzător și zâmbește dezvelindu-și șiragul de mărgăritare ce-i întregește frumusețea
angelică.
- Hai să ne mai plimbăm puţin, nu vrei? Nu ți-e sete, Carmen?
- Sigur că da, haide! De fapt am putea-o lua încet-încet spre casă... E deja aproape opt, până ajungem
acasă se va întuneca. Mă conduci...?
Parcă a căzut cerul pe mine. Eu care îmi făcusem atâtea vise… În mintea mea țesusem inclusiv
ipoteza că seara se va sfârși în braţele ei, ca de fiecare dată când am ieşit cu alte fete. Însă Carmen îmi
vorbeşte de destin... de Emil Cioran... şi pe deasupra mai vrea să mergem deja acasă. Dacă cumva nu-i
place de mine? Dacă atitudinea mea puerilă i-a făcut impresie proastă și acum nu știe cum să scape de
mine? Uff, trebuie să aduc în discuţie altceva, ceva romantic, să schimb cumva registrul conversației și
s-o determin să mai rămână... Cum?...
- Cum dorești... dar revenind la destin... Te-ai întrebat vreodată dacă întâlnirea dintre două ființe și
probabilitatea ca de aici să se nască o iubire.... pot fi dirijate de destin?...
- Cu siguranță, în tot ce ni se întâmplă este prezentă mâna destinului, însă până la un punct. Da, destinul
facilitează întâlnirea a doi oameni, dar mai departe... depinde de ei, îmi răspunde Carmen zâmbind.
- Într-adevăr… zic eu.
Dar nu mă dau bătut, trebuie s-o opresc și să mai vorbim, deși ne îndreptăm deja spre casă...
96
- Carmen, nu vrei să bem ceva împreună? Am putea vorbi mai mult, în liniște, lângă un Campari, de
exemplu, fac eu pe cunoscătorul, deşi nu beau alcool decât din an în Paşti. Uite, e o terasă aici, putem
să ne aşezăm la o masă, nu e chiar atât de târziu…
- De acord, dar nu întârziem mult…
Am câştigat mica mea bătălie cu emoțiile, parcă mă simt mai stăpân pe situație. Dar nu mă grăbesc cu
concluziile, drumul e lung, și se pare că și anevoios... Ne așezăm la o masă în timp ce chelnerul ne
aduce un meniu. Carmen vrea doar un Pepsi - și aşa e bine!
- Iar pentru mine, un whisky dublu, vă rog. Cu gheaţă. Şi Red Bull. Mulțumesc!, fac eu pe
grozavul neștiind cum s-o impresionez. Deși nu băusem whisky până acum. Şi nici Red Bull. Singura
băutură alcoolică ce-o mai degustam era vinul roșu de la ţară. Curat. Făcut acasă, din strugurii din via
din curte. Tata îl numea „Puterea ursului”. Auzisem eu de la colegi că era în mare vogă combinația asta
de whisky cu Red Bull, așa că acum fie ce-o fi! Și ca să rup tăcerea ce inevitabil se așternuse în
așteptarea comenzii îmi întreb partenera de conversație:
- Ai citit cartea lui Drumeş, „Invitaţie la vals”?
- Oh, da, cine nu a citit-o oare la vârsta adolescenţei? Dar mie mi-a plăcut mai mult „Scrisoarea
de dragoste”... Ai citit-o?
- Bineînţeles. „În iubire distanţele se pierd, iar obstacolele se năruie”... Îți amintești citatul?
O studiez atent să-i văd reacțiile și o privesc în ochi. Încerc să pătrund dincolo de azurul lor
diamantin și să pot citi în adâncul sufletului ei… să-i desluşesc tainele, să-i înţeleg dorințele. E atât de
frumoasă acum... Va fi în braţele mele! În seara asta.
- Nu ştiu, n-am iubit încă pe nimeni. Zâmbește și mă topește. Apoi continuă privind parcă spre ceva
nedefinit și încercând să găsească un răspuns la evidentele frământări pe care le are orice tânără de
vârsta ei:
- E frumos în cărți totul, sau aproape totul... Dar cum viața bate filmul, în cazul nostru... cartea, rămâne
de văzut. Mi-aș dori din toată inima să fie așa și nu numai pentru mine, ci pentru toată suflarea. Cine
nu-și dorește iubire fără distanțe, fără obstacole?...
De mai bine de zece minute vorbim despre iubire. Mă încântă spiritul ei de observaţie, cultura,
felul de a vorbi, inteligenţa. De fapt, admir tot ce are și ce demonstrează fata asta minunată pe care mă
bucur atât de mult c-am întâlnit-o. Aveam o percepție puțin mai mitocănească despre femei, nu le
vedeam decât ca pe niște eve contemporane, niște creaturi instinctuale menite să muște din fructul
interzis atunci când le e foame. Mă jenez, în sinea mea, de cât de ignorant am putut fi nerealizând că nu
toate femeile sunt la fel ca cele ce-mi aținuseră mie calea. Sunt tulburat, nu mă onorează recenta mea
constatare dar, pe de altă parte, mă bucură enorm faptul că am ocazia să ies cu o astfel de femeie. Simt
cum obrajii îmi iau foc și o fierbinţeală ciudată mă cuprinde, iar trupul parcă-mi este prins într-un clește
de foc.
97
-„Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară”... iată ce mi-a rămas încrustat pe
firmamentul minții după ce l-am citit pe Drumeş. Atât de frumos o spune încât, pentru a nu deforma cu
nici măcar o adiere de gând tâlcul mesajului, am învăţat pe de rost acest text emblematic pe care îl
ador!...
O privesc și în acel moment cred că toți macii verii își ardeau dorurile în ochii mei, încerc să-i
răspund dar nu reuşesc decât să bâigui ceva ce nici eu nu înțelegeam. Încep să turui verzi și uscate
despre stele, galaxii, despre viaţă şi despre moarte. Vorbesc despre iubire nefiind conștient de faptul că
nu-i simțisem niciodată adevăratul gust. Îi povestesc de Felicia, nu mă opresc și-i spun că nu știu dacă
aceea a fost iubire. Cuvintele-mi curg nestăvilite de emoții și simt că plutesc. În faţa ochilor totul
dansează într-o lumină aurie, am o stare indescriptibilă care mă catapultează într-o lume de care până
acum fusesem străin. Nimic nu mi se pare intangibil, irealizabil când sunt în stare să dansez fără
muzică, să cânt fără cuvinte, să plâng fără lacrimi. O ceață blândă învăluie totul și nu deslușesc nimic în
juru-mi, nici măcar pe ea, al cărei merit este starea euforică în care sunt.
- Mai zice, Drumeș, un mare adevăr: ceva de genul... cuvintele sunt preludiul faptelor, Carmen. Dacă ţiaş spune în acest moment că tot ce îmi doresc este să te sărut, ai avea ceva împotrivă?
Rostesc cu greu, din ce în ce mai greu cuvintele, iar din ceaţa ce-mi învăluie creierul răzbate parcă
ecoul propriilor mele cuvinte... ca și cum cineva repetă la infinit în lăuntrul meu tot ceea ce spusesem
anterior. Şi nu se opreşte.
Dar tresar când simțind o ușoară atingere pe umeri și cineva, nedeslușit, mă ia de mână ridicându-mă în
picioare.
Plutesc. Oare mai există gravitaţie pe Terra? Cineva mă cuprinde după mijloc şi mă ajută să păşesc.
Aud doar atât:
„Explozii?”
CAPITOLUL XI
„Ultimul onor”...
Ce Dumnezeu se întâmplă? Zgomotul exploziei îmi sparge timpanele. Pentru o vreme nu mai
aud şi nu mai văd nimic de atâta fum…
- „Embuscade! Debarquez! Vite, vite, postez vous!!” - ordinele se propagă cu rapiditate și sunt
transmise din om în om. Deşi se țipă din răsputeri, din toate direcțiile, nu aud mare lucru. Ştiu doar că
trebuie să ies din blindat. Să ies cât mai repede. Mă uit de jur împrejur şi nu mai văd nici un camarad,
au ieşit toţi. Răsuflu uşurat. Măcar atât! În timp ce părăsesc în viteză vehiculul aud gloanţele ţiuind în
98
jurul meu. Fug cât pot în zig-zag - când prin fumul negru și dens observ că echipa mea s-a repliat şi
încearcă să se organizeze. Ajung între ei, nu mai am suflu, fac doar semne cu mâna în loc să întreb:
„Ştie cineva ce se întâmplă?”
- Am căzut în ambuscadă. Blindatul din faţă a sărit în aer. Din ce pot să văd se trage în noi din toate
direcţiile. N-avem nici un contact radio încă - primesc repede informaţiile de care aveam nevoie. Asta e
deci! Încerc să-mi adun repede gândurile. Suflul mi-a revenit, șocul primelor secunde a trecut.
- 300, comanda la mine!, urlu din răsputeri să mă fac auzit. Raportaţi situaţia!
- Nu sunt rănit, mai am cinci încărcătoare, raportează Filonenko. Dikinson şi Oancea îmi răspund şi ei
imediat. În acest fel sunt în măsură să ştiu rapid care este situaţia echipei mele. Fără răniţi, având încă
destulă muniţie la noi, lucru bun pentru început.
- Rouge sunt, 300 recepţie!, încerc să iau legătură radio cu şeful de grup.
Sergentul îmi răspunde imediat. E în stânga mea împreună cu echipa 600. Între noi avem
blindatul. Îi raportez care este situaţia în cadrul echipei mele şi aştept informaţii precum şi ordinele ce
trebuie să le execut. Între timp, în teren, lucrurile s-au mai calmat. Mitraliera de pe blindatul nostru
începe să îşi urle furia. Aud şi mitraliera din dotarea echipei 600. Ne organizăm repede, rămânem pe
poziţii sau trecem la atac? Sergentul mă cheamă prin stația radio şi îmi dă toate detaliile de care am
nevoie.
- Capul la cutie, băieţi şi ascultaţi! Spre deosebire de celălalt grup, noi suntem mai norocoşi, ca să zic
aşa. Rebelii şi-au concentrat atacul pe partea din faţă a coloanei, avem un blindat care a fost lovit de un
RPG. Nu ştiu încă nimic în plus. Locotenentul vrea să reorganizeze dispozitivul, grupul unu şi noi vom
păstra contactul de front cu ei, în vreme ce grupul al treilea va învălui pe flanc. Manevra obişnuită, doar
ştiţi. Atenţie mare la trăgătorii izolaţi din copaci. În cadrul grupului păstrăm acelaşi dispozitiv. În cadrul
echipei, toţi în dreapta mea, la intervale de cinci metri. Executarea!
Trag radioul lângă mine şi ascultând convorbirile încerc să-mi fac o imagine mai clară despre
ceea ce se întâmplă. „Încărcător”, îl aud pe Oancea. Dikinson îl acoperă în timp ce olteanul îşi reîncarcă
arma. Chiar şi aici, în mijlocul nebuniei, băieţii nu şi-au pierdut calmul şi acţionează aşa cum trebuie.
Ah, antrenamentele!... Acum îşi spun cuvântul! Aşa şi trebuie.
Al treilea grup trece grăbit prin spatele nostru pentru a-şi ocupa dispozitivul de învăluire. Îl văd
pe Alin împreună cu băieții lui, echipa 600. Mă vede şi el. Îmi zâmbeşte şi îşi duce pumnul drept la
inimă. Îi răspund cu acelaşi semn. Ce băiat! Şi ce soldat! Din dreapta mea se aud focuri de mitralieră
grea. Se pare că băieţii de la primul grup au recuperat 12,7-ul de pe vehiculul lovit cu aruncătorul de
grenade şi au instalat mitraliera în variantă terestră. Ah, ce muzică plăcută, mitraliera asta! „Fac lucruri
bune, americanii”, îmi zic înainte de a cere echipei mele să-mi facă un raport de situaţie. Stăm încă
bine, mai avem destulă muniţie. Băieţii nu o risipesc în vânt. Sunt mândru de ei.
- „Rouge et Bleu, ici Jaune.” Suntem pe poziţie, așteptăm ordinele, recepţie!
Grupul al treilea e gata să treacă la acţiune. Şi-a ocupat poziţia de plecare şi aşteaptă ca noi şi
celălalt grup să dezlănţuim infernul.
99
- Rouge et Bleu, foc de acoperire! Jaune, înainte!, aud prin radio ordinul de a deschide focul cu tot
armamaentul din dotare.
