Candice Prohanca, anul I, ID
ANALIZA IPOTEZELOR ÎN CERCETARE
1. Definirea terminologiei. Ce sunt ipotezele?
Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,
1970, după Chelcea, 2001). Din punct de vedere etimologic, ipoteza semnifică „ceea ce se pune dedesubt,
temelie, bază” și provine din termenii greceşti „hypo”, care înseamnă dedesubt şi „thesis” care este
acţiunea de a pune). Ipotezele științifice exprimă adevăruri probabile, au un rol dublu: atât metodologic,
cât și cognitiv-explicativ și sunt explicații plauzibile, întemeiate pe teorii explicative validate științific,
care trebuie sa fie verificate (testate) prin faptele de observație.
2. Tipuri de ipoteze
Pornind de la faptul că obiectivele majore ale cunoașterii științifice sunt descrierea, explicarea și
evidențierea cauzalității, clasificarea ipotezelor urmează un model similar, ele subordonându-se
demersului științific. În acest sens, o primă diferențiere a ipotezelor le împarte în ipoteze teoretice și
ipoteze de lucru (Chelcea, 2001). Ipotezele teoretice sunt enunțuri explicative cu atribut de teorie, care
rămân valabile într-o specialitate până la apariția unei explicații superioare. Ipotezele de lucru sau
empirice sunt elaborate în scopul de a fi direct testate în cadrul cercetării empirice, de teren. Tot după
criteriul anterior, cel al cunoașterii științifice, se clasifică în trei tipuri de ipoteze: atributive, asociative
și cauzale (Garbin 2007, după Popa, 2016). Ipoteza atributivă vizează o singură variabilă, ipoteza
asociativă afirmă existența unei relații între două variabile: una independentă și una dependentă, iar
ipoteza cauzală enunță faptul că modificările la nivelul variabilei independente produc modificări asupra
celei dependente.
După gradul de acoperire al fenomenului cercetat, ipotezele pot fi non-direcționale (bilaterale)
sau direcționale (unilaterale) (Popa, 2016). Cele non-direcționale nu precizează exact sensul relației
dintre variabilele cercetate, iar cele direcționale sunt precise și specifice cu privire la evaluarea doar întro singură direcție.
Clasificate după gradul de abstractizare (Grawitz, 1972, după Chelcea, 2001), ipotezele se împart
în trei categorii: ipoteze care promovează supoziția uniformității cazurilor, ipoteze care urmăresc
corelații empirice și ipoteze care fac referire la relațiile dintre variabilele analitice.
În funcție de specificitatea gradelor prin care sunt formulate, ipotezele pot fi (Dincă, 2016):
ipoteza de lucru formulată în cazurile imposibilității enunțării unei relații între variabile, ipoteza de
1
cercetare ce expune o noțiune general folosită, fără referire la aspecte particulare și ipoteza statistică
folosită în procesele de cercetare cantitativă. Aceasta, la rândul ei, este alcătuită prin două enunțuri
complementare care funcționează împreună: ipoteza de nul, care presupune o egalitate a parametrilor
măsurați și ipoteza alternativă, care infirmă existenta unei relații de egalitate.
3. Formularea ipotezelor
Formularea ipotezelor este un stadiu caracteristic în cadrul cercetării. Enunțul unei ipoteze bune
trebuie să urmărească o exprimare într-un mod cât mai clar și coerent, să formuleze raționamente
explicite, care să descrie concis relațiile dintre variabilele cercetate, să fie raționale, concrete și non
contradictorii. Se recomandă evitarea folosirii modelului “dacă A, atunci B” pentru că specifică o relație
cauzală între variabile, influențând într-o anumită direcție testarea empirică a ipotezei (Manu, Kessler,
2014).