Scenele petrecute în astfel de momente sunt inimaginabile pentru cine n-are nimic de-a face cu
războiul. Ești ca un robot acționat prin butoane de o forță nevăzută. De-abia când ești pus în astfel de
situații realizezi că antrenamentele în care asudai prin te miri ce cotloane și în condiții vitrege n-au
făcut altceva decât să te pregătească. Pentru luptă. Pentru intrarea în infern. Parcă iadul şi-a deschis
porţile în momentul în care cele două grupuri au început să tragă. Mitralierele scuipă foc şi nimicesc tot
ce le stă în cale, nimic nu rămâne în picioare în faţa gloanţelor de calibru 12,7 milimetri. Aruncătoarele
de grenade AT4 azvârlesc şi ele doar limbi de foc aducătoare de moarte din tuburile lor, în vreme ce
pistoalele mitralieră răpăie sacadat în rafale de trei cartuşe. Într-un minut, în faţa noastră nu mai era
pădure. Copacii fuseseră seceraţi din picioare de mitralierele de mare calibru sau de rachetele de la
AT4. O imagine sumbră din care țipă teama când moartea stă la pândă ca o nebună. La radio ne
ghidează tirul, un elicopter de luptă se iveşte deasupra noastră şi varsă flăcări prin ţevile mitralierelor
de bord și ale tunului mic de care dispune. Un vacarm de nedescris în care fiecare dintre noi este cu
ochii-n patru urmând ordinele primite direct sau prin radio.
- Rouge et Bleu, orientaţi tirul spre dreapta, stop pentru Jaune, aşteptaţi ordinele!
Rapizi, băieţii de la treilea grup au ajuns deja pe linia de schimbare a focului. Ceea ce înseamnă
că acum sunt la circa 200 de metri în faţă, lateral stânga faţă de dispozitivul nostru. Urmează să treacă
la atac intersectându-se astfel cu câmpul nostru de tragere. Să ia inamicul din flanc, în limbaj militar.
Pentru asta, noi, celelalte două grupuri trebuie să ne reorientăm tirul spre dreapta. În acest fel le
permitem celor din grupul lui Alin să-şi execute acţiunea fără teama de a trage involuntar în ei.
Am primit ordinul de a reorienta tirul. Îi vedem în acelaşi timp pe cei de la „unu” cum
înaintează în linie pe echipe, în salturi, rapizi, sprijinindu-se reciproc cu foc. Prin radio am aflat, de
asemenea, că primul grup a avut noroc atunci când blindatul lor a fost lovit de grenada antitanc.
Racheta a trecut prin geamul lateral al blindatului, a şters pieptul pilotului, a trecut prin faţa picioarelor
trăgătorului de la mitraliera 12,7 milimetri şi a ieşit pe geamul din stânga explodând afară. Ăsta da
noroc, frate!
Grupul lui Alin a preluat iniţiativa atacului, în timp ce noi încercăm să-i ajutăm cât putem mai
bine. Dikinson, trăgătorul nostru de elită, îşi face treaba magistral.
- Câţi ai dat jos până acum, americane?, îl aud pe Filonenko întrebându-l între două rafale.
- Nu sunt sigur decât de trei, al patrulea cred că a avut noroc, fuck off!, răspunde americanul cu ochii în
lunetă.
S-au scurs încă trei-patru minute lungi cât o zi de post. Auzim la radio ordinul dat grupului unu de a
securiza zona. S-a terminat. În sfârşit…
- „Evasan, evasan, evasan…” (evacuare medicală), se aude vocea locotenentului la radio trezindu-mă
din reveria sfârşitului acţiunii. Pe toţi Dumnezeii, avem un rănit în grupul lui Alin. La naiba!
100
- Grupul trei, rămâneţi pe poziţii! Grupul al doilea, în întărirea grupului unu, executarea! Securizați
zona, amenajaţi o poziţie de aterizare pentru elicopter. Rănit grav, pregătiţi totul pentru o evacuare
medicală de urgenţă!
Noi suntem grupul doi. Dau ordinele băieţilor şi începem deplasarea către zona în care şi-a
desfăşurat acţiunea primul grup. Înaintăm cu grijă, dar rapid. Ceilalţi au nevoie de ajutorul nostru. Pe
măsură ce ne apropiem vedem ce se întâmplă în faţă. Una dintre echipe asigură protecţia celui rănit,
cealaltă s-a dispus în apărare circulară pe o rază de cincizeci de metri. Sergentul îmi dă ordin ca eu și
oamenii mei să întărim echipa de prim ajutor şi protecţie imediată a soldatului rănit. Ne apropiem de ei
şi printr-un simplu schimb de priviri comunic cu şeful lor înțelegând ce am de făcut. Ordon lui
Dickinson să-şi ocupe o poziţie de tragere favorabilă şi să neutralizeze orice trăgător izolat rebel.
Oancea şi Filonenko vor completa golurile din dispozitivul circular de apărare adoptat de primul grup.
Mă duc să-l văd pe sergentul Becers, şeful grupului unu. Îl găsesc în apropierea soldatului rănit vorbind
la radio cu medicii din elicopter. Of, Doamne!… Mă apropii uitându-mă printre umerii a doi
brancardieri ca să văd cine este rănitul.
- Nu! Doamne, dacă exişti fă ceva… să nu fie el!
Nu-mi vine a crede, soldatul rănit este Alin. Nu se poate, trebuie să mă înşel, nu e posibil! Se
aud focuri de armă în dreapta. O mitralieră începe să răpăie chiar lângă mine. Nu înţeleg nimic, nu mai
sunt capabil să înţeleg. Sergentul îmi face semne disperate să mă adăpostesc, un trăgător izolat se pare
că ne amenință cu un aruncător de grenade. Toate echipele deschid focul. Sunt încă în picioare când
grenada explodează la câţiva metri distanţă. Simt o durere cumplită în piciorul stâng, de parcă cineva
mi-ar fi bătut cuie în tibie. Ce Dumnezeu! Încerc să mă pun la adăpost dar piciorul nu mă mai ascultă.
Cad peste unul din brancardieri. Şi abia atunci îl văd: este el, e Alin ! Off! Mă târăsc până lângă el şi
dintr-o privire înţeleg ce se întâmplă. În colţurile gurii îşi face apariţia o spumă roşiatică plină cu bule
de aer. Hemotorax?...
- Zona securizată, aud ca prin vis, dar nu înţeleg mare lucru. Îl dau la o parte pe soldatul ce-l ţine pe
Alin pe genunchi în poziţie semiaşezată. Îi mângâi părul…
- Aline, bă, tată, bă… Hai, spune ceva… sunt eu, boșorogul tău dilău!
Brancardierii nu au stat degeaba. Glonţul a trecut prin plămânul drept, ieşind în spate prin
omoplat. Au astupat rana creată de glonţ în spate, iar în faţă, pe piept, i-au aplicat un pansament dintr-o
bucată pătrată de nylon pe care au închis-o în trei părţi lăsând o parte liberă. Au încercat măcar să
stopeze efectele unui pneumotorax. Atât cât au putut.
- Aline… mai ţii minte ce băută am făcut de Crăciun, anul trecut? Îi vorbesc, îi vorbesc mereu…
Doamne, de exişti, fă ceva şi nu lăsa copilul ăsta să moară!
- Gorune, eşti rănit la picior, îl aud pe unul din brancardieri. Lasă-mă să văd ce e acolo! Dar eu nu
înţeleg. Îl împing cu toată puterea înapoi şi îmi întorc privirea spre Alin. A deschis ochii. Mă priveşte…
și în colțul gurii zăresc un zâmbet fugar:
- Bă, moşule…
101
Rămâne cu ochii deschişi privind spre albastrul cerului…
- Nu... nu, Aline, te rog eu! Sunt moşul tău nebun. Sunt aici, cu tine, hai, zi ceva!...
Îl aud pe Oancea urlând. Ce s-o mai fi întâmplat, de ce urlă oare? Mi se pune un nod în gât şi nu
mă lasă să respir. Of, ce tare doare! Brancardierul îmi face semne cu mâna, ce vrea şi ăsta? Privesc în
ochii lui Alin. Îi ţin capul sprijinit pe genunchi şi nu înţeleg nimic. Are ochii ca de gheață... Ce se
întâmplă în jurul meu? O gânganie cât toate zilele îmi zumzăie deasupra capului. Ah, s-a aşezat pe o
floare. Medicul militar spune ceva, dar nu înţeleg ce zice. Mă forţez să aud dar urechile nu mă ascultă.
Vorbeşte de moarte? Cine, eu...? Aşa arată moartea?
Oancea mă ia în braţe și plânge. De ce plânge băiatul asta? Nu vreau să cred! Aş vrea să plâng și
eu, dar cum să fac asta? Bărbaţii plâng, mamă? Dar de ce Oancea plânge, și toţi ceilalţi la fel, iar eu nu?
E un Dumnezeu pe lumea asta! Şi dacă e, totul e frumos. Se învârte totul în jurul meu. Unde e
pământul, unde e cerul...? Nu se poate! Nu el, nu Alin! Ia-mă pe mine, Doamne, de exişti, nuuuu!
Am înţeles... Şi ştiu acum! Tu nu exişti, Dumnezeule! Şi dacă exişti, fii blestemat!
***
Deschid ochii. E întuneric, dar nu departe de mine, pe o masă de campanie îşi pâlpâie ultimele
resurse o lampă ce aşteaptă tristă ca cineva să-i schimbe bateriile. Deasupra capului, agăţat de partea
superioară a cortului, se străduie să respire din toţi plămânii vâjâind, un ventilator ruginit.
- Asta e Coasta de Fildeş, moşule! La cort şi fără aer condiţionat. Trăim mai bine decât sultanii, aici,
zâmbesc aducându-mi aminte de cuvintele lui Alin.
Alin!
În clipa următoare zâmbetul mi se stinge într-o mare de deznădejde. De-abia acum înţeleg unde
sunt şi de ce am ajuns aici. Încerc să mă mişc dar o durere ascuţită mă săgetează prin piciorul stâng şi
mă ţintuieşte locului. Refac filmul evenimentelor recente și cu ochii ațintiți în tavan rememorez
ultimele clipe petrecute înainte de a îmi pierde cunoştinţa. Mă doare cumplit tot corpul. Surd dar
apăsător. Încerc să iau o gură de aer, dar ceva îmi apasă pieptul. Ca şi când o entitate mare, nevăzută
îmi striveşte sternul şi coastele sub greutatea ei. Simt lacrimile jucându-mi în ochi. Pentru prima oară în
viaţă nu fac nimic pentru a le opri. Prin faţă mi se perindă imaginea lui Alin, cu zâmbetul acela frumos
și pur pe buze, așa cum a fost el înainte de a părăsi lumea asta meschină. Cum a fost posibil? Şi de ce
tocmai el? Un suspin îşi face cale tocmai din adâncul pieptului. Nu mă împotrivesc ca-n alte dăţi şi-l las
să își facă de cap. Încă unul, şi-un altul... Plâng.
102
Trag perna de sub cap şi îmi acopăr faţa apăsând cu putere în dreptul gurii ca într-o disperată
încercare de a-mi opri hohotele de plâns care dau năvală peste mine. Nimic în lăuntrul meu chinuit nu
se mai împotriveşte. O descărcare a durerii adunate de-a lungul vremii năruie tot zidul gros de piatră cu
care m-am înconjurat din copilărie și până acum. Totul vine dintr-un adânc măcinat ani buni ca-ntr-o
moară neiertătoare al cărei angrenaj pare că s-a defectat și-n loc de apă ar vrea să-l miște lacrimile ce nu
vor să se oprească. Mă simt ca şi cum aş vrea să-mi strig mama să vină să mă ajute, să nu mă mai lase
aici, să mă ia la ea, oriunde ar fi! Bărbaţii plâng, mamă? Şi dacă plâng, ești sigură că nu mai sunt
bărbaţi? Nu mai am control asupra mea când văd intrând val-vârtej în cort o infirmieră care încearcă să
mă liniştească:
- Nu te impacienta, eşti spitalizat la noi de ieri, caporal. Aici e cortul nostru, al Grupului
Medical Chirurgical. Ai fost rănit. O bucăţică de metal și-a găsit să-ți intre în tibia stângă. Din fericire
pentru tine nu e nimic grav, am reuşit să-i dăm de urmă și s-o scoatem. Într-o săptămână eşti ca nounăscut. Încearcă să nu te mişti prea mult, din cauza anesteziei vei avea dureri de cap.
O rog să mă mai lase singur câteva clipe. Mă înţelege şi iese din cort fără a spune o vorbă. Îi
mulţumesc în gând. Când mă trezesc din nou este lumină în cort. Oare cât am dormit? Mi-e groaznic de
sete. Simt o greutate în cap de parcă aș avea în el plumb în loc de creieri. Îmi pipăi obrajii strânși ca
într-un clește și-mi simt pielea încrețită și înnobilată cu dâre albicioase de sare, lacrimile mele uscate...
- E cineva pe aici?, strig încercând să mă ridic în capul oaselor.
În câteva clipe, aceeaşi infirmieră intră în cort aducându-mi un pahar cu apă.
- Nu ai astâmpăr, caporale. Dacă îmi aduc bine aminte ţi-am spus să stai liniştit şi să eviţi să te ridici.
Aşa sunteţi voi, soldaţii ăştia, faceţi întotdeauna ceea ce vreţi, după care veniţi să vă plângeţi!
Infirmiera are gradul de major. După ecusonul cusut cu grijă pe uniformă observ că nu aparţine
Serviciului Medical Militar ci este voluntar. Armata Franceză, din varii motive - poate chiar din cauza
penuriei de personal -, se întâmplă să apeleze din când în când la serviciile cadrelor medicale din
spitalele civile cărora li se acordă grade echivalente pregătirii profesionale. Spre exemplu, medicilor li
se acordă grade de ofiţeri, infirmierilor (asistenţi medicali în România) grade de subofiţer, iar ajutoarele
medicale sunt considerate a fi militari de rând.
- Ştiţi cumva unde sunt dislocaţi băieţii mei?, o întreb ștergându-mi sarea de pe obraji cu podul palmei.
- Sunt şi ei aici. Nu ţi-am spus până acum, ne aflăm în baza militară înaintată din Odienne, dar să nu mă
întrebi pentru câte zile că nu pot să-ţi răspund. Însă ce pot să-ţi spun este faptul că tu vei mai rămâne pe
aici câtva timp, până te vei reface complet. Oricum, ai fost un norocos!
Continuă să vorbească dar gândurile mele aleargă în altă parte. Se succed în mintea mea
secvențe din conversațiile cu Alin. Andreea!... Cum va reacționa iubita lui Alin la aflarea veștii că el a
plecat la Dumnezeu? Planificaseră să se căsătorească la întoarcerea din această misiune. Știam de la
Alin că se iubeau nebunește. Dumnezeu însă a hotărât altfel. Dacă există un Dumnezeu pe lumea asta!
Și dacă există înseamnă însă că e orb şi mut! Nimic nu mă poate convinge de contrariu în aceste clipe
în care totul mi se pare atât de nedrept. Cum să moară un tânăr atât de minunat ca Alin, care nici n-a
103
apucat să se bucure de viață? Se zbat în înteriorul ființei mele toate răzvrătirile și întrebările năvălesc ca
nebunele nedându-mi răgaz.
Dar soția mea, Carmen, cum ar fi primit o astfel de veste?... Mă trec sudori reci, deși capul mi-l
simt strâns într-un cerc de foc: în fața morții nu ne mai folosesc la nimic nici curajul, nici priceperea,
nici emoții, nici sentimente, totul se întâmplă pur și simplu într-o fracțiune de secundă și treci pragul
dintre draga de viață și lumea de dincolo fără să plătești o altă vamă decât... propria-ți viață. O voce
puternică mă trezește din rătăcirile mele.
- Băi, moşule, ce faci tată, te-ai ologit?
Oancea trebuie să se aplece ca să poată intra în cort, la cât e de înalt.
- Mâine seară mergem la piţipoance, mă gândeam să... Dar n-apucă să-și termine ideea când îmi zărește
privirea. Se sprijină de marginea patului şi cade în genunchi. În ochii lui mari şi negri se zbenguie
strălucind câteva boabe de mărgăritar străduindu-se din răsputeri să nu-i dea de gol starea de spirit.
- Iartă-mă, moşule. Voiam doar...
Și cuvintele i se opresc în gât în timp ce lacrimile-i curg șiroaie pe obraji. Îl iau pe după umeri şi-l
strâng la piept.
- Ştiu ce vroiai...
Rămânem aşa preţ de câteva clipe fără să ne spunem nimic. Nu e nevoie de cuvinte. Cunoaștem
amândoi limbajul durerii criptat în tăcerea în care continuăm să comunicăm fără cuvinte. Bătăile
inimilor noastre se înțeleg perfect, asemeni privirilor care fac mai mult decât o mie de cuvinte. Bietul
Oancea, încercase să-mi schimbe starea de spirit arborând un aer vesel şi glumind, ca de atâtea alte ori,
pe seama imaginarelor lui piţipoance, crezând că va și reuși. Dar mă cunoaște ca pe un cal breaz și i-a
înghețat zâmbetul imediat ce mi-a văzut privirea. Ştia cât de mult au valorat pentru mine Alin și
prietenia lui. L-am apreciat și l-am iubit. Și era atât de tânăr...
- Mâine după-amiază la ora două va pleca un avion, spre Franţa, din Abidjan. Vor trimite cu el, la Paris,
trupul neînsuflețit lui Alin. M-am gândit că e bine să ştii. O să treacă şi locotenentul pe la tine, să te
anunţe personal.
Sunt ca o stană de piatră, inert, nu reacționez în nici un fel. Nu știu ce să răspund. Nici nu
trebuie. Tristețea n-are voce, ea doar se trăiește și se arde în interior, iar focul acela nu se stinge cu apă;
și nici cu spumă antiincendiu, nici cu nisip, ea se sedimentează într-o urnă ce poartă pecetea tăcerii. Șiapoi orice aş spune ar fi în zadar. Pe Alin nu-l mai putem întoarce din drumul lui spre cer.
Oancea se ridică în picioare şi părăseşte cortul plângând. Rămân cu ochii pironiți în tavan
gândindu-mă la cât de mult aş vrea să fiu acum lângă Alin. Să depănăm firele tăcerii ce s-a lăsat între
noi în vârtelnița vremii petrecute împreună, cu bune și cu rele deopotrivă. Măcar o clipă, o ultimă
strângere de mână, un ultim rămas-bun... Mâine, el, cel mai minunat prieten, cel mai frumos suflet de
bărbat pe care l-am cunoscut vreodată va pleca departe din viaţa mea, fără a lasă în urma lui nici măcar
licărul de speranță că într-o zi ne vom revedea. Ba da, Aline, sigur într-o zi vom reînnoda firul pe care
104
soarta crâncenă pe care ai avut-o l-a rupt, dar nu aici, pe pământ. Dincolo. Nu-și mai găsesc loc în
sufletul meu nici bucurii, nici regrete și nici lacrimi care să ostoiască tristețea care m-a cuprins ca o
molimă ce nu-și dezlipește velința-i slinoasă și rece de mine.
După cum aflasem de la Oancea, în după-amiaza aceleiași zile a venit și locotenentul să mă
vadă. Mi-a lăsat un gust amar pledoaria lui despre patriotism, dăruire şi alte cele și străduința de a-mi
reaminti că suntem veniţi aici din proprie convingere, ca voluntari, să luptăm şi să murim pentru Franţa.
Mi-a făcut efectiv scârbă. Două vorbe mi-ar fi fost de ajuns în locul acelui fals discurs. Era de-ajuns un
sincer „Îmi pare rău”. I-am cerut permisiunea să particip la ceremonialul de adio, pe aeroport,
motivându-mi dorința prin prietenia și apropierea dintre mine şi Alin. Era o dorință firească să-l
însoţesc pe ultimul său drum. M-a refuzat categoric invocând articole din nu ştiu ce regulamente.
Nemernicul!
- Gata, e timpul să mai și mănânci, ai pierdut sânge, ai trecut prin emoții puternice care te-au vlăguit și
trebuie să te hrănești. Uite, a venit masa! Bănuiesc că-ţi este foame, n-ai mâncat nimic de ieri.
Vocea infirmirerei care-mi aduce o tavă cu de-ale gurii vine spre mine ca o melodie blândă și
duioasă. Studiindu-i un pic mai atent trăsăturile și atitudinea îmi dau seama că meseria asta i se
potrivește ca o mănușă. Ochii ei mari şi verzi degajau o imensă bunătate şi căldură sufletească. Îmi face
bine compania ei. Dar gândul acesta fugar mă irită, nu de așa ceva am eu nevoie acum. Și pe deasupra
și din partea unei femei.
- Nu mi-e foame, vă mulţumesc, major!, răspund încercând să par cât mai distant cu putinţă.
- Spune-mi Ysabelle, scutește-mă, te rog, de apelativele militărești. Eu sunt civil, sunt aici doar pentru a
da o mâna de ajutor atunci când este nevoie. Sunt voluntar acum poate din dorința de a trăi și o altfel de
experiență profesională decât cea oferită de rutina cotidiană din spitalele franceze.
Admirându-i blândețea și amabilitatea îmi imaginez cât de fericiţi pot fi bolnavii care au şansa
să fie îngrijiţi de această femeie. Sechelele copilăriei, cu toată ura înmagazinată în sufletul meu din
cauza suferințelor mamei și a imposibilității de a fi salvată, se mai regăsesc și astăzi în mici gesturi și
animozități vizavi de personalul medical. Pe mulți dintre lucrătorii din sănătate i-am urât cu toată ființa,
dar cu timpul percepțiile mi s-au schimbat și mi-am dat seama că n-am o atitudine corectă, sunt între ei
atâția oameni minunați fără de care uneori nu reușim să câștigăm pariul cu viața. Și femeia asta îmi
confirmă acest lucru.
- Mâine nu voi fi aici, îmi spune Ysabelle privindu-mă fix. Voi pleca cu un convoi la Spitalul Militar
din Abidjan pentru a recompleta echipamentul medical. Sper să fii cuminte. Dar citesc în ochii tăi că nai să-mi duci lipsa, soldatule!
O privesc cu indiferență fără să-i dau atenţie. Gândurile mele zboară acum în alte direcții.
Numai chef de discuţii cu ea n-am acum. Dar i-am prins din zbor cuvintele și-am început să le procesez
în mintea mea invadată de gânduri de tot felul. Abidjan… Toată noaptea m-am zvârcolit fără să pot
dormi măcar un minut. Cuvintele infirmierei îmi rămăseseră vii în urechi. Va pleca la Abidjan. Din
Abidjan va decola și avionul ce va transporta trupul lui Alin în Franţa. Dacă i-aş fi cerut să mă ia și pe
mine sigur m-ar fi refuzat. Ce nebunie, cum să-i cer aşa ceva? Ar încasa o sancțiune zdravănă. Oricâtă
bunăvoință ar fi avut și oricâtă bunătate, cine-ar fi riscat să facă o astfel de nebunie, făceam parte dintr105
o armată, nu eram în drumeție pe-un câmp cu maci. Regulamentele sunt regulamente și trebuiesc
respectate. Cum naiba să fac?
Dimineaţa a venit pe nesimțite găsindu-mă treaz ca apa. De mai bine de o oră plouă torenţial cu
stropi mari cât boaba de strugure. N-am găsit nici un răspuns la ceea ce mă frământă. Străfulgerat de-un
gând nebunesc mă ridic din pat și mă îmbrac mecanic, dar în tăcere, să nu cumva să-i tulbur sufletului
tristețea. Printr-o deschizătură se vede blindatul sanitar parcat lângă cort. Fie ce-o fi! Fără nici o ezitare
mă strecor în blindat pe trapa din spate. Înăuntru ştiu ce am de făcut. VAB-urile franţuzeşti au şi pe o
parte şi pe alta, dispuse longitudinal, banchete care de fapt nu sunt altceva decât niște cutii metalice
folosite pentru muniţie, hrană sau alte echipamente. Ridic capacul şi intru înăuntru. Nu ştiu cât timp a
trecut de când sunt pitit acolo, în întuneric, poate o oră, poate două... Aud vocea conductorului
invitând-o pe Ysabelle să urce în blindat pe scaunul din faţă şi să-şi pună casca pe cap. Cine o fi pilotul,
îl cunosc oare?... Vom pleca. În sfârşit!
Convoiul se pune în mişcare şi corpul îmi vibrează la unison cu motorul colosului de oţel. Nu
am deloc o poziţie comodă, mă dor toate oasele și la fiecare zdruncinătură capul mi se loveşte dureros
de-o bară metalică. Mă gândesc că pot să ies de sub banchetă, oricum nimeni nu mă va vedea,
compartimentul din faţă comunicând cu spatele blindatului doar printr-un culoar îngust deschis prin
partea dreaptă a motorului. E-n regulă, stau mult mai confortabil decât chircit sub banchetă în coşciugul
ăla metalic. Dar cum ajung eu de la spital la aeroport, asta-i problema mea acum?! Nu-mi bat capul,
trebuie să existe o soluţie...
Doar că e îngrozitor de cald în cușca asta de fier de parcă aș fi într-un cuptor încins.