În cadrul procesului cercetării se disting trei etape în formularea ipotezelor (Dincă, 2016):
formularea ipotezelor generale cu rolul de a dirija procesul de documentare, ce permite alegerea unor
obiective precise, formularea ipotezelor de cercetare cu scopul de a elabora strategiile de verificare a
ipotezelor generale, iar cea de-a treia este etapa formulării ipotezelor statistice, care permite cuantificarea
reacțiilor comportamentale, determinând relația dintre stimul și reacție, prin alegerea unui criteriu care
să admită validarea enunțului și stabilirea tipului de calcul statistic ce se va folosi. În vederea obținerii
unor rezultate valide, ipotezele trebuie să însumeze următoarele valori: să fie operaționale, riguroase,
originale și validabile (Dincă, 2016). O ipoteză este operațională atunci când precizează într-un mod
concret procesele, operațiile și activitățile care trebuie întreprinse pentru a stabili existența fenomenului
studiat precum și modul de evaluare al acestuia. Vorbim despre o ipoteză riguros științifică în cazurile
în care aceasta nu face precizări de tip cantitativ privind evoluția unor variabile. O ipoteză este originală
dacă enunțurile presupuse reprezintă o achiziție validă pentru știință și este validabilă în măsura în care
enunțul afirmat este validat pe parcursul cercetării.
4. Validitatea ipotezelor
Circumstanțele validității ipotezelor presupun îndeplinirea un număr de zece condiții (Galtung,
1967, după Chelcea, 2001): condiția generalității - ipotezele trebuie enunțate astfel încât relația dintre
variabile să fie adevărată indiferent de condițiile spațio-temporale, condiția complexității - formularea
ipotezei trebuie să urmărească relația dintre două sau mai multe variabile, condiția specificității - se referă
la numărul de valori pe care le poate avea o variabilă, condiția determinării - afirmă gradul de
corectitudine al enunțului, condiția falsificabilității - se referă la necesitatea existenței unor posibilități
de infirmare a enunțului, condiția testabilității - prin care orice ipoteză trebuie să aibă o posibilitate de
testare empirică, condiția predictivității - corectitudinea unei ipoteze depinde de explicarea anticipativă
a unor fenomene, condiția comunicabilității - modul în care este enunțată o teorie trebuie s-o facă
decodabilă identic fără echivoc, indiferent de cel care o accesează, condiția reproductibilității - este
necesar ca ipotezele să poată fi preluate, replicate și verificate în cadrul altor cercetări similare, iar cea
din urmă este condiția utilității - justifică motivul existenței ipotezelor.
5. Elaborarea ipotezelor
Elaborarea ipotezelor este unui proces dinamic și de ansamblu, ce debutează prin apariția unei
“stări de necesitate cognitivă” în legătură cu un subiect, conducând la formularea unei probleme ce
urmează a fi cercetată în raport cu analizarea datelor conexe deja existente, pentru a se materializa sub
forma unei supoziții. Finalizarea oricărei ipoteze trebuie să se facă prin verificarea acesteia în confruntare
cu datele empirice (Popa, 2016). În procesul de elaborare a ipotezelor se disting trei metode generale de
elaborare: deducerea din teorie, experiența directă a cercetătorului și analogia. Deducerea din teorie se
raportează la considerația faptului că teoria în general este alcătuită dintr-un sistem de ipoteze cu nivel
de generalitate maximă. Din cadrul lor se pot deduce ipoteze intermediare testabile empiric. Experiența
directă a cercetătorului se manifestă în cazurile în care intuiția acestuia îl ajută să surprindă relații noi
între fenomenele și faptele studiate, urmând ca prin observație să elaboreze ipoteze despre regularitatea
producerii unor cauzalități în cadrul proceselor și fenomenelor, iar analogia intervine în împrejurările
când se observă și se presupune o posibilă similitudine și corespondență cu fenomene deja validate din
alte discipline: biologie, chimie, fizică.
În final se poate concluziona că elaborarea cu succes a ipotezelor este strâns legată de calitatea
nivelului de pregătire al cercetătorului, gradul de evoluție al științei la acel moment și de condițiile
praxiologice existente (Chelcea, 2001).
BIBLIOGRAFIE:
1. Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura
Economică, 2001;
2. Dincă M., Mihalcea A., Metode de cercetare în psihologie, Editura Universitară, 2016;
3. Manu B., Kessler I., Metodologia cercetării în sociologie și psihologie. Metode și tehnici de
cercetare, Editura Fundației România de Mâine, 2014;
4. Popa M., Metodologia cercetării: Elaborarea ipotezelor, 2016, http://www.apio.ro/upload/mc03_ipoteze.pdf
3