Temperatura dinăuntru sigur depășește şaptezeci de grade. Odată, mai demult, din curiozitate
măsurasem cu Alin temperatura din interiorul blindatului, cu motorul pornit ziua în amiaza mare. Erau
optzeci de grade! Şi când mă gândesc că băieţii mei îşi petrec aproape toate zilele acolo, echipaţi
complet, cu o vestă antiglonţ de nu mai puțin de treisprezece kilograme, cu casca pe cap, iar câteodată
şi cu masca de gaze pe figură... Vai de ei! Eu măcar sunt în faţă, la mitralieră, am trapa deschisă
deasupra capului.
Convoiul se opreşte brusc şi eu sar soldățește să mă ascund iarăşi sub banchetă. Nu-mi dau
seama ce se întâmplă, dar mă liniștesc când aud vocea conductorului anunțând o pauză de zece minute.
Simt o ușurare dar nu pentru multă vreme… Uşa din spate se deschide, cineva intră în blindat și după
zgomot cred că vine să caute ceva. Bancheta se ridică… Ysabelle! N-am văzut în viaţa mea ochi mai
speriaţi și întrebători ca ochii infirmierei. După o secundă de panică, cu o voce calmă mă întreabă:
- Ce faci aici, soldatule?
Duc degetul la gură pentru a o face să înţeleagă că am nevoie pentru moment de complicitatea
ei. Îmi dă de înțeles că este de-acord printr-o ușoară înclinare a capului.
Nu cred că vreodată am reuşit să explic ceva cuiva atât de repede ca acum. Nefiind de când mă
știu un bun orator, de data asta disperarea m-a făcut să leg între ele cuvintele cu viteza luminii. Încerc
să-mi dau seama privind-o în ochi dacă vorbele mele au avut vreun efect, dar pe faţa femeii rămâne
întipărit calmul de dinainte. Nu de sancţiuni îmi este mie teamă, ci de faptul de a nu putea fi la aeroport
în momentul decolării avionului.
106
- Mă voi gândi... îmi spune cu vocea ei blândă, dar până atunci rămâi aici. Ţine sticla asta de apă, o să
ai nevoie. Mai avem două ore. Și pleacă fără a mai scoate nici o vorbă.
Două ore lungi cât două secole au trecut cumva fără să știu cum va rezolva încurcătura ce-am
creat-o cu bună știință. Numai un nebun ca mine putea s-o pună într-o situație de acest gen. Îmi ascut
auzul să înțeleg ce-i spune pilotului, dar zgomotul motorului este prea puternic. Însă acum zarurile sunt
aruncate, ce-o fi o fi!
Și totuși nu rămân fără speranţă. Dacă n-ar fi vrut să mă ajute m-ar fi dat în vileag până acum
şefului de convoi. Ori n-aș zice că a făcut-o. Deschid puţin hubloul şi arunc o privire în exterior.
Suntem la periferia Abidjanului. Nu degeaba i se spune New York-ul Africii. Se zăresc zgârie-norii din
centrul oraşului ăstuia care este, de fapt, capitala economică a Coastei de Fildeş. E impresionantă
diferenţa dintre măreţia Abidjanului şi mizeria și sărăcia din restul ţării...
Urmează o intersecţie în care convoiul se desparte în două coloane, blindatul nostru urmărind
grosul convoiului. Nu ştiu încotro ne îndreptăm, dar încerc să zăresc vreun reper care să-mi spună ceva.
Îmi râde inima când văd în depărtare un indicator pe care stă scris cu litere albe pe fond verde:
„Aeroport”. Și-i mulțumesc în gând sufletului aceluia frumos care mi-a îndeplinit dorința.
Lăcrimez și murmur ca pentru mine și cel căruia am venit să-i dau ultimul onor:
- Am ajuns, prietene drag, am ajuns…!
CAPITOLUL XII
„Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu!”
Stop! Un scâncet de copil... aici? Cu neputinţă!
Şi totuşi, nu mă înșală auzul, simt cum vântul mi-aduce pe aripile sale un gângurit de nou-născut caremi răscolește ființa. Nu se poate să fie doar foşnetul junglei, și nici tânguirea vreunui animal rănit nu
poate fi! Doamne, ce-i cu mine? Nu mi s-a întâmplat să mă-nșel când a fost vorba de simțuri, la urma
urmei... să fie doar vântul? În faţa ochilor mi se derulează frânturi de viaţă asemenea unor secvenţe
desprinse dintr-un film vechi ce rulează pe un ecran de cinema. Am senzația că îmi explodează creierul
de atâta concentrare în încercarea de a pune cap la cap crâmpeie din acest aflux de amintiri deșirate,
de voci străine dar şi cunoscute, de strigăte, vaiete şi gemete ascunse în negura minţii, de acele
scânteieri - ca niște săgeţi de lumină orbitoare - care îmi perforează retina şi se înfig dureros până în
străfundul ochilor…
107
- Moşule, moșuleee…!
E Oancea! Vocea lui îmi sfredeleşte creierul, mă doare tot corpul auzindu-l cum mă strigă în
disperare. Încerc să-i răspund, dar mi-s buzele încleștate. Reuşesc totuşi să şoptesc:
- Ţine copilul!
După care... întuneric! Un întuneric dens în care mă afund și mă zbat încercând să decodific
succesiunea de imagini pe fondul sonor al vocilor care nu-mi dau deloc pace.
Şi iarăşi lumină - scântei, fulgere orbitoare, toate într-un amestec dureros de clişee, strigăte şi
cadenţe de pas alergător. Zgomotul motoarelor unui avion care îşi ia zborul spre înălțimi desprinzânduse în forță de la sol pune capăt acestei torturi mentale. Al câtelea o fi pe ziua de azi? Se zboară, nu
glumă!
Şi iar întuneric...
- Domnule colonel, sunt medicul principal Poutout, şeful serviciului de terapie intensivă. Soldatul din
faţa dumneavoastră, cel despre care vă vorbeam deunăzi, a fost internat în această secţie acum două
zile. În ziua internării de urgenţă acuza grave simptome de şoc, paralizie și hipotensiune, delir... intrând
progresiv în comă.
Ah, vocea asta! Iarăşi această voce, mereu aceleaşi voci. Un amestec ciudat de sunete dintre care se
distinge una aparte, una caldă, blândă, ca cea a mamei, vocea pe care auzind-o parcă îți oblojeşte
durerea.
- Stai liniştit, caporale. Vei fi bine. Îţi promit eu...
- …prin grija personalului medical din GMC (grup medical chirurgical) i-au fost făcute imediat
infiltraţii cu FAV Afrique de jur-împrejurul rănii, o a doua injecţie, intramusculară, cu acelaşi vaccin,
după aproximativ zece minute... aud, ca de departe, aceeaşi voce monotonă care mă scoate din sărite.
Aş vrea să-i spun vreo două vocii ăsteia, dar nu reuşesc să-mi dau seama nici dacă mai am buze sau nu.
Oi mai fi având? Nu simt nimic, decât durerea asta surdă din picior care mă înnebuneşte, puţin câte
puţin. Când deschid ochii nu văd decât întuneric, lumină… şi iar întuneric şi lumină…
Scâncet de copil...
Ziua asta a fost zguduitoare pentru toți cei care-am lăsat fricile deoparte luându-ne la trântă cu
moartea în fața dorinței de a trăi; și cu toate că sunt cumplit de obosit după întâmplările şi groaza
trăite alături de camarazii legionari decid să fac totuşi un ultim tur al taberei. Musai să mă asigur că
totul este în regulă şi că santinelele sunt în stare de veghe la posturile încredinţate. O adiere blândă
mă-nvăluie ușor mângâindu-mi faţa şi disting, de această dată foarte clar, plânsetul unui bebeluş.
Undeva, acolo în junglă, în noapte... Da, nu e loc de tăgadă. Este chiar un scâncet de copil.
108
Îmi ascut simţurile şi pornesc cu atenție sporită spre necunoscutul ce mă atrage ca un magnet. De
acolo, din întuneric, un copil mă cheamă. Mă concentrez cât îmi stă în putință să identific locul din
care vin sunetele. Nu mai aud nimic. Mă opresc şi aştept...
Din nou amestecul acela ciudat de scântei, fulgere spintecând întunericul cu care lupt, voci, urlete,
scâncete…
- Moşule, moșuleee! Căpitane, ce e cu tine?
- Ţine copilul, Oanceo!
Conștientizez că mă zbat oarecum între vis și realitate oscilând dintr-o stare în alta într-o
confuzie totală. Încerc să înnod frânturile care par a proveni din lumi diferite și să creez o legătură între
ele. Pare un puzzle din care lipsesc piese – secvențe care-mi scapă: un amestec dureros de zgomote,
voci, imagini, scântei, suferinţă, întuneric, scâncete care se învârt în străfundurile creierului, un puzzle
dezordonat pe care nici nu ştii de unde să-ncepi a-l construi, darămite cum să-l continui...
- Ţine copilul, Oanceo !
Aceeaşi voce insipidă îmi tulbură gândurile cu instrucțiunile pe care le dă cu precizie din timp
în timp scoțându-mă din sărite:
- Continuaţi cu oxigenoterapia, reduceţi debitul de oxigen la zece litri pe minut. În cazul în care va
prezenta în continuare dureri puternice continuaţi tratamentul analgezic cu morfină subcutanată. Se
impune a se supraveghea cu atenţie buna activitate a rinichilor, o insuficiență renală apărută în această
situaţie ne va obliga să procedăm la hemodializă, deşi tare mi-aş dori să nu fie cazul. A suferit destul,
bietul de el!...
- Am înţeles, domnule doctor, răspunde vocea aceea blândă, ca vocea mamei și care îmi aduce o liniște
neînțeleasă...
Simt o uşoară pişcătură în umăr, ca şi când un ţânţar şi-ar fi încercat norocul pe pielea mea. O
căldură plăcută mă învăluie. O stare de bine pe care nu reuşesc să mi-o explic îmi cuprinde trupul şi
mintea. De fapt este atât de bine încât nici nu vreau să mă întreb de ce.
Flori peste tot. Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să fie lacrimile
Lui? Câtă linişte...! Cât e de bine! Și cât este de frumos...!
- Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!
Raluca, fetiţa mea, îmi zâmbeşte cu surâsul gingaș al miilor de flori care mă înconjoară! Îi zâmbesc şi
eu.
109
Ce parfum! Și câtă frumuseţe!
Deodată simt cum cineva îmi atinge fața şi îmi fixează un dispozitiv sub bărbie. Un aer rece,
proaspăt, parfumat îmi inundă nările.
- Domnule doctor, i-am administrat o seringă de morfină şi l-am pus sub oxigen. Continuăm să-i
monitorizăm funcţiile renale.
Apoi, pauză...
Şi nu mai aud nimic...
- Căpitane! Scoală, taicule! Hai, mă, moşule, las-o naibii...! Păi ce vrei să faci, să ne laşi singuri?
Alin? Visez! Alin?
Deschid cu greu ochii. Cât era de frumos acolo unde eram! Sau încă sunt? Să fie oare acesta
paradisul? Mai mult ca sigur! Înseamnă că şi eu am murit. Pentru că, aplecat deasupra mea îl zăresc pe
el, cu ochii în lacrimi. Şi nu mă înşel, el este, e chiar Alin!
- Aline…
- Uraa! Aşa, moşule! Aşa, tăicuțule! Mă recunoşti! Major, major... veniţi imediat! S-a trezit, e
conştient. Veniţi!
- Bună dimineaţa, caporale Gorun!
Ochii aceia verzi-albaştri sau albaştri verzi... Unde, oare, i-am mai văzut? Părul acela blond,
vocea aceea duioasă pe care o auzeam mereu...
- Îţi aminteşti de mine. Sunt Ysabelle, îţi spune ceva numele meu? Sigur mă ţii minte..!
E prea mult. Mult prea mult pentru a mai putea înţelege ceva! Mintea mea obosită cred că îmi
joacă feste, pe undeva trebuie să fie un scurtcircuit. Sau poate că aşa o fi în paradis...?
Mă încăpățânez și iau hotărârea să nu răspund. Închid ochii şi încerc să evadez din cumplita
brambureală psihică în mrejelecăreia sunt prins, deşi mă simt extrem de bine cu Alin şi cu această
Ysabelle lângă mine. Pentru că Alin e prietenul meu, iar ea e vocea...
- Hai să-l lăsăm să se odihnească, are mare nevoie de asta, cu atât mai mult acum când și-a revenit!
Treci iarăşi pe aici după-amiază. Şi ia-l şi pe prietenul tău, lunganul acela. Faptul că veţi fi amândoi,
sigur îi va face bine. Îi administrez imediat un somnifer. Dormi în pace, caporale...
Mă forţez să ţin ochii închişi. Ce naiba, eu nu reuşesc să mai înţeleg ceva, adică pur și simplu nu
înțeleg nimic. Linişte. Îmi dau seama că nu mai este nimeni lângă mine, probabil că au plecat cu toţii.
Oare unde mă aflu? Şi mai ales, ce se întâmplă cu mine?
110
Din nou, revine parcă de undeva de departe un zgomot inconfundabil, de avion. E zgomotul
produs atunci când se pregătește de aterizare, cunosc bine huruitul motoarelor atunci când avionul este
pe panta descendentă şi când pilotul îi „dă un pic de gaz” pentru a-l putea menţine cu „nasul” pe sus. Și
parcă vocea aia blândă zisese ceva de un somnifer... Curios, mie chiar nu mi-e somn. Am impresia că în
creierul meu zbuciumat începe să-şi facă loc încet, încet, lumina. Parcă nu mai este atât de tulbure. Se
limpezesc frânturile de imagini, nu mai dor scânteile din ochi. Răscolesc cu răbdare printre piesele
nenorocitului de puzzle, dar este atâta învălmăşeală... Deşi acum le disting mult mai clar, încă nu
reuşesc să le pun cap la cap. Îmi forţez mintea până la durere. Trebuie să reuşesc! Scotocesc prin toate
cotloanele minții prin neguri de timp din cele mai îndepărtate şi reuşesc să rememorez fragmente de
amintiri. Tot nu se potrivesc! Şi îmi este atât de somn dintr-odată...
Uff, ce bine că nu am uitat să-mi iau lampa frontală cu mine! Dar din precauție ar trebui să nu
o aprind încă, mai bine continui deplasarea pe întuneric. Cine ştie cine sau ce mă aşteaptă acolo, în
noapte, în junglă. Mă voi lasă ghidat doar de simțuri și voi ține seama de direcția din care se aud
zgomotele.
Iată-mă ajuns la liziera pădurii. De-acolo vine zgomotul, din acea direcţie. Sunt sigur acum, e
chiar un scâncet de copil. Dar ce caută acolo? Şi mai ales, cum Dumnezeu de nu l-am găsit astăzi?
Cum am putut trece pe lângă el?
Dar dacă este o capcană?Mintea mea se luptă cu supoziții de tot felul în încercarea de a desluși
misterul sunetelor care nu-i dau pace.
Ah, n-am luat arma cu mine! Mă pipăi pe șoldul drept şi răsuflu uşurat. Maceta este acolo, la
locul ei, în teacă. O scot cu grijă ferind-o de lumina lunii. Nu îmi este frică. Iar cuțitoiul ăsta îmi va fi
de folos pentru a-mi croi cale în cazul în care vegetaţia se îndeseşte. Înaintez cu grijă printre frunzele
de palmieri ţepoşi. Cât pot să urăsc ţepii aceia nenorociți care odată intraţi în carne se rup în bucăţele
mici dându-ți reale bătăi de cap să-i recuperezi de-acolo!
Să fi tot făcut vreo patru-cinci sute de metri... Iarăşi n-am fost atent la proceduri. Am plecat și
fără armă, iar acum realizez că nici nnu mi-am anunţat plecarea în raidul prin obiectiv. Îmbătrâneşti,
moşule! Ar fi cazul să te gândeşti mai mult la pensie...
Scâncetul se aude din ce în ce mai aproape. Vine de acolo, din faţă, e clar acum. La
aproximativ zece metri înainte, o umbră mare, lată îmi confirmă faptul că mă aflu aproape de un
copac-catedrală. Aprind lampa frontală. Da, nu m-am înşelat. La poalele acelui arbore imens zăresc
bebeluşul. De fapt, nu-l văd pe el ci bucăţile de cârpă în care este înfăşurat. Mă aplec şi-l iau în braţe
cu atenţie.
O durere ascuţită în tibia piciorului stâng mă face să scot un ţipăt de durere. În ce Dumnezeu
am reuşit să mă înţep? Privesc în jos şi încremenesc. La nici o jumătate de metru, înălţat pe coadă, un
Naja în poziţie de atac. Acum înţeleg. El m-a muşcat de picior - de aici acea durere insuportabilă, ca şi
cum mi-ar fi bătut cineva un cui în tibie. Un şarpe Naja, moşule, poţi spune orice dar numai norocos
nu ai fost astăzi!
111
Îl aud pe Oancea strigându-mă. Sigur i-a ajuns la urechi ţipătul meu de durere de mai devreme.
Nu răspund. Ţin bine copilul cu mâna stângă, în dreapta ţin maceta şi aştept. Mă pregătesc. Ştiu că va
ataca din nou. Orice mişcare bruscă şi cea mai mică neatenţie din partea mea îmi vor fi fatale.
Bebeluşul se zbate dintr-odată. Văd şarpele ţâşnind spre mine și dintr-o mişcare scurtă și
rapidă îl retez în două.
- Oancea! Aici, aici! Sunt eu, Gorun! Oancea...
Încep să tremur din toate încheieturile. Ştiu ce mă aşteaptă. Iadul...
Îl aud pe Oancea fugind înspre mine prin pădure.
- Aici, copile! Sunt aici...
Aşez copilul cu grijă pe pământ. Trebuie să fac ceva, să întârzii efectul veninului. Scot cureaua
de la pantaloni şi improvizez din ea un garou pe care îl plasez între locul mușcăturii şi genunchi. Nu e
mare lucru, dar e mai bine decât nimic. Iau copilul în braţe. Nu mă mai pot ţine pe picioare aşa că mă
așez în genunchi.
- Aici, Oancea!
- Moşule, moșulee! Căpitane, ce e cu tine?
- Ţine copilul, Oanceo!
Măi, ce mai zboară ăştia! Aud cum decolează un alt avion. Deschid ochii cu grijă şi teamă știind
ce-am pățit ultima oară, dar lumina nu îmi mai face rău. Privesc în jur și acum înţeleg totul... Sunt întrun spital. Sunt liniştit. Şi mi-e somn...
Flori peste tot! Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să fie lacrimile
Lui? Cât e de linişte! Cât e de bine! Și cât este de frumos!
- Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!
Raluca, fetiţa mea, îmi zâmbeşte cu surâsul gingaș al miilor de flori care mă înconjoară! Îi zâmbesc şi
eu…
Ce parfum! Și câtă frumuseţe!
Pun un genunchi pe pământ, îi cuprind mânuţa fragedă, i-o sărut şi o privesc în ochii mari-căprui,
ochii mei...
112
- Cavalerul tău iubit te invită la un vals, prinţesă mică! Ce spui de Chopin, Valsul Primăverii?
Carmen ne priveşte pe amândoi cu ochii strălucind de bucurie. Ştie că până acum nu există un alt
cavaler, mai cavaler decât mine pentru fetiţa noastră.
- Nu încă, îmi spun zâmbind, vom vedea peste zece ani...
Dansăm printre flori. Printre miile de flori. Și e o muzică dumnezeiască...
Doamne, cât vă pot iubi pe amândouă!
Se aud paşi pe culoar. Iarăşi voci, dar de data aceasta atât de cunoscute... Încerc să mă mișc, să
mă ridic dar îmi dau seama că nu merge. Am mâinile şi picioarele legate de patul de spital. Râd în sinea
mea: „Ăstora le-a fost frică de mine şi mort, darămite de-aș fi fost viu?”
În stânga şi în dreapta patului, aparate medicale, echipamente, tuburi, perfuzii. M-au înţepat, nu
glumă! Dinspre culoar, o voce cunoscută şi dragă îmi mângâie auzul...
- Bine ai revenit printre noi, caporal!, îmi surâde frumoasa infirmieră. Era şi timpul. Sunt câteva
persoane afară care îşi doresc tare mult să te vadă. Şi să te strângă în braţe.
- Merci! Ysabelle... nu?
- Da, zâmbeşte infirmiera. Cred că de astea nu mai este nevoie de acum înainte, spune ea eliberându-mi
legăturile de la glezne şi încheieturile mâinilor. Mai mult decât atât, nu e frumos să primeşti vizite legat
de mâini şi de picioare, ce spui? Am dreptate? Îi chem?
- Da, vă rog...
- Poftiţi, vă aşteaptă, o aud pe infirmieră. Eu o să-mi caut ceva de lucru timp de vreo jumătate de oră.
Să nu-l obosiţi prea tare, vă rog!
Uşa se deschide încet, cu mare grijă, de parcă celui din spatele ei i-ar fi fost frică să intre. Un
nas mare cât toate zilele îşi face apariţia de după uşă, cu o secundă înaintea lunganului.
- Oancea, băi năsosule! Şi izbucnesc în râs.
- Ce-aveţi, fratele meu, toţi, de vă legaţi de o aşa minunăţie de trompă?! Se vede treaba că nu m-ai uitat
încă, boșorogule, de mă strigi „trompetist”. Ia uite cine e aici... Hai, frate, intră, că nu s-a sculat tataia
din morţi doar pentru a mușca din tine. Hai!
- Băi, moşule, spune Alin intrând timid în salon.
- Băi, băiete...
Scurt. Soldăţeşte.
113
Dar câte trăiri, câte emoţii, câtă durere şi în acelaşi timp câtă bucurie pot ascunde aceste două
cuvinte în inimile unor camarazi de arme!
- Gata cu lacrimile! Zi-i, Oancea, că nu mai ştiu nici eu ce este cu mine. Nici dacă delirez, nici dacă
visez! Nici de-s mort, nici de mai fac umbră pământului! Spune tot! De la început.
- Vezi tu, căpitane, cât de mult contează faptul că te cunosc foarte bine?, îşi începe Oancea povestirea
cu un oftat prelung adunându-și gândurile și pregătindu-se să redea filmul evenimentelor. Parcă mi-a
spus cineva că nu te vei duce la culcare în seara aceea, deşi pe noi ne-ai expediat imediat.
Cunoscându-te foarte bine bănuiam că vei da un pic iama prin santinele, ca de obicei. Cum nu aveam
somn, m-am gândit să te însoţesc. Cum aş fi putut să te las singur?! În timp ce mă deplasam spre
blindatul tău am auzit un ţipat în pădure, apoi am văzut scânteierea lămpii frontale. Ţi-am recunoscut
glasul, dar eram nedumerit întrebându-mă ce Dumnezeu făceai acolo... Când m-ai strigat am simţit în
glasul tău că ceva nu este în regulă şi că ai nevoie de ajutor. Am dat imediat alarma în tabără şi m-am
grăbit să ajung cât pot de repede în locul unde te aflai. Când am ajuns lângă tine erai în genunchi,
aplecat deasupra a ceva ce ţineai strâns în braţe, ca şi cum ai fi dorit să oferi protecție... Singurul
lucru pe care ai reuşit să-l mai spui a fost: „Ține copilul, Oanceo...”, după care te-ai prăbuşit pe o
parte. Habar nu aveam ce se întâmplase şi de ce ai căzut. Dar când m-am aplecat să-ţi iau copilul din
braţe, la lumina lămpii frontale am văzut şerpălăul ăla tăiat în două şi am înţeles imediat ce s-a
petrecut. Am urlat ca un disperat după ajutor. Cum Alin nu se culcase încă nici el, a ajuns imediat. Eu
te-am luat pe tine pe umeri, iar Alin s-a ocupat de bebeluş. Între timp sosise şi Bonev, aşa că i-am cerut
să taie căpăţâna şarpelui şi s-o aducă la postul de prim ajutor.
- A naibii dihanie, cred că am călcat pe el, zic eu. De regulă scuipă bestia asta de Naja, după care fuge
cât îl ţin nepicioarele pe care le are, glumesc...
- Râzi tu, râzi, dar noi nu prea am râs, să ştii. Eşti dat naibii şi tu, cum Dumnezeu ţi-a trecut prin cap
în acele momente să-ţi pui garoul singur? Norocul tău a fost că cei de la GMC erau încă în tabără. Ce
bine că ai reuşit să omori lighioana! Din mai bine de optzeci de specii, dintre care vreo douăzeci cu
mușcături mortale pentru om, datorită ţie aveam acum o singură bestie împotriva veninului căreia
trebuia să luptăm: Naja. Şi tu „norocos”... doar mamba îl mai bate pe ăsta aici, în Africa. Ţi-au făcut
imediat triplu-vaccinul ăla, cum îi zice, frate? FAV Afrique. Ba chiar de două ori... Moşule, erai rău,
tată...! Intraseși în convulsii, tuturor le era frică să nu te lase inima. Te-au pus pe oxigen imediat şi
naiba mai ştie câte alea-alea ţi-au mai făcut, dar tu erai din ce în ce mai rău. Colac peste pupăză, spre
dimineaţă o santinelă pe jumătate adormită a deschis focul de pe mitralieră de 12.7 mm. I s-o fi năzărit
că a văzut pe cineva, a somat şi a început să tragă în toate direcţiile. Haosul pe pământ, altceva nimic.
Cu atât mai mult cu cât noi eram aproape toţi în jurul postului de prim-ajutor.
Dimineaţa au hotărât să te ducă urgent la Abidjan. Aici adică. Au cerut un elicopter, dar nu era
nici unul disponibil la ora aceea. Ştii bine, armata franceză pe cai de lemn... Aşa că te-am adus cu
blindatul, moşule. Ştiu că i-a dat Huhina bice amărâtului de blindat, că nici eu, cu Land-ul, nu reuşeam
să mă ţin de voi. Mai departe... ce să spun, moşule? Ne-a fost frică să nu ne laşi să mergem singuri la
fetiţe. Doamne, dacă te-ai fi văzut în ce hal erai...
- Înţeleg. Ei uite, nu aţi avut norocul să scăpaţi de mine!
114
- Căpitane, te-ai ţinut tare, moşulică, încearcă şi Alin să spună două-trei vorbe. Nu reuşeşte decât să
bolborosească ceva nedesluşit aşa că se lasă păgubaş. Îşi caută de lucru, citeşte etichetele de pe fiole,
sticluţe, pungi de plastic.
- Hidrocortizon, morfină subcutanată, soluţie anxiolitică, test Tensilon, glucoză, macromolecule,
alcalinizator de urină. Băi, căpitane... dacă pun la socoteală şi alea două doze de FAV, la cât te-au
„îmbălsămat” ăştia până acum să ştii că tu n-ai să te mai împuţi niciodată, dilăule!, izbucneşte Alin în
râs.
Doamne, și ce veselie a urmat, cât am putut să mai râdem! Hohoteam cu lacrimi în ochi de
răsuna tot spitalul! Şi ce bine ne făcea la toţi trei...
Infirmiera intră fuga-fuguţa pe uşă, speriată probabil de atâta gălăgie şi când colo se prăpădeau
bezmeticii de noi de atâta râs.
- Ramses o să-ţi zic de acu’ înainte, căpitane!
- Nu sunteţi duşi la biserică, voi, toţi trei... bodogăneşte ea. Însă simt în vocea ei cât este de fericită. Şi
dacă nu ar fi fost să fie infirmieră, sunt sigur că şi-ar fi dorit să se alăture şi ea nebuniei colective.
- Băi, Ramses!
- Apropo, moşule... Mâine cică trece şi locotenentul să te vadă. Am înţeles că şi căpitanul Pierrot e prin
zonă şi vrea să-ţi facă o vizită, mă informează Oancea.
- Ce zici, mă? Să-i chiş în freză! Să vină aici şi să-mi facă, ce? Să-mi sugă degetele de la picioare,
ofiţeri de doi bani!
Închid ochii.
De fapt, de atâta râs mă dor toate cele în mine. Ce nebunie! Aşa mi-o fi fost scris?
Flori peste tot… Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să
fie lacrimile Lui? Cât e de linişte! Cât e de bine! Și cât este de frumos!
Şi printre atâtea flori, atâta parfum şi Valsul Primăverii de Chopin, aud vocea fetiţei:
- Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!
115
CAPITOLUL XIII
"demon sau...înger?"
Avionul rulează cu motoarele turate la maximum vibrând din toate încheieturile, îndreptându-se
cu viteză spre capătul pistei. Peste câteva minute aș putea spune relaxat: Adio, Coasta de Fildeș!... Dar
ceva mai puternic decât mine mă oprește, parcă, s-o fac... Țin mâinile încleștate pe mânerele scaunului
și încerc să-mi ordonez gândurile ce dau năvală în mintea răvășită, venind din toate direcțiile. Simt un
nod în gât și un tremur ciudat îmi cuprinde tot trupul. Nu, n-aș fi vrut să plec... nu așa și nu acum!
Îmi amintesc cum camarazii mei, Alin și Oancea, se bucuraseră la aflarea veștii, de parcă ei ar fi
părăsit teatrul de operațiuni, nu eu:
- Moșule, veste mare, veste bună! Te întorci în Franța, tataie! Gata cu răzbelul!
Nu reacționasem în vreun fel la exclamația lui Alin, care nu pricepea ce se întâmplă cu mine:
- Da’ ce-ai mă, nebunule, tu nu te bucuri?
Mă privea mirat și, citindu-mi pe față tristețea pe care nu era chip s-o ascund, îmi spuse pe o
tonalitate ceva mai blândă:
- Ce-ai, frate, ce te frământă și nu te lasă să te bucuri că scapi de-aici? Ar trebui să strălucești, nu să fii
posomorât!
- Am auzit, și ce-i cu asta? De ce m-aș bucura...? Dacă eu mă întorc în Franța, voi cu cine rămâneți,
șobolanilor?
În mod cert, pentru oricine altcineva vestea primită ar fi avut alt efect. O comisie formată din
mai mulți medici a decis repatrierea și îngrijirea mea ulterioară într-un spital din Franța. Urma să
părăsesc tabăra cu primul avion sanitar care va pleca spre țară. Persoana care îmi adusese vestea în acea
dimineață, chiar la micul dejun, era infirmiera, entuziasmată și ea pentru că va părăsi odată cu mine
Coasta de Fildeș îmbarcându-se în același avion.
Aș fi avut toate motivele să primesc cu bucurie vestea plecării, dar eu mă gândeam la oamenii
mei, care mai aveau de stat aici încă trei săptămâni. Mandatul ni se apropie de sfârșit, urmând să fim
înlocuiți de un alt regiment. Dar câte nu se pot întâmpla în trei săptămâni în care eu nu voi fi lângă
oamenii alături de care-mi este locul...! Ce noian de gânduri se răsfiră în mintea din care încerc să
evadez visând la cele trei săptămâni de permisie cuvenite după externare, când voi da o fugă până
acasă, în România, să-mi văd familia.
- Ești bine, caporale? Mi se pare mie sau ești puțin răvășit? Te simt cam absent, pari dus departe cu
gândurile, îmi spune infirmiera care, în mod surprinzător, se așezase pe fotoliul de lângă mine. (Tare
116
mi-ar fi plăcut să fi fost singur, doar eu și gândurile mele, deși nu pot spune că prezența acestei femei
delicate mă deranja.)
- În sfârșit, plecăm acasă… îmi spune din nou infirmiera care încerca să mă smulgă din ghearele
gândurilor ce-mi stăpâneau mintea.
În lăuntrul meu un ceva anume, indefinibil, tresare la auzul vocii aceleia blânde și atât de cunoscute
mie, căreia îi răspund politicos:
- Da, cred că da… Sunt bine, deși puțin trist, mai mult îngrijorat pentru băieții mei. Și-apoi ne mai
așteaptă și nouă ore de zbor, până la Paris... Dar trece, chiar dacă este tare greu, sigur va trece.
- Da, însă depinde de tine cum știi să gestionezi acest timp...
- Adică? o întreb simțind îndată cum îmi sare țandăra. Nu înțeleg ce vreţi să spuneţi...
- Simplu, îl putem petrece într-un mod plăcut dialogând, făcând un benefic schimb de impresii și idei,
sau, la fel de bine ne putem închide în noi înșine, devenind protagoniștii unor scenarii chinuitoare
pentru inimă și minte, adeseori fără a găsi răspunsuri potrivite la întrebările care ne macină. Tu alegi,
îmi zâmbește Ysabelle privindu-mă în ochi, apoi continuă cu aceeași răbdare și diplomație:
- Cât din perspectiva mea... ei, da! Află că mi-ar face mare plăcere să povestim. Cu atât mai mult cu cât
îmi doresc enorm să aflu lucruri noi despre Legiunea Străină, fiindcă iată, am ocazia să cunosc primul
legionar din viața mea. Una e să citești despre Legiune articole găsite pe internet, alta să ai informația
direct de la sursă!
„Gorune, ai feștelit-o, tată! Se pare că n-o să prea ai parte de liniște în timpul acestei călătorii...”
îmi spun, scotocindu-mi prin minte pentru a găsi un motiv cât de cât plauzibil, care să mă țină departe
de dialogul cu ea. Aveam nevoie să fiu doar cu gândurile mele, oare ce era așa greu de înțeles?!
- Dar să știi, nu e nici o supărare dacă dorești să tac și să te las cu gândurile tale, te înțeleg chiar... îmi
spuse Ysabelle parcă ghicindu-mi gândurile.
- Nu, nu… Mi-ar face plăcere. Ne așteaptă, totuși, nouă ore de zbor...
Dar ce naiba-i cu mine?! Una gândesc, alta spun! Uite cât de confuz sunt... Moșule, începi s-o
iei pe arătură, tată!
- Și-apoi să știți că nu sunt omul care vorbește prea mult, mai ales atunci când partenerul de dialog îmi
este cunoscut de prea puțin timp, continui studiindu-i atent reacțiile... Va trebui, cred, să puneți
întrebări. Ar fi mult mai ușor pentru mine. Deh, defect profesional…
Infirmiera mă privea cu vădit interes, vrând parcă să-mi întrerupă șirul vorbelor de-acum
dezlănțuite, dar n-o las și-mi continui ideea:
117
- Dar cum drumul îl vom face oricum, trăiesc cu speranța că nu veți răscoli în mine neliniști de care naș vrea să am parte, vă aștept întrebările. Și vă promit că voi încerca să răspund la toate. Ah, încă ceva
ce-am omis a vă spune anterior: câteodată... tăcerea mea-i vorbire! Adică vă răspund... tăcând.
- Un moment, caporale: mai întâi de toate am o rugăminte mare, mă întrerupe infirmiera. Ți-am mai zis
cândva și te mai rog și acum să-mi spui pe nume. Respectul față de o persoană nu se măsoară în modul
de adresare. Mi-ar pica mult mai bine dacă în loc să folosești o formulă de adresare protocolară m-ai
tutui, atunci și mie mi-ar veni mai ușor. Uite, prietenii îmi spun Ysa…!
- De acord, Ysa, dar cu o condiție: mie să-mi spui Sandu!
Zâmbesc și încerc să pătrund cu privirea adâncimea albastră a ochilor ei frumoși. Mă
fascinează. Până și clipa împietrește când în limpezimea acelor ochi atât de mari, atât de albaștri, se
oglindesc privirile-mi rătăcite adesea prin anotimpuri de suflet... Timp de aproape patru luni, amândoi
am fost prizonierii aceluiași scenariu: războiul cu toate atrocitățile lui despre care acum vorbim la
trecut... Dar am avut parte de aceleași bucate amare, de fructele durerii culese din tranșeele în care ne
rătăciseră, serbede, sufletele. Ceva lăuntric, indescriptibil și abia sesizabil parcă îmi șoptește că-i vreme
de făcut vorbire, ba chiar de destăinuire...
Viața m-a călit învățându-mă să nu-mi scot niciodată la uscat, pe frânghie, lacrimile... și să nu
defilez cu rănile ce mă dor în fața nimănui. M-a învățat să tac! Dar tăcerea a săpat tranșee-n mine, și-s
atât de adânci încât azi m-au făcut prizonierul neputinței de a recunoaște că, din când în când, oamenii
mai și simt nevoia să vorbească! Sau... oare se poate ca eu să nu mai fiu... om? Învățând de-a lungul
atâtor ani cum să fiu un bun Soldat, oare-am uitat să fiu ceea ce-ar trebui de fapt să fiu, adică un Om?
Mi-am petrecut oare atâția ani spunându-mi mereu că nu doare atunci când mă mușcă durerea, astfel
încât astăzi nici nu mai am curajul să las lacrima să-mi învie din ochi? Sau poate răspunsul e altul?!
- Crezi în Dumnezeu, caporale?
- Pardon… îhhhîî, pardon... n-am înțeles întrebarea. Mă scuzi…
- Crezi în Dumnezeu, Sandule?
Întrebarea infirmierei mă ia pe nepregătite. „Ce, Doamne iartă-mă, întrebare e asta? Așa începe
posibila noastră viitoare conversație? Ăsteia îi filează o lampă, cred…”, îmi spun încercând să trag de
timp pentru a-mi face un pic de ordine-n minte.
- Sandule, să-mi fie cu iertare dar pe când zăceai inconștient și eu vegheam la căpătâiul tău am văzut că
porți la gât un lănțișor cu o cruciuliță. Încercai mereu să o atingi cu mâna. Ori poate m-am înșelat în
privința gesturilor tale?... Și totuși, nu cred, la gât porți o cruce. Haide, nu te sfii și spune-mi, tu crezi în
Dumnezeu?
- În care Dumnezeu, în Cel al tuturor...? îi răspund trăgând puternic aer în piept și continuând pe un ton
aproape firesc: n-aș putea să spun, dar știu că mama mi-e sufletul, jarul care arde în mine...Tata mi-e
trupul, pavăza ce-l ocrotește… Reuniți în neființă, amândoi întrupează Dumnezeul în care eu cred…
- Ufff, părinții tăi au...? Îmi pare tare rău, Sandule. Te rog, iartă-mă, de poți...
118
- Nu ai de ce să te scuzi, n-aveai de unde să știi. Da, au plecat amândoi, din păcate. Mama, când aveam
doar 13 ani. Tata, anul trecut... Asta este viața. Ne naștem într-o zi, trăim așa cum trăim și cât trăim... ca
apoi, rând pe rând, să pierim cu toții într-un Univers, care, el însuși moare. Dar nu vom apuca noi ziua
în care să-l vedem murind... Căci viața noastră nu e mai mult decât un suspin de-o clipă, pe lângă el,
Universul...
- Deci... crezi în Dumnezeu!
- Ți-am spus mai devreme în cine cred. Și-ți mai spun că mi-e tare dor de El. Adică mi-e dor de mama
și de tata. Aș vrea să-ți poți imagina câtă moarte și Înviere există în dorul ăsta…! Știu că Ei sunt acolo...
Sus! Și mai știu că mă veghează mereu, chiar dacă pe mine m-au înghițit de multă vreme vâltorile
lumii, chiar dacă zilnic merg prin ceață, chiar dacă, uneori, sufletul îmi rătăcește prin văgăuni în care
soarele nu-i chip să răsară și-atunci mă simt a fi doar un simplu trăitor prins în capcanele frigului...
- Mă uimești, Sandule. M-ai cam lăsat fără cuvinte. Dar totuși îți voi spune ceva: eu nu cred decât în
mine!... Și mai cred în dragoste, îmi spune Ysabelle privindu-mă drept în ochi.
- Dumnezeu este dragoste, Ysa! Că este al meu, sau al tău, sau al tuturor, El tot dragoste este…
- Ai putea să-mi spui ce este dragostea, Sandule? În afară de Dumnezeu…
„Ia te uită, păi eu chiar sunt supus unui adevărat interogatoriu!” îmi spun zâmbind, încercând în
același timp să-mi adun câteva idei, să le pun cap la cap, pentru a mă face cât mai bine înțeles de
partenera mea de dialog, care, după cum se vede pătrunde tot mai adânc în labirintul gândurilor mele.
- Ysa, există întrebări la care oricât ne-am strădui nu reușim să răspundem cu ușurință... Motivele sunt
multiple și variază de la întrebare la întrebare. De ce există suferință? De ce există nedreptate? De ce
există nefericire? Iată, câte „De ce?”-uri așteptându-și răspunsurile de la același biet om! Dacă măntrebi ce este iubirea, ei, află că răspunsul este destul de dificil de dat în context... Voi încerca să-ți
răspund cu toată sinceritatea, Ysabelle. Eu știu atât de bine ce este nefericirea... Nu te frământa să afli
de ce, îți voi spune eu în cele ce urmează. Mama a plecat dintre noi pe când eu eram doar un copil. Am
iubit-o enorm, o iubesc și-acum și probabil o voi iubi cât voi trăi. Dar bănuiesc că nu despre acest fel de
iubire vrei să afli, nu?
- Ai intuit perfect: da, vreau să aflu opinia ta despre un alt fel de iubire, Sandule! Hai s-o luăm
progresiv, să vedem: te-ai gândit vreodată la un model anume? Există pentru tine idealul feminin, oare?
- Nu știu dacă pot răspunde, Ysa. Plecarea mamei, știi... m-a marcat puternic lăsând un gol imens în
sufletul copilului de-atunci, în cel al adolescentului de mai târziu și, implicit, în al bărbatului care stă
azi aici, lângă tine. Mama reprezintă primul și cel mai important model feminin pentru un bărbat, din
copilărie și până la deplina maturitate.
- Tatăl tău... nu s-a recăsătorit după moartea mamei?
- Ba da. Dar căsnicia a eșuat, iar eu am avut drept model o constantă tensiune conjugală dintre două
entități umane care, printr-un fenomen ce l-aș putea numi simplul joc al absurdului, au fost condamnate
să viețuiască împreună în ură reciprocă, scandaluri, injurii etc. Nimic frumos, nimic nobil... doar
119
reproșuri, certuri, voci cu tonalități ridicate, nu armonie, nici o urmă de blândețe... Închipuie-ți că în
aceste condiții nu am avut cum să învăț ceva despre iubirea dintre doi soți, despre normalitate, despre
traiul liniștit, în armonie, despre libertatea de care ai nevoie tocmai pentru a-ți desăvârși iubirea clădită
pe încredere și multă, multă înțelepciune din partea ambilor parteneri... Așa că, șansa de a fi avut un
model după moartea mamei n-a existat, și nici n-am știut cum să-mi făuresc propriul ideal feminin.
Da, de atracții fii sigură că n-am dus lipsă, au fost nenumărate... Perioada postdecembristă fiind
mult mai darnică în informație decât cea anterioară, televizorul își juca teribil de bine rolul, contribuind
nemijlocit la lărgirea orizontului cunoașterii în rândul tinerilor; și aici mă refer la primele clipuri video,
primele filme care tratau povești de iubire pasionale, puternice, perfecte sau, la fel de bine, pe cele
marcate de eșecuri...
În mintea virgină a tânărului de atunci se formau încet, încet niște șabloane în care s-ar fi putut
încadra modele și idealuri: cel feminin, masculin, sau de cuplu... Doar că acestea au rămas la stadiul de
idealuri, fără nici o concretețe, fără probabilitatea de a aplica în propria-mi relație (sau propriile-mi
relații) ceea ce-mi servise drept model în materialele vizionate...
Fete frumoase au fost destule, fete pe care le-am plăcut și care mi-aș fi dorit să-mi fie aproape,
dar... culmea: dorințele mele se blocau într-un corset mental ce anihila brutal orice sentimente înfiripate
în inima tânărului care eram și care vroia să iubească într-un fel unic, personal, cu toată ființa lui. Prima
dragoste, hai să-i spunem cât de cât împlinită, a fost în ultimul an de liceu militar. A fost pentru întâia
oară când îmi lăsasem sentimentele la vedere îndrăgostindu-mă lulea de o fată frumoasă, o blondă
superbă. A fost totul ca un vis minunat! Ne animau aceleași sentimente, aveam aceleași dorințe,
aceleași țeluri, sau cel puțin așa credeam atunci... Nici n-am simțit cum a trecut timpul, cum s-a scurs
acel ultim an de liceu, chiar dacă a fost unul greu, cu examene dificile și emoții mari. Dar iată că
inevitabilul s-a produs... și a venit vremea plecării la facultate: ea mai avea un an de liceu, eu fusesem
admis deja la academie. M-a condus la gară și când ne luam rămas bun mi-a strecurat în buzunar un
plic; era o scrisoare pe care mă rugase s-o citesc de-abia după ce ajungeam la destinație... Dar de undeatâta răbdare?! Cum a plecat, cum am desfăcut plicul, care, spre marea mea dezamăgire purta pecetea
despărțirii. Motive? Desigur erau invocate distanța și vârsta, care nu făceau casă bună cu continuarea
prieteniei. Și s-a sfârșit. Iar eu am revenit la viața mea sentimentală deloc spectaculoasă, adică plată,
banală. N-au mai urmat alte relații, doar aventuri, dorințe, scenarii: cum ar fi dacă… dar, totul se
pierdea într-o resemnare a faptului că …nu se poate, pentru că…
- Teribilismul tinereții? Rănile provocate de pierderea modelului ideal, a mamei? Cine știe...
- Posibil, nu știam prea multe atunci, însă astăzi caut explicații ceva mai elaborate și dacă se poate și
bine argumentate. Dar viața merge mai departe, nu?
Și iată-mă cu studiile finalizate, absolvent al școlii de ofițeri și repartizat într-o altă garnizoană...
Viața de tânăr ofițer a adus odată cu ea și schimbarea. Un alt gen de libertate. Începea, în sfârșit,
desprinderea de un tipar existențial de care mă cramponasem ani în șir, și care îmi blocase orice fel de
experiență mai consistentă în domeniul vieții sentimentale și sociale.
Și așa se face că într-un anumit context am cunoscut o frumoasă și delicată tânără, brunetă și cu
niște splendizi ochi albaștri... M-a fascinat întru totul și m-am îndrăgostit de ea. Preocupat însă de
stagiile mele de pregătire pentru parașutism, scufundări subacvatice etc., nici nu băgasem bine de
120
seamă dacă îndrăgosteala era reciprocă. Dar așa se pare, pentru că prin 1994, la doar 23 de ani, iată-ne
căsătoriți și intrați de-acum în rândul familiștilor. Naivi, provenind din familii cu istorii asemănătoare,
cu un palmares bogat în neînțelegeri și probleme conjugale, mediile de proveniență și necazurile ne-au
modelat diferit în context. Și e firesc, două personalități diferite, cu principii și moduri de abordare a
vieții din unghiuri diferite s-au angajat pe scena conjugală la ceva pentru care niciunul dintre parteneri
n-a avut vreun model anterior. Dar ambii au intrat în acest angrenaj cu gândul și nădejdea că cineva mai
presus de ei, mai presus de toate, binecuvântându-le căsnicia îi va sprijini și-i va ghida pe drumul ales,
cel de parcurs împreună. Pentru că, într-adevăr, căsnicia este o cruce dar și o binecuvântare.
Considerând cei zece ani de suișuri și coborâșuri, de certitudini sau îndoieli, de întrebări la care,
poate am primit răspuns, sau poate nu, ani bogați în experiențe diverse care mi-au fost, fără doar și
poate, adevărate lecții de viață, iată că pot confirma, din nou, că eu chiar nu am un ideal feminin. Dar
sunt fericit că pot avea lângă mine o ființă reală, concretizată într-un ansamblu uimitor de trăsături și
simțăminte reprezentând darul minunat trimis mie de către Dumnezeu cu un scop anume: acela de a-mi
umple golurile, de a-mi completa lipsurile și a-mi aduce echilibrul în cazul apariției diferitelor derapaje
ale vieții. Un suflet căruia îi sunt recunoscător că m-a ajutat să ajung unde sunt acum. Un om pe care-l
iubesc, dar căruia n-am știut să-i arăt acest lucru, din simplul motiv că eu habar nu aveam ce e iubirea.
Nu știam că este cu totul și cu totul altceva decât a trăi din și pentru plăsmuirile propriei tale imaginații.
Iubirea este adevărul pe care-l simți atunci când reușești să integrezi defectele celuilalt și să-l accepți
așa cum este, este adevărul trăit alături de partenerul pe care îl respecți și te respectă. Iubirea este întradevăr dumnezeiască. Și cu toate astea, adeseori, analizându-mi sentimentele față de Carmen, soția
mea, mă întreb dacă, totuși, așa arată iubirea... Fac aici o paranteză: îmi vine-acum în minte un caz care
mi-a dat serios de gândit, povestea adevărată a unui cuplu care, privit din afară se credea că trăiește o
iubire ca-n filme. O pereche de oameni frumoși care puteau fi invidiați în fiece clipă pentru povestea lor
de dragoste. Doar că într-un moment nefericit al vieții lor, în urma unui accident frumusețea aceea de
femeie ajunge o epavă, fiind mutilată și rămânând pentru tot restul vieții într-un scaun cu rotile. Și...
urmarea o ghicești? El a părăsit-o…
În concluzie, cum crezi că aș putea defini iubirea? Vreau să-ți mărturisesc, în primul rând, că eu
nu cred că știu ce este iubirea, Ysabelle. Nu cred că am văzut-o, n-am simțit-o niciodată în toată
plinătatea ei și nimeni nu mi-a arătat-o... Ceea ce am văzut, simțit și cunoscut foarte bine până acum
este cu totul altceva și se numește... suferință!
Ysabelle, care pe tot parcursul discursului meu fusese numai ochi și urechi, îmi zâmbi
spunându-mi cu o undă admirație în glas:
- Cred că soția ta este o femeie foarte fericită! Tare mă bucur pentru voi, Sandule. Unde este ea acum,
în Franța? Știe că te întorci?
- Ah, nu... În 2002, când m-am înrolat ea a rămas în România și încă locuiește acolo... În Legiune
regulamentul nu permite reunirea familiei decât după primul contract (de cinci ani) sau după absolvirea
școlii de subofițeri. Din fericire, anul viitor voi fi trimis la studii. În toamnă vom fi cu toții în Franța. Și
nu, nu știe despre ceea ce s-a întâmplat aici și nici că voi ajunge acasă în următoarele săptămâni. Îi voi
face o surpriză…
- Ciudate regulamentele Legiunii... Și fiindcă veni vorba despre studii, din povestirea ta am înțeles că ai
fost…
121
- Da, în România am fost ofițer. Căpitan.
- Dumnezeule, și aici ești caporal! Ai luat totul de la zero... Pentru mine este un paradox, nu pot
înțelege de ce un căpitan renunță la carieră în țara sa și se înrolează în Legiunea Străină. Bănuiesc că nu
sunt mulți asemeni ție, Sandule. Sunt în continuare aceeași ființă iscoditoare... deci permite-mi să te
întreb care sunt motivele care te-au determinat să iei o asemenea decizie? Mărturisesc că ceea ce ai
făcut, din perspectiva mea, este un act de mare curaj, dar pe care, crede-mă pe cuvânt, eu tot nu-l
înțeleg.
- Motive, zici? Să spunem că a fost o înlănțuire de evenimente derulate pe parcursul ultimilor ani…
Evenimente și situații care mi-au șubrezit încrederea în instituția Armatei, în comandanți, ba mai mult,
chiar în mine însumi… Greu, foarte greu de spus. Apoi, pe lângă motivele de sorginte profesională au
existat și altele generate de nemulțumirea în plan personal, de neputința de a asigura familiei mele un
trai liniștit și decent... Voi încerca totuși să-ți prezint o radiografie a acestor stări de fapt.
- Te rog, chiar sunt nerăbdătoare să aflu… Pe deasupra, avem tot timpul, așadar, te ascult.
- Să spunem că începutul „sfârșitului” s-a produs cu câțiva ani buni în urmă... faptele desfășurându-se
cam așa... Într-o zi primim vizita unei delegații oficiale conduse de însuși Ministrul Apărării, care, deși
activa ca interimar, pentru noi însemna vârful eșalonului, persoana cu cea mai înaltă funcție din
sistem... Am primit ordin de la șefii noștri să ne adunăm în formație pe platou și să ne prezentăm,
fiecare, subunitățile. Ajungând în dreptul meu, îngâmfat și plin de el, duhnind a alcool prin toți porii,
ministrul mi s-a adresat pe un ton sarcastic: Hai să-ți văd caietul de program, căpitane! L-a deschis, a
aruncat o privire plictisită și mi l-a dat înapoi. Atât. A plecat mai departe lăsând în urma lui miros
neplăcut, de distilerie împuțită. Am simțit cum cade cerul peste mine. „Aceasta este persoana care-mi
trimite oamenii la moarte? Aceștia sunt oamenii cărora, prin prisma regulamentelor, trebuie să le dăm
ascultare și să le executăm ordinele fără crâcnire?” În mine se dădea o luptă cumplită între ceea ce
așteptam și speram să fie aceia în mânile cărora se afla destinul Armatei Române, și adevărul despre
competența, despre ținuta lor morală și profesională, adevăr relevat nu o dată prin fapte și scene
similare celei relatate anterior.
- Revoltător, șoptește Ysabelle. Într-adevăr, de necrezut...
- Și asta n-a fost decât scânteia care a precedat vâlvătaia... La puțin timp după acest incident a urmat
altceva. Tânăr familist, aflat la început de drum, având deja o fetiță mică și o soție care nu reușea să-și
găsească un serviciu, nu puteam să-mi permit să închiriez un apartament și locuiam într-o garsonieră în
căminul de garnizoană. Acest cămin aparținea comandamentului eșalonului din localitatea în care
lucram, dar unitatea mea nu era subordonată acelui comandament. Eșalonul nostru superior se afla în
capitală. Ei, și cum lucrurile se întâmplă doar așa cum este scris să se întâmple, iată ce-a urmat: în urma
unor dispute între comandantul unității noastre și comandantul eșalonului din oraș, toți cei care nu
aparțineam garnizoanei din localitate (recte - toate cadrele din Bxxx) dar locuiam în cămin am primit
preaviz să-l eliberăm. Motivul, evident, era că ocupam locuințele unor cadre militare din acea
garnizoană. Și uite-așa, m-am trezit în stradă, cu un copil de trei ani. Am reușit apoi să găsesc un mic
studio într-un cămin de nefamiliști situat la capătul celălalt al orașului, cu toaletă și duș, comune, și o
cămăruță de șase metri pătrați. Nu intrau două paturi. Timp de un an (perioada cât am locuit acolo) eu
dormeam pe o saltea pe care dimineața o ascundeam sub patul în care dormeau soția și fetița.
122
- Oh, Dumnezeule…
- În acel an am simțit pentru prima dată cum își făcea loc în conștiința mea, lovind cu coatele și
încercând să se strecoare în mintea și sufletul meu, neîncrederea în forțele proprii. Și în același timp îmi
dădea târcoale, din ce în ce mai des, gândul de a renunța la tot, de a pleca peste hotare și a încerca să
fac ceva pentru familia mea. Nici Carmen, nici fetița noastră nu meritau viața pe care eu puteam să le-o
ofer la acea vreme. Bineînțeles, motive s-au mai ivit pe parcurs, dar acestea două rămân cele mai
edificatoare, fiind determinante în luarea deciziei de a pune capăt carierei militare și a-mi încerca
șansa în altă parte.
- Înțeleg… Dar de ce Legiunea Străină?
- Păi, știam eu să fac altceva în afară de cătănie? îi răspund zâmbind. Dar trebuie să recunosc, totuși, că
Legiunea mă captivase încă din copilărie. Așa că, după cele întâmplate de care-ți povesteam anterior,
acum doi ani și-un pic, în 2002, am demisionat și în mai puțin de trei săptămâni m-am înrolat în
Legiune.
- Curaj, mare curaj ai avut! Dar hai, fii sincer acum: cum ți se pare Franța? Este ea țara pe care îți
imaginai că o vei găsi?
- Nu, nici pe departe. Înainte să ajung aici îmi imaginam Franța că fiind patria cavalerilor, a prințeselor,
a romantismului, a poeziei, onoarei și demnității. Așa cum citisem în Baudelaire, Hugo, Balzac,
Dumas, Proust și alții, o considerasem țara dragostei și a poeziei. O țară a florilor. Am dat rapid nas în
nas cu realitatea, când am văzut că tot ceea ce citisem nu se mai potrivea deloc cu ceea ce se întâmpla
în Franța de azi. O Franța pervertită moral, unde prostituția se ridică la rang de virtute socială și se
cultivă prin baruri în care perversitatea atinge limite de nedescris. Am fost dezamăgit când am văzut că
bărbații francezi au uitat în marea lor majoritate să mai fie bărbați, transformându-se puțin câte puțin în
persoane fără mândrie și caracter. În Franța s-a uitat de mult timp să se dăruiască flori unei doamne, să i
se sărute mâna cu diferite ocazii. Bărbații nu-și mai strâng mâinile, se pupă între ei acum. Scârbos… Să
nu mai vorbesc de alte aspecte pe care bănuiesc că le știi mai bine decât mine...
- Da, din păcate știu la ce te referi… Dar mă uimești cu ce-mi spui, Sandule. Ia zi-mi, în România mai
sărutați încă mâna femeilor? Ce frumos…
- Da, și nu numai. În general, în semn de respect și persoanelor în vârstă li se mai sărută mâna,
indiferent dacă sunt bărbați sau femei. În acest caz vârsta și experiența de viață își spun cuvântul. În
Franța nu se mai obișnuiește?
Dar nu mai primesc nici un răspuns. Infirmiera nu mă mai aude. Cu privirea ațintită spre
plafonul avionului cred că ea visează. Visează probabil la vremurile de demult, cele de-acum uitate și
poate niciodată trăite de ea, în care cavalerul iubit îngenunchea în fața iubitei lui dăruindu-i un
trandafir… și, ținându-i mâna lipită de buzele ca un rug aprins pe care ardeau dorințe... îi șoptea tandru
cât de mult o iubește. Vremuri în care, seară de seară, în fața ferestrei bărbatul iubit își așternea sufletul
pe strune de vioară, pe când ei, iubitei, îi ardeau stelele-n plete, iar în palme-i mustea iubirea cu care
înfrângea tăcerile zăpezilor înroșite de doruri... Doamne, cât de frumoasă este Ysabelle în această
contemplare! Nu mă încumet să-i tulbur cu mine visarea, așa că mă cuibăresc în fotoliul strâmt cât pot
de atent și închid ochii. Oare cât timp o fi trecut de când navigâm prin înalturi...?
123
- Sandule, șoptește Ysabelle.
- Da…
- Ce ești tu, Gorune, demon sau înger?
- Eu? Doar un om. Un om Soldat. Sau poate sunt un... Nimeni. Un Nimeni care și-a irosit destinul
străbătând nenumărate drumuri, venind de nicăieri și îndreptându-se spre nicăieri, fluturând stindarde
fără steme și cu sufletul strivit sub pașii cadențați de cătană. M-am opus mereu unei vieți muribunde și
poate de aceea am ales moartea cu libertatea în mână devenind Soldat, în locul unui om obișnuit. Ar fi
putut poate sa fie altfel, dar n-a fost să fie... Singurul lucru pe care mi-l doresc acum este să nu plec...
doar visând la ceea ce aș fi putut fi. Sunt convins că până la urmă mă va zdrobi roata pe care tot eu am
ales-o. E în legea firii... Și sunt convins deasemenea că mă vor aștepta corbii la apus de suflet. Dar nu
m-am născut în locul nimănui şi drept urmare nici nu voi muri în locul nimănui. O singură dorinţă mai
am acum. Şi aceea irealizabilă... Să mi se sape o groapă în ceruri, acolo nu-s viermi. Și știi de ce?
Pentru că toată viața... doar de viermi mi-a fost frică!
- Hei, Sandule, ce e cu tine?! Mă înspăimânți… nu de moarte aștept să-mi vorbești, ci de iubire! Doar
de iubire, ai înțeles?
- Ysa... iubirea mea se scurge-n doruri, nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun. În mine curge dorul ca o
lavă: dorul de soție, dorul de copil, dorul de țară... Aș vrea să poți înțelege asta, deși nici măcar nu știu
dacă e ceva de înțeles.
- De ce nu renunți, Sandule? Renunță la Legiune și întoarce-te lângă cei dragi. Nu cred că nu vei reuși
și acolo să-ți împlinești visele.
Nu-i răspund. De-o vreme mă cam bătea acest gând. În definitiv, pentru ce stau aici? E drept că în
acești doi ani de zile am reușit să realizez mult mai multe decât înainte. Dar oare acesta este lucrul cel
mai important? Sau mai bine spus, primează materialul în detrimentul bucuriei de a fi alături de familia
ta, în țara ta, în sătucul tău? Îmi amintesc cât de frumos era atunci când împărțeam tristețile la doi... De
ce aleg să-mi port iubirea ca pe un blestem, ani și ani de zile, departe de tot ce mi-e drag? De ce?
***
- Sandule! Sandule, trezește-te, am ajuns... Gata, am ajuns acasă!
Ysabelle e atât de fericită, iar eu o cred, știu că pentru ea calvarul a luat sfârșit. În mai puțin de o
oră va fi la ea acasă, poate în brațele iubitului ei. O invidiez pe femeia asta cu chip de înger.
- Pe mine mă așteaptă ambulanța la aeroport. Mă va transporta la spital. Parcă Percy îi spune...
124
- Da, la Percy te vor interna. Am citit trimiterea. Voi trece pe acolo să te văd, să știu cum ești, ce mai
faci. Dar asta numai dacă îmi dai voie, bineînțeles!
- Cu plăcere, Ysa… oricând dorești.
Suntem deja în dreptul terminalului de sosiri. Oare de ce mă încearcă sentimentul acela straniu,
de tristețe? Mă uit la Ysabelle și observ cât este de fericită... Îi iau mâna micuță și o duc ușor la buze.
Simt o reținere timidă la început, după care îşi lasă mâna condusă spre buzele care îi ating, firbinți,
pielea fină. Îi simt tresărirea ușoară și o stare ciudată, un soi de încrâncenare, un gen de revoltă
interioară ivită ca o reacție necontrolată la un gest cu care, posibil să nu fi fost familiarizată. Oare
femeile astea au uitat să mai fie femei?...
- Au revoir, Ysabelle! Mi-a făcut o imensă plăcere să te cunosc...
- La revedere, Sandule… Și mie, fii sigur de asta!
Fac stânga împrejur soldățește și mă îndrept spre ambulanță. Nu fac decât câțiva pași, după care o
aud strigându-mă:
- Sandule, sper să ne mai vedem! Pe curând, Căpitane!
Read more at http://unsufletdouaimnuri.e-monsite.com/pages/un-suflet-doua-imnuri/page14.html#iTBQ62JPHAumAARo.99
